Lumea a fost creata de Dumnezeu, imprimându-i-se un anumit sens, si e condusa de Creator spre împlinirea sensului, concretizat în iubire si ascultare. Ea culmineaza în persoana umana care se misca spre unirea cu Persoana Suprema.

Viata fiecarui om este un dar ce i s-a încredintat, un talant ce trebuie sa fie exploatat pentru folosul omenirii, caci cea mai mare lucrare ce o poate face omul pe pamânt este a se îngriji de sufletul sau si al aproapelui sau.

Fiecaruia dintre noi i s-a dat un oarecare “timp al sau”, scurt dar suficient pentru câstigarea mântuirii si Împaratiei lui Dumnezeu.

Mântuirea noastra, exprimata prin dobândirea fericirii vesnice, nu se obtine numai prin stiinta, ci prin credinta puternica în Dumnezeu, libera de orice sovaiala.

“Anii nostri s-au socotit ca pânza unui paianjen; zilele anilor nostri sunt saptezeci de ani;

Iar de vor fi în putere, optzeci de ani, si ce este mai mult decât acestia, osteneala si durere”. (Ps. 89, 10-11)

Episcopul Kallistos Ware, în lucrarea Împaratia launtrica , compara existenta umana cu o carte: viata pamânteasca este doar prefata (introducerea cartii), iar viata viitoare este principalul ei continut. Momentul mortii nu este concluzia cartii, ci începutul primului capitol.

A. SCOPUL VIETII PAMÂNTESTI
În fiecare zi, pentru a trai, trupul nostru are nevoie de hrana si aer. Sufletul nostru însa are nevoie de Domnul si de harul Duhului Sfânt, fara care sufletul moare.

Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constitutia sa psiho-somatica, sa fie inel de legatura între cer si pamânt si sa se înalte cu întreaga creatie spre Dumnezeu, ca sa se împartaseasca de nemurirea Lui.

Sfîntul Serafim de Sarov ne învata ca scopul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt. Pentru a putea întelege problematica Duhului Sfânt, vom pleca de la adevarul de temelie al învataturii crestine - dogma Sfintei Treimi. Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi ne dezvaluie adevarul ca Dumnezeu este Unul în Fiinta si întreit în persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfânt. Fiecare din cele trei persoane sau ipostase ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevarat ce se exprima prin Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întreaga fiinta si toate atributele dumnezeiesti, fara sa fie trei Dumnezei, adica fara împartire sau despartire a fiintei si, totodata, fara sa se amestece sau sa contopeasca persoanele dumnezeiesti întreolalta. Sfânta Treime coboara catre lume prin fortele (puterile) divine (harice), care sunt energii necreate ce izvorasc din fiinta necreata a Sfintei Treimi, ca sa înalte lumea la comuniunea vietii vesnice.

Dumnezeu, Creatorul omului, Fiinta suprema, ramâne o taina în fiinta Sa personala, dar se face cunoscut si comunicabil prin energiile Sale necreate harice sfintitoare, ele fiind o manifestare a Fiintei dumnezeiesti. Sfintii Parinti au folosit în exprimarea acestor energii termenii de lucrari dumnezeiesti, lumina dumnezeiasca, spirit sfânt, har divin.

Harul divin se revarsa prin Duhul Sfânt asupra oamenilor în scopul mântuirii si sfintirii lor. Fiind unul singur, dupa natura sa, Harul divin se deosebeste pe de-o parte, dupa lucrarile si efectele sale asupra celor ce si le-au însusit, iar pe de alta parte, potrivit cu însusirile si aptitudinile celor ce l-au primit. E bine sa retinem aici ca toate cele sapte Sfinte Taine împartasesc har sfintitor, dar lucrarea acestora are la temelie pe cea începuta prin Taina Botezului. Din colaborarea omului cu harul, rezulta diferite daruri potrivit cu însusirile si capacitatile naturale ale lui. Dupa proorocirile proorocului Isaia (11, 2-3) darurile sunt în numar de sapte: al întelepciunii, al întelegerii, al sfatului, al puterii, al cunostintei, al bunei credinte (evlaviei) si al temerii de Dumnezeu. Acum întelegem clar de ce, în cazul celor bolnavi, este necesar a se dobândi harul vindecarii de la Dumnezeu, care ne va da pretiosul dar - SANATATEA (PUTEREA).

Dumnezeul Scripturii coboara pe firul energiilor necreate în întâmpinarea omului, pentru a-l smulge din indiferenta si ratacirea lui religioasa, pentru a-l înalta spre comuniunea cu Sine, pe calea unui progres spiritual infinit, în Hristos si Biserica, prin Duhul Sfânt, izvorul nesecat al energiilor necreate. De aceea, Sfântul Ap. Pavel vorbeste mereu despre Dumnezeu care lucreaza totul în toti. (I Cor. 2, 16) Astfel, prin energiile necreate, Dumnezeu este mai întâi trait de credinciosi si apoi cunoscut , fiindca rostul cunoasterii nu este cel de a satisface curiozitatile intelectuale ale mintii umane, ci de a contribui la desavârsirea spirituala si morala a întregului om. În acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog spune: “Dumnezeu este Lumina si cei pe care El îi face vrednici de a-L vedea, Îl vad ca lumina: cei care Îl primesc, Îl primesc ca lumina”.

În fiecare lucrare dumnezeiasca venita în lume, avem toate Persoanele Treimice întoarse catre noi. Fiecare lucrare provine din Tatal, se comunica prin Fiul în Duhul Sfânt. În acest plan al lucrarii dumnezeiesti, Duhul Sfânt vine prin Fiul, dar ramâne în Fiul, ca sa poata astfel înalta lumea catre Tatal. Nu exista lucrare a Tatalui si a Fiului care sa nu se realizeze prin Duhul Sfânt. Acesta fiind capatul întors catre lume a Sfintei Treimi.

De la pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când acesta a fost trimis în lume de Domnul nostru Iisus Hristos, spre a împlini lucrarea de mântuire a neamului omenesc, are loc restabilirea, purificarea, iluminarea, îndumnezeirea naturii umane si a întregii creatii prin aceste energii harice necreate sfintitoare ale Duhului Sfânt.

Coborârea energiilor necreate în adâncul fiintei umane realizeaza asemanarea cu Dumnezeu. Mijloacele prin care omul poate obtine asemanarea cu Dumnezeu sunt: ascultarea, rugaciunea, postul (asceza), multa rabdare, faptele bune si alte fapte virtuoase facute în numele lui Hristos.

Sfântul Simeon Noul Teolog afirma ca Fiul lui Dumnezeu este usa spre Tatal, iar Duhul Sfânt este cheia care ne deschide usa si daca usa nu se deschide, nu intra nimeni în casa Tatalui.

Reluând ideea ca obiectivul omului pe pamânt este dobândirea Duhului Sfânt, Sfântul Serafim de Sarov vrea sa ne spuna ca mereu trebuie ca Duhul Sfânt sa vina tot mai deplin, ca sa ni-L faca tot mai prezent în noi pe Hristos Cel Înviat, ca, numai împartasindu-ne de Duhul Sfânt, putem fi în comuniune cu Hristos. Numai înduhovnicindu-ne neîncetat si umplându-ne tot mai deplin de energiile Duhului Sfânt putem trai pe pamânt viata în Hristos, fiindca viata în Hristos este totuna cu viata în Duhul Sfânt si invers. (revedeti anexa 1)

Taina omului nu se afla în el însusi în mod autonom, ci în Arhetipul, în Modelul Divin. Asa cum adevarul icoanei se afla în persoana zugravita pe ea, tot asa si adevarul omului se afla în Modelul lui - Domnul nostru Iisus Hristos. Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul tinde prin însasi natura lui, prin însusi faptul ca este om, spre Cel ce este chipul sau dumnezeiesc: “Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa se îndumnezeiasca”.

Unirea între om si Dumnezeu se realizeaza în momentul zamislirii, dar se aprofundeaza progresiv în timpul vietii sale pamântesti si se desavârseste la înviere, la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci pacatul va fi absorbit prin Sfintenia divina, iar moartea va fi absorbita de viata eterna. Unirea noastra cu Hristos este o unire în devenire, iar ea va deveni perfecta atunci când limitele existentei terestre vor fi depasite prin înviere.

În Hristos, omul se uneste cu Dumnezeu, cu semenii sai si cu lumea pe care o penetreaza cu spiritul sau uman, umplut de Dumnezeu: “dupa cum Tu, Parinte, esti în Mine si Eu în Tine, sa fie si ei în Noi una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis”. (Ioan 17, 21)

Înainte de a fi îmbracat în haine de piele, omul purta un vesmânt tesut din harul de lumina si slava lui Dumnezeu. Deci hainele primilor oameni erau haine de lumina, nu haine de piele. Opunându-se însa vointei dumnezeiesti, Adam n-a mai dat curs aspiratiei catre Arhetipul divin, ci s-a prabusit în materialitatea acestei lumi, alterând grav chipul lui Dumnezeu, pe care îl purta în fiinta sa si, odata cu aceasta, fiinta sa proprie pierdea haina de lumina.

În calitatea Sa de Ratiune suprema, Fiul lui Dumnezeu, în pilda “Fiului risipitor”, ne încurajeaza sa ne straduim a îmbraca din nou aceasta haina noua de lumina. Pe aceasta o putem tese numai prin prezenta interioara a harului Duhului Sfânt în natura noastra umana. Trebuie sa ne grabim sa dobândim aceasta haina cereasca, cu ajutorul faptelor virtuoase transformate în virtuti crestinesti (smerenia, milostenia, curatia, cumpatarea, îndelunga rabdare, blândetea si harnicia).

Prezenta interioara a harului în natura umana face ca ratiunea (cunoasterea) sa se extinda firesc de la cele naturale spre realitatile supranaturale ale lui Dumnezeu. Harul cunoasterii supranaturale a lui Dumnezeu se împartaseste omului credincios prin Sfintele Evanghelii (Matei, Marcu, Luca si Ioan) si Sfintele Taine, administrate de preot ca semn vazut al prezentei nevazute, personale a lui Hristos în Biserica. Prin patrunderea în inimile credinciosilor a cuvântului dumnezeiesc din Evanghelie, harul se adreseaza mai mult intelectului uman, iar prin Sfintele Taine mai mult trupului, dar în masura în care Sfintele Taine se adauga Evangheliei, harul îmbratiseaza întreaga fiinta psiho-somatica, patrunzând în adâncul ei, pentru a o purifica si sfinti în Hristos, înaltând pe oameni la comuniunea Sfintei Treimi. Aceasta înaltare (apropiere si comuniune) a oamenilor catre Dumnezeu nu se realizeaza numai prin lucrarea harului, ci si prin lucrarea omului dupa cerintele “Legii noi”, concretizata în ascultare, rugaciune, asceza, fapte bune si manifestarea dragostei fata de aproapele, ca expresie a dragostei fata de Dumnezeu. Prin aceasta împreuna lucrare a omului cu Dumnezeu, care poarta numele de Sinergie, se produce o modificare profunda în fiinta omului, care duce la îndumnezeirea lui.

Prin harul primit prin cele sapte Sfinte Taine instituite de Iisus Hristos, dar si prin lucrarea duhovniceasca a omului, se opereaza în fiinta acestuia o conversiune de energie, care transforma energia pusa în serviciul patimilor irationale ce distrug natura omului, în energie pusa în slujba virtutilor rationale, care-l înalta pe om spre asemanarea cu Dumnezeu, trecând progresiv prin faza de purificare, iluminare si unire cu Dumnezeu (îndumnezeire).

Comuniunea cu harul divin nu ucide partile pasionale ale trupului, ci le transfigureaza, le sfinteste, le îndumnezeieste. Astfel, Biserica reprezinta locul în care are loc miscarea dinamica transfiguratoare. Este nunta neîncetata în spatiu si timp a Creatorului si a creaturii, a lui Hristos care se prelungeste în timp prin lucrarea Duhului Sfânt, ca sa-si asume lumea si sa o îndumnezeiasca. În acest amestec fara contopire a naturii create cu cea necreata, creatia se înnoieste în trupul Domnului, se realcatuieste sacramental, este transfigurata, devine si e vie ca Trup al lui Hristos, ca Biserica dupa chipul comuniunii mai presus de fire a Treimii, în care persoanele divine îsi pastreaza identitatea, dar traiesc una prin alta în virtutea iubirii si a daruirii reciproce inegalabile.

Sfântul Macarie cel Mare spune: “Firea omeneasca este capabila sa primeasca si binele si raul, si harul dumnezeiesc si puterea vrajmasului, dar nu poate fi silita fara consimtirea vointei omenesti”.

În legatura cu felul în care împlinim binele si raul în viata pamânteasca, dorim în continuare sa punctam câteva aspecte tainice legate de activitatea de mântuire a crestinului. Copilul, la botez, este înarmat cu lumina Duhului Sfânt, cu crucea si cu doi îngeri de paza. Îngerul cel bun este la dreapta, având doua carti în mâna lui si cumpana. El scrie fapta buna si fapta rea ce o face omul în viata. Îngerul cel rau din stânga, are numai o carte în mâna lui, el scriind numai greselile omului, nestiind nici gândul omului si nici faptele bune ce le are acesta. Când omul acumuleaza mai multe fapte rele decât bune în cartea îngerului bun din dreapta, acesta se trage în spatele lui, în favoarea îngerului rau din partea stânga, care învata pe crestini la fapte rele, dar nu la toate, caci fiecare fapta rea are demonul ei. Numai la crestinii care fac cele sapte pacate de moarte (mândria, iubirea de argint, curvia, mânia, lacomia pântecelui, zavistia, lenea) vine antihrist cu toti ai lui si se aseaza în inima lui. Acesti oameni nu mai sunt vii, ci morti sufleteste. Desi îngerul bun se retrage în spatele omului datorita multelor greseli, el sta tot alipit de el, mustrându-l la orice fapta rea pe care o face si asteapta cu nerabdare clipa ca sa vie iar în locul lui. Odata acceptata aceasta stare de pacatosenie, lumina Duhului Sfânt iese din inima omului si sta în jurul sau cum stau albinele în jurul unui stup. Acum se împlineste cuvântul sfânt care zice: “iata Eu stau la usa inimii tale si bat”. (Apoc. 3, 20) Daca, din mila Domnului, patrunde din nou o raza a Duhului Sfânt în inima pacatosului, el prinde o mare grija de greselile ce a facut si se hotaraste din suflet a le parasi. Merge la preot, le marturiseste, fagaduind cu sfintenie în fata Sfintei Cruci, a Evangheliei si a preotului ca nu va mai gresi prin aceste fapte. Preotul îi da un canon dupa puterea lui si, dupa ce si-l ispaseste, este împartasit cu Sfintele Taine. Începând el a face fapte bune dupa a lui putere, dupa un timp oarecare cartea lui cu fapte bune, uitata, se umple iarasi. Îngerul bun, odata cu restabilirea credinciosului, vine din spatele crestinului la locul sau în dreapta si va duce cartea plina cu fapte bune la cer pentru a le scrie în cartea vietii. Îngerii din ceruri, la vederea noului înger venit între ei cu cartea faptelor bune, fac aplauze de bucurie cereasca si atunci se împlineste cuvântul sfânt: “mai mare bucurie este în cer pentru un pacatos care se pocaieste, decât pentru nouazeci si noua drepti”. Îngerul merge cu cartea la Domnul, care va trimite înger luminat la vamile vazduhului si, prin puterea Duhului Sfânt, toate greselile marturisite de acel suflet se sterg din catastifele demonilor. Demonii îsi vad hârtiile albe, le arunca în vazduh, plâng de pierderea sufletului îndreptat. Ei stiu ca, prin pocainta, îsi pierd clientii lor. În acelasi timp, Domnul trimite peste crestinul îndreptat în bine, lumina Duhului Sfânt întreita. Ea va intra din nou în inima sa, spulberând duhurile rele. Acum acest om este nascut a doua oara dupa cum zice cuvântul sfânt: “pocainta este al doilea botez”.

De asemenea, dorim sa subliniem ca, în timpul postului, îngerul fiecarui crestin e gata a scrie fapte bune în toata clipa, dupa care, la sfârsitul perioadei, este dator sa zboare cu cartea faptelor la cer, ca sa scrie în cartea vietii faptele bune. La cei care stau în indiferenta fata de grija restabilirii, în lene, fara fapte bune, îngerul bun nu poate zbura la ceruri, ci sta în spatele pacatosului si plânge neîncetat pentru el.

Toti crestinii care hulesc pe Domnul Hristos, Crucea Domnului si pe Sfintii Sai, au pacat de trei ori mai greu decât cei care L-au rastignit pe Domnul. Munca lor dupa ziua judecatii, daca nu vor parasi aceste pacate pâna la moartea trupului, va fi de trei ori mai amara. Domnul Hristos pedepseste pe cel hulitor si în zilele vietii lui pamântesti, cât si în cele ale urmasilor sai. Pentru a putea scapa de aceasta grava fapta rea, crestinul este dator în primul rând sa o urasca, sa se înarmeze cu rugaciuni si cu metanii la pamânt.

De asemenea, crestinii sa se pazeasca de pacatul de a da raului pe cei din jurul lor, caci pe sine se dau. Copilul, când se boteaza, este înarmat cu patru puteri spirituale: Lumina Duhul Sfânt, Crucea, Îngerul Pazitor si Puterea Sufletului. Tot crestinul, când da raului pe altul, da raului aceste puteri. Când cineva totusi a savârsit acest pacat, imediat când se desparte si nu mai vede pe acela, sa-si aleaga un loc ascuns si, plecând genunchii, sa zica cu lacrimi: - Iarta-mi Doamne greseala prin care am dat raului pe fratele meu cutare ... numindu-l cu numele si iarta-l si pe el, caci eu îl iert din tot sufletul, în numele Tatalui, al Fiului si al Sfântului Duh, amin, iar la scaunul spovedaniei sa-si marturiseasca pacatul cu mare parere de rau.

Pentru a ne înscrie cu cât mai multe fapte bune în ceruri, cu ajutorul carora ne vom împodobi locul de odihna din Împaratia lui Dumnezeu, pe bunii nostri crestini îi îndrumam sa se foloseasca si de rugaciunea cu metanii la pamânt. Ele se fac în cinstea patimilor Mântuitorului, atunci când omul este linistit, nesuparat de nimic si nu-l vede nimeni. Pentru o rugaciune cu metanii la pamânt facuta în timpul noptii i se iarta crestinului care o face, trei fapte rele. Lucrata noaptea ea se numeste priveghere, iar cel care o exerseaza cu drag în miez de noapte împlineste cuvântul sfânt care zice: “privegheati si va rugati”.

Tot pe timpul vietii pamântesti, omul e dator sa-si faca rugaciunea plina catre multi sfinti si puteri ceresti. Câti sfinti va pomeni el în rugaciune când se roaga, aceia toti se vor ruga pentru el în acel moment Domnului, iar la moartea lui toti îi vor fi ca aparatori. În acest sens, vom da un model de rugaciune plina, prescurtata. Vom face mai întîi trei metanii la pamânt, ne vom ridica, vom face o închinaciune, apoi vom pune mâinile pe piept si vom zice cu smerenie:

Prea Sfânta Treime, miluieste-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Sfintilor Arhangheli, Mihail si Gavril, miluiti-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Toti Sfintii din ceruri si toate puterile ceresti, miluiti-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Sfinte Îngere, pazitorul vietii mele, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine, pacatosul! (trei metanii).

Fara a avea pretentia epuizarii problematicii aspectelor legate de scopul vietii pamântesti, îndrumam crestinii sa aiba multa rabdare în necazurile cele vremelnice, pentru a dobândi bunatatile cele vesnice. “Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre ... si cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui ...”. (Matei 10, 22)

Dumnezeu îsi marturiseste dragostea pentru fiecare din noi, rânduindu-ne mântuire în multe feluri, “Caci unele le face Dumnezeu prin departarea Sa de om, altele prin cercetare, iar altele prin purtare de grija” si tot Domnul ne îmbarbateaza spunându-ne: “Chiar daca mama îsi va uita copilul, Eu nu te voi uita niciodata”.

Viata pamânteasca, traita în Dumnezeu sub umbrirea harului Duhului Sfânt, este începutul fericirii vesnice, a vietii nesfârsite. Iar începutul transfigurarii noastre este atunci când ajungem în acea stare când în fata oricarei întristari, clevetiri, defaimari si prigoniri sa fim întocmai ca niste morti sau ca niste oameni cu desavârsire muti, surzi si orbi, caci toate aceste ispite sunt inevitabile pentru toti care doresc sa mearga pe urmele cele mântuitoare ale lui Hristos.“Savârsiti lucrul mâinilor fara sa va descurajati, acum este vremea pregatirii cununilor”.

Sa ne silim sa aflam voia lui Dumnezeu cea atotputernica, care consta în a face binele pentru dobândirea Duhului Sfânt, comoara cea vesnica neîmputinata.

“Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împaratia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri”. (Matei 7, 21)

Fericiti vom fi daca, la sfârsitul vietii pamântesti, Domnul Dumnezeu ne va gasi priveghind, adica rugându-ne în plinatatea darurilor Duhului Sfânt. “În ce te voi afla, în aceea te voi judeca”. De asemenea, ne îndeamna: “Intrati prin usa cea strâmta, ca larga este usa si lata calea care duce la pierzare si multi sunt cei ce intra printr-însa”.“Siliti-va a intra prin usa cea strâmta ca multi vor cauta sa intre si nu vor putea”. (Lc. 13, 24; Fapt. Ap. 14, 22)

Suferintele de pe urma pacatului sa le transformam în mijloc de apropiere de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, si de înviere chiar, încât moartea sa fie un act de revenire la plenitudinea vietii, la îndumnezeirea naturii umane.“Eu am venit ca oamenii sa aiba viata si s-o aiba din belsug”. (Ioan 10, 10)

Omul, odata unit cu Dumnezeu în viata traita în Iisus Hristos, devine o fiinta universala, unindu-se cu viata întregii fapturi prin legatura iubirii universale.