România – tradiţie şi spiritualitate în contextul culturii europene

A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană, în unitatea şi varietatea ei, în încercările nesfârşite de a crea, de a lăsa posterităţii valori inestimabile. Prin cultură, omul îşi depăşeşte mediul de existenţă şi dă sens vieţii sale. Nu există o definiţie standard a culturii. Cultura ne apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt integrate într-un amplu şi complex proces de comunicare. Cel care dă tonus şi culoare acestui ansamblu este omul, interesat mereu de tot ceea ce-l înconjoară.
Componenta materială a culturii, care este exprimată de obicei prin termenul de civilizaţie, cuprinde mijloacele şi valorile care asigură reproducerea materială a vieţii sociale, adică procesele existenţei sociale.
Componenta spirituală a culturii cuprinde sistemele de valori în care se cristalizează eforturile de cunoaştere, atitudinile şi reacţiile omului in contact cu ceea ce îl înconjoară. De obicei, acestea îmbracă forma unor sisteme ca filosofia, arta, mitologia, religia, morala, dreptul etc.
Termenul de cultură a fost preluat de mai toate limbile moderne din limba latină, unde cuvântul cultură avea atât înţelesul de cultivare a pământului, cât şi pe cel de cultivare a spiritului. Se avea în vedere atât ideea de transformare a naturii exterioare omului, cât şi a facultăţilor naturale ale omului, pe care educaţia le poate transforma din potenţialităţi în realităţi. Cuvântul trece astfel în sfera largă a educaţiei care urmăreşte formarea spiritului şi a sufletului, instruirea şi modelarea personalităţii pe baza cunoştinţelor şi a experienţei personale.
Conceptul de cultură a început să fie utilizat tot mai frecvent.După Ovidiu Drîmba, cultura include în sfera ei atitudinile şi actele privitoare la spirit, la intelect; sferei culturii îi aparţin datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, divertismentele, operele de ştiinţă, filosofie, literatură, muzică, arhitectură, pictură, În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă tot ceea ce omul a dobândit în calitatea lui de membru al unui grup social. Ea este un sistem de idei, de obiceiuri, habitudini, modele comportamentale şi reacţii caracteristice pentru modul de viaţă al unei societăţi. Fiind un rezultat al dorinţei de cunoaştere asupra lumii, un mecanism de adaptareîn lupta pentru existenţă, cultura este “numele colectiv pe care îl dăm diverselor creaţii ale omului” Prin cultură se modelează personalitatea umană, întrucât cultura transmite modele comportamentale, atitudini sociale, reacţii dobândite şi învăţate, întreaga istorie a omului ca fiinţă socială. Cultura păstrează experienţa socială şi cognitivă, deţine formele în care se exprimă conştiinţa de sine a unei societăţi, elaborează şi întreţine mecanismele prin care se afirmă creaţia umană. Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care cercetează condiţia umană. Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate, ambele au o funcţie majoră în integrarea socială şi în transmiterea experienţei cognitive şi practice. Ele nu sunt identice, dar nici separate dacă înţelegem că viaţa în comun, deci viaţa socială, în datele sale elementare, nu este posibilă fără comunicarea cotidiană. Noile mijloace de comunicare sunt instrumente culturale cu o forţă deosebită în orientarea percepţiilor şi a atitudinilor, în formarea imaginilor despre lume şi în difuzarea unor modele de comportament social. Cartea tipărită, apoi presa de masă, telefonul, filmul, radioul, televiziunea, publicitatea, casetele audio şi video, sateliţii de comunicare, calculatoarele, internetul, telefoanele mobile şi toată gama noilor tehnologii ale informaţiei au produs, în cascadă, un salt uriaş în domeniul comunicării. Ţinând cont de toate aceste aspecte, putem înţelege cu uşurinţă că se poate vorbi de o comunicare interculturală sau de o cultură a comunicării dacă luăm în considerare toate formele de manifestare ale acesteia. Achiziţionarea de cunoştinţe legate de cultura sau culturile proprii si de culturile altor comunităti, în primul rând culturile comunitătilor locale cu ai căror reprezentanţi elevii au contact frecvent dar si altele, din alte spatii geografice, reprezintă o dimensiune importantă a educaţiei interculturale. Este deci normal să existe numeroase activităti ce se focalizeaza asupra acestei dimensiuni. Achiziţia acestor cunostinte poate fi facuta în moduri foarte diferite, Astfel, o prima variantă este cea a prezentării de informaţii de către cadrul didactic sau de catre un specialist în domeniu, invitat să vorbeasca elevilor. Prezentării verbale îi pot fi adaugate, pentru mărirea eficacităţii procesului, prezentări ce utilizeaza distribuirea si/sau proiectarea de materiale tiparite, materiale video, grafice, fotografii, hartii etc. Prezentarea de informaţii poate avea loc si într-un spatiu exterior şcolii ce oferă resurse adecvate pentru ilustarea mesajului transmis, cum este, spre exemplu, muzeul.O altă varianta o reprezintă învăţarea prin interactiunea directă cu mediul studiat. Aceasta interactiune poate avea loc fie în clasă, (spre exemplu, invitarea unui membru al comunitătii armene pentru a vorbi despre cultura armeană sau a unui membru al comunitatii romilor pentru a vorbi despre tradiţiile specifice ale acestei comunitati), fie în mediul imediat înconjurator scolii (spre exemplu, identificarea în oras a unor elemente tipice de arhitectura, sau vizitarea bisericii din localitate), fie într-un alt mediu geografic si cultural (spre exemplu, vizita în alte comunitati, excursiile).Învăţarea unor elemente legate de cultura unei comunităţi se poate de asemenea realiza prin experimentare, prin participarea la evenimente si manifestări culturale semnificative ale comunităţii studiate (spre exemplu, participarea la un spectacol folcloric, asistarea la o ceremonie religioasă, participarea la o sarbatoare specifică).Un alt tip de organizare a procesului de învatare este cel în care, odata stabilita tema, elevii sunt cei care cauta informatii si prezinta apoi rezultatele obtinute profesorului si colegilor. Elevii se vor cauta informatii din diverse surse, se vor documenta, individual sau pe grupuri, asupra temei puse în discutie sau asupra unui aspect determinat al acesteia. Sursele pot fi exterioare comunitatii studiate (carti, articole si studii gasite la biblioteca, intervievarea unor specialisti, contacte cu ONG specializate, analiza presei, cautare pe internet) sau provenind din interiorul acesteia (interviuri cu lideri sau simpli membri, consultarea unor publicatii sau documente apartinând unor membri sau organizatii din comunitate).In fine, o posibilitate suplimentara este oferita de organizarea activitatii de învatare nu în jurul procesului de documentare, ci în jurul producerii unui rezultat concret pe baza informatiilor obtinute. Astfel, elevii vor lucra pentru a realiza, spre exemplu, o publicatie, un spectacol sau o expozitie, cu tematica respectiva, ceea ce presupune colectarea si procesarea de informatii, întelegerea si structurarea acestora în vederea realizarii produsului dorit. Comunicarea interculturală înseamnă de fapt o uniune de comori la nivel spiritual din care nu poate fi omisă religia. Comunicarea interculturală înseamnă nu numai noi deschideri către alte orizonturi culturale, dar şi o achiziţionare de noi informaţii care permit cunoaşterea şi respectarea celui de lângă noi, acceptarea reciprocă şi mai ales o îmbunătăţire a propriei culturi. Există şi acea temere care poate apărea: de a nu-ţi pierde identitatea culturală în încercarea de a comunica cât mai adânc, de a prelua sau de a da celorlalţi propriile păreri. România are o cultură unică, care este produsul geografiei şi evoluţiei sale istorice distincte. Este fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est şi Europa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice si romane, cu multe alte influenţe. În antichitate şi în evul mediu, cele mai importante influenţe au fost din partea popoarelor slave care au migrat în spaţiul carpato-dunărean şi care s-au format în vecinătatea ei - în Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia şi Rusia, a grecilor din Imperiului Bizantin şi mai apoi, sub protecţie turca, din Fanar, a Imperiului Otoman, de la maghiari, precum şi de la germanii care trăiesc în Transilvania. Cultura modernă română a apărut şi s-a dezvoltat în ultimii aproximativ 250 ani sub o puternică influenţă din partea culturilor din vestul Europei, în special, cultura franceză şi germană. In plus, sub influenţa tradiţiei bizantine şi slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor creştin ortodox dintre popoarele latine. . Astăzi putem afirma fără greşeală că estul şi sud-estul Europei sunt dominate clar de popoare slave, având în comun alfabetul chirilic, tradiţii şi obiceiuri specifice şi un bogat tezaur cultural care variază de la un popor la altul (polonezii, ucrainienii, ruşii, cehii, slovacii, sârbii, croaţii, slovenii, bulgarii…)
Deşi a rămas un popor de origine latină, lucru evident după analiza Fondului Principal Lexical precum şi a structurii gramaticale a limbii române, începând cu secolul VI poporul român este practic “închis” într-o masă de popoare slave. Ca urmare, influenţa acestora nu poate fi evitată şi se resimte puternic în toate aspectele culturii româneşti O contribuţie la identitatea sau la cultura românească au mai adus în diverse perioade şi alte comunităţi etnice mai mici sau mai mari, stabilite în cursul secolelor pe teritoriul românesc, ca de pildă, în vechime cumanii, mai târziu evreii, romii, armenii etc. Coloana vertebrală şi identitatea nu o poate lua nimeni, iar datinile şi obiceiurile moştenite şi păstrate ne fac unici în Europa. Influenţele non-europene pe care cultura românească le-a înregistrat în cursul istoriei şi pe care le-a transmis întregii Europe, poartă atât amprenta forţei creatoare a inteligenţei autohtone cât şi garanţia valorii selectate de geniul românesc. Ele au modelat şi au construit “spiritul european” alături de culturile indigene, impunându-se deseori faţă de acestea prin universalitatea mesajului transmis, prin forţa artistică şi estetică, prin promovarea unor valori general valabile, necondiţionate de factorii timp şi spaţiu. .
Acest lucru poate fi însă evitat atunci când punem respectul pentru individ deasupra oricărui lucru. Nu poţi cunoaşte un popor, nu te poţi apropia de cultura lui dacă nu te străduieşti să-i cunoşti mai bine posibilităţile şi oportunităţile lui de comunicare. Tocmai datorită dorinţei de comunicare, de coabitare, s-a născut şi necesitatea europenizării.
Expresia “cultură europeană” s-a accentuat, vrând-nevrând, odată cu începerea procesului de integrare europeană, care, prin amploarea pe care a luat-o, se îndreaptă spre cunoaşterea celuilalt, spre înţelegerea lui şi apropierea de el prin toate domeniile de activitate, fie social, politic, economic sau religios. Coloana vertebrală şi identitatea nu o poate lua nimeni, iar datinile şi obiceiurile moştenite şi păstrate ne fac unici în Europa. Influenţele non-europene pe care cultura românească le-a înregistrat în cursul istoriei şi pe care le-a transmis întregii Europe, poartă atât amprenta forţei creatoare a inteligenţei autohtone cât şi garanţia valorii selectate de geniul românesc. Ele au modelat şi au construit “spiritul european” alături de culturile indigene, impunându-se deseori faţă de acestea prin universalitatea mesajului transmis, prin forţa artistică şi estetică, prin promovarea unor valori general valabile, necondiţionate de factorii timp şi spaţiu..
Culturile naţionale au o firească deschidere spre universal, spre dialog şi schimb de valori cu alte culturi şi spaţii spirituale. Epoca modernă şi cea contemporană au intensificat comunicarea socială a valorilor şi comunicarea dintre culturi, odată cu extinderea extraordinară a sistemului mediatic, astfel că interferenţele culturale, conexiunile şi schimburile de valori au devenit astăzi realităţi dominante. În plan cultural, lumea contemporană reproduce raportul structural dintre unitate şi diversitate, culturile interferând şi comunicând între ele. Diversitatea umană îşi are temeiul în circuitul nesfârşit al interacţiunilor sociale, cu registrele lor obiective şi subiective, diferenţiate şi solidare. Culturile diverse sunt puse astăzi faţă în faţă, sunt într-o dependenţă mutuală, angajate într-un context comun ce se extinde la scară planetară. Aceste entităţi trebuie armonizate în contemporaneitate, în spaţiul ideal al unei co-existenţe în care universalul şi specificul să nu se opună, ci să se întrepătrundă în favoarea creaţiei autentice.
Discuţiile în jurul ideii de cultură europeană nasc necesitatea unor precizări legate de realitatea diversităţii într-un spaţiu care tinde să devină unul european unitar. Trebuie să avem în vedere faptul că cele două aspecte păstrează fiecare valoarea lui în încercarea de adaptare la cerinţele prezente. Aşadar unitatea este necesar valabilă, diversitatea este creatoare; unitatea trebuie să aibă un cadru real pentru a se manifesta, diversitatea nu iese în evidenţă dar lasă urme în istorie; unitatea este logică pentru că ţine de principii bine definite, diversitatea este o realitate istorică ce nu poate fi ignorată. Varietatea de stiluri artistice, de experienţe spirituale şi sociale, au impus o mentalitate în care mulţi teoreticieni văd o trăsătură esenţială a postmodernismului. La această perspectivă au contribuit noile forme de comunicare, intensificarea dialogului dintre culturi, redescoperirea şi afirmarea culturilor, schimbul rapid de valori şi idei favorizat de procesele de europenizare sau de globalizare. Asistăm la o coexistenţă a diferitelor valori şi moduri de gândire, a practicilor culturale şi educaţionale, la o articulare mozaicată a ideilor şi a stilurilor, ceea ce naşte de multe ori ideea de multiculturalism. Popoarele europene, deşi au diferenţe lingvistice, istorice, sociale şi culturale, au totuşi o serie de caracteristici spirituale comune, formate pe tradiţia culturii greco-romane şi pe suportul religiei creştine, pe ideile umanismului modern, aspecte de civilizaţie care le disting de celelalte popoare. Aceste lucruri au fost ignorate în timp, tinzându-se spre dispariţia lor tocmai datorită accentului pus pe economic sau politic.
Interesul pentru problemele culturii este legat astăzi de noile modele de dezvoltare socială. Individul nu prea mai este interesat de cultură decât dacă societatea îl susţine financiar în acest sens, ceea ce limitează apariţia lucrărilor de valoare. În această competiţie culturală ce are loc între societăţi, este important să ne sporim forţa creatoare, să dezvoltăm un învăţământ formativ, care să-i înveţe pe oameni să înveţe singuri şi să seadapteze la complexitatea mediului contemporan. Asistăm la o acceleraţie a istoriei, la uzura rapidă a cunoştinţelor. Unitatea prin cultură, ca prim pas pentru înfăptuirea unei Europe unite, după cum arăta şi Denis de Rougemont, este deschizătoare de dialog şi constructivă numai dacă se respectă specificitatea, fără pretenţia de a căuta o cultură superioară care să se impună în faţa celorlalte.
Pentru a se vedea şi roadele, e nevoie de timp, de un schimb intercultural continuu care nu numai să formeze intelectuali pentru ţările mai puţin dezvoltate, dar şi adevăraţi lideri dornici de adevăr şi de dreptate şi nu numai de interese proprii. Sună a ideal dar seamănă credibilitate mai ales în rândul oamenilor simpli încercaţi de atâtea probleme.
Europenizarea poate aduce prosperitate şi răspândirea anumitor planuri comune de acţiune, însă poate deveni şi o dominare a celor puţini şi puternici pe seama celor mulţi şi săraci, ceea ce ar avea mari repercusiuni asupra istoriei. De aceea este necesar să se ţină cont în primul rând de trăirile sufleteşti comune, în măsura în care acestea pot fi percepute: “Nu se va reuşi unificarea Europei numai cu abilitate juridică sau cu pricepere economică... Cultura, ca fenomen complex dependent de baza societăţilor din care face parte, este o verigă importantă în şirul sistemelor economic, politic, familial, fără de care colectivitatea umană nu ar putea exista. Societatea influenţează structura culturii iar cultura, la rândul ei, starea societăţilor. Omul, prin capacitatea sa de adaptare, poate să se obişnuiască din mers cu condiţiile sociale şi culturale în sânul cărora creşte şi să acţioneze în maniere diverse în funcţie de acestea.

In secolele XIV-XIX s-au trimis ajutoare romanesti la Locurile Sfinte de la Ierusalim, la Damasc, la manastirea Sfanta Ecaterina de la Sinai si manastirile din Grecia.