|
Postat 23:59 pe 24.10.2011
|
|
Surâs si luminã
Pãrintele Benedict
"Îmi amintesc de un cãlugãr român, Pãrintele Benedict Ghius de la mãnãstirea Cernica, din apropierea Bucurestiului. Pãrintele acesta practica, de mai multã vreme, rugãciunea inimii. Într-o Duminicã, slujeam Sfânta Liturghie în aceasta mãnãstire, împreunã cu câtiva cãlugãri. Pãrintele Ghius, foarte înaintat în vârstã, ne însotea si era asezat pe un scaun în coltul altarului. Soarele nu pãtrundea în bisericã, asa ca era destul de întuneric. La un moment dat, o luminã dulce a început sã se rãspândeasca din coltul în care era asezat pãrintele Ghius. Fãrã a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzãtor si transfigurat al pãrintelui. Aceasta luminã a durat pe tot parcursul liturghiei iar în momentul în care pãrintele a luat Sfânta Împãrtãsanie, mâinile i-au devenit luminoase. Cu toate acestea, pãrintele nu realiza ce se întâmpla. Atunci, fiecare s-a închinat înaintea sa, dar pãrintele s-a întristat, simtindu-se prea onorat, si se retrase timid în coltul sãu. Odatã cu sfârsitul slujbei pãrintele sa îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate."
Pr. Gh. Calciu Dumitreasa
Surâs si luminã
Pãrintele Benedict
"Îmi amintesc de un cãlugãr român, Pãrintele Benedict Ghius de la mãnãstirea Cernica, din apropierea Bucurestiului. Pãrintele acesta practica, de mai multã vreme, rugãciunea inimii. Într-o Duminicã, slujeam Sfânta Liturghie în aceasta mãnãstire, împreunã cu câtiva cãlugãri. Pãrintele Ghius, foarte înaintat în vârstã, ne însotea si era asezat pe un scaun în coltul altarului. Soarele nu pãtrundea în bisericã, asa ca era destul de întuneric. La un moment dat, o luminã dulce a început sã se rãspândeasca din coltul în care era asezat pãrintele Ghius. Fãrã a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzãtor si transfigurat al pãrintelui. Aceasta luminã a durat pe tot parcursul liturghiei iar în momentul în care pãrintele a luat Sfânta Împãrtãsanie, mâinile i-au devenit luminoase. Cu toate acestea, pãrintele nu realiza ce se întâmpla. Atunci, fiecare s-a închinat înaintea sa, dar pãrintele s-a întristat, simtindu-se prea onorat, si se retrase timid în coltul sãu. Odatã cu sfârsitul slujbei pãrintele sa îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate."
Pr. Gh. Calciu Dumitreasa
|
|
Postat 00:02 pe 25.10.2011
|
|
Imn închinat Pãrintelui Benedict Ghius
Slavã Tie, Dumnezeul nostru, care Te odihnesti întru sfintii Tãi. Cuviosul Pãrinte Benedict a fost si este un loc de odihnã, atât pentru Dumnezeu, cât si pentru oameni.
Întru sfintia sa, cuvintele încãrcate de tainã: “fericiti cei blînzi, cã aceia vor mosteni pãmântul” capãtã întelesuri mai limpezi si mai clare.
În lumea noastrã întâlnim oameni buni din când în când, oameni întelepti din când în când, oameni blînzi din când în când. Care sunt oare tainele ascunse din care se hrãneste un om care nu este blînd din când în când, ci rãmâne blând în mod firesc si statornic în orice împrejurãri?
Sã ne întrebãm fiecare din noi pe noi însine de câte ori ne revoltãm sau explodãm cu diverse grade de violentã când apare cineva sau ceva care ne deranjeazã. Sã rãspundem fiecare în tainã la întrebare si în acelasi timp sã încercãm sã întelegem câte putin din generozitatea, bunãtatea, delicatetea, rãbdarea si jertfelnicia celui care este oricând disponibil, pe care nu simti cã l-ai deranjat, care te primeste când vrei tu cu un chip linistit si senin, cu un suflet cald si atent gata sã-ti asculte inima împovãratã de atâtea furtuni si îngrijorãri si care sã te ajute la sfârsitul vizitei sã pleci mai usurat, mai linistit, mai plin de încredere si de nãdejde. Sã ne mai întrebãm fiecare din noi cum reactionãm în fata durerii fizice, în fata situatiilor care ne fac greatã, în fata nedreptãtilor, în fata neputintelor fizice, sau sufletesti sau intelectuale. Rãspunzând în mod sincer putem sã întelegem câte putin câtã fortã si tãrie de caracter, câtã bãrbãtie si curaj, ce adâncime a rãbdãrii si a renuntãrii la sine se ascund în omul care rãmâne în blândete si în aceste împrejurãri se lasã în voia lui Dumnezeu.
În fine, sã ne mai întrebãm fiecare care sunt cugetele inimii noastre fatã de noi însine si fatã de cei din jur, care este echilibrul nostru interior pe parcursul unei zile, a unei sãptãmâni, a unei luni, a unui an sau a mai multor ani.
Abia atunci, când ne punem aceste probleme, abia atunci putem întelege ce adâncimi nebãnuite, ce fortã extraordinarã, ce putere de stãpânire, ce mãretie se ascund în omul egal cu sine , care vegheazã cu atentie statornicã pe parcursul întregii vieti sã rãmânã în acea nepretuitã smeritã cugetare a inimii si a mintii.
Cu chipul sãu luminos si senin, iradiind de puritate si nevinovãtie ca un copil, Pãrintele Benedict rãmâne purtãtorul acelei sfintenii tainice, lucrãtoare si cunoscute de Dumnezeu, iar pentru noi oamenii o candelã care arde linistit într-o lume întunecatã de patimi, de violentã si nepãsare, o candelã care poartã cu lumina ei un mesaj: “eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”. Este cântecul-rugãciune a omului care a cunoscut mãretia bunãtãtii lui Dumnezeu si pe care a mãrturisit-o, plin de sfialã, prin întreaga sa viatã.
Monica Stimi,
Imn închinat Pãrintelui Benedict Ghius
Slavã Tie, Dumnezeul nostru, care Te odihnesti întru sfintii Tãi. Cuviosul Pãrinte Benedict a fost si este un loc de odihnã, atât pentru Dumnezeu, cât si pentru oameni.
Întru sfintia sa, cuvintele încãrcate de tainã: “fericiti cei blînzi, cã aceia vor mosteni pãmântul” capãtã întelesuri mai limpezi si mai clare.
În lumea noastrã întâlnim oameni buni din când în când, oameni întelepti din când în când, oameni blînzi din când în când. Care sunt oare tainele ascunse din care se hrãneste un om care nu este blînd din când în când, ci rãmâne blând în mod firesc si statornic în orice împrejurãri?
Sã ne întrebãm fiecare din noi pe noi însine de câte ori ne revoltãm sau explodãm cu diverse grade de violentã când apare cineva sau ceva care ne deranjeazã. Sã rãspundem fiecare în tainã la întrebare si în acelasi timp sã încercãm sã întelegem câte putin din generozitatea, bunãtatea, delicatetea, rãbdarea si jertfelnicia celui care este oricând disponibil, pe care nu simti cã l-ai deranjat, care te primeste când vrei tu cu un chip linistit si senin, cu un suflet cald si atent gata sã-ti asculte inima împovãratã de atâtea furtuni si îngrijorãri si care sã te ajute la sfârsitul vizitei sã pleci mai usurat, mai linistit, mai plin de încredere si de nãdejde. Sã ne mai întrebãm fiecare din noi cum reactionãm în fata durerii fizice, în fata situatiilor care ne fac greatã, în fata nedreptãtilor, în fata neputintelor fizice, sau sufletesti sau intelectuale. Rãspunzând în mod sincer putem sã întelegem câte putin câtã fortã si tãrie de caracter, câtã bãrbãtie si curaj, ce adâncime a rãbdãrii si a renuntãrii la sine se ascund în omul care rãmâne în blândete si în aceste împrejurãri se lasã în voia lui Dumnezeu.
În fine, sã ne mai întrebãm fiecare care sunt cugetele inimii noastre fatã de noi însine si fatã de cei din jur, care este echilibrul nostru interior pe parcursul unei zile, a unei sãptãmâni, a unei luni, a unui an sau a mai multor ani.
Abia atunci, când ne punem aceste probleme, abia atunci putem întelege ce adâncimi nebãnuite, ce fortã extraordinarã, ce putere de stãpânire, ce mãretie se ascund în omul egal cu sine , care vegheazã cu atentie statornicã pe parcursul întregii vieti sã rãmânã în acea nepretuitã smeritã cugetare a inimii si a mintii.
Cu chipul sãu luminos si senin, iradiind de puritate si nevinovãtie ca un copil, Pãrintele Benedict rãmâne purtãtorul acelei sfintenii tainice, lucrãtoare si cunoscute de Dumnezeu, iar pentru noi oamenii o candelã care arde linistit într-o lume întunecatã de patimi, de violentã si nepãsare, o candelã care poartã cu lumina ei un mesaj: “eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”. Este cântecul-rugãciune a omului care a cunoscut mãretia bunãtãtii lui Dumnezeu si pe care a mãrturisit-o, plin de sfialã, prin întreaga sa viatã.
Monica Stimi,
|
|