Biserica si lumea contemporana
» Botezul
Inapoi la Pagina de Discutii
|
Botezul
Rugaciunea preotului, ca intermediar intre prunc si Dumnezeu: “Mainile Tale m-au zidit. Mainile Tale m-au facut …” Lepadarile nasilor. Crezul “Cred Lui ca un Imparat si Dumnezeu”(marturisirea nasilor) Preotul Il roaga pe Dumnezeu ca sa aibe pentru copil: “Ochi cu mila si urechi pentru rugaciune”. Are loc cufundarea pruncului in apa, timp in care cei cu lumanarile aprinse stau langa prunc. Lumanarea Il prefigureaza pe Mantuitorul. Preotul da pruncul celor ai lui, punandu-l in crajma si spunand: cu sanatate … Preotul va face tamaiere, apoi va lua de la nasi pruncul infasat in crasma si cu busuioc pe el si vor face cu totii inconjurul mesei, preotul cantand: “cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat”. Apoi, preotul va citi din Evanghelie. Urmeaza prima impartasire a pruncului. Apoi, pruncul este luat de preot, trecand prin fata icoanelor si usilor altarului, oprindu-se de fiecare data si spunand rugaciuni, dupa care va preda nasilor pruncul, spunand: cu sanatate si bucurii. Nasii vor spune cand vor duce pruncul la parinti: “pagana am luat-o si crestina am adus-o”. |
|
|
In primele secole, botezul catehumenilor se savarsea in Sambata mare, noaptea, intre inmormantarea si invierea lui Hristos, anume pentru ca cel nou botezat sa fie, prin afundarea intreita, "contemporan" cu evenimentele comemorate (Mt. 28, 1).
|
|
|
Lumanarea care se tine de nasi la botezul copilului este simbolul luminii pascale. Noul botezat isi asuma ca "Paste" al sau Pastele lui Hristos, adica trecerea de la moarte la viata, care a fost prefigurata de trecerea evreilor prin Marea Rosie, adica de "pastele" evreu. In botez copilul devine "partas al mortii si invierii lui Hristos".
Copilul botezat devine "fiul luminii", de aceea este primit dupa afundare in haine albe, simbolul slavei divine in care s-a imbracat. Slava este haina lui Iisus de la transfigurare (Luca 9, 29) si de la inviere. Panza alba inseamna ca cel botezat a devenit o faptura noua. (Gal. 3, 27; Rom. 13, 14). |
|
|