Conceptul de "Educatie pentru toti" a fost lansat in 1990 in Tailanda la Conferinta Internationala a Ministerului Educatiei, iar in 1994 la Salamanca, in Spania, s-au lansat dimensiunile educatiei pentru toti care constau in calitatea actului educational si acces pentru toti copiii:

"Scolile trebuie sa primeasca toti copiii, fara nici o deosebire privind conditiile lor fizice, sociale, emotionale, lingvistice sau de alta natura. Acestea se refera si la copiii cu dizabilitati sau talentati, copiii strazii si copiii care muncesc, copii din populatii indepartate sau nomade, copii apartinand minoritatilor lingvistice si etnice… "

Idealul scolii pentru toti este scoala care nu exclude (prin selectie si marginalizare in forme variate, directe sau indirecte), ci include, accepta si valorizeaza copiii, chiar foarte diferiti, anterior exclusi.

Prin documentul adoptat la Salamanca, statele semnatare, printre care si tara noastra au decis realizarea unor schimbari fundamentale in domeniul politicilor educationale in sensul de dezinstitutionalizarii si adoptarii educatiei integrate (incluzive).

Educatia integrata se refera la includerea in structurile invatamantului de masa a copiilor cu cerinte educative speciale, pentru a oferi un climat favorabil dezvoltarii armonioase si cat mai echilibrate a personalitatii acestora.

Trebuie sa pornim de la ideea ca scoala are datoria de a asigura sanse egale tuturor elevilor.

Unii inteleg prin sanse egale crearea unor conditii identice : programe comune, manuale de un singur ghid etc. Dar sistemul scolar care asigura aceleasi conditii de instruire pentru toti elevii reprezinta o inegalitate, deoarece ei nu profita in acelasi fel de aceste conditii. A asigura sanse egale elevilor inseamna a asigura posibilitati maxime de dezvoltare fiecaruia, in functie de aptitudinele si interesele sale.

Pentru ca activitatea instructiv – educativa sa fie profitabila pentru toti elevii, aceasta trebuie sa se realizeze diferentiat. Educatia diferentiata vizeaza adaptarea activitatii de instruire la posibilitatile diferite ale elevilor, la capacitatea de intelegere si ritmul de lucru propriu unor grupuri de elevi sau chiar fiecarui elev in parte.

Pentru ca educatia copiilor cu cerinte speciale sa fie eficenta, pe de o parte trebuie sa aiba un caracter integrat iar pe de alta parte trebuie sa aiba un caracter diferentiat, sa fie adaptata particularitatilor elevilor.

Caracterul integrat al invatamantului ne pune in fata problematica situatiei in care un copil cu handicap este integrat intr-o clasa obisnuita. In fapt este vorba pe de o parte de situatia copilului respectiv, iar pe de alta parte, de situatia clasei in care este integrat.

Sub ambele aspecte, ceea ce urmarim este o buna intelegere reciproca, o existenta sociala normala a copiilor, in ciuda diferentelor existente.

Pentru copilul cu handicap aceasta inseamna a fi inteles si acceptat, cu tot ce are el pozitiv, cu tot ce poate aduce vietii de grup.

Acesta normalizare a relatiilor este benefica si pentru ceilalti elevi, care invata sa respecte dreptul la diferenta, sa fie solidari cu semenii lor care intampina dificultati in viata.

Experienta din alte tari ne arata ca integrarea fiecarui copil cu handicap este o problema care trebuie serios studiata, alcatuindu-se un proiect individual de integrare, care sa prevada toate masurile pentru reusita acestei actiuni. In vederea alcatuirii proiectului individual de integrare cadrul didactic trebuie sa fie sprijinit atat de medic, psiholog si logoped cat si de cadrul didactic itinerant si de sprijin.

Rolul esential in educatia integrata il detine invatatorul clasei, care devine principalul factor de actiune si de coordonare a realizarii programului pedagogic individual pentru elevii cu CES.

Acesta trebuie :

- sa-si imbogateasca pregatirea pedagogica cu elemente care sa-i faciliteze includerea optima in clasa elevilor cu CES si asigurarea de sanse egale pentru acestia la instructie si educatie ;
- sa manifeste interes continuu pentru identificarea, evaluarea si reprogramarea periodica a continuturilor invatarii pentru fiecare elev ;
- sa coopereze in parteneriat cu profesorul de sprijin si cu ceilalti membri ai echipei educationale, dar si cu familia elevului ;
- sa participe la elaborarea programului pedagogic individualizat pentru fiecare elev cu CES si sa tina evidenta rutei curriculare a acestuia.
Procesul de integrare educationala a elevilor cu CES include elaborarea unui plan de interventie individualizat, in cadrul caruia, folosirea unor modalitati eficente de adaptare curriculara joaca rolul esential.

Curriculum-ul poate fi definit ca fiind programul de activitati scolare in integralitatea sa, care se concretizeaza in planul de invatamant, programa scolara, manualele scolare, indrumatoarele metodice, obiectivele si modurile comportamentale ce conduc la realizarea obiectivelor, metodele si mijloacele de predare-invatare, ce dezvolta modurile de evaluare a rezultatelor.

In planul dezvoltarii curriculare pentru elevii cu deficienta, are loc o miscare in sensuri diferite fata de curriculum-ul general pentru elevii valizi.

Pe de o parte curriculum-ul acestora se restrange, iar pe de alta parte se amplifica prin introducerea unor activitati suplimentare individualizate, destinate compensarii si recuperarii starii de deficenta.

Spre exemplu, in cazul elevilor cu deficenta mintala, planul de invatamant se reduce, atat din punct de vedere al numarului de discipline de studiu, cat si din punct de vedere al continutului informational, ce urmeaza a fi insusit in fiecare capitol in parte.

In schimb, creste numarul de activitati individuale suplimentare, in care urmeaza sa fie inclus elevul cu deficenta mintala, in scopul recuperarii acestuia.

Raporturile ce se stabilesc cu fiecare elev in parte sunt foarte importante. Elevul trebuie sa simta ca este apreciat ca individ.

Astfel, elevii vor participa la procesul de invatamant dupa posibilitatile fiecaruia, cadrele didactice trebuind sa-si adapteze metodele pedagogice in consecinta.

De multe ori se folosesete si lucrul in grup care ofera posibilitatea elevilor cu dificultati de invatare sa colaboreze cu altii prin discutii, lucrari de cercetare si jocul de rol. Tipurile de grupuri pot fi :
- grup de opinii : acest tip de activitate se desfasoara prin discutii libere, insa asupra unui anume subiect ;
- grup de simulare : aceasta forma este utila pentru studierea situatilor reale, din viata, elevii trebuind sa se puna in pielea unui personaj ;
- grupul de discutii libere : aceasta forma este buna pentru invatarea anumitor abilitati fundamentale ;
- adunarea clasei : este utila pentru a modifica comportamentele indezirabile si ai induce simtul raspunderii ;

In concluzie, invatatorul clasei trebuie sa dobandeasca o pregatire adecvata in educatia speciala, sa poata identifica elevii cu CES, sa-i trimita la Comisia de Expertiza Scolara, sa elaboreze, in colaborare, programele individualizate, sa fie disponibil pentru a lucra cu alti specialisti, cu parintii, sa aiba capacitati manageriale si pedagocice la clasa, sa lupte pentru reducerea izolarii in clasa si activitate didactica.

Copiii sunt o categorie sociala care, in ciuda aparentelor nu au timp sa astepte : daca sunt lasati sa creasca fara ajutorul de care au nevoi, personalitatea viitorului adult are cu siguranta de suferit.

Dimensiunea psihopedagogica si psihosociala a scolii incluzive

Motto: "Nici unul dintre noi nu este la fel de istet ca noi toti la un loc."

Poate fiecare dintre noi a căutat răspunsul la intrebări de felul: “De ce nu pot face progrese semnificative în învăţare toţi elevii din clasă?” sau “Pot fi sprijiniţi să progreseze în învăţarea de tip şcolar elevii care învaţă mai greu?”

Copiii care nu pot face faţă cerinţelor şcolare, cei care prezintă diverse forme şi niveluri de eşec şcolar sunt încă prea puţin cunoscuţi, acceptaţi şi abordaţi din punct de vedere psihopedagogic.

Atitudinea cea mai frecventă manifestată faţă de aceştia din partea şcolii este de subvalorizare.

Îi numim ,,dificili” ,,turbulenţi” sau ,,handicapaţi”.

Handicapul semnifică dezavantajul social rezultat prin pierderea ori limitarea şanselor unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii, la un nivel echivalent cu ceilalţi membrii ai acesteia. Sensul actual al acestui termen este de a concentra atenţia asupra disfuncţionalităţilor din mediul înconjurător şi a unor acţiuni organizate de societate, ca de pildă informaţiile, comunicarea şi educaţia, care împiedică persoanele cu dizabilităţi să participe în condiţii de egalitate.

Ce reprezintă aceste dizabilitaţi? Sunt copii care au deficienţe mintale, auditive, vizuale, fizice, copii cu autism sau copii infectaţi cu HIV.

Sunt situatii in care astfel de elevi ar putea progresa mai mult într-o clasă normală dacă noi, cadrele am accepta ca educaţia este pentru toţi.

Respingerea unor astfel de copii de la educaţie este o reacţie primitivă datorată intoleranţei faţă de diversitatea umană.

Declaraţia de la Salamanca şi Convenţia privind drepturile copilului ilustrează în foarte mare masură dreptul la educaţie.

Democratizarea şcolii şi egalizarea şanselor reprezintă direcţii strategice care angajează în mod clar o mai mare responsabilitate şi flexibilitate a serviciilor educaţionale.

Cu paşi timizi se încearcă rezolvarea acestei probleme a învăţământului general, educaţia celor cu cerinţe speciale şi sub denumirea ,,o şcoală pentru toţi” a luat fiinţă şcoala incluzivă. Aceasta nu exclude, este tolerantă, prietenoasă şi democratică valorizând şi integrând toţi copiii.

Diferenţele umane sunt normale şi învăţarea trebuie adaptată la necesităţile copilului. O pedagogie centrată pe copil este benefică pentru toţi. Şcolile centrate pe copii sunt terenuri de instruire pentru o societate centrată pe oameni, care respectă atat diferenţele cât şi demnitatea fiinţelor umane.

Realizarea obiectivului unei educaţii şcolare de succes pentru toţi copiii necesită cooperarea cu familiile şi mobilizarea organizaţiilor voluntare ale comunităţii.

Educaţia incluzivă constituie o provocare pentru şcoala obişnuită, fără să reprezinte o ameninţare directă pentru statutul profesional şi social al cadrelor didactice şi nu înseamnă neapărat desfiinţarea şcolilor speciale.

Cadrele didactice trebuie încurajate să experimenteze, să exploreze noi practici la clasă în colaborare şi interacţiune cu colegii; este foarte importantă atât practica cât şi reflecţia pe marginea ei.

În evoluţia şcolarizării copiilor cu cerinţe speciale sunt necesare parcurgerea unor etape:

• recunoaşterea faptului ca există copii care au nevoie de servicii şi sprijin special;
• recunoaşterea de către societate a responsabilităţilor faţă de aceşti copii;
• integrarea treptată din şcolile speciale în şcolile normale;
• recunoaşterea drepturilor la educaţie a copiilor.
Promovarea învăţământului incluziv presupune cunoaşterea şi punerea la dispoziţie pe o scară mai largă decât până acum a cunoştinţelor şi abilităţilor acumulate tradiţional în educaţia specială.

Deoarece este de dată mai recentă această problematică şi provocare pedagogică iar până acum sistemul educaţional românesc a fost izolat, se impune o abordare comparativă, în planul dezvoltării internaţionale.

Pentru ca personalul didactic din şcolile obişnuite să facă faţă provocării legate de integrarea copiilor cu CES , una dintre condiţiile de bază este sprijinul în activitatea la clasă.

Acesta poate şi trebuie să vină de la directorul unităţii şcolare, de la personalul didactic cu experienţă din şcoală, de la cadre didactice (sau echipe de profesionişti) specializate în abordarea copiilor cu CES, de la psihologi (psihopedagogi) şcolari , asistenţi sociali sau de la personalul medical relevant.

Suportul poate lua diferite forme. În prezent se conturează o tendinţă crescândă de descurajare a retragerii (excluderii) din clasă.

Se caută modalităţi de sprijin a copiilor cu CES chiar în clasa obişnuită.
Profesorii de educaţie specială, de pildă, lucrează tot mai mult alături de profesorii clasei obişnuite, în aceste clase, acordând sprijin nu numai copiilor integraţi, ci şi altor copii care întâmpină greutăţi.

Cadrul didactic itinerant joacă un rol ce reprezintă o combinaţie între un profesor consultant şi un tutore pentru copiii cu cerinţe speciale integraţi. Un asemenea profesor acţionează în mai multe şcoli, dintr-o zonă geografică delimitate. El asigură consilierea necesară pentru cadrele didactice de la clasa obişnuită, evaluarea unor copii, precum şi participarea directă la instruirea copiilor cu CES.
În anumite zone rurale, în care aceşti copii sunt răspândiţi pe arii foarte mari, sistemul itinerant poate fi singurul mod realist pentru a asigura servicii de educaţie specială, permiţându-se în acelaşi timp rămânerea acestora în clasele/şcolile obişnuite.

Alte roluri pentru cadrele didactice în educaţia integrată sunt reprezentate de profesorul (şi camera) de resursă, profesorul consultant pentru CES, coordonatorul pentru CES, facilitatorul de suport, asistentul de clasa pentru cerinţele speciale.

Aceste genuri de personal sunt foarte răspândite în străinătate şi treptat sunt asimilate şi de ţara noastră.

Pentru valorizarea cât mai eficientă a potenţialului creator al fiecărui copil, trebuie ca fiecare cadru didactic să identifice acel set de abilităţi, talente pe care Gardner le numeşte “inteligenţe”.

Toţi indivizii posedă fiecare din cele 8 tipuri de inteligenţe într-o anumită măsură.

La nivel individual ele apar în combinaţii, fiecare individ fiind de fapt ,, o colecţie de inteligenţe”. Şi pentru că indivizii au profiluri de inteligenţă diferite, şcoala trebuie să conceapă o educaţie care să maximalizeze potenţialul intelectual al fiecăruia. Un element esenţial în aplicarea teoriei inteligenţelor multiple la clasă este cunoaşterea profilului de inteligenţă al elevilor.
Promovarea învăţământului incluziv presupune cunoaşterea şi punerea la dispoziţie pe o scară mai largă decât până acum a cunoştinţelor şi abilităţilor acumulate tradiţional în educaţia specială.
În concluzie,se impune o redimensionare a formelor de educaţie în conformitate cu schimbările intervenite în societatea noastră, o preocupare sporită în vederea găsirii modalităţilor celor mai eficiente de a integra copiii cu CES intr-o clasă normală, fie prin perfecţionarea continuă a cadrelor didactice existente în şcoală, fie prin apelarea la serviciile persoanelor specializate în acest domeniu.

Cert este că nu trebuie sa ignorăm existenţa unor astfel de cazuri în şcoală pentru a fi pe deplin convinşi că ne respectăm profesia de cadru didactic.