PARINTELE ILARION
- In viata mea de pastor de suflete, povestea parintele Arseni, am intalnit oameni inzestrati de Dumnezeu cu darul patrunderii si al inaintevederii, putand sa citeasca in sufletele altora faptele lor trecute si chiar viitoare.
Am vazut, in lagar si in surghiun, vindecari minunate, oameni pe moarte ridicandu-se cu rugaciunile episcopilor, preotilor si calugarilor. Am vazut cazuri deznadajduite, oameni care-si pierdusera cu totul orice putere si vointa de a trai. Preotul Valentin s-a rugat impreuna cu ei si s-au schimbat cu desavarsire, s-au vindecat, si-au recapatat dorinta de viata si au iesit din lagar inaintea mea - si acum, imbatranind si ei intre timp vin sa ma vada. Acest parinte Valentin, preot la o biserica din Moscova, a fost impuscat in noiembrie 1942. Am fost o vreme impreuna cu el in lagar, chiar in aceeasi baraca. Avea rugaciune tare si-i ajuta mult pe altii.
Pentru ca veni vorba, si eu am fost condamnat la impuscare in acea zi de noiembrie, praznicul Arhanghelului Mihail. Dimineata, dupa apel, am fost luat si dus sub escorta intr-un loc unde fusesera stransi vreo douazeci si cinci de oameni, in cea mai mare parte preoti si diaconi, iar printre ei si un episcop. Era frig, escorta statea ca pe ace; eram si noi inghetati dar cu toate acestea am inceput sa cantam ,,Cuvine-se cu adevarat" si ,,Sfinte Dumnezeule". Gardienii nu ziceau nimic; doar stiau si ei ca-s ultimele noastre cuvinte mai inainte de moarte. Stiam si noi ca or sa ne duca sa ne impuste in Voroni, santul cel mare unde obisnuiau sa-i impuste pe detinuti.
Trecuse cam un ceas, timp in care noi am tot cantat incetisor, cand deodata apare in goana un soldat ordonand catorva prizonieri sa iasa din rand - si le-a strigat numarul. L-a strigat si pe al meu. A strigat cu totul cinci oameni si a spus:
- Repede! Inapoi la baraca!
Ceilalti au fost dusi si peste vreun sfert de ora am auzit rapaitul automatelor. De ce m-au scos din randul celor osanditi la moarte? Nu stiu. Asa a vrut Dumnezeu.
M-au mai scos inca de doua ori ca sa fiu impuscat, fara sa fi stiut nimic inainte, dar dupa ceasuri lungi de asteptare mi-au dat drumul, trimitandu-ma inapoi la la baraca sau la munca. Nepatrunse sunt caile Domnului!
M-au scos sa fiu impuscat in 19 ianuarie 1943, ziua Epifaniei, a Botezului Domnului, si iarasi in 19 august, la Schimbarea la Fata. Asa a fost planul lui Dumnezeu. M-a scutit de moarte, si iata-ma aici cu voi: darul lui Dumnezeu pentru mine, pacatosul!
Executiile acestea, numite de administrate wcuratiri", aveau loc de obicei in ajunul sarbatorilor sovietice. Erau stransi oameni din toate colturile lagarului, fara nici o judecata; stransi gramada, scosi din lagar si impuscati.
Pe 19 august 1943, dupa ore de asteptare, unul din prizonieri a inceput asa deodata sa rada. La inceput radea incet, apoi tot mai tare si mai tare. Cei de langa dansul au incercat sa-l opreasca, dar n-au izbutit. Radea rasunator, fericit. De rasul lui s-au molipsit si altii: inca vreo doi, trei au inceput a rade. Ceilalti, printre care si eu, ne rugam. Ma durea sufletul pentru acesti oameni care peste cateva clipe aveau sa moara si care isi petreceau acele ultime clipe din viata lor razand. Ma rugam, inchinandu-ma si facand asupra lor semnul crucii; ceilalti faceau la fel. Auzisem ca printre noi sunt doi episcopi, dar nu stiam care anume; fusesera adusi dintr-un lagar indepartat. Si din nou am fost strigat pe nume sa ma intorc la baraca. De ce m-au luat de trei ori sa fiu impuscat si m-au intors inapoi? Nu stiu. Ca sa ma inspaimante? La ce bun? Doar traind asa cum se traia in lagar, era aproape totuna cu a fi impuscat!

Am fost martor la minuni savarsite de oameni inalti duhovniceste, care traisera toata viata (o viata lunga), in rugaciune, in ajutorarea altora, in slujirea preoteasca. In preajma lor, primind har prin ei, am invatat si eu sa ma rog si am incercat sa fiu si eu ca dansii, macar putin!
Imi amintesc ca si cum mi-ar sta acum inaintea ochilor, un preot de la tara, parintele Ilarion, al carui nume de monah era Ioan. Maruntel de statura, cu chip bland, ochi vii si o barba lunga, alba. Am fost in exil aproape doi ani intr-un sat de langa Arhanghelsk (oras la marea Alba, departe in nord). Satul era mare. Pe o colina se vedea o biserica de lemn. Era neinchipuit de frumoasa biserica aceea, cladita in duhul evlaviei noastre, cu o cupola in varf si cu alta deasupra clopotnitei. Cupolele erau acoperite cu sindrila de plop si erau, dupa cum batea soarele, cand aurii, cand argintiu inchis. Biserica era veche, dar zdravana. Intrai si nu-ti venea sa crezi cate icoane erau pe pereti. Icoanele se innegrisera cu vremea dar chipurile sfintilor se desluseau inca foarte bine. Inauntru era mai curand intuneric, cu toate ca mereu ardeau cateva candele. Te trezeai dintr-o data cufundat in rugaciune, in timp ce lumea cu zarva ei desarta ramanea undeva, departe. Totul era desavarsit de curat. Ardeau lumanari de ceara, nici nu ajungeau aici altfel de lumanari, lumanari din orasul mare. Lumanarile de ceara de albine erau facute de o tanara enoriasa care iubea biserica. Strana, patrunsa de rugaciune, era alcatuita din cinci-sase femei. Era cu neputinta sa nu te rogi, intrand in aceasta baserica. Cu totul veneau ca la cincizeci, saizeci de enoriasi, batrani si tineri.
Parintele Ilarion slujea dupa tipic, dar slujea in asa fel incat cucerea cu totul atentia credinciosilor: acestia luau cu devarat parte la slujba. Crezul, Tatal nostru, erau cantate de toti impreuna, cu bucurie. Duminica si de sarbatori, dupa o spovedanie facuta pe indelete, se impartaseau intre doisprezece si cincisprezece oameni. Mult pentru o biserica de sat! Vin nu aveau, asa ca parintele Ilarion facea un fel de suc din fructe si miere. Lucrul acesta insa il ingrijora: ,,Doamne, Tu ne-ai spus sa folosim vin, iar eu ce fac? O sa ma ierte oare Dumnezeu? ’’
La inceput nu-mi dadeam seama de ce ascultau enoriasii cu atata atentie slujba. Slujisem in multe biserici mari din Moscova impreuna cu preoti foarte duhovnicesti dar nicaieri nu vazusem atata luare-aminte. Dar odata prins in slujirea parintelui Ilarion, am patruns, am inteles: el slujea impreuna cu oamenii, el era unul dintre ei, el nu statea deoparte, era cu ei, in ei; de aceea ii sfintea si ii unea un har aparte. De saizeci de ani, de cind terminase seminarul la Arhanghelsk, parintele Ilarion slujise zilnic liturghia in biserica aceasta a Sfintei Troite. Tinea de asemenea scurte predici de invatatura morala, desi in acea vreme predicarea era strict oprita. Saizeci de ani de neintrerupta legatura zilnica cu enoriasii! Toti veneau la el dupa sfaturi, si nu numai din satul acela ci si din catunele invecinate.
Parintele Ilarion era foarte iubit de sateni. Oamenii il ajutau cat de mult puteau, pe el si biserica. Parintele Ilarion era sarac. Avea grija de el o batranica, babusca Olga. Casa lui era curata ca un pahar; pe pereti erau icoane, icoane vechi, minunate. Erau primitive, asa cum nu mai vezi astazi. Mireasma de flori uscate si ierburi umplea casa, amestecata cu parfumul lumanarilor de ceara. Pe rafturi, foarte putine carti. Sotia parintelui Ilarion murise cu douazeci de ani inainte, cred ca prin 1918. La cinci ani dupa moartea ei, cu ingaduinta episcopului, parintele Ilarion se calugarise si luase numele Ioan. Se calugarise intrascuns, asa ca oamenii ii spuneau tot parintele Ilarion. Avea doi copii: un fiu, Boris, ucis in Primul Razboi Mondial, si o fiica ce murise in 1925. Nu-i ramasese decat o nepoata. Aceasta ajunsese medic si era casatorita tot cu un doctor. Venea o data pe an sa-l vada pe parintele Ilarion si de fiecare data incerca sa-l convinga sa vina sa locuiasca impreuna cu ea la Iaroslav (langa Moscova). Zicea ca ar fi timpul ca parintele Ilarion sa iasa la pensie. S-a intamplat sa fiu de fata la una din aceste discutii. Parintele Ilarion o tinea una si buna:
- Dumnezeu m-a chemat sa slujesc aici; aici vreau sa-mi sfarsesc zilele, in biserica Sfintei Troite. Enoriasii sunt legati de sufletul meu. N-am sa-i parasesc.
Cand am venit eu la Arhanghelsk parintele Ilarion avea optzeci de ani, dar era foarte activ si plin de viata, gata mereu sa intreprinda orice. Ii placea sa lucreze dulgherie si crestea albine, pentru miere. Din cand in cand, arar, trebuia sa mearga in catunele invecinate sa slujeasca panahide; in zilele acelea era trist pentru ca nu putea sluji liturghia.
Va vorbesc atat despre parintele Ilarion pentru ca l-am vazut slujind si am vazut legatura lui cu enoriasii. Omul acesta era absorbit cu totul in credinta in Dumnezeu si dragostea pentru semeni. Era un adevarat staret pe care Dumnezeu il daruise cu darul stravederii si al tamaduirii bolilor mentale si trupesti. Am fost fiu duhovnicesc al staretilor de la Optina (Nectarie si Anatolie). Am cunoscut pe parintele Alexei Mecev, pe vladica Vartolomei (Remov) si multi alti stareti, vestiti pentru duhovnicia lor. Eu cred ca parintele Ilarion era eel putin tot atat de duhovnicesc precum aceia. Cat de departe eram eu de taria credintei lor, de inaltimea lor duhovniceasca!
Intr-un sat indepartat, intr-o bisericuta de tara, in rastimpul a saizeci de ani de lucrare, un preot atinsese asemenea desavarsire! Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a ingaduit sa-l vad pe acest om, sa merg alaturi de el macar putin, sa invat de la el cum sa ma port cu oamenii. Lucrul acesta mi-a fost de ajutor tot restul vietii mele.
Dupa o vreme autoritatile mi-au interzis sa mai intru in biserica, dar tot am izbutit sa slujesc pe ascuns cateva liturghii impreuna cu parintele Ilarion. Seara ne rugam impreuna, tot intrascuns. L-am vazut de cateva ori vindecand oameni cu cancer in stadiu avansat, pneumonic, atac de inima si alte boli grele. Oamenii se vindecau, se ridicau si se duceau la lucrul lor.
In biserica se afla o icoana facatoare de minuni. Parintele Ilarion se ducea la bolnav, ii punea icoana pe cap si se ruga adanc in timp ce il ungea cu mir. Il stropea apoi cu agheazma, isi punea miinile peste el si chema intrajutor pe Maica Domnului si pe Sfantul al carui nume il purta bolnavul. Era ciudat sa vezi ca nici eel tamaduit, nici rudele acestuia nu-si dadeau seama ca vazusera o minune, o adevarata minune. Ei isi inchipuiau ca asa trebuie sa fie. La urma urmelor, parintele Ilarion era preot! Dar eu ma umpleam de bucurie vazand cu ochii mei ceea ce vedeam!
Iata o alta minune la care am fost de fata si care a facut asupra celor din partea locului o impresie mai puternica decat orice tamaduire:
Un taran mergea pe drumul ce strabatea satul cu o caruta foarte incarcata. Se topise zapada si drumul era desfundat, te cufundai in noroi pana la genunchi. Calul deabia isi tragea povara si era sfarsit de puteri. Deodata rotile au intrat intr-o gaura adanca si caruta s-a impotmolit. Omul a inceput sa bata calul pe spinare, a incercat sa impinga caruta; au mai sarit cativa barbati in ajutor, dar degeaba. Caruta nu putea fi clintita. Gospodarul s-a infuriat si a inceput sa bata dobitocul pe burta, lasand la fiecare lovitura o dara de sange. Lumea din jur a inceput a-l ruga sa aiba mila de cal; calul tremura si din ochi ii curgeau lacrimi, dar stapanul il batea mai departe. Calul se opintea dar nu putea urni din loc caruta. Satenii au vrut sa-i ia omului biciul din mana, el insa, apucand un topor, se repezi la ei, isi lua inapoi biciusca si batea mai departe fara mila calul. Am incercat si eu sa-i iau biciul, dar m-a lovit in piept si m-am prabusit in noroi. Oamenii au sarit sa ma ajute.
- E calul meu, urla mujicul. Il bat cat vreau, cat vreau il bat!
Se vedea ca e hotarat sa-l piarda; bietul dobitoc abia se mai tinea pe picioare.
In clipa aceea, nu se stie de unde, aparu parintele Ilarion. Ii lua omului biciul din mana, il lovi peste fata cu codirisca si, fara sa-i arunce nici macar o privire, se indrepta spre cal. Taranul puse mana pe secure si o ridica, vrand sa-1 loveasca in cap pe parintele Ilarion. Dar iata ca securea ii zboara din maini pe deasupra carutei si se infinge in noroiul drumului. Intorcandu-se spre mujic, parintele Ilarion ii spuse:
- Ia zi, te doare botul de la lovitura de bici?
- De ce m-ai lovit? Facu omul. Ma doare!
- Te doare? Dar pe cal nu-l doare?
Se duse la cal, il mangaie usurel pe spinare si, scotandu-si batista, ii sterse darele de sange. Apoi ii spuse unei femei care se afla acolo:
- Axinia, adu-mi te rog niste ulei de in.
Femeia aduse ce i se ceruse. Parintele Ilarion isi turna in palma ulei si unse ranile calului. Dobitocul se linisti si lacrimile i se oprira. Parintele Ilarion lua haturile si-i porunci mujicului:
- Tu de colo, ia impinge putintel caruta!
Isi facu cruce de cateva ori, trase usurel de haturi si caruta, cu povara cu tot, iesi cu usurinta din groapa mocirloasa si o lua agale pe drum..
Se duse apoi la stapan si-i spuse:
- Ei, Vasili, iarta-ma ca te-am pocnit, dar cum altfel sa te opresc? Du-te cu pace si Dumnezeu sa-ti ajute! Cand ajungi acasa, mai pune ulei pe ranile calului si lasa-l sa se odihneasca doua zile. Si vezi, sa nu se mai intample! Ai priceput? Si, blagoslovindu-i pe toti, pleca. Taranul se duse la cal, il batu usurel pe spinare si, intorcandu-se catre cei de fata, intreba:
- Fratilor, cine-a fost?
- A fost parintele Ilarion, preotul nostru. Toate satele din jur stiu de dansul. Nu esti de prin partea locului, se vede?
- Nu, zise omul. Vai, am vrut sa dau cu toporul intr-un preot! Mare pacat mi-am facut!
Viata pe care o ducea Parintele Ilarion era o necontenita lucrare. El niciodata nu facea nimic pentru sine, ci doar pentru altii. Uitandu-ma la el si la felul cum il priveau oamenii, am bagat de seama ca toate faptele sale erau socotite de ei cat se poate de firesti pentru un preot. Ei socoteau ca asa si trebuie sa fie! Dar intamplarea cu calul i-a dat gata pe bietii oameni. Nu se mai vorbea decat despre asta: ,,Hei, o fi sfant batiusca Ilarion, de nimic nu se teme! Calul a tras din noroi caruta, ce mai minune!"
Il iubeam pe parintele Ilarion; eram prieteni. II socoteam invatatorul meu si cautam sa iau pilda de la el. Iar ceea ce am fost in stare sa invat de la parintele Ilarion m-a ajutat sa scap cu viata in lagar si sa gasesc felul eel mai potrivit de a ma purta cu prizonierii si cu fiii mei duhovnicesti.
Facerea de minuni este un dar pe care-l da Dumnezeu celor ce au dobandit deplinatatea credintei si au urmat porunca iubirii aproapelui. Parintele Ilarion a trait potrivit acestor legi si Dumnezeu i-a daruit puterea de a tamadui si puterea de a citi in sufletele celorlalti. Multumesc lui Dumnezeu, iar si iar, pentru marinimia de a-mi fi dat sa intalnesc pe staretul Nectarie, pe calugarul Mihail, pe preotul de tara Ilarion. Si cati sfinti din acestia au murit impus-cati, rapusi in bataie, ingropati de vii sau nimiciti cu incetul in lagare si exil! Dar sangele lor nu
s-a varsat in zadar, stradaniile lor nu raman nepomenite: pe ei si pe rugaciunile lor sta Biserica Pravoslavnica Rusa, pentru ei Maica lui Dumnezeu pastreaza si pazeste Biserica si pamantul Rusiei.
Parintele Arseni se scula in picioare, se inchina si ne blagoslovi in tacere. Pe obraz ii curgeau lacrimi. Iar noi, cu rasuflarea taiata, ii ascultam cuvintele si intelegeam ca amintindu-si trecutul, il traia din nou. Chipurile celor pe care ii iubise ii staruiau aievea in fata ochilor.

AGENTUL SECRET
In ziua de 10 decembrie 1972 m-am dus la parintele Arseni si acolo am intalnit un fost tovaras de arme, Innokenti Vladimirovici, pe care nu-l mai vazusem de mai bine de cinci ani. Ne-am bucurat amandoi foarte mult. Peste putin a venit si Konstantin Prozorov. Din voia lui Dumnezeu ne aflaseram toti patru in acelasi lagar, in aceeasi baraca chiar: parintele Arseni, Konstantin, parintele Innokenti si eu insumi, Serafim Sazikov. Anii ce trecusera lasasera asupra noastra urme adanci. Cel mai putin atins de timp era parintele Arseni, dar si el trebuia tot mai des sa se odihneasca pe sofa in timp ce se ruga si vorbea cu vizitatorii sai. Din cand in cand era luat si dus la Moscova intr-o clinica.
La vremea povestirii mele insa, parintele Arseni se simtea bine si fiecare din noi putuse vorbi cu dansul pe indelete. A doua zi urma sa ne impartasim. In seara aceea se aflau in sufragerie unsprezece oameni. Locul era stramt, dar te simteai bine acolo si toata lumea era binevoitoare. Parintele Arseni l-a rugat pe parintele Innokenti sa ne povesteasca si noua cum a ajuns sa creada in Dumnezeu. Dealungul timpului ceruse multora acest lucru pe care il socotea cat se poate de important, de neinlocuit chiar, pentru ascultatori. Eu eram singurul care nu-mi spusesem povestea. Pana a nu o rupe cu trecutul, pana a nu veni la Dumnezeu si la Biserica Sa, inca in lagar fiind, sub inraurirea parintelui Arseni, fusesem un ucigas, un talhar in toata puterea cuvantului. Iata ce a povestit parintele Innokenti: In armata am fost seful grupului de cercetasi. Eram lasati adanc in spatele frontului german unde culegeam informatii si le trimiteam printr-un emitator radio portabil. Cateodata, cu ceva noroc, nemtii nu ne descopereau si puteam ramane doua, trei luni si chiar mai bine. Traiam in paduri ori prin catune nimicite. Trebuia sa ne imprastiem pe coclauri, sa vorbim cu localnicii, sa petrecem zile si nopti ascunsi prin tufisuri la margine de drum, ori pe langa gari, aeroporturi si depozite. Trebuia sa observam tot ce se poate, si observam tot mai mult! Era primejdie mare. Soldatii erau ucisi fie cate unul, fie in cete, mai ales cand erau parasutati dincolo de liniile dusmane. Nemtii erau cat se poate de bine instruiti impotriva unora ca noi. De regula cei mai multi din cei parasutati mureau.
Am facut aceasta introducere ca sa intelegeti mai bine felul actiunii noastre din spatele frontului. Grupul nostru nu era alcatuit din soldati de rand, ci din oameni bine pregatiti, dintre care unii trebuiau sa vorbeasca fara gres germana. Acestia fie ca absolvisera scoli inalte de filologie, fie ca invatasera bine in alta parte, stapaneau la perfectie limba. Erau si femei printre noi: ele intrau mai repede in vorba cu localnicii si strangeau mai usor informatii. Toti pana la unul aveam asupra noastra cele mai bune arme de foc si cutite, haine civile si pasapoarte in regula.
Am fost trimisi la mare departare de Moscova, dincolo de Minsk (Bielorusia), aproape de Lida, Am gasit un catun pustiit la marginea orasului si ne-am asezat in beciurile unei case de lemn care arsese din temelie. Acolo avea sa fie statul nostru major. Eram cu totul opt oameni, trei femei si cinci barbati; ne-a fost greu sa strangem tot echipamentul parasutat odata cu noi dar am dus la bun sfarsit si lucrul acesta. Am pornit la treaba.
In sarcina noastra cadea in primul rand cercetarea iar uneori trebuia sa si sabotam cate ceva; dar prea multa actiune ducea la prinderea noastra. Ca sa intelegeti cat mai bine ce aveam noi de facut, iata: aveam sa capturam militari germani, sa-i interogam, sa aflam de la ei unde stationau ai lor, unde se aflau depozitele lor, dupa care trebuia sa-i impuscam.
Executiile erau parte a misiunii noastre si ne cadeau tuturor foarte greu: nu ucideam in focul luptei ci luam viata unor oameni care nu se mai puteau apara. Ne era mila de ei dar nu puteam vorbi intre noi despre asta pentru ca ne era frica. Nu aveam de ales, trebuia sa executam prizonierul, soldat sau ofifer, pentru ca, daca i-am fi dat drumul, s-ar fi dus drept la ai sai si ar fi dat pe fata cuibul nostru, care ar fi fost nimicit numaidecat. Acelasi lucru trebuia sa-l facem si cu localnicii daca ne-am fi dat seama ca au ghicit pe unde ne aflam. De prisos sa mai spun ca aceeasi soarta ii astepta si pe militieni. Va dati seama?!
Era octombrie si cadea o ploaie amestecata cu zapada. Te cufundai adanc in noroi, vantul inghetat te patrundea pana-n maduva oaselor. Nu pierduseram nici un om; pusesem in schimb mana pe unsprezece prizonieri nemti, scoseseram de la ei informatiile de care era nevoie si le transmiseseram sefilor nostri. Ne venea tare greu sa plecam din catunul ars, din pivnita calduroasa, dar eram nevoiti sa facem lucrul acesta pentru ca in apropiere descinsese o divizie de tancuri germane. Am intrat in padure. Abia gaseam de mancare iar hartiile pe care le aveam asupra noastra nu mai erau valabile. Fara acte era foarte greu sa umbli in teritoriul inamic. Proviziile erau pe sfarsite si bateriile descarcate. Am dat de stire alor nostri despre toate acestea. Un aeroplan, un U-2, a parasutat intr-o noapte un container cu lucrurile de care aveam nevoie dar lucrurile acestea se imprastiasera la parasutare si era foarte greu sa le recuperezi pe toate. Dar ceea ce era mai important, bateriile, erau intacte.
Acum am sa intru in miezul lucrurilor. Ne salasluiseram in transee sapate in padure, de unde faceam incursiuni separat. Purtam haine civile dar eram inarmati. Lipseam cateodata si doua, trei zile le rand, dar intotdeauna ramanea in transee un operator radio si un soldat.
Intr-o noapte am iesit patru: un locotenent, un sublocotenent, un operator radio pe nume Ira si eu. Dupa ce am strabatut pe jos vreo treizeci de kilometri am ajuns la o bisericuta langa care se afla o casa. Ploua si era foarte frig. Hainele ne erau leoarca, eram uzi si inghetati. La baza nu ne puteam intoarce pentru ca era mult prea departe, incat ne-am hotatat sa intram in casa si sa spunem ca suntem partizani. Primejdia era mare, dar n-aveam incotro. Am ciocanit la usa si am patruns inauntru. Ne-au dat usor drumul si nici nu se putea altfel, pentru ca eram inarmati pana-n dinti. In casa se aflau un barbat intre doua varste, o femeie tanara, o fetita de vreo zece ani si un baietas de sase. Ne-am scos hainele si le-am pus la uscat langa soba, armele insa nu. Sublocotenentul a ramas de paza langa usa.
La ferestre erau perdele. Femeia, minunat de frumoasa si ospitaliera, nu ne-a intrebat nimic. A scos o tigaie plina de cartofi fierbinti, paine si un castron cu branza.
- Mancati, va rog! spuse.
Am mancat din belsug, punand alaturi si cate ceva din conservele pe care le aveam cu noi. Sublocotenentul a fost schimbat de la usa cu altcine-va, ca sa poata manca si el.
Am inceput sa-l iscodim pe barbat: ce? unde? cum? El raspundea linistit si era, pe cat ni se parea, de buna credinta. I-am interogat pe amandoi vreo doua ceasuri. Omul era preot si se numea Piotr. Pe sotie o chema Olga. Am terminat cu intrebarile si parintele Piotr a spus:
- Noi ii stim pe toti partizanii de pe aici. Trec mereu pe la noi dupa vreun lucru sau altul - cum
sa nu le dam? Dar de la ei si de la enoriasii nostri am aflat ca Armata Rusa a parasutat o ceata de
sabotori. Nemtii matura locul in lung si-n lat ca sa-i prinda. Nu cumva veti fi dintre acestia?
Cu aceasta, parintele Piotr si-a semnat condamnarea la moarte, a sa si a familiei sale. Descoperise ca nu suntem partizani. Soarta le era pecetluita.
Am ramas la ei doua zile, in care timp ne-am incalzit si am mancat pe saturate. Olga nu dadea voie nimanui sa intre in casa; le spunea oamenilor ca parintele nu este acasa. Mulgea vaca, vedea de animale; unul dintre noi era tot timpul pe urmele ei cu o pusca. A venit vremea sa plecam. Dar mai intai, trebuia sa-i ducem pe toti in padure si sa-i impuscam. Baietelul Serioja se legase foarte mult de mine, iar micuta Jenia o indragise foarte mult pe Ira, care si ea era atat de tanara! Parintele Piotr, sotia Olga si copiii se rugau adesea impreuna cu glas tare. Parintele Piotr era mai toata vremea in fata icoanelor, la rugaciune.
S-a lasat seara si trebuia s-o pornim la drum. Le-am spus gazdelor sa se imbrace cu totii si sa vina in padure. Parintele Piotr si Olga si-au dat seama numaidecat ce ii asteapta. S-au albit la fata. Parintele Piotr a cerut voie sa-si impartaseasca familia. Habar n-aveam ce-i aceea impartasanie, dar i-am dat voie. S-au dus toti la icoane si s-au rugat; parintele a impartasit-o pe Olga, pe Evghenia, pe Serghei, iar la sfarsit pe sine insusi. Ne-a blagoslovit pe toti. S-a indreptat apoi spre o tainita, a scos de acolo niste agheazma si ne-a stropit pe fiecare dintre noi. I-a imbratisat pe ai sai si a spus cu glas care parca nu mai era al lui:
- Suntem gata sa murim.
Intelesese ca nici un munte de rugaminti, nici o vale de lacrimi nu ar fi putut schimba lucrurile. M-am uitat la tovarasii mei si am vazut ca erau toti impotriva acestei ucideri.
- Comandante, poate n-ar trebui! a soptit Ira.

Am tacut. Locotenentul si sublocotenentul erau foarte tulburati. Nu stiau pe cine am sa insarcinez cu executia. Nu mai impuscaseram niciodata copii iar parintele Piotr si sotia lui erau cu totul nevinovati. Toti din grupul nostru erau oameni de treaba; fusesera luati la armata pentru ca stiau limba germana; fusesera trimisi aici dar nu aveau legaturi cu politia secreta, cu NKVD-ul...
Am intrat in padure si am mers doi, trei kilometri spre un loc unde se afla un sant. Am ordonat tuturor sa se opreasca. Impuscarea parintelui Piotr, a Olgai si a copiilor nu era o manevra militara; se varsa sange nevinovat. Dar chiar si asa, tot nu le puteam da drumul - daca faceam una ca asta, altcineva din grup trebuia sa ma impuste pe mine si apoi pe ei. Vedeam bine ca ceilalti trei erau toti impotriva executiei, insa nu stiam daca nu cumva vreunul dintre ei nu era membru al organizatiei numite ,,Moarte spionului". Daca da, acela ar fi putut raporta si am fi pierit cu totii. Ne era frica unii de altii.
Hotararea mea era luata. Am ordonat locotenentilor si operatorului radio sa se intoarca la sant, locul unde ne inteleseseram sa ne intalnim, si sa ma astepte acolo. Pe fetele lor a stralucit bucuria: erau fericiti ca n-aveau sa fie ei calaii. S-au intors repede si au plecat, de frica sa nu ma razgandesc cumva. Parintele Piotr si ai lui stateau strans laolalta, rugandu-se. Mainile Olgai erau asupra copiilor, nu ca sa-i apere ci ca sa-i uneasca. Parintele Piotr si-a ridicat bratele pentru a-si blagoslovi familia si pe mine. Uitandu-ma la ei am inceput sa tremur. Credinta in Dumnezeu a acestor oameni era mai tare decat frica lor de moarte. Nici unul nu plangea, nici unul nu-mi cerea indurare, desi soarta lor se afla in mainile mele. Se rugau, isi incredintau lui Dumnezeu viata lor.
M-am indreptat catre parintele Piotr. Nici nu m-a vazut; se ruga mai departe. Pe fata Olgai am citit o urma de teama.
- Parinte Piotr, legile crude ale razboiuiui imi poruncesc sa te ucid impreuna cu familia dumitale. Dar eu nu pot, nu pot si nu vreau - ar fi o crima. Plecati! Dar jurati-mi ca nu veti spune nimanui ca am fost aici. Nimeni nu trebuie sa stie, dar nimeni!
- Preotul n-are voie sa jure, dar pot sa-ti fagaduiesc in numele meu, al Olgai, al Evgheniei si al
lui Serghei ca nimeni n-are sa stie ca ati fost aici. Promit!
Si-a scos de la piept crucea, a sarutat-o si mi-a atins cu ea buzele.
- Multumescu-Ti Tie, O, Doamne, pentru mila Ta fata de noi pacatosii! a spus. O, Preasfanta
Maica lui Dumnezeu, multumesc! Slavit fie nu mele Tau!
Apoi, uitandu-se la mine, a facut o profetie:
- Dumneata ai sa vii la Dumnezeu! Ai sa gasesti credinta, Biserica. Vei trece prin greutati, dar
Dumnezeu are sa te apere, are sa te scape.
Si mi-a facut plecaciune pina la pamant.
A venit si Olga la mine, m-a blagoslovit cu semnul crucii, m-a imbratisat si, cazand in genunchi, mi-a sarutat mana. M-a sarutat si Jenia. M-a imbratisat si Serioja. I-am avertizat ca am sa trag in pamant ca sa auda tovarasii mei. Am tras si am plecat, fara sa ma mai uit inapoi. Pentru intaia oara de cand incepuse razboiul aveam in suflet pace, lumina si bucurie.
*
Imi dau seama ca ati vrea sa stiti cine sunt, de unde vin. Ce parinti am avut, cum m-au crescut? M-am nascut in 1917 si am crescut la Moscova. Am absolvit Universitatea din Moscova in 1938 si am inceput sa lucrez ca desenator de modele intr-o fabrica. Parintii mei predau la aceeasi Universitate. Tata preda rezistenta materialelor iar mama, germana si engleza. Crescusera amandoi in medii asa-zis progresiste; simpatiile lor mergeau catre revolutie si li se parea nimerit sa-si rada de Biserica si de preoti. Asa m-au crescut si pe mine. Vorbeam in casa germana si engleza, drept exercitiu, si de aceea vorbesc perfect nemteste. La dosarul meu militar scrie: ,,Vorbeste curgator engleza si germana". Iata ce mi-a hotarat mie soarta cand am fost mobilizat! Am fost dat la o scoala speciala de cercetasi si, in 1942 am fost trimis dincolo de Smolensk. Aveam douazeci si patru de ani cand a inceput razboiul.
Razboiul a luat sfarsit. M-am intors la Moscova si m-am casatorit cu operatorul radio Irina. Mi s-a propus sa lucrez in spionaj dar am refuzat si m-am inapoiat al fabrica unde lucrasem inainte. Lucrurile au mers bine pana in aprilie 1952 cand am fost arestat ca spion strain, cu prezumtia ca fusesem tocmit de germani in 1943 cand ma aflasem in teritoriul lor.
Am fost o vreme in inchisorile din Butirka si Tagansk. La doua saptamani dupa arestare am fost interogat pentru prima oara de o frumusete de femeie care a spus ca o cheama Voronet pe numele de familie; n-o s-o uit cat voi trail La inceput parea binevoitoare, ma intreba cu blandete. In saptamana ce a urmat insa a schimbat foaia. Interogatoriul avea loc in temnita din Tagansk.
- Semneaza! Recunoaste! Am sa te fac eu sa vorbesti!
Si fiindca nu voiam, m-au dus intr-o celula, mi-au scos hainele, m-au aruncat pe ciment cu fata in jos, mi-au tras picioarele intr-o parte si-n alta si au inceput sa ma bata cu un furtun de cauciuc. Durerea era atat de ingrozitoare incat nu ma puteam impiedica sa nu gem. Calaii mei erau cinci: unul imi statea la cap, doi ma tineau de picioare si alti doi ma bateau. Voronet se uita si dadea ordine:
- Mai tare! Mai! Da si acolo! Da!
Nu ma mai puteam tine pe picioare asa ca m-au tarat de picioare pana la celula, cu capul maturand podeaua.
Sa nu spuneti ca am fost slab. Omul nu poate indura asemenea torturi. La a treia ancheta am ,,recunoscut" ca sunt spion in slujba germanilor si ca pun la cale un atac terorist. Voronet a stat de fata la toate interogatoriile, avandu-i pe tortionari la ordinele sale.
Ne-am inters in biroul ei si am semnat marturisirea.
- Stiti foarte bine ca nu sunt vinovat, i-am spus.
- Prostule! Noua ne trebuie oameni ca sa dovedim ca exista o organizatie terorista. S-a intimplat
c-ai ajuns si tu aici. Dar n-ai grija, au recunoscut si unii mai ceva decat tine, oameni de seama! Tu
cine esti? Un nimeni, un paduche! Doar ne intregesti numarul si atat! N-ai altceva de facut decat
sa semnezi ce ti se spune!
Si, ranjind cu rautate, ma potopi cu un torent de injuraturi.
- Lavrenti Pavlovici (Lavrenti Pavlovici Beria (1899-1953), seful Serviciilor secrete, renumit prin cruzime.) supravegheaza indeaproape organizatia terorista, iar eu imi pierd timpul aici tocindu-mi nervii cu unul ca tine!
Si ma lovi de trei ori in fata.
M-au condamnat la impuscare dar pana la urma m-au trimis in lagar fara insa a-mi fi comutat pedeapsa. M-au trimis in cel mai strict lagar, cu ordinul ca, la prima ,,curatire", sa fiu impuscat cel dintai. In 1952 l-am intalnit pe parintele Arseni, am ajuns sa cred in Dumnezeu si am vazut ce viata pacatoasa dusesem pina atunci. M-am hotarat sa-mi ispasesc prin rugaciune trecutul si sa ma fac preot. Despre viata pe care am dus-o in lagar nu va mai povestesc, pentru ca s-a scris mult despre asta. In ce ma priveste, pentru mine lagarul a fost aflarea lui Dumnezeu, prin parintele Arseni. Tot ce am indurat acolo imi va fi, poate, spre iertarea pacatelor savarsite mai inainte, sau macar asa nadajduiesc.
Am iesit din lagar in 1955, inaintea marelui val de gratieri si reabilitari. Mi-au dat acte cu care puteam sa ma intorc la Moscova. Pe Irina si pe copii ii lasasera in pace - locuiau tot acolo, in apartamentul nostru. Irina nu mai stia nimic despre mine. Crezuse ca am murit in lagar, ori ca am fost impuscat. De cate ori intreba despre mine la militie, nu i se raspundea nimic. Din lagar nu aveam voie sa trimit scrisori. Dumnezeu a fost milostiv si am gasit-o pe Irina. Operatorul radio de odinioara a primit cu bucurie credinta!
Am iesit din lagar cu trei ani inaintea parintelui Arseni. El mi-a dat adresa catorva din ucenicii sai. In 1956 m-am intalnit cu ei si le-am spus ca parintele Arseni traieste. Stiau, primisera scrisori de la el. Pe atunci li se ingaduia corespondenta; unii chiar fusesera sa-l vada. Natalia Petrovna si Maria Alexandrovna m-au sprijinit foarte mult. Ele m-au ajutat sa fiu botezat intr-o biserica aflata la ceva departare, sa ma spovedesc si sa primesc Impartasania. M-au sfatuit sa merg la slujbe la biserica Sfantul Nicolae din Kuznet unde era preot parintele Vsevolod Schpiller* (Protoiereu Vsevolod Schpiller (1902-1984) teolog renumit, bun predicator si duhovnic. S-a inters in Rusia din Bulgaria unde emigrase si vietuise peste treizeci de ani. In 1952 a ajuns paroh la biserica Sfantul Nicolae, avand o mare inraurire asupra credinciosilor.) . I-au vorbit despre mine, i-au spus povestea vietii mele. Natalia Petrovna a mers cu mine la biserica si m-a prezentat. Parintele Vsevolod a spus:
- Inainte de a-ti asculta spovedania, as vrea sa-mi spui cate ceva despre dumneata. O sa vorbim dupa liturghie. Asteapta-ma.
Biserica era plina de lume, in cea mai mare parte femei. Liturghia s-a sfarsit, dar mai am inca mult de asteptat, pentru ca o multime de oameni vor sa vorbeasca cu parintele Vsevolod. Din cand in cand el imi mai arunca o privire, ca sa vad ca nu m-a uitat. In cele din urma, aud:
- Sa mergem!
Plecam. Ma pofteste sa iau loc, sta si el cu mine la masa. O femeie intre doua varste (am aflat apoi ca era sotia parintelui) ne serveste pranzul. Am terminat masa, si noi tot mai stam de vorba. E o convorbire si e totodata si o marturisire. Caut sa-mi deschid cu totul sufletul inaintea lui. Parintele Vsevolod imi pune rar cate o intrebare, dar cand o pune scoate din adancurile sufletului meu lucruri de care pana atunci eu nici nu mi-am dat seama. I-am spus totul: cum am trait inainte de armata, cum am lucrat ca cercetas, si cum era sa-l impusc pe parintele Piotr impreuna cu toata familia; apoi cum am fost anchetat de NKVD, cum am fost trimis in lagar si cum l-am cunoscut acolo pe parintele Arseni, care m-a adus la credinta. Parintele Vsevolod m-a rugat sa-i spun mai multe despre parintele Arseni: unde slujise mai inainte? in ce biserica?
- M-am intors de curand in Rusia, a zis el si n-am auzit inca de acest preot.
Nu stiam nici eu prea multe. Nu-i puteam vorbi decat despre ajutorul pe care il primisem de la el si despre multimea de detinuti adusi de el la credinta in lagarul cu regim special.
Si eu si sotia mea Irina am devenit fii duhovnicesti ai parintelui Vsevolod. Ii urmam sfaturile si mergeam adesea la slujba la biserica Sfantul Nicolae din Kuznet.
De prin 1958 am inceput sa fiu nerabdator: voiam sa fiu cat mai repede preot! Parintele Vsevolod mi-a spus insa:
- Calea spre preotie iti va fi foarte lunga. Ia gandeste-te: educatie religioasa nu ai, de primit
n-o sa te primeasca nici un seminar din pricina trecutului dumitale; unde mai pui ca esti si prea
batran. Nici un episcop nu s-ar incumeta sa te hirotoneasca! Nu-ti pot da binecuvantarea mea.
Calea spre preotie iti va fi foarte lunga, trebuie mai intai sa te cureti de faptele rele, lucru anevoios si indelung. Ai sa fii preot, dar numai prin mila lui Dumnezeu si cand anume, nu stiu. Roaga-te
si caieste-te; cere-i mereu iertare lui Dumnezeu; vor trece anii si El va hotari.
Am incercat odata sa ma rascumpar spunand ca, prin munca mea de cercetas, scapasem de la moarte poate zeci de mii de oameni.
- E adevarat, mi-a intors-o parintele, dar mainile iti sunt patate de sangele celor pe care i-ai ucis,
sau pe care ai ordonat sa fie ucisi. Acesta e un pacat de moarte si l-ai savarsit de multe ori, chiar
daca ai facut lucrul acesta la ordinele superiorilor dumitale. Roaga-te, cere iertare, caieste-te.
In acel an 1958 m-am dus iar la parintele Arseni. I-am spus ca in ultimii doi ani fusesem fiul duhovnicesc al parintelui Vsevolod, parohul Bisericii sfantul Nicolae din Kuznet. L-am rugat pe parintele Arseni sa ma ia sub aripa sa, de vreme ce el ma adusese la credinta. La inceput parintele Arseni n-a spus nimic, dar intrebandu-ma pe larg despre parintele Vsevolod mi-a aratat ca parintele este un om cu mare patrundere duhovniceasca si ca nu se cuvine ca el, parintele Arseni, sa ma ia de sub obladuirea unui preot al carui fiu fusesem vreme de doi ani, pentru ca nu poate avea cineva decat un singur duhovnic. Daca ai dot poti primi doua sfaturi deosebite, si acest lucru poate avea urmari nefaste. Ai un singur duhovnic, la fel cum ai un singur tata din nastere !
Am vorbit de cateva ori cu parintele Arseni despre dorinta mea de a fi preot. De noua ani parintele Vsevolod nu-mi dadea blagoslovenie! Parintele Arseni era de aceeasi parere. Intr-o zi, dupa ce statuseram mult de vorba, parintele Arseni i-a scris parintelui Vsevolod o scrisoare (Maria Ale-xandrovna i-a inmanat-o) si parintele Vsevolod i-a raspuns. Problema hirotoniei mele nu era inca dezlegata cand, in 1968, s-a intamplat din mila lui Dumnezeu un lucru extraordinar.
De multa vreme eu si Irina aveam de gand sa ne intoarcem la Lida, sa-l cautam pe parintele Piotr si pe ai sai, sa le cerem iertare, sa le cerem sa se roage pentru noi. Trecusera mai bine de douazeci de ani si multe se schimbasera. Am umblat cat am umblat, si in cele din urma am gasit biserica. Inauntru se tinea slujba dar preotul era altul. Casa unde locuise parintele Piotr nu mai era; arsese din temelie dupa razboi. Am inceput sa intrebam incoace si-ncolo, dar nu stiam cum il chema de fapt pe parintele Piotr. Ni se spunea ca preotii se schimbau in fiecare an. Nici nu apuca preotul sa se obisnuiasca cu locul si numaidecat era trimis in alta parte. Parinti cu numele Piotr fusesera mai multi. In cele din urma o batrana care vindea lumanari la pangar si-a dat seama cam ce parinte Piotr avem noi in minte si ne-a dat o adresa mai mult sau mai putin exacta.
Ne-am dus in nordul Bielorusiei si acolo am gasit singura biserica ramasa in picioare. Avusese si ea de suferit, dar se slujea intransa. Am intrebat unde sta parintele Piotr si ne-am dus la el. Ne-a deschis Olga. Vremea tesuse pe fata ei o plasa de riduri, era mai greoaie dar tot frumoasa. Auzind ca-l cautam pe parintele Piotr, spuse:
- E la biserica.
Am cerut voie sa-l asteptam. Olga s-a uitat la noi ingrijorata, dar ne-a ingaduit sa ramanem. (E de spus ca in anii aceia si in cei ce au urmat Biserica Ortodoxa a fost crunt prigonita). Am intrebat-o apoi despre Jenia si despre Serghei. Ne-a spus, mirata, ca fiica ei este maritata si locuieste langa Riazan; Serghei terminase scoala si lucra in Minsk.
- Dar cine suntefi dumneavoastra? De unde ii cunoasteti pe copiii nostri?
Atunci am facut o neghiobie. M-am dus la ea, am luat-o de umeri si am spus:
- Olga, nu ma recunosti?
Mai intai s-a speriat, mi-a dat mainile la o parte si si-a facut cruce. Pe urma a facut un pas inapoi, a rosit si a spus:
- Dumneata esti? Esti chiar dumneata?
M-a imbratisat si m-a sarutat. Chiar atunci a intrat si parintele Piotr.
- Ei! Dar pe cine saruti, maicuta? a ras el.
- Piotr, Piotr! Ia uite cine-i la noi!
S-a ridicat si Irina si amandoi am cazut in genunchi, cerand iertare pentru cele intamplate odinioara. Eram coplesiti de bucurie si fata ne siroia de lacrimi.
De aunci am venit la Parintele Piotr si la Olga aproape in fiecare an si ramaneam cate patru-cinci zile. Le-am povestit despre viata in lagar, despre parintele Arseni si despre parintele Vsevolod Schpiller (despre care auzisera si ei) si, desigur, despre dorinta mea de a fi preot. Parintele Piotr si Olga ne-au vizitat si ei pe noi, la Moscova. Odata am mers impreuna la parintele Arseni, iar dupa aceea s-au dus si ei inca de cateva ori la dansul.
In 1968 parintele Piotr mi-a spus ca-i vorbise episcopului despre mine, aratandu-i ca sunt fiu duhovnicesc al parintelui Vsevolod (pe care vladica il cunoscuse in 1950 pe cand urma seminarul la Moscova) si ca stiu foarte bine randuiala slujbelor. Vladica ii spusese parintelui Piotr ca, atunci cand voi mai veni sa-l vad, sa trec si pe la dansul. M-am dus. Ne-a primit, a stat mult de vorba cu mine si, in ziua de 11 februarie, la praznicul sfantului mucenic Ignatie, m-a hirotonit preot (cu o zi mai inainte fusesem facut diacon). Vremurile fiind inca tulburi, nu voi da numele episcopului, spre a nu-i pricinui cumva vreun neajuns (Nota red. Este vorba despre arhiepiscopul Antoni Melnikov.).
M-am inters la Moscova preot si m-am dus intins la parintele Vsevolod. Nu i-a venit sa creada ca am primit hirotonia fara blagoslovenia lui. Era foarte necajit dar, dupa ce s-a rugat, a spus:
- Faca-se voia Ta, O, Doamne!
M-a imbratisat, m-a sarutat si m-a blagoslovit.
Stiu ca poate n-am fost vrednic, dar ce s-a facut, s-a facut. Slujesc acum in Bielorusia iar duhovnic imi e tot parintele Vsevolod. Nici parintele Arseni nu a aprobat felul in care ma preotisem la repezeala fara blagoslovenia parintelui Vsevolod dar a spus aceleasi cuvinte pe care le rostise si acesta:
- Faca-se voia Ta, O, Doamne!
Aceasta e povestea vietii mele si n-am sa va ascund: mi-a fost greu sa v-o spun. Am ajuns sa cred ca este Dumnezeu numai vazand in ce chip au fost gata de moarte parintele Piotr, Olga si copiii lor. Numai oamenii tari in credinta sunt gata sa moara astfel.
Parintele Arseni sedea in fotoliul sau, adancit in ganduri. Parea ca nu ne mai vede, ca nici nu aude ca parintele Innokenti si-a incheiat istorisirea. Facu o miscare usoara cu mana, ca si cum ar fi dat la o parte un lucru ce-i statea in cale si spuse:
- In 1962 si 1963 v-am rugat pe multi dintre voi sa-si scrie amintirile, sa arate felul in care au ajuns sau in care s-au intarit in credinta, sa vorbeasca despre oameni inalti duhovniceste pe care i-au intainit pe cararea vietii. In acesti unsprezece ani s-a scris mult despre toate acestea. Unele povestiri au fost spuse chiar aici, altele au fost citite si astfel s-a vazut cat de deosebite pot fi caile ce duc la Dumnezeu. Unii au ajuns la Dumnezeu prin suferinta, altii dand ochii cu moartea; altii au avut bucuria sa intalneasca oameni duhovnicesti, altora Dumnezeu Insusi le-a aratat o minune. Pentru multi drumul a fost greu, plin de indoieli, de dezamagiri, de greseli, de sovaieli: sunt eu sau nu pe calea cea dreapta? Dar vine clipa cand, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului si al sfintilor, toate piedicile cad. Multi, iarasi, vin la Dumnezeu prin dragostea omeneasca, fiind sot si sotie.
Uitati-va la Serafim Alexandrovici (aici parintele Arseni vorbea despre mine, Sazikov); ce cale grea a avut de strabatut pana la Dumnezeu! A trebuit sa se smulga din lumea ingrozitoare care-l inconjura. Am ascultat adineauri povestea parintelui Innokenti, care era cu totul lipsit de credinta, care n-a avut nici un sprijin, caruia nu i-a stat nimeni in ajutor ci a venit la Dumnezeu printr-o incercare a constiintei. Impuscarea parintelui Piotr parea inevitabila. Ce sa faca parintele Innokenti? Pe un talger al balantei a pus ordinele primite, pe celalalt viata parintelui Piotr, a sotiei sale Olga si a copiilor. Si-a dat seama ca nici un ordin nu are pret pe langa viata omului. S-a dezis de ordinele militare si a lasat familia in viata, cu riscul de a fi impuscat el insusi.
Dumnezeu a asezat familia parintelui Piotr la marginea mortii. O grea incercare, dar pentru ca a venit de la Dumnezeu insusi, inseamna ca asa a trebuit sa fie, atat pentru parintele Piotr cat si pentru parintele Innokenti. Asa a ajuns parintele Innokenti la Dumnezeu si la prietenia cu parintele Piotr. Mai tarziu chiar parintele Piotr l-a ajutat sa fie hirotonit preot. Aici se vede limpede voia lui Dumnezeu. Pentru ca s-a spus: Nici un fir de par nu va pieri din capul vostru fara voia lui Dumnezeu (cf. Matei 10,30; Luca 21,18; Fapte 27,34).
In razboi, cand grupul dumitale de cercetasi prindea un prizonier german, era silit sa-i impuste dupa ce ii interoga, nu-l putea in nici un chip lasa in viata. Dar uciderea unui om inafara armelor te preface in criminal. Din punct de vedere militar era un rau necesar: daca-l lasai sa scape puteai distruge tot cuibul trimis in spatele liniilor germane. Prin munca dumitale ai scapat mii de vieti pe front. Multe lucruri le poti indreptati, dar crima niciodata. Trebuie sa te rogi si sa-I ceri necontenit iertare lui Dumnezeu. Dupa tot ce s-a petrecut ai fost botezat si astfel ai primit iertare pentru toate; te-ai spovedit, te-ai impartasit, dar trebuie sa te rogi, sa te rogi mereu, cerand mila lui Dumnezeu si iertarea.
Am auzit astazi pe cineva spunand: ,,S-a intamplat..." Dar nimic nu e din intamplare. Totul in viata e cu voia lui Dumnezeu, totul, orice intalnire, orice bucurie, orice durere, orice lucru neobisnuit; tot ce ne inconjoara e mila lui Dumnezeu, voia Lui.
Drept marturie a cat sunt de nepatrunse caile lui Dumnezeu, v-am rugat sa va scrieti amintirile, aratand cum ati ajuns fiecare la Dumnezeu. Ascultand sau citind aceste memorii, privim in sufletele celor de langa noi si ne uimim de harul lui Dumnezeu si de iertarea Lui catre noi, pacatosii. O scanteioara de la Dumnezeu, ascunsa sub o povara de pacate, poate sa se prefaca in vapaie, sa cuprinda tot sufletul omului si sa-i inraureasca si pe cei de langa
Eu sunt foarte bolnav. Cand ma voi duce, voi sa scrieti mai departe despre trecutul vostru, despre cararile ce v-au dus la Dumnezeu. Sa le citeasca copiii vostri, rudele voastre, cunoscutii vostri. Sunt sigur ca multe din cele auzite aici, fiind scrise vor fi pastrate, citite si, cu voia lui Dumnezeu, de folos.
Harul lui Dumnezeu si rugaciunile Preasfintei Maicii lui Dumnezeu si ale sfintilor sa fie cu voi cu toti. Sa scrieti!
Adaugire a parintelui Innokenti
Citind amintirile mele transcrise de Serafim Sazikov in 1972, mi s-a parut ca trebuie sa mai adaug cateva lucruri. Mi-am dat seama ca duhovnicii mei, parintele Vsevolod care inca mai e in viata si parintele Arseni care s-a dus intr-o lume mai buna in anul 1975, au avut dreptate: drumul meu de preot s-a aratat greu. Doar datorita sprijinului pe care mi l-a dat parintele Vsevolod si cu ajutorul sotiei mele Irina am scapat de multi pasi gresiti.
Povestindu-va despre mine si despre parintele Vsevolod, care este un om si un parinte duhovnicesc cum rar intalnesti, multumesc lui Dumnezeu care, in mila Lui, mi-a harazit bucuria intalnirii cu parintele Arseni si cu parintele Vsevolod. Ei au facut din mine un om patruns de credinta.
De cate ori mergeam la biserica Sfantul Nicolae din Kuznet vorbeam cu parintele Vsevolod, cu altii de acolo niciodata. Irina insa, fiind femeie, a aflat mai multe si uneori vorbea despre greutatile intampinate de parintele Vsevolod in biserica sa.
In amintirile mele am lasat, fara sa vreau, deoparte chipul parintelui Arseni. Aveam de gand sa scriu mai mult despre el, pentru ca el este eel care mi-a insuflat credinta. El este parintele meu duhovnicesc. M-am cufundat atat de mult in povestirea vietii mele incat nu am mai vorbit despre uriasa lui lucrare din lagar. Cati oameni a salvat! Odihneste, Doamne, sufletul staretului Arseni!
Inregistrare pe caseta si transcriere facuta de Serafim Sazikov, la 10 decembrie 1972. Parintele Innokenti a facut adaugiri in 1977. (Din arhivele lui T.N. Kamenev)