Sfântul Ioan cel Nou

S-a născut în jurul anului 1300, din părinţi creştini şi care i-au transmis această dragoste şi lui. În viaţa sa, a împlinit porunca iubirii aproapelui, purtându-se cu toata cuviinţa faţă de cei din jurul său, aşa cum îşi desăvârşise învăţătura de la dascălii şi preoţii cetăţii. Localiatea sa de baştină este Trapezunt, unde se îndeletnicea cu negoţul. Călătoriile sale fiind cu precădere pe malurile Mării Negre în scopul înfăptuirii negoţului dar unde îşi marturisea şi credinţa în Iisus Hristos şi pe care o propovăduia şi celor din jurul său.

Vorba lui Ioan mergea la sufletul multora, mai ales a celor nevoiaşi, dar au fost şi oameni care l-au pizmuit pentru asta. Unul dintre aceştia a fost si negutatorul apusean Reitz, care îşi arata făţiş împotrivirea faţă de credinţa propovăduită de el. Se pare că această ură l-a făcut pe Reitz să caute răzbunare, dorind să-l piardă pe tânărul Ioan. Aşa se face că pe când Ioan era la Cetatea Alba - ocupată atunci de tătarii nogai - negustorul Reitz l-a minţit pe eparhul cetatii că Ioan doreşte să treacă la religia cea straveche a tătarilor. Dând crezare, dregătorul tătar l-a chemat la el pe Ioan, fiind încantat de "intenţia" sa de a trece la credinţa eltaică. Înţelegând urzeala negustorului vienez Reitz, Ioan şi-a dat seama de situaţia în care a fost pus şi de ceea ce i se va putea întampla dacă îl refuză pe tătar. Mânat de imboldul puternicei sale credinţe, Ioan a refuzat să renunţe la Hristos - "care l-a ocrotit şi i-a dat deplina bucurie a credinţei şi a iubirii". Răspunsul său: "Preaputernice eparhe, vorbele care ţi s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase. Eu nu voiesc sa dispreţuiesc bunătatea pe care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepad de Hristos "lumina lumii"", l-au mâniat pe eparh ce a considerat asta drept o insultă la credinţa tătărască. De aceea a poruncit ca Ioan să fie supus unor munci groaznice.

Însă caznele la care a fost supus Ioan i-au intărit intreaga fiinţă, a dobandit "cununa" vieţii veşnice. "Pentru aceasta i s-a luminat faţa de o lumina strălucitoare mai presus de fire." Văzând că muncile la care a fost supus nu a avut nici un efect asupra credinţei sale, ighemonul l-a ispitit cu promisiunea că-i v-a vindeca rănile cu ajutorul celor mai iscusiţi medici, însă Ioan i-a răspuns: "...nu te îngriji de rănile trupului meu, căci prin cele stricăcioase se dobândesc cele netrecătoare. numai cel ce rabdă până la sfarsit se va mântui" Acestea l-au mâniat şi mai tare pe eparh care a poruncit ca Ioan să fie supus la tortură cruntă. A fost legat de coada unui cal şi târât pe caldarâm. Deşi trupu-i era sfâşiat de pietrele străzilor, buzele-i şopteau rugăciuni către Atotputernicul. Asta l-a determinat pe unul dintre chinuitori să-şi scoată sabia şi să-i taie capul. "Astfel, prin moarte mucenicească, mărturisitorul Domnului a primit cununa cea nevestejită a slavei sfinţilor şi vrednicia de a fi unul din "casnicii" Lui." Ighemonul şi ceilalţi dregători tătari din cetate n-au dat voie creştinilor să-i ia trupul de pe drum şi să-l îngroape după rânduiala creştinească. Dar Dumnezeu, în dragostea sa nemarginită faţă de aleşii săi, a trimis trei îngeri din cer care i-au tămâiat trupul. Un necredincios din cetate, văzând aceasta arătare a îngerilor în vesminte strălucitoare, a crezut că sunt preoţi creştini, care, nesocotind porunca ighemonului, au venit sa facă slujba prohodirii lui Ioan. A scos arcul şi săgeata ca să tragă asupra lor, dar atunci s-a petrecut a doua minune, mâinile i-au ramas lipite de arc şi de sageată; a fost izbăvit de pedeapsă cerească numai după ce a mărturisit ce urmărea să facă. Aceste minuni l-au infricoşat pe conducatorul cetăţii, care a îngăduit creştinilor să ridice trupul lui Ioan şi să-l înmormânteze după rânduiala creştină. A fost îngropat in cimitirul din Cetatea Alba.

Nevrednicul Reiz, fără să aibă mustrări de constiinţă pentru ucidera lui Ioan, şi-a pus în gând să mai săvârşească o nelegiuire. Văzând el insuşi ce minuni s-au petrecut cu trupul lui Ioan, s-a gândit să-l dezgroape în ascuns şi să-l ducă în ţara sa, pentru că de asemenea revărsări de daruri minunate care aveau loc in jurul trupului său să se bucure concetăţenii săi. Dar şi de data aceasta s-a întamplat o minune. Pe când încerca să-l dezgroape, noul mucenic i s-a aratat în vis preotului care slujea la biserica cimitirului, descoperindu-i gândul lui Reiz. Într-adevăr, mergând la cimitir, l-a surprins pe acesta cum încerca să ia trupul lui Ioan. De aceea, preotul a înştiinţat obstea credincioşilor din Cetatea Alba care au ridicat trupul neputrezit al noului mărturisitor al lui Hristos şi l-au dus în altarul unei biserici din oraş. Rămăşiţele sale pământeşti, neputrezite şi răspândind bună mireasmă, puteau fi considerate acum ca sfinte moaşte. Ele au ramas în aceasta biserică aproximativ 70 ani, revarsând multe daruri asupra creştinilor care veneau şi îngenunchiau în faţa lor, cerând mijlocirile sale în faţa Parintelui ceresc. Vestea minunilor ce se săvârşesc prin moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou se răspândşste în toata Ţara Moldovei, al cărui ocrotitor a fost socotit atunci evlaviosul domn Alexandru cel Bun, care cu înţelepciune reuşeşte să obţină din partea Patriarhiei Ecumenice recunoaşterea canonică a mitropolitului Moldovei, Iosif Musat dorea ca această împlinire istorică şi de mare importanţă bisericească s-o pecetluiască cu mutarea sfintelor moaşte ale Mucenicului Ioan ce Nou de la Cetatea Alba la Suceava, unde îşi fixase reşedinţa şi noul ierarh. În legatură cu oraşul în care a pătimit Sfântul Ioan - numit acum "cel Nou", spre a se deosebi de Sfântul Ioan Botezatorul sau de alţi sfinţi cu acest nume -, s-a crezut mult timp ca este vorba de Cetatea Alba de la gurile Nistrului, oraş care a aparţinut secole în şir Moldovei, apoi Romaniei întregite. Mai nou, unii învătaţi consideră că este vorba de o localitate cu acelaşi nume de lângă strâmtoarea Kerci, din Crimeea.
Alexandru cel Bun şi alaiul domnesc la întâmpinarea moaştelor Sf. Ioan cel Nou - frescă M-rea Sf. Ioan cel Nou Suceava

În anul 1402, Alexandru cel Bun a adus moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou la Suceava. Alaiul cu moaştele Sfantului Ioan au fost intampinat la locul numit "Poiana Vlădicăi", în apropiere de Iaşi, de către domnitor şi soţia sa, de mitropolitul Iosif, de marii dregători, egumeni, călugări, preoţi şi credincioşi, care l-au însoţit până la Suceava. Acolo au fost aşezate în biserica Mirăuţi, care cu multe refaceri de mai târziu, dăinuieşte până azi. Moaştele au ramas în biserica Mirăuţi până în anul 1589, când au fost mutate în noua catedrală mitropolitană din Suceava - cu hramul Sfantului Gheorghe - ctitorita în prima jumătate a secolului al XVI-lea de domnitorii Bogdan III şi fiul său Ştefăniţă.

Se cunosc mai multe minuni înfaptuite de moaştele Sfântului Ioan cel nou de la Suceava. una dintre ele este amintită de Petru Movilă al Kievului: La 2 iunie 1622 Suceava era ameninţată să fie cotropită de tătari. Locuitorii se refugiau în toate părţile. Preoţii slujitori la biserica în care erau adăpostite moşstele au voit să ia racla să o ducă în cetatea Suceava, dar n-au putut să o ridice. Au inţeles că Sfântul nu voia să fie dus în altă parte şi că-i va ocroti, încât au continuat să se roage ca oraşul să nu cadă în mâna cotropitorilor. Într-adevar, o ploaie torenţiala a împiedicat pe tătari să mai asedieze oraşul.

Moaştele au ramas în Suceava până în anul 1686, când a intrat cu oaste în Moldova regele Jan Sobieski al Poloniei. La retragere, a luat cu sine în Polonia şi pe mitropolitul cărturar Dosoftei. De teama unor jafuri, mitropolitul a luat cu el, din Suceava, moaştele Sfântului Ioan cel Nou, odoarele şi documentele Mitropoliei. Au fost duse şi aşezate la Jolkiew, unde a vietuit şi mitropolitul Dosoftei până la moarte (1693). Cinstitele moşste au ramas în pământ străin până în 1783, când episcopul Dosoftei Herescu de la Rădăuţi a reuşit să le readucă acasă, fiind reaşezate tot în fosta catedrală mitropolitană cu hramul Sfântului Gheorghe. Aducerea lor a fost posibilă pentru că la acea dată atât partea de nord a Moldovei (Bucovina), cu orasul Suceava, cât şi o parte din Polonia (cu orasul Jolkiew) erau încorporate în Imperiul Austriac (sau habsburgic). O nouă strămutare a lor a avut loc în cursul primului război mondial, când, spre a fi ocrotite, au fost duse la Viena şi adăpostite în capela ortodoxă română din acelasi oraş. Revenirea Bucovinei şi a Basarabiei la ţara-mamă, în 1918, a făcut ca Sfantul Ioan să devină iarăşi ceea ce a fost veacuri de-a rândul, adică "ocrotitorul a toata ţara Moldovei".

Patimile Sfântului Ioan cel Nou au fost reprezentate în pictura multor biserici din Moldova. Chipul său apare pentru prima oară in pronaosul bisericii de la Dobrovăţ, de lângă Iaşi, în 1529. Câţiva ani mai târziu, în 1546, a fost zugrăvită viaţa şi patimirea sa în 12 scene, pe peretele de sud al bisericii mănăstirii Voroneţ, ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Scene asemanatoare apar şi în pictura catedralei episcopale din Roman. în pridvorul închis al bisericii mănăstirii Suceviţa, ctitoria Movileştilor, apar 14 scene din viaţa şi pătimirea sa.

Scene cu pătimirea Sfâmtului Ioan cel Nou se pot admira şi în pictura interioară a bisericilor de la mănăstirile Secu şi Sihăstria din jud. Neamţ.