5. Оn aceeaşi scrisoare, оn afara mărturiei de mai sus există şi unele aprecieri critice la adresa unor manifestări ale părintelui Ioan оmpărtăşite de mulţi alţi credincioşi evlavioşi. „Părintele Ioan – scrie autorul scrisorii respective – rostea rugăciunile şi ecfonisele aproape оn şoaptă, оncвt era foarte greu să-ţi dai seama ce spune. Era evident că se ruga tot timpul, dar, deşi rugăciunea era comună, părea că fiecare ne reprezentam doar pe noi оnşine.” Dacă comparăm aceste afirmaţii cu multe altele potrivit cărora, dimpotrivă, părintele Ioan ajungea uneori să rostească rugăciunile pe un ton excesiv de acut, ceea ce de asemenea stвrnea nemulţumiri, am putea ajunge la următoarea concluzie: оn primul rвnd, că nici măcar oamenii evlavioşi nu sunt оn stare să vadă sensul duhovnicesc, dincolo de anumite forme care pot să le displacă şi, оn al doilea rвnd, că ar fi deosebit de periculos dacă modul specific de a sluji al părintelui Ioan ar fi luat drept model şi de alţii. Cel mai bine ar fi dacă majoritatea slujitorilor altarului s-ar ţine de citirea şi de cвntarea bisericească aşa cum au fost consacrate de o tradiţie multiseculară, adică fără patos, dar şi fără tărăgănare, desluşit şi cu pătrundere. Scrierile nepărtinitoare despre părintele Ioan, unicele vrednice de a-i perpetua memoria, fie şi cu riscul că la prima vedere ele ar putea să arunce o umbră peste măreaţa sa statură duhovnicească, nu pot face abstracţie de faptul că nu toate rugăciunile făcute pentru оnsănătoşirea bolnavilor au avut un rezultat pozitiv. Au fost cazuri cвnd aşa ceva nu s-a оntвmplat. Un autor anonim, dar dispus să privească lucrurile la rece, fără parti-pris-uri, scria оntr-o carte apărută оncă din 1893 (Viaţa şi lucrarea părintelui Ioan Serghiev de Kronstadt): „Am da dovadă de superficialitate dacă am crede că orice bolnav aflat оntr-o situaţie critică, dacă ajunge să se adreseze părintelui Ioan, rugвndu-l să se roage pentru el, se va vindeca numaidecвt. Ar fi ca şi cum te-ai adresa, la nevoie, unei clinici, sau aşa cum apelează unii la tot soiul de vraci şi şarlatani. Cunoaştem sute de cazuri оn care rugăciunile părintelui Ioan i-au salvat pe bolnavi, i-au ajutat pe muribunzi, dar cunoaştem mii de cazuri cвnd unii i-au scris sau s-au dus să-l caute la оntвmplare şi nu s-au ales cu nici un ajutor. «Rugaţi-vă, Domnul vă va ajuta după credinţa voastră», obişnuia să spună părintele Ioan, iar rugăciunile le făcea tocmai оn acest sens. E limpede că dacă recurgi la rugăciune «din оntвmplare» sau ca la firul de pai de care se agaţă un оnecat, nu ai de ce să aştepţi un ajutor de la părintele Ioan. Cei, nu din cale-afară de mulţi, care оşi găseau la părintele Ioan o оnsănătoşire fizică sau morală, erau fie oameni evlavioşi, fie unii care ajungeau să trăiască o clipă de neabătută şi nezdruncinată credinţă оn posibilitatea unei manifestări a puterii lui Dumnezeu, оn urma rugăciunilor unor oameni tari оn credinţă şi cu o viaţă cucernică”. Necunoscute sunt căile Domnului şi de aceea opinia pe care am prezentat-o nu epuizează toate interpretările posibile. Chiar dacă admitem că motivele pentru care unele vindecări nu s-au produs pot fi puse pe seama părintelui Ioan, nici măcar asta nu-i poate diminua faima de rugător-taumaturg. Fiindcă nici sfinţii nu sunt fără de păcat şi de aceea nu pot fi оntotdeauna şi оn egală măsură propagatori ai harului dumnezeiesc. Оn scrisoarea de care am amintit mai sus, primită de autorul acestei cărţi, după ce este descrisă capacitatea de premoniţie a părintelui Ioan se relatează cum acesta după sfeştanie a cerut un prosop curat cu care a şters ochii unei fetiţe care suferea de un strabism congenital (era fiica unui anume Karţev, inspector la un liceu de fete de pe insula Vasilevskaia). Nu s-a produs nici o vindecare, ceea ce pe unii i-a dezamăgit, făcвndu-i să pună la оndoială calităţile de taumaturg ale părintelui. Au fost şi alte cazuri care au ajuns la cunoştinta autorului acestei cărţi pe cale orală şi care pot fi explicate оntr-un fel sau altul.