|
Postat 18:30 pe 3.05.2012
|
|
SINGURA MÂNGÂIERE ROMÂNEASCĂ
Mă uit adesori în zare, Din munte sus, de la Spital Şi văd lucind un colţ de mare Şi nişte arbori mai la deal. La vale unde albăstreşte Se scurge apa din Iordan, Iar unde lunca se zăreşte Îi Schitul Sfântului Ioan. Gândirea mea acolo zboară Ca la un tainic ostrov sfânt, Că mult doream odinioară Să-mi fie locul de mormânt. Dar toate-s moarte pentru mine Şi arborii acum uscaţi Căci nu mai are astăzi cine Să facă pace între fraţi! O, leagăn Sfânt de mângâiere A sufletului meu pribeag! Privind, mai uit a mea durere, Că tare ne erai tu drag! Ascuns în mijlocul pustiei Pe malul sfântului Iordan, Acest lăcaş al României Ne-a fost la toţi ca un liman. Iar noi streini în desbinare, - Ca oile fără cioban - Mai dobândeam o alinare La Schitul Sfântului Ioan. În limba noastră românească Puteam aici a ne ruga Şi-o fărmătură sărăciască Frăţeşte o puteam mânca. Acei bolnavi, fără mijloace (Aiurea neavând răgaz) Se pogorau cu drag încoace Uitând săracii de necaz! Iar câţi aveau, din întâmplare, Vreo duşmănie între ei, La gura sobei ori la soare Se împăcau fără să vrei! Căci lunca verde, cu Iordanul, Pe toţi ne-mbrăţişa cu drag, Îndepărtându-ne aleanul Din sufletul nostru pribeag. Pe prispa cea de lut, în soare La baie ori la pescuit Aveam nădejdea încă tare Că ţara noastră n-a murit. Dar azi când biata Sihăstrie S-a pustiit ca Madiam, O jalnică melancolie Ne-a stins nădejdea ce-o aveam! Azi unde-i rostul rugăciunii În limba ta, lăcaş cinstit? Că … iată boldul urâciunii Pe fiii tăi i-a răsleţit! În sălcii şi-au ascuns organul Feciorii tăi înstrăinaţi Şi plâng robia cea amară A “Maicii lor de la Carpaţi!” Comoară sfântă ne-nţeleasă Şi raiule duhovnicesc Tu ţii ascunse multe taine … De-a sufletului Românesc. Tu eşti Fecioara cea mezină A Maicii noastre sufleteşti Şi azi cu dânsa dimpreună Îţi este dat să pătimeşti. Cununa ta de altădată Acum în spini s-a prefăcut, Iar fiii cei din altă ceată Năframa morţii ţi-au ţesut!
SINGURA MÂNGÂIERE ROMÂNEASCĂ
Mă uit adesori în zare, Din munte sus, de la Spital Şi văd lucind un colţ de mare Şi nişte arbori mai la deal. La vale unde albăstreşte Se scurge apa din Iordan, Iar unde lunca se zăreşte Îi Schitul Sfântului Ioan. Gândirea mea acolo zboară Ca la un tainic ostrov sfânt, Că mult doream odinioară Să-mi fie locul de mormânt. Dar toate-s moarte pentru mine Şi arborii acum uscaţi Căci nu mai are astăzi cine Să facă pace între fraţi! O, leagăn Sfânt de mângâiere A sufletului meu pribeag! Privind, mai uit a mea durere, Că tare ne erai tu drag! Ascuns în mijlocul pustiei Pe malul sfântului Iordan, Acest lăcaş al României Ne-a fost la toţi ca un liman. Iar noi streini în desbinare, - Ca oile fără cioban - Mai dobândeam o alinare La Schitul Sfântului Ioan. În limba noastră românească Puteam aici a ne ruga Şi-o fărmătură sărăciască Frăţeşte o puteam mânca. Acei bolnavi, fără mijloace (Aiurea neavând răgaz) Se pogorau cu drag încoace Uitând săracii de necaz! Iar câţi aveau, din întâmplare, Vreo duşmănie între ei, La gura sobei ori la soare Se împăcau fără să vrei! Căci lunca verde, cu Iordanul, Pe toţi ne-mbrăţişa cu drag, Îndepărtându-ne aleanul Din sufletul nostru pribeag. Pe prispa cea de lut, în soare La baie ori la pescuit Aveam nădejdea încă tare Că ţara noastră n-a murit. Dar azi când biata Sihăstrie S-a pustiit ca Madiam, O jalnică melancolie Ne-a stins nădejdea ce-o aveam! Azi unde-i rostul rugăciunii În limba ta, lăcaş cinstit? Că … iată boldul urâciunii Pe fiii tăi i-a răsleţit! În sălcii şi-au ascuns organul Feciorii tăi înstrăinaţi Şi plâng robia cea amară A “Maicii lor de la Carpaţi!” Comoară sfântă ne-nţeleasă Şi raiule duhovnicesc Tu ţii ascunse multe taine … De-a sufletului Românesc. Tu eşti Fecioara cea mezină A Maicii noastre sufleteşti Şi azi cu dânsa dimpreună Îţi este dat să pătimeşti. Cununa ta de altădată Acum în spini s-a prefăcut, Iar fiii cei din altă ceată Năframa morţii ţi-au ţesut!
|