Introducere
Cunoscutul mistic ortodox roman Petre Tutea spunea ca “un filozof care se zbate fie sa gaseasca argumente pentru existenta lui Dumnezeu, fie sa combata argumentele despre inexistenta lui Dumnezeu reprezinta o poarta spre ateism.” Cum ai putea sa dovedesti existenta Aceluia care se identifica prin “Eu sunt cel ce sunt”, ar fi dilema lui Tutea? Rationalizarea excesiva a crestinismului il dezbraca de elementul tainic, mistic, supranatural, adica tocmai de ceea ce il face special. Teama misticului crestin este ca nu cumva incercand sa ajuti, de fapt sa distrugi si prin argumentarea pentru Imparatie sa-i “distrugi corola de minuni”, care nu este accesibila mintii strict mecanicist-rationala.
Cu toate neajunsurile insa, un lucru mult mai riscant decat sa faci apologetica este sa nu faci. Apostolii au practicat-o, Scriptura o porunceste iar nesiguranta si lipsa cronica de radacini a omului post-modern o cere.

Definitie
Apologetica crestina este disciplina care se ocupa cu apararea rationala si sistematica a credintei crestine. Termenul apologetica vine de la cuvantul grecesc apologia care inseamna a apara sau a oferi argumente[1]. Se are in vedere argumentarea pentru existenta lui Dumnezeu, temeinicia documentelor Vechiului si Noului Testament, divinitatea lui Isus Hristos sau in cazul particular al apologeticii creationiste apararea istoricitatii relatarii creatiei.

Scop
Ravi Zacharias, unul dintre cei mai cunoscuti apologeti crestini contemporani spunea ca apologetica crestina are scopul de a “te face sa vezi lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu”[2] . Altfel spus, te face sa vezi ca fiind adevarata conceptia crestina despre lume si viata, sau mai simplu spus crestinismul.

In acest sens, apologetica ofera raspunsuri rationale celor care au intrebari, neintelegeri sau critici fata de crestinism. Prin acesta are loc o “destelenire” sau o “dez-impietrire” a mintii neluminate de Duhul adevarului, si prin depasirea obstacolelor intelectuale din calea gasirii adevarului crestin se face pregatirea pentru auzirea evangheliei[3] . Un mare castig au si credinciosii, care nu au incetat sa gandeasca odata cu convertirea si au ramas ei insisi cu multe intrebari, apologetica avand rolul de a limpezi dubiile si a intari credinta acestora.

Motivatia pragmatica
Prin natura sa de fiinta rationala omul isi pune intrebari. Acestea pot fi oneste sau rautacioase, cu buna credinta sau doar batjocoritoare. Marele apologet al secolului XX, C.S. Lewis a inteles ca atitudinea omului contemporan fata de Divinitate s-a schimbat radical in vremea noastra. Daca inainte de perioada moderna Dumnezeu era stapanul suveran, transcendent si maret, Unul in fata caruia omul trebuia sa arate evlavie si respect, aceasta perspectiva a fost treptat abandonata. De la statutul de fiinta dependenta de providenta divina omul s-a ridicat tot mai sus pana a ajuns sa-l puna pe Dumnezeu sub lupa, sa puna la indoiala conceptiile clasice despre cine este El, de ce (si daca) a creat lumea, sa-l indeparteze din cotidian, sa-l exileze pana acolo incat stiinta moderna l-a facut pe Dumnezeu (zice-se) inutil. Daca inainte omul se stia dator sa duca o viata in ascultare ca sa nu fie judecat si pedepsit de Dumnezeu, omul a ajuns sa-l puna pe Creator in boxa acuzatilor[4], sa-L ia la intrebari, sa se raporteze cu neglijenta si usuratate, ba chiar sa-L trateze cu superioritate.
Bineinteles ca inca de la intemeierea crestinismului au existat critici si sceptici. Crestinii nu au stat nepasatori, si de la Apostolul Pavel, Iustin Martirul si Tertulian pana la C.S. Lewis, Norman Geisler si William Lane Craig exista o lunga traditie a credinciosilor intelectuali care au inteles ca este de datoria lor sa apere adevarul pe care l-au primit.

Perioada contemporana a fost numita “epoca de aur a apologeticii crestine”[5] din cauza multiplelor provocari ale oamenilor de stiinta, relativismului, criticii inalte a Scripturii sau revizionistilor pseudo-istorici. Teorii dintre cele mai poznase construiesc te miri ce portrete a lui Isus, ba ca ar fi fost un guru iluminat, ba ca s-a insurat si a trait fericit pana la adanci batranete, ba ca … n-a fost. In toate aceste nazbatii se poate detecta o ignoranta mai mica sau mai mare pentru cercetarea istorica, dar acest lucru este putin important pentru vesnicul consumator de noutati, barfe si teorii ale conspiratiei.

Motivatia scripturala
Privind la toate provocarile cu care trebuie sa dea piept crestinul, nu e deplasat sa spunem ca intr-adevar, traim intr-o perioada in care apologetii n-ar ramane deloc fara slujba.

Pentru ochiul obisnuit cu aceasta disciplina nu este deloc greu a observa in scripturile crestine tipare ale discursurilor care pot fi catalogate ca apologetice. De fapt, prima predica de dupa inviere este un discurs care face apel la dovezi ce Il prezinta pe Isus ca fiind Hristosul. Cand s-a ridicat sa vorbeasca multimii in ziua cinzecimii, Petru nu le-o oferit o “marturie personala” ci le-a vorbit despre miracolele facute de Isus la care ei au fost martori, despre profetia implinita si despre faptul ca Hristosul crucificat a inviat si apostolii erau martori ai acestui fapt. Cu alte cuvinte, le-a oferit argumente. Prin lucrarea Duhului in constiinta lor, o mare parte din cei ce au ascultat au crezut cuvantul predicat si au devenit ucenici.

Mai departe in Faptele Apostolilor citim despre Pavel care trebuia sa-si apere credinta in fata dregatorilor Felix si Festus si a imparatului Agripa, ceea ce si face magistral. Crestinilor din Corint Pavel le spune ca “noi surpam nascocirile mintii, si toata trufia care se ridica impotriva cunoasterii lui Dumnezeu” (2 Corinteni 10:4,5; Trad. Ortodoxa) iar Iuda (nu Iscarioteanul) ii invita pe credinciosi sa “stea vitejeste pentru credinta ceea ce odata s-a dat sfintilor” (Iuda, Noul Testament 1857).

Dintre toti, probabil ca Petru este cel mai clar cand scrie “sa fiti gata totdeauna sa raspundeti oricui va cere socoteala despre nadejdea voastra” (1 Petru 3:15; Trad. Ortodoxa). Desigur, acesta este un deziderat destul de greu de atins pentru ca intrebarile si dubiile oamenilor vor depasi de multe ori pregatirea si raspunsurile noastre. Mai mult, nici nu este necesar sa incercam a raspunde oricui si la orice obiectie. Unii pun intrebari oneste dintr-o pornire sincera, dar altii sunt ca nebunul despre care vorbeste Solomon[6], caz in care trebuie sa cantarim cu intelepciune daca merita efortul sau nu.
Apostolul Pavel le scrie Corintenilor ca propovaduirea lui Hristos cel rastignit este pentru Iudei o pricina de poticnire si pentru Neamuri o nebunie. Se observa ca modul de raportare la Evanghelie al celor doua neamuri difera. Unii crestini au pus “pricina de poticnire” pe seama mostenirii religioase bogate a evreilor. Ei aveau Legea, legamintele, profetii si Scripturile. Hristosul rastignit era anormal pentru tiparele lor de gandire, ceva la care nu se asteptau. Dar pentru greci era de-a dreptul o nebunie. Probabil Pavel a inteles acest lucru in vreme ce se straduia sa le duca vestea buna. Cand a ajuns cu discursul de pe Areopag la partea cu invierea, ascultatorii l-au invitat sa continue alta data, luandu-l in deradere[7]. In alta situatie dregatorul Festus (un roman) i-a spus pe sleau: “Pavele, esti nebun” (Faptele Apostolilor 26:24). Cand afirma ca pentru greci (si in general pentru neamuri) crucea este o nebunie, vorbea din experinta. Din acest motiv a inteles ca felul in care se raporteaza la greci trebuie sa fie diferit de felul in care argumenteaza cu evreii. Ar fi de prisos sa le arate paganilor ca in Hristos s-au implinit Scripturile daca ei nu acceptau autoritatea Scripturilor[8]. Acestea sunt motivele pentru care apologetica doreste conectarea cu cei carora li se adreseaza la nivelul lor. Mintea seculara trebuie abordata incepand cu fundamentele: Creatia, Caderea, Blestemul, Judecata prin Potop, etc. Vestea buna a impacarii si rascumpararii poate fi sadita doar pe un teren prielnic, iar unul din scopurile apologeticii este tocmai sa pregateasca acest teren.

Tipuri
Dupa modul in care a fost practicata apararea credintei de-a lungul secolelor, se poate face o clasificare a diferitelor abordari: clasica, probatorie (eng: evidentialist), experientiala, istorica si presupozitionalista[9].

Apologetica clasica se numeste astfel deoarece este metoda folosita de-a lungul secolelor, incepand cu primii ganditori crestini si pana astazi. Aceasta se caracterizeaza prin folosirea a doua tipuri de argumente: teistice si probatorii. Primul tip urmareste stabilirea adevarului teismului prin argumentare rationala fara a face apel la revelatia speciala, Biblia. Sunt folosite argumente pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu dintre care cele mai acceptate sunt argumentul cosmologic, teleologic si cel moral. Al doilea tip de argumente foloseste dovezi istorice pentru demonstrarea autenticitatii documentelor (Vechiului si) Noului Testament. Logica argumentarii este urmatoarea: Dumnezeu exista (deci miracolele sunt posibile) + Noul Testament este veridic -> Isus este Fiul lui Dumnezeu -> tot ce a afirmat Isus este adevarat. Exponenti contemporani de seama ai acestei abordari sunt Norman Geisler si Willian Lane Craig.

Apologetica probatorie foloseste o gama larga de dovezi pentru a demonstra adevarul Crestinismului, la fel cum un avocat combina diferite linii de aparare care insumate ofera un caz puternic pentru pozitia sustinuta. Sunt folosite dovezi in favoarea teismului, dovezi istorice, arheologice, ale profetiei implinite si chiar experientiale (vieti transformate). Apologetica probatorie difera fata de cea clasica prin faptul ca nu considera necesar sa dovedeasca teismul inaintea celorlalti pasi. Unul din cei mai cunoscuti apologeti care foloseste o astfel de abordare este Josh McDowell.

Apologetica experientiala afirma ca un argument foarte puternic pentru adevarul crestin este experienta religioasa. Unii apeleaza la experienta religioasa existentiala, accesibila tuturor. Printre existentialisti se numara *Soren Kierkegaard si *Karl Barth. Altii apeleaza la experiente religioase speciale, cum ar fi convertirea sau intalnirea mistica cu Dumnezeu. Crestinii mistici sustin ca astfel de experiente sunt in mod evident adevarate si sunt suficiente pentru atestarea crestinismului pentru cei care le traiesc. Persoanele care apeleaza la acest tip de atestare a validitatii credintei in general resping celelalte abordari apologetice. Acestia mai sunt numiti si fideisti. Multi apologeti clasici, probatorii si in special cei presupozitionalisti considera insa ca argumentele bazate pe experienta sunt neverificabile si susceptibile de interpretari subiective.

Apologetica istorica accentueaza doar palierul istoric de argumentare. Deoarece credinta crestina este una istorica, sustinatorii acestui model considera ca dovezile istorice sunt suficiente pentru atestarea intregului adevar al crestinismului, inclusiv existenta lui Dumnezeu. Pe de alta parte, daca pentru apologetii istorici faptele vorbesc singure, apologetii clasici sustin necesitatea argumentelor teistice ca sa stabileasca mai intai cadrul in care faptele istorice vor fi interpretate. Reprezentanti contemporani proemineti ai acestui curent sunt John Warwick Montgomery si Gary Habermas.

Apologetica presupozitionalista afirma ca apararea credintei crestine trebuie sa se faca de pe fundamentul anumitor presupozitii de baza. Partizanii acestei abordari sustin ca fara postularea unor adevaruri crestine fundamentale (cum ar fi Trinitatea si revelatia Acesteia in Scriptura) nu este posibil sa explici sau sa justifici universul, viata, istoria sau limbajul. Se argumenteaza ca dintre toate conceptiile de viata doar crestinismul este intern consistent, suportabil, tine cont de toate aspectele realitatii, este relevant existential si intampina nevoile de baza ale vietii. Presupozitionalistii stricti resping validitatea argumentelor teistice si cred ca faptele nu vorbesc pentru ele si nu au semnificatie decat in cadrul conceptiei crestine. Printre cei mai cunoscuti presupozitionalisti sunt *Gordon Clark si *Cornelius Van Til.

Limite
Desi apologetica este o disciplina necesara si folositoare, si ea ca orice alt lucru are limitele ei. Acestea decurg natural din scopul pe care apologetica il are si anume acela de a inlatura obstacolele si obiectiile din calea cautatorului sincer, sau, in cazul celor credinciosi, fundamentarea pe temelii solide.

Astfel, apologetica nu este un panaceu care sa rezolve magic problemele necredinciosului, scepticului sau credinciosului cu dubii. Pe buna dreptate unii necrestini au spus ca “apologetica nu functioneaza, nici cea evidentialista, nici cea presupozitionalista, nici una”. Ceea ce putem intelege din observatia precedenta este ca nu e nimic neobisnuit ca un sceptic sa treaca prin cele mai sofisticate si diverse argumente si sa ramana la fel de necredincios, sau chiar mai rau. Unul dintre motive este si acela ca scepticismul este o atitudine, o modalitate de abordare a anumitor dovezi (doar cele fata de care esti sceptic) care te imunizeaza intr-o anumita masura la orice argument. In defnitiv, daca te-ai lasa influentat de vreo dovada care sa te ajute sa treci de la necredinta la credinta n-ai mai fi un sceptic consistent.
Apologetica ofera argumente rationale dar drumul pana la convertire este o conlucrare tainica intre duhul si mintea omului pe de o parte si Duhul lui Dumnezeu pe de alta parte.

Obiectii
Diferite obiectii[10] s-au ridicat de-a lungul timpului impotriva utilizarii apologeticii atat printre necrestini cat si in cercurile crestine, unele dintre ele avand sustinatori fermi si astazi.

Nu raspunde nebunului dupa nebunia lui (Pr 26:4)
Aceasta obiectie presupune ca toti oamenii au cunostinta lui Dumnezeu[11] si deci orice impotrivitor este un om nebun cu care nu are rost sa-ti pierzi timpul (Ps. 14:1). Daca ar fi sincer, se spune, ar accepta evanghelia si ar deveni crestin pentru ca, nu-i asa, in adancul lui stie ca crestinismul e adevarat. Insa Proverbe 26:5 sugereaza altceva: exista oameni sinceri cu pareri sau convingeri gresite care pot da atentie argumentarii tale[12]. Asadar, nu argumenta cu cei care nu sunt deschisi ratiunii, dar corecteaza-i pe cei sinceri care au conceptii gresite.

Apologetica nu e folosita in Biblie
Aceasta obiectie pur si simplu nu este adevarata. Probabil ea provine dintr-o definire deficitara sau incompleta a apologeticii crestine de tipul “apologetica = argumentarea rationala pentru existenta lui Dumnezeu”, care ne impiedica sa identificam in Biblie exemple clare. Adevarul insa este altul: apologetica este folosita ori de cate ori argumentam, dovedim sau explicam ceva cu scopul de a inlatura obstacolele din calatoria spirituala a cuiva spre crestinism. In realitate, nu se pune problema folosirii apologeticii cand raspunzi intrebarilor cuiva, ci doar daca apologetica pe care deja o folosesti e una eficienta.

E suficient sa amintim aici doar cateva exemple: conform cu Ioan 20:30-31 Isus insusi a facut “semne” (sau “multe dovezi” in Fapte 1:3) impreuna cu Dumnezeu Tatal (Fapte 2:22) intr-un mod obiectiv (”in mijlocul vostru, dupa cum bine stiti”), iar apostolul Ioan la randul lui le-a transmis mai departe ca sa dovedeasca ca “Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. La fel a facut si Petru (Fapte 2:22) si Pavel (Fapte 17:3). Alte exemple clasice de apologetica e talcuirea Scripturilor de catre Isus in drum spre Emaus (Luca 24:27) sau cuvantarea apostolului Pavel din Atena (Fapte 17).

Biblia nu demonstreaza existenta lui Dumnezeu, ci doar o afirma
Chiar daca aceasta obiectie ar fi adevarata, nu ar spune nimic despre necesitatea apologeticii sau atitudinea lui Dumnezeu fata de apologetica. La urma urmei, Biblia nu a fost facuta ca sa dovedeasca existenta lui Dumnezeu. In schimb, Biblia ne cheama intr-un mod clar la apologetica cand spune in 1 Petru 3:15 “fiti totdeauna gata sa raspundeti oricui va cere socoteala de nadejdea care este in voi”. In al doilea rand, conform cu Romani 1:19-20, Dumnezeu insusi se foloseste de apologetica prin faptul ca a pus inaintea mintii noastre dovezi rationale privind existenta Sa. Faptul ca dovezile ne sunt prezentate de Dumnezeu insusi se afirma raspicat in v.19: “caci le-a fost aratat de Dumnezeu”. Iar faptul ca aceste dovezi sunt rationale si se adreseaza mintii e subliniat de v.20: “cand te uiti cu bagare de seama la ele”. Altfel spus, cand le analizezi cu atentie sau in detaliu. Aceasta nu se face altfel decat folosind in mod corect ratiunea.

Existenta lui Dumnezeu nu poate fi dovedita prin ratiune
Unii crestini sustin ca existenta lui Dumnezeu trebuie doar crezuta, ea nu poate fi dovedita. Aici depinde la ce fel de dovezi ne asteptam. Daca prin «dovezi» se intelege demonstrarea cu certitudine matematica sau ajungerea la o concluzie logica necesara, majoritatea teistilor sunt de acord ca existenta lui Dumnezeu nu poate fi dovedita. Asta deoarece logica formala si matematica tin de realitatea abstracta. Daca nu incepem cu ceva existent nu vom reusi niciodata sa iesim din sfera teoretica. In plus, atat logica formala cat si certitudinea matematica sunt deductive in natura lor, altfel spus, concluziile decurg din premise. Asta ar insemna ca pentru a ajunge la concluzia existentei lui Dumnezeu, existenta Lui ar trebui sa fie inclusa in premise ceea ce ar rezulta intr-un argument circular.
Pe de alta parte, daca prin «dovezi» se intelege prezentarea unor «argumente satisfacatoare» sau «dincolo de orice indoiala rezonabila», acest tip de dovezi sunt possibile[13].

Nimeni nu a devenit crestin prin apologetica
Pentru a raspunde la aceasta obiectie este util sa ne imaginam cum s-ar prezenta situatia daca ea ar fi adevarata. Daca nimeni nu se converteste in urma apologeticii inseamna ca nimeni nu a devenit crestin in urma convingerii personale ca crestinismul e adevarat. Orice idei sau conceptii sunt acceptate ca fiind adevarate doar atunci cand exista ceva care sa ne convinga de adevarul lor. Sau am fost noi insine martorii evenimentelor in discutie, sau intram in contact cu ele printr-o persoana pe care o consideram de incredere, sau poate fi altceva. Oricare ar fi situatia, ceva ne-a convins.

Aceasta nu implica faptul ca toti crestinii s-au convertit din motive obiective, sau ca toti care au acceptat idei ca fiind adevarate sunt de partea adevarului. S-ar putea foarte bine sa fim de partea adevarului fara sa punem pret pe logica si argumentare sau sa fim foarte rationali si obiectivi si sa fim in eroare pentru ca ne lipseste cunostinta suficienta sau urmarim alte scopuri decat gasirea adevarului. Insa pentru a fi siguri ca suntem de partea adevarului, acel intermediar care reprezinta “elementul convingator” trebuie sa fie valid! In afara cazului in care Dumnezeu s-ar revela personal si nemijlocit ca sa convinga de adevarul crestinismului, cea mai sigura cale sa ajungi la adevar e prin ratiune si obiectivitate. Subiectivitatea te poate duce oriunde, iar irationalitatea este opusa prin definitie adevarului. Intr-adevar, una din caracteristicile adevarului este caracterul sau rational, legea non-contradictiei fiind folosita zilnic si universal ca test al adevarului (chiar si de cei care nu-si dau seama).

Daca nimeni si nimic nu ar apara crestinismul in fata tuturor atacurilor exterioare care il discrediteaza (fara a inlocui pe ascuns nimicul cu Dumnezeu sau cu dovezi evidente din natura!), ideile crestinismului nu ar fi aparate si nimic bun nu s-ar spune despre crestinism. Aceasta ar duce inevitabil la disparitia crestinismului. Ei bine, orice tentativa de aparare inseamna apologetica, pentru ca atunci cand apologetica crestina functioneaza ea nu face decat sa convinga oamenii ca crestinismul e adevarat, rational si vrednic de crezare.

Asadar, nu exista convertire fara convingere in privinta adevarurilor crestinismului si nu exista convingere fara elemente care sa convinga. Orice element convingator apeleaza la apologetica deoarece sustine (apara) crestinismul. Dumnezeu convinge de adevar si ii porunceste si crestinului sa aiba justificare rationala pentru credinta lui (1 Petru 3:15). Faptul ca apologetica crestina pune pret pe ratiune se datoreaza faptului ca nu incearca sa-l insele pe cel caruia i se adreseaza, ci cauta sa convinga cinstit, incercand sa prezinte dovezi obiective si vrednice de crezare.
Desi aportul apologeticii li se pare unora nesemnificativ sau neinsemnat, apologetica are o importanta fundamentala. La urma urmei, Dumnezeu se foloseste de dovezi si de ratiune ca sa-i convinga, intr-un mod sau altul, pe toti adultii care vin la Hristos.

Concluzii
Apologetica este o arta si o stiinta. Este un ghid inspre si pentru Taramul Imparatiei, dar descoperirea si aprecierea acesteia, si, mai ales, a Imparatului, are o dimensiune personala pe care apologetica nu o poate forta. Efortul depus este mare, iar roadele nu sunt foarte multe la numar, cel putin aparent.

Despre abordarea folosita de Pavel in discursul de pe Areopag s-a spus ca este inadecvata pentru ca nu a avut succes numeric prea mare. Intr-adevar, procentual vorbind, doar o minoritate dintre ascultatorii sai au crezut in urma vorbirii sale pretentioase. Se pare ca este un tipar care se potriveste bine si in zilele noastre: intelectualii sunt persoanele care se convertesc la credinta in Hristos cel mai greu. Sa fie de vina mandria celui care cred ca are o cunoastere prea larga pentru a mai avea loc pentru Dumnezeu? Sa fie de vina crestinii pentru ca n-au stiut cum sa-si abordeze oponentii? Oricare ar fi insa situatia, stim ca oamenii au nevoie sa auda vestea buna a impacarii cu Tatal prin Omul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Disciplina apologeticii este doar o ramura a marturiei crestine, iar cei care au primit aceasta vocatie trebuie sa o puna cu toata convingerea si entuziasmul in slujba Cuvantului facut trup.

Note de subsol:
Un exemplu al folosirii lui in Biblie se gaseste in Fapte 26:2 unde Pavel «se apara» inaintea imparatului Agripa. [Inapoi la text]
Ravi Zacharias, Beyond Opinion: Living the Faith We Defend, Nashville, TN: Thomas Nelson, 2007 [Inapoi la text]
2 Cor 10:5: Noi rasturnam izvodirile mintii si orice inaltime, care se ridica impotriva cunostintei lui Dumnezeu; si orice gand il facem rob ascultarii de Hristos. [Inapoi la text]
C.S. Lewis, God in the Dock [Inapoi la text]
Dr. Ted Cabal, in cuvantul inainte la The Apologetics Bible Study, disponibil online [PDF] [Inapoi la text]
Proverbe 26: 4,5: Nu raspunde nebunului dupa nebunia lui, ca sa nu semeni si tu cu el. Raspunde insa nebunului dupa nebunia lui, ca sa nu se creada intelept. [Inapoi la text]
Faptele Apostolilor 17:32: Cand au auzit ei de invierea mortilor, unii isi bateau joc, iar altii au zis: “Asupra acestor lucruri te vom asculta altadata.” [Inapoi la text]
Vezi si discutia cu imparatul Agripa din Faptele Apostolilor 26:27: Crezi tu in Prooroci, imparate Agripa? Stiu ca crezi. [Inapoi la text]
Norman Geisler, Baker Encyclopedia of Christian Apologetics (Grand Rapids, Michigan: Baker Academic, 2006), p. 41-44 [Inapoi la text]
Ibidem, p. 38-41 [Inapoi la text]
Cf. Rom 1:19 existenta si unele atribute ale Dumnezeirii sunt evidente din creatie pentru cel care o studiaza atent [Inapoi la text]
Faptul ca exista posibilitatea ca nebunul sa nu se creada intelept in urma raspunsului tau demonstreaza ca poate fi sincer si dispus sa accepte corectari. [Inapoi la text]
Rolul acestui sit este de a prezenta astfel de dovezi. [Inapoi la text]

Vasile Tomoiaga si Victor Mester

Dumnezeu nu este autor al raului