Suferintele Mamei Blondina- o martira a Siberiei- Editura Manastirea Sihastria 2005
Parintele Arseni , Noi marturii , Editura Ileana , 2003
Parinele Arsenie, Marturii, Editura Bunavestire, Bacau, 2001

Parintele Serafim
Manastirea Nilo- Stolobensk

In luna martie a anului 1972 , nu-mi amintesc in ce zi , m-am dus la Parintele Arseni pe neasteptate , cu o pricina insemnata . Nadejda Petrovna mi-a iesit in intampinare si, pe cand imi scoteam haina, mi-a spus cu glas tainic :
- Avem un oaspete nemaipomenit astazi!
Si a zambit .
Sufrageria era goala. Am batut la usa parintelui Arseni.
- Intra !
Parintele statea intins pe sofa, pe jumatate acoperit cu o patura . In fotoliu statea intins un
necunoscut care , intrand eu , s-a ridicat in picioare . Era un barbat mic de statura , cu parul si barba albe , foarte palid, cu ochi mari si plini de viata . Avea chipul prietenos si bland . L-am salutat si apoi m-am dus la Parintele Arseni sa iau blagoslovenie . Parintele m-a blagoslovit dupa care m-a indemnat cu glas tare :
- Mergi acum si ia blagoslovenie si de la parintele ieromonah Serafim.
Am luat.
- Alexandr Sergheievici, spuse Parintele Arseni, am sa te rog sa asterni in scris amintirile
Parintelui Serafim. Istorisirea intortocheatei cai a vietii sale se cuvine sa faca parte din memoriile pe care le strangeti voi . Sa vina si Nadejda Petrovna , precum si oaspetii pe care ii avem astazi , sa asculte povestirea lui. Drumurile noastre s-au incrucisat de cateva ori in lagar. Parinte Serafim ! Te rog sa povestesti pe indelete , fara nici o graba si fara nici un fel de rezerve . Stiu ca esti sfios din fire , dar aici suntem toti ca intr-o familie .
Am cerut ingaduinta de a inregistra povestirea , pentru a o putea reda cat mai in amanunt.
Parintele Serafim s-a inchinat de cateva ori si a spus:
- Asa sa-mi ajute Dumnezeu!
Apoi si-a inceput istoria .
- Am optzeci si noua de ani. M-am nascut la Petersburg in 1883, intr-o familie de aristocrati
coboratoare din Rurik. Suntem pomeniti adesea in povestiri stravechi. Avem si cativa sfinti in familie, dar avem si uscaturile noastre, printre care si cativa tradatori. Numele familiei noastre este bine cunoscut , dar n-am sa-l spun . O sa ma credeti pe cuvant. Din botez am primit numele Alexei . La fel ca toti copiii familiilor bogate , am fost crescut cu doici , guvernante si preceptori . Eu eram mezinul familiei . Aveam trei frati : Vladimir, Vsevolod si Igor . Aveam si doua surori , Olga si Elena. Fratii mei erau chipesi , inalti si bine facuti si serveau in regimente de elita ; surorile erau si ele niste frumuseti . Cat despre mine , la varsta de cincisprezece ani am incetat sa mai cresc . Eram uratel la fata , parul imi crestea perie . Tata si mama – Dumnezeu sa-i odihneasca – erau mandri de fratii mei , dar pe mine nu ma luau niciodata cu ei la receptii , nici nu ma infatisau oaspetilor care veneau la noi. Nu-i invinovatesc pe parinti : pana si eu insumi eram stanjenit de mine !
Toata familia iubea mult Rusia . Fratii primisera nume de sfinti rusi , surorile fusesera numite dupa printesa Olga , care isi luase din botez numele Elena . Atat fratii cat si surorile au terminat cele mai bune si mai prestigioase scoli , pe cand eu nici nu ma puteam gandi la Scoala de cadeti sau la vreo alta scoala militara de prestigiu , asa maruntel si pocit cum eram. Nu puteam ajunge ofiter in armata . Am studiat intr-o scoala civila pe care am absolvit-o cu medalia de aur . Am terminat si Institutul Politehnic , tot cu medalie de aur . Pe parinti insa nu-i incalzea cu nimic lucrul acesta .
Incepand de la varsta de unsprezece ani am inceput sa merg des la biserica ; ma rugam si acasa . Cand aveam saptesprezece ani am vizitat manastirea Valaam , iar mai tarziu Solovki si cateva manastiri din Pskov . Parintii nu priveau cu ochi buni toate acestea , mai ales mama se impotrivea cu inversunare . Cum ? Un print nobil , bogat , sa intre intre noateni (asa li se spunea de catre unii din popor , in deradere , preotilor, din pricina barbilor si a pletelor lungi) ? Imi pusesem in cap toate rudele. Se vorbea sa fiu trimis la Ekaterinburg , unde guvernator era o ruda a noastra , sau poate chiar in Anglia , la ambasada . Si totul doar ca sa ma desparta de biserica !
Dupa terminarea Institutului am inceput sa lucrez intr-o mare fabrica . Inginerii de acolo , ca mai toata « intelighentia » rusa , erau inrauriti de ideea revolutiei . Cand au descoperit ca sunt vlastar al unei binecunoscute familii de printi , ca am acces la curtea tarului , au inceput sa ma persecute . Ma tineau la respect prin tacere , nevorbindu-mi decat la nevoie, cand o cerea lucrul, neraspunzandu-mi decat prin « da » sau « nu » ( dar bineinteles mai mult prin nu). Eram nefericit acasa , inca si mai nefericit eram printre colegii de munca . Faptul ca absolvisem universitatea cu o medalie de aur nu-mi aducea decat si mai multa ura din partea lor.
- Ei , printisorule , faceau ei in batjocura , de dragul numelui sau al banisorilor ti-au dat medalia ?
« Ce-i de facut ? » ma macinam eu. Mergeam mai departe la biserica unde mersesem intotdea-
una. Acolo era un preot bun , parintele Nikolai. I-am spus ce necazuri intampin acasa si la servici , si ca ma simt foarte atras sa ma calugaresc .
Preotul m-a ascultat , a ramas tacut o vreme , apoi , dupa ce s-a rugat impreuna cu mine , mi-a spus :
- Aliosa ! Cariera militara nu-i pentru tine , la serviciu nu-ti merge bine si acum vrei sa intri , la
manastire ; este un gand bun . Mie insa mi-e greu sa-ti dau un sfat , chiar daca mi se pare bine. Du-te
la Manastirea Optina , dar mai inainte la Kronstadt , la parintele Ioan, si sa faci asa cum iti vor spune ei. Si m-a blagoslovit.
M-am dus intai la Parintele Ioan din Kronstadt . Era acolo atata lume , ca nici in biserica nu am putut intra . Stateam langa usa , cerand ajutorul lui Dumnezeu si al Maicii Domnului. Liturghia s-a sfarsit. A venit trasura cu cai sa-l ia pe Parintele Ioan. Acesta a iesit din biserica si lumea se imbulzea sa ia blagoslovenie ; unii ii cadeau la picioare, ingenunchind. Eu stam amestecat in multime , pe cand un rand de diaconi incercau sa taie carare pentru Parintele Ioan. Cand a ajuns in dreptul meu - si eram departe in multimea de oameni - Parintele Ioan s-a oprit , s-a intors si si-a croit singur drum pana la mine :
- Tu , printisorule ! Vrei sa mergi la manastire , asa-i ? Fie ; du-te mai intai la Optina .
M-a blagoslovit si a plecat mai departe . Oamenii din jur au inceput a zice :
- Iti arata calea , robule al lui Dumnezeu !
Peste o saptamana m-am dus la Optina . Am intrat in biserica , m-am asezat langa Icoana Preasfintei Maicii lui Dumnezeu si m-am rugat din toata inima . Ma rugam , dar nu stiam incotro s-o apuc, spre cine sa-mi indrept pasii. A venit la mine un calugar batran si mi-a spus :
- De ce nu te duci la Staretul Anatoli ?
Nevenindu-mi a crede , m-am luat dupa dansul . Nici nu-mi mai simteam picioarele , de
cutremurat ce eram . Cum putea cineva sa stie ca eu sunt acolo si caut un staret pe care nu stiu cum
sa-l gasesc ?
La staretul Anatoli astepta o mare de oameni . Apunea soarele cand un calugaras tanar iesi si ma pofti inauntru . Am intrat si am luat blagoslovenia . Staretul Anatoli se uita la mine si spuse :
- Alexei , lasa lumea si mergi la manastirea Nilo- Stolobensk, la staretul Agapit . Are sa fie grea viata ta , o, cat de grea ; ai sa cerni multi ani dupa aur. Du-te si spune parintilor tai ca intri la manastire .
Staretul ma imbratisa si ma blagoslovi ; m-am intors la Petersburg plin de bucurie .
Tata nu era acasa . I-am spus mamei ca am primit blagoslovenie de la Optina sa intru la
manastire . A fost un adevarat dezastru .
Se intoarce tata de la o receptie a tarului si mama ii spune cum stau lucrurile cu mine . Tata incepe sa strige :
- Portile manastirii sunt inchise pentru tine ! Am sa ma duc la Sfantul Sinod , am sa fac sa dea
porunca sa nu fii primit nicaieri !
Mama m-a lovit de mai multe ori peste fata si mi-a spus lucruri ingrozitoare . Au venit fratii si surorile si au inceput sa isi bata joc de mine numindu-ma « nebun pentru Hristos » . Eu am indurat totul cu rabdare si apoi m-am dus la fabrica sa spun ca plec de acolo . Au fost bucurosi sa scape de mine.
Am scris rudelor scrisori in care le spuneam ce am de gand sa fac si am plecat spre orasul Ostaciov , de unde am inchiriat o ambarcatie ca sa ajung la manastirea Nilo-Stolobensk . Am petrecut noaptea intr-un hotel iar a doua zi m-am dus la biserica manastirii impreuna cu ceilalti pelerini . Am stat la liturghie , m-am rugat si dupa aceea m-am dus la un calugar si l-am intrebat :
- Unde il pot gasi pe staretul Agapit ?
Calugarul paru mirat de intrebarea mea spuse :
- E la schit .
- Dar cum sa ajung la el ? am staruit eu.
- La schit nu poate sa intre oricine, imi deslusi calugarul . Trebuie sa ceri voie parintelui care
are grija schitului . Acum e la egumen . Du-te la casa egumenului si asteapta acolo pana ce iese. Daca vrea Dumnezeu , iti da voie . E foarte aspru !
Am intrebat unde e casa egumenului si m-am pus pe straja acolo . Au iesit doi calugari , dar nu stiam care dintre ei raspunde de schit. M-am indreptat catre unul si am spus :
- Sfintia – Voastra , staretul Anatoli de la Optina m-a trimis in manastirea aceasta la staretul Agapit.
- Spune-mi despre ce-i vorba , ma indemna unul din cei doi .
Au ascultat amandoi fara sa puna intrebari iar in sfarsit calugarul cel mai inalt a spus :
- Parintele tau are sa aiba nevoie de o hartie de la Sinod , dar n-o va primi .
Am banuit ca acesta , calugarul inalt , avea in grija schitul .
- Tocmai ma duc la schit , adeveri el, si am sa te iau cu mine . Du-te la chei , unde sunt barcile
, si asteapta-ma acolo.
Am gasit cheiul si am asteptat. Dupa o vreme ne-am suit in barca si am pornit . Era cam pe la ora 11. Am ajuns pe insula acoperita cu paduri de pini inalti pana la cer , imprejmuita de apele lacului
Seliger . Zare intinsa , deschisa , cer albastru . Mi s-a taiat respiratia de atata frumusete . Raspunzatorul de schit a chemat pe cineva care sa ma duca la staretul Agapit.
Am intrat in chilie , am luat blagoslovenie , dar staretul nici nu s-a uitat la mine . In schimb a spus :
- Asa, Alexei . Ai calatorit mult pana la noi . Te asteptam .Ia povesteste-mi !
Nu m-a poftit sa stau jos .
I-am istorisit in amanunt despre familia mea , despre cum traisem la Petersburg si despre
dorinta mea cea mare de a ma calugari . Am ispravit si am ramas tacut , gandind ca am spus totul . Staretul insa zise iarasi :
- Mai spune !
Am inceput sa vorbesc din nou , spunand aceleasi lucruri , cand il aud din nou :
- Zi mai departe !
Dar de uitat nu se uita de loc la mine . Pe urma a inceput sa imi puna intrebari . Eu raspundeam .
In odaie patrunse un calugar despre care mi-am spus ca poate fi chilielnicul . Ii aducea staretului
bucata de paine neagra si doua strachini . Mi-am dat seama ca este pranzul manastirii .
Staretul Agapit se ridica , se ruga indelung impreuna cu celalalt si incepu sa manance. Eu ramasesem asa in picioare . A terminat de mancat , s-a rugat iarasi si apoi a zis :
- Vorbeste-mi mai departe despre tine .
- Parinte , am raspuns eu , v-am spus totul .
De-abia ma mai puteam tine pe picioare de ostenit ce eram .
Atunci , pentru prima oara , si-a ridicat ochii , s-a uitat la mine si a spus :
- Nu, nu mi-ai spus totul . Nu cumva fugi la manastire pentru ca iti pizmuiesti fratii ? Poate ca
daca erai la fel de chipes ca ei iti mergea bine in lume si nici nu te-ai fi gandit la manastire .
Am tacut . Nu stiam ce sa spun . Ceva s-a frant in sufletul meu : « Poate ca asa este ». Nu ma
gandisem niciodata la asta .
Eram de patru ceasuri acolo in picioare . Staretul se ridica si spuse :
- Asteapta , ma duc sa vorbesc cu cineva .
Am asteptat inca vreo doua ore . S-a intors si a spus :
- Impotriva regulamentelor , ai sa ramai aici cu mine ; vei fi al doilea chilielnic .
Deodata incepu sa imi vorbeasca in englezeste , pe urma in franceza si dupa aceea spuse :
- Cunosti bine limbile , au sa-ti fie de folos in viata.
A luat apoi o carte in slavona veche .
- Citeste !
Asculta , clatinand din cap , si zise :
- Stii sa citesti , dar gresesti la accente ; incurci cuvintele . O sa ai de studiat multa vreme .
A inceput apoi sa ma cerceteze asupra cunostintelor asupra Parintilor Bisericii si asupra Scripturilor, intrebandu-ma cum inteleg eu anumite texte din Noul si vechiul Testament .
- Uite ce e, dragul meu , incheie staretul Agapit . Esti la suprafata lucrurilor , cunoasterea nu
ti-e coapta . Ai multe de invatat , dar lucrul de capetenie pe care trebuie sa-l inveti este rugaciunea . In canonul de rugaciune de zi cu zi , in vorbirea cu Dumnezeu , cu Preasfanta Fecioara , cu sfintii , trebuie sa afli bucurie , fericire duhovniceasca si adevarata intelegere ca te unesti cu Dumnezeu . Ma uit la tine si ma intreb : Oare vei fi in stare sa dai traiul tau de print si stiinta lumeasca pentru viata de monah ? Si cred ca da , vei putea . Sa dam slava lui Dumnezeu si Maicii Sale Preasfinte !
Ai obosit stand in picioare . O, nu-i nimic , ai sa tot stai asa in manastire ; te vei obisnui . Vei fi ucenicul meu – parintele Ierax iti va arata tot ce ai de facut . In buzunar ai un ceas : pune-l aici pe masa ; calugarul n-are nevoie de ceas . Ai sa cunosti ceasul uitandu-te la soare .
Asa a inceput viata mea de calugar . Aveam douazeci si patru de ani . Anul era 1907 . Recunosc , nu-s decat un pacatos . Eram tanar si prost. Nu stiam ce-i aceea ascultare calugareasca adevarata , si nici staretul Agapit nu mi-a placut la inceput . Cat de mult greseam ! Am inteles abia dupa sase luni . La inceput totul parea greu . Gandurile nu-mi dadeau pace nici o clipa . Sub indrumarea parintelui Agapit insa , am biruit greutatile iar pe el am inceput sa-l iubesc din tot sufletul meu . Era un adevarat rugator . In 1911 m-am calugarit cu numele Serafim . In 1913 am fost facut ierodiacon , cu toate ca glasul meu nu era destul de puternic pentru a putea sluji in manastire . In 1914 am fost hirotonit ieromonah . Parintele Agapit m-a invatat totul. Cata stiinta si cata putere ne-a dat , mie si parintelui Ierax ! Ne-a invatat slujbele Bisericii , predaniile Sfintilor Parinti , Vechiul si Noul Testament . Citeam o carte , iar el ne intreba amanuntit cum am inteles-o . Daca era nevoie , ne lamurea totul , sau ne spunea ce carte urma sa mai citim , care ne va fi de ajutor la intelegerea celeilalte .
Dar lucrul cel mai de seama pe care l-am invatat de la el a fost rugaciunea . Parintele Agapit se ruga iar noi ne rugam dupa dansul , ascultand fiecare cuvant pe care il rostea . Ne simteam rupti de lume , nici nu mai stiam ce-i in jurul nostru .
- Trebuie , ne invata staretul Agapit , sa patrundem dumnezeiescul inteles al rugaciunii nu cu
mintea , ci cu sufletul si cu duhul . Abia atunci mintea , sufletul si inima se vor desparti de lucrurile trupesti , de grijile zilnice , de tristeti si chiar si de bucurii , de bucuriile omenesti . Uiti ca te dor picioarele de atata stat , in rugaciune iti gasesti incantarea . Esti mai aproape de Dumnezeu - tu , nevrednicul !
Parintele Agapit se nascuse intr-o familie aristocratica de traditie militara . A fost el insusi
capitan in armata ; apoi , dintr-o data , s-a calugarit . Nu primise o educatie religioasa , dar ani dearandul citise de unul singur carti duhovnicesti. Cunostea neinchipuit de bine scrierile Sfintilor Parinti . Stia pe dinafara Evangheliile si Vechiul Testament , iubea scrierile mitropolitului Filaret (Drozdov) al Moscovei , ale parintelui Ioan de Kronstadt ; purta corespondenta cu staretii de la Optina , desi nu i-a vizitat niciodata .
Parintele Agapit era sever si neinduplecat cand era vorba de respectarea tipicului sau de invatatura Bisericii , sau de implinirea canonului de rugaciune . Altminteri era foarte bun la inima. Daca vedea ca cineva a facut un lucru rau , il certa si il pedepsea , dar suferea pentru asta , chiar daca pedeapsa era binemeritata .
Avea mare evlavie catre toti sfintii , dar mai cu osebire iubea sfintii Rusiei . Socotea ca vietile acestor sfinti sunt dobandirea celei mai inalte duhovnicii si ca monahii rusi au de invatat mai cu seama de la ei .
Maica Domnului era in ochii parintelui Agapit pazitoarea Rusiei , ocrotitoarea orfanilor , a deznadajduitilor , a celor chinuiti de boli sau de calai . Cand se ruga Maicii Domnului , parintele Agapit parca se nastea din nou. Isi uita durerea de picioare , se ridica si, daca parintele Ierax sau eu citeam un acatist , el incepea sa cante , din memorie , condacele si icoasele . Stia pe dinafara felurite acatiste la Icoana Maicii Domnului din Vladimir , la icoana Bucuria tuturor necajitilor , si multe altele , precum si acatiste ale multor sfinti rusi . Cand se ruga , parea ca arde si aprindea si in noi credinta .
Ne spunea :
- Cerem si tot cerem de la Dumnezeu si de la Preasfanta lui Maica , cerem de la sfintii Sai , dar
noi ce-i dam in schimb ? Sa slavim sfantul lui Nume , sa-i multumim pentru mare mila Sa , pentru ca avem viata si pentru ca ne putem mantui sufletele noastre pacatoase prin rugaciune si prin dragostea fata de aproapele .
Am petrecut in lagare aproape treizeci de ani : trei sute saizeci de luni . Multi nici nu ma cred :
cum sa supravietuiesti treizeci de ani in lagar ! Si apoi , nimeni nu a fost condamnat la un termen atat de lung . Dar iata e adevarat , si totusi sunt aici , vorbind cu voi . Cum se poate ? Este numai si numai pentru ca parintele Agapit ne-a invatat , pe parintele Ierax si pe mine , cum sa ne rugam . Isi impartea cu marinimie comoara duhovniceasca dobandita in anii cei multi de calugarie si neincetata rugaciune . Cand ne rugam impreuna cu el , ne desparteam de toata desertaciunea lumii acesteia .
Parintele Serafim se opri si incepu a plange . Lacrimile ii curgeau siroaie pe obraz . Parintele Arseni se ridica , se duse la parintele Serafim si il imbratisa . Pret de cateva minute se instapani tacerea .
- Iertati-ma , spuse apoi parintele Serafim . Am plans ca un copil , dar amintirea parintelui
Agapit imi misca pana la lacrimi sufletul . Iertati-ma !

Parintele Agapit ne-a povestit intr-o zi cum a intrat el la manastire.
- Tata era aristocrat , om de arme . A avut gradul de general-locotenent si nu putea sa ne vada
nici pe mine , nici pe fratele meu altceva decat ofiteri intr-un regiment de garda al tarului . Cu toate acestea , dintr-o multime de motive nici eu nici fratele meu nu am izbutit sa fim admisi .
Toata familia noastra credea in Dumnezeu : bunica , tata , mama , eu . Mergeam intotdeauna la biserica , ne spovedeam si ne impartaseam de trei-patru ori pe an . Bunica (Natalia ) si mama (Ecaterina) se rugau mult si ne-au crescut pe noi copiii in credinta .
Odata , m-am hotarat sa-mi petrec vacanta in Caucaz , pe malul Marii Negre . Acolo se afla , pentru catava vreme , familia unchiului meu . Era arsita dar batea un vanticel usor . Unchiul meu a propus sa inchiriem o barca si sa iesim in larg . M-am dus eu insumi si am facut rost de o barca mare cu vasle . Vantul batea inspre noi , dar corabierii ne duceau tot mai departe de tarm . De-abia mai vedeam casele iar la orizont nu se mai zareau decat muntii . Proprietarul barcii a inceput sa se ingrijoreze si , intr-o ruseasca stalcita a spus :
- Sa ne intoarcem repede la tarm , priviti !
Si ne-a aratat un norisor care se misca inspre mal . Deodata vantul si-a schimbat directia si a
inceput sa sufle cu putere .
- Repede , furtuna , repede , Alah ! Alah !
La inceput noi nu am inteles ce putea fi atat de primejdios , dar valurile cresteau tot mai mari .
Barcagiul cauta sa schimbe directia panzei si a propus chiar sa lase panza si sa ne folosim doar de vasle ca sa ajungem cat mai repede inapoi. Barca era zvarlita cand intr-o parte, cand in alta, dar incepuse sa alunece mai repede . Barcagiul striga intruna :
- Alah ! Alah !
In barca eram : verisoara mea primara Anastasia , logodnicul ei Andrei Sergheev , Sonia ,
prietena a Nastiei , Iura , fratele acesteia in varsta de saisprezece ani , eu si Ahmed , proprietarul barcii . Deodata vantul se inteti si mai mult . Marea incepu sa fiarba , vela fu sfasiata iar barca , azvarlita incolo si-ncoace , incepu sa ia apa .
Unde era tarmul ? Aproape sau departe ? Vaslele ne fura smulse din maini iar barca era acum cuprinsa de apa si fara vasle . Am inceput sa ma rog in timp ce-mi scoteam hainele si pantofii . Andrei si Iura faceau acelasi lucru . Fetele stateau ghemuite de-a valma . Am auzit-o si pe Anastasia rugandu-se tare, iar barcagiul il chema si el pe Alah. O, Doamne ! Ma rugam din strafunduri , ma rugam lui Dumnezeu sa ne scape si, cand m-am uitat la cer , am vazut-o pe Maica Domnului si pe mama ingenunchiata inaintea ei si rugandu-se .
- Anastasia , am strigat atunci , vezi ?
Si mi-am facut cruce de cateva ori .
- Da , vad ! a raspuns verisoara mea . Am inteles ca Maica Domnului are sa ne scape . Un val
urias izbi barca in plin si ne pomeniram in apa . Le-am apucat pe fete , pe Sonia si pe Anastasia , si m-am luptat sa raman la fata apei . M-am uitat la cer si din nou am vazut icoana stralucitoare a Maicii Domnului si pe mama rugandu-se dinaintea ei . Un val ne-a luat si ne-a aruncat pe tarm . M-am ridicat in picioare, le-am tras pe fete afara din apa si din nou am vazut icoana Maicii lui Dumnezeu.
A scapat si Andrei , dar Iura si proprietarul barcii s-au inecat. Vedenia icoanei si a mamei rugandu-se ne-a zguduit si pe mine si pe Anastasia . Am cerut numaidecat sa fiu eliberat din armata si am intrat in manastirea Valaam . Peste opt ani , cu voia lui Dumnezeu am fost mutat la Nilo- Stolobensk . Mai tarziu nacealnicul (egumenul) m-a trimis la schit si aici traiesc si ma rog pana in ziua de astazi . Anastasia , vara mea , a fost si ea atat de zguduita de vedenia aceea incat n-a mai vrut sa se marite ; a intrat si ea la manastire . Este inca in viata si ne scriem .
Iata asa am ajuns calugar , din mila Maicii lui Dumnezeu si cu rugaciunile mamei . Le-am povestit parintilor cele petrecute cu noi , si despre vedenia pe care o avuseseram.
- Pavel , a spus mama, in ziua aceea am fost foarte nelinistita pentru tine. La ora doua m-am dus la icoana Maicii Domnului din Vladimir , am cazut in genunchi si am inceput sa ma rog . Ma rugam si lacrimile imi curgeau siroaie pe obraji. Nu stiam de ce ma doare sufletul pentru tine. Acum imi spui ca era chiar ora doua cand ati trecut prin primejdia cea mare . Ocrotitoarea noastra , Maica lui Dumnezeu , v-a aratat o minune mare si v-a scapat , pe tine si pe Anastasia.
Fara a se mira de hotararea pe care o luaseram, mama si tata mi-au dat parinteasca binecuvantare ca sa intru in manastire . Simteau si ei ca minunea aceea fusese un indemn la rugaciune si stradanie monastica.

In chilia parintelui Agapit erau carti putine . Avea , desigur , cartile de slujba , mineele, vietile sfintilor (Dmitri al Rostovului , Teofan Zavoratul s.a.). Daca avea nevoie de alte carti , i se trimiteau de la biblioteca manastirii . Parintele Agapit se scula in zori , isi facea tot canonul de rugaciune , citea si acatistul. In fiecare zi eu sau parintele Ierax citeam din vietile sfintilor si le studiam impreuna. Parintele Agapit ne oprea asupra partilor mai importante si ne lamurea invataturile si faptele infatisate acolo . Citeam de asemenea carti despre icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului si , daca exista un acatist al icoanei despre care citeam , citeam si acatistul. La schit veneau foarte putini inchinatori . Daca se arata vreunul , eu si parintele Ierax ieseam numaidecat din chilie.
Schitul era asezat intr-o padure de pini . Arborii uriasi atingeau cerul . Era o liniste neobisnuit de adanca . La rastimpuri auzeai zdranganind o galeata , sau vreo secure lovind vreun bustean . Cand batea vantul mai auzeai si pinii fosnind , si apele lacului Seliger. Toate casutele din schit , cladite din busteni , erau aidoma . La intrarea in schit erau doi stalpi cu o arcada intre ei , ce purta o pisanie al carei cuprins l-am uitat. Casuta avea un pridvor , o salita in care locuiam eu si parintele Ierax , o soba de gatit si de incalzit, o cana de apa pe suportul ei, un samovar si cateva cesti. Totul se pastra desavarsit de curat : spalam si stergeam in fiecare zi totul. Masa era simpla , aproape ascetica. In timpul postului nu mancam mai nimic. Beam ceai slab , insa ceaiul trebuia sa fie intotdeauna foarte fierbinte. Dormeam pe paturi de scanduri acoperite cu o cuvertura subtire de pasla . Viata ne era bine oranduita si plina de liniste . Clopotele manastirii vesteau slujbele . La chilii rugaciunea era neintrerupta . Parea ca staretul nostru nu oboseste niciodata.
Cat de frumos era iarna ! Ieseai pe cerdac si in jur totul era alb : pinii , tufele , cararile intre casute. Intinderea Lacului Seliger era acoperita de gheata . Pe albul desavarsit al zapezii doar iepurii isi incrustau salturile voiase . Parintele Agapit iesea afara si slavea pe Dumnezeu pentru frumusetea zidirii Sale . Pe fata ii curgeau lacrimi de multumire.
- O, Doamne , Dumnezeul meu ! Iti multumesc pentru ca ai facut cerul si pamantul. Iti multumesc pentru toata frumusetea care incalzeste inima oamenilor!
Si multa vreme ramanea asa, dand slava lui Dumnezeu.
Mergeam la slujbele manastirii. Vara treceam lacul cu barca, iarna cu sania, pe gheata. Cat despre primavara cu noroaiele si revarsarile ei de ape, nu ne ramanea decat sa ne rugam la chilie, pentru ca legaturile cu manastirea erau taiate.
Auzi de multe ori vorbindu-se ca manastirile n-ar fi de nici un folos; calugarii sunt socotiti trantori care n-au nimic mai bun de facut decat sa dea cu capul de podele. Asa zic chiar si unii care cred in Dumnezeu! Cat ma mira lucrul acesta! Dar manastirile scapa lumea; scapa norodul. In manastiri se face rugaciune neincetata pentru mantuirea oamenilor, pentru iertarea pacatelor lor, pentru pacea lumii, pentru apararea tarii. Rusia dainuie datorita manastirilor sale. Cat va mai fi macar si o singura manastire, va fi ai Rusia Pravoslavnica.
La inceput mi-era atat de greu incat aveam indoieli: oare am sa pot rabda totul? Dar tinandu-ma strans de parintele Agapit, am izbutit. Apoi lucrurile au mers mai cu inlesnire iar greutatile nici nu le mai simteam. Am inceput sa ma rog in chip firesc, cu usurinta; rugaciunea nu mai era o povara ci o mingaiere. La inceput ma durea foarte tare cand eram mustrat sau cind mi se dadeau ascultari; dupa o vreme m-am obisnuit si cu acestea: le socoteam un lucru firesc.
Drept strai am primit mai intai o dulama, apoi o rasa si la sfarsit mantia. Eram calugar! Acestia au fost pasii bucuriei mele. Anii au trecut si am ajuns ierodiacon, apoi ieromonah. Fiecare liturghie pe care o slujeam era o incantare duhovniceasca de negrait, o adevarata minune. Euharistia este o mare minune savarsita de preot. Iti da viata, te ridica la inaltimi de neatins; vezi ca Dumnezeu este cu tine.
Aud pe unii intreband: ,,Ce-i aceea o minune? N-am vazut niciodata asa ceva!" De fiecare data ma mir si zis: ,,Dar nu tocmai vii de la liturghie? Nu-i euharistia o minune adevarata? Nu tocmai ai vazut o minune?"
Sa ma intorc la trecut. Familia nu a incercat niciodata sa ma gaseasca. M-au sters din amintirea lor ca pe un surghiunit nevrednic de gandurile lor. In 1957, la zece luni dupa iesirea din lagar, calatorind la Leningrad am aflat ca doi dintre fratii mei se alaturasera Armatei Albe si traiau acum la Paris. Fratele mai mare, Vladimir, care avea inca din 1917 gradul de general locotenent, trecuse de partea Armatei Rosii. In 1938 sau 1939 fusese impuscat sub invinuirea de spion si dusman al poporului. Sora mai mare, Olga, plecase in Ucraina si acolo i se pierduse urma. Elena traieste si lucreaza acum intr-o biblioteca. Ea nu a avut de suferit nici in vremea represaliilor din 1933, nici in 1936.
Inchiderea manastirii noastre de catre comunisti s-a facut cu incetul si a fost foarte dureroasa. Au arestat odata cativa oameni, i-au impuscat, pe altii i-au risipit, au luat odoarele, au sfarmat si au profanat icoanele; in sfarsit, au facut in manastirea noastra tot ce facusera si in celelalte manastiri. In ziua de 1 august 1921, ziua aflarii moastelor Sfantului Serafim de Sarov, staretul nostru, parintele Agapit, a adormit in Domnul. Intr-o singura saptamana isi pierduse cu totul puterile, nu se mai putea ridica si se topea pe zi ce trecea. Nu ne pierdeam tata sau mama, ci ne pierdeam invatatorul care ne daduse nu viata trupeasca, ci viata duhovniceasca. El ma facuse om, ma invatase ce-i rugaciunea, imi insuflase credinta in Hristos. Nu va pot spune cat de mult m-a indurerat moartea lui. Daca as incerca sa va descriu toata mahnirea mea, trecutul mi s-ar ridica iarasi inaintea ochilor si as incepe iarasi sa plang.

Pe fata parintelui Serafim curgeau lacrimi, dur-erea insa il ilumina si fata sa trista stralucea de o negraita blandete.
Cu cateva minute inainte de sfarsit, spuse mai departe parintele Serafim, parintele Agapit a prins deodata putere si s-a uitat la noi. Ne-a chemat la el si ne-a spus:
- Rugati-va lui Dumnezeu si Sfintei Sale Maici sa va ierte pacatele; rugati-va pentru toti cei ce
sufera si sunt obijduiti. Iubiti-i si ajutati-i pe cei din jurul vostru. Purtati-va poverile unii altora si
asa impliniti legea lui Hristos.
Ne-a blagoslovit de trei ori, apoi mana i-a cazut si el s-a dus de la noi.
Aici, sarmanul parinte Serafim incepu iar a plange. Stanjenit, isi intoarse fata de la noi. Am dat sa plecam, dar parintele Arseni ne-a oprit. Parintele Serafim isi urma firul povestirii.
- Manastirea, cu greu dar mai fiinta inca; euinsa am fost scos afara si a trebuit sa plec. M-am
dus in satul Nilo-Rojka si locuiam langa biserica. Biserica se afla pe culmea unui deal. Din clopot-
nita se vedea minunata priveliste a lacului Seliger cu insulele sale, iar in departare zaream bisericile
si clopotnitele iubitei mele manastiri Nilo-Stolobensk. In 1923 m-au arestat si m-au dus in satul
Ostacikov. Am stat mult in inchisoare. Isi bateau joc de mine in fel si chip si pana la urma m-au osan-
dit la cinci ani de detentie ca fiind ,,activist antisovietic" si ,,un element periculos". Fara proces, bi-
neinteles! Am stat fara intrerupere in lagare pana in 1956. Dupa ce au trecut cei cinci ani, am fost
chemat ca sa mi se spuna ca venise o hotarare dupa care trebuia sa mai raman in lagar inca cinci. Si tot asa.
Am stat intai in insulele Solovki. In lagar prizonierii nu au oricum nici un fel de drepturi, dar la Solovki raul era de doua ori mai mare. Te luau dupa colt si, fara nici un ordin, ori doar asa, de distractie, te duceau pe buza santului si te impuscau in ceafa; ori te puneau cu fata la ei, la cinci-sase pasi ca nu cumva sa le smulgi arma din mana si te impuscau in fata sau in inima si te ingropau asa, pe jumatate viu. Am vazut cu ochii mei.
La inceput ma puneau la fel de fel de treburi dar niciodata la taiat copaci sau la lucru in mina, pentru ca eram prea mic de statura. Ma foloseau la treburi marunte dar foarte grele, cum ar fi, bu-naoara, sa car sute de galeti de apa, sa aprind focul cand era inghet ca sa se incalzeasca gardienii si detinutii scosi la lucru, si altele pe care n-am sa le insir aici. Mai tarziu administratia lagarului a hotarat ca episcopii, preotii si calugarii sunt foarte potriviti pentru curafirea latrinelor si golirea excrementelor. Douazeci si opt de ani din treizeci cat am stat in lagar am facut lucrul acesta. In oricare lagar as fi fost trimis mi se dadea munca asta; poate scria la dosar. Este foarte greu, mai ales iarna. Trebuia sa sfarami masa inghetata si sa o duci de-acolo pe sanii sau in galeti. Duhoarea iti patrunde in haine, in maini, in chip. Lumea te ocoleste, te injura, cateodata te mai si bate. Administratia trimitea cu mare placere clerul la astfel de treaba, zicand:
- E slujba care-ti trebuie, nu-i asa? Doar esti preot!

Si revarsau hule asupra Bisericii si a slujbelor ei. O, Doamne! Cata josnicie! Ce sete de a calca in picioare Biserica si de a pierde sufletele!
Cateodata ma cuprindea deznadejdea, intr-atat eram de murdar si imbibat de mirosul acela in-grozitor. Apa era pe sponci; iarna si putina aceea apa era inghetata. Imi primeam painea, zeama si casa si lumea ma injura. Era groaznic, dar mai ales sufeream pentru ca nu-mi puteam face cruce la rugaciune - mainile imi erau atat de murdare, eram atat de scaldat in necuratie! M-am gandit sa ma rog numai cand imi puteam spala mainile, fata, hainele; am bagat insa de seama ca asa ma stapananeau ginduri desarte care ma abateau de la canonul meu de calugar.
Arhiepiscopul Ilarion (Troitki) mi-a dat un sfat. Ne-am intalnit la inchisoarea Solovki unde si el trebuia sa curete latrinele. L-am intrebat pe vladica:
- Ce sa fac? Sunt ieromonah, trebuie sa ma rog zi si noapte, dar cum sa ma rog cand sunt atat de
murdar? Nu pot nici sa-mi fac cruce! Ce sa fac? Imi vin ganduri desarte.
- Trebuie sa ne rugam, a spus vladica Ilarion, in asa fel incat lumea dinafara sa dispara si sa rama-
na numai rugaciunea. Nu-ti face cruce cu mana murdara, ci ridica-ti ochii in sus, pe urma in jos, la
dreapta si la stanga. Iti vei fi facut cruce, iar cand esti inapoi la baraca si esti curat, te inchini cu ma-
na. Cind te rogi in timpul lucrului si esti adancit in rugaciune, nu mai vezi murdaria si nici nu mai
simti duhoarea. Eu asa fac si astfel pot sa indur. Dumnezeu o sa te apere de ganduri desarte.
Aminteste-ti ce te-a invatat parintele Agapit. Blagoslovindu-ma, adauga:
- De ce trebuie sa ma intrebi pe mine? Ai fost alaturi de parintele Agapit si stii asadar singur ce
sa faci: ajuta pe oricine, in orice chip vei putea. Aceasta este legea lui Dumnezeu.
Il cinsteam pe vladica Ilarion si am urmat cu sfintenie sfatul lui. Curand dupa aceea, spre marea mea mahnire, a fost mutat de la Solovki. La inceput imi adunam cu greu gandurile, ma concentram anevoie, dar dupa vreo doua luni, rugandu-ma neincetat, n-am mai simtit duhoarea si murdaria si parca traiam in alta lume. Ii simteam alaturi de mine pe parintele Agapit, pe parintele Ierax, pe mama si ma rugam asa cum ma rugam odinioara in chilia staretului meu. Lucrul scarbavnic pe care il faceam il primeam ca pe o ascultare si imi uitam de el. Sufletul imi era plin de rugaciune si ochii de inchinarea la care ma povatuise vladica Ilarion. Fireste, erau si zile in care nu ma puteam aduna pana-ntr-atat incat sa uit de lumea inconjuratoare, dar pe masura ce se prelungea sederea mea in lagar, astfel de zile erau tot mai rare.
Am ramas la Solovki pana in 1928, dupa care am fost trimis dintr-un lagar intr-altul; am trecut prin zeci de lagare. Am fost in Viser, in Perm, in Borkut, in cateva lagare langa muntii Urali si in Siberia. Cele mai multe din lagarele acestea fusesera intemeiate in vederea cladirii unor mari fabrici sau ,,orase secrete".*
(* In aceste „ orase secrete" guvernul inchidea si punea la lucru savanti si inventatori vestiti. Traiul si hrana erau aici mai bune dar regimul de inchisoare taia legaturile cu familia si oamenii nu aveau voie sa iasa nicaieri. Se mai numeau si ,,orase academice".)
Cat am stat la Solovki, am fost trimis pentru o vreme la taiat copaci. Imi aduc aminte cu groaza de vreme aceea. In tabara de munca a fost epidemie de febra tifoida, au murit cel putin jumatate din oameni. Baracile erau injghebate la repezeala, ca vai de ele. A noastra era foarte lunga, dormeau in ea doua sute de oameni; n-am mai vazut niciodata o baraca atat de mare. Administratia lagarului a declarat carantina. Va pot spune ce s-a intamplat la noi - a fost una din baracile cu cei mai multi morti. S-a incuiat totul pe dinafara, iar in partea de jos a usii a fost taiata o gaura pe unde puteau impinge afara lesurile si baga inauntru busteni sau catran. Mai era si o ferestruica prin care ni se dadea de mancare. In fiecare zi mureau intre cinci si doisprezece oameni. Erau tarati la usa si strigam: Mort! Si erau trasi afara cu un fel de carlig pe care il folosesc groparii. Seara impingeau butuci ca sa incalzim baraca. De doua ori pe zi deschideau ferestruica pentru mancare si auzeai:
- Haleala!
Detinutii se duceau la fereastra, li se turna zeama, deasupra se infunda si portia de casa; mai capatau si o bucatica de paine. Dar nu primeau mancare decit cei care erau in stare sa se duca s-o ia. Unii erau atat de bolnavi si de slabiti incat nici nu se puteau ridica in picioare. Unii luau castroanele acestor nenorociti, primeau ratia lor de mancare si-i hraneau pe cei ce puteau sa inghita; dar erau si altii care, primind mancarea in locul bolnavilor, o mancau ei - si cei mai multi asa faceau.
Pe un prici de jos, peste drum de mine statea unul poreclit Ancora. Cine era, nu stiu. Cand a cazut bolnav criminalii s-au ingrijit o vreme de el, pe urma pricepand ca moare au terminat cu grija. Cat fusese zdravan ii stiau toti de frica, si aveau si de ce, pentru ca Ancora era foarte crud. Vazand asa, m-am hotarat sa am eu grija de dansul, si l-am hranit vreo doua saptamani. Lui Ancora a inceput sa-i mearga mai bine, s-a pus pe picioare si baraca era iar la cheremul lui. A inceput sa-i sileasca pe toti sa aiba grija de bolnavi si sa-i hraneasca. Cu mine, desi eu ii salvasem viata, nu vorbea niciodata, ba nici nu ma baga in seama, de parca nici nu m-ar fi vazut.
Epidemia de febra tifoida care izbucnise pe neasteptate s-a oprit tot asa de brusc precum incepuse. Din doua sute de oameni cati fuseseram in baraca ramasesera in viata numai saizeci.
Am uitat sa va spun ce era cu galeata de smoala. Fiecare ins din baraca trebuia sa se unga cu smoala, iar cei mai in putere erau obligati sa-i unga pe cei mai nevolnici. Nu mai auzisem plina atunci in viata mea sa se fi vindecat cineva ungandu-se cu smoala, dar pe cat se pare chiar asta a pus capat molimei. Slava Domnului, eu nu m-am molipsit. Vedeam de bolnavi, curatam excrementele si faceam si curat in baraca, pentru ca cel care avusese in seama curatenia murise.
Au trecut cinci zile fara nici un les. Au deschis usile si au spus:
- De-acum nu va mai imbolnavifi. Cei bolnavi au dobandit imunitate; cei ce nu s-au imbolnavit au fost, se vede, imuni de la inceput.
Ne-au trimis la baie si ne-au dat haine curate (desigur haine purtate, nu noi). A doua zi ne-au scos la taiat lemn. Dumnezeu mi-a dat putere si nu m-am imbolnavit, cu toate miile de insecte care misunau peste tot si ma napadeau. Dispareau toate, de cum ma ungeam cu catran.
Odata, dupa apel, ma lungisem ostenit pe pri-ciul meu. Il vad pe Ancora venind la mine si imi spune:
- Asa, se pare ca mi-ai salvat viata. Multumesc. Poate o sa ai nevoie de ceva cand vei fi liber, cine
stie, asa ca tine minte adresa asta: si a numit orasul Vladimir, numele unei strazi, numarul casei si apartamentul.
- Acum repeta totul! imi porunci el.
Am repetat.
- Te duci acolo si zici ca vii din partea lui Stepan Glusko. Au sa te ajute, n-ai grija. Mi-a dat mana,
mi-a scuturat-o pe a mea si a plecat. Cu rand dupa aceea am fost mutat in alta parte. Criminalii nu au luat de la mine nimic pentru ca nu aveau ce sa ia. Mai imi luau cateodata ratia de paine dar foarte, foarte rar. Pe parintele Arseni l-am intalnit in lagar in 1940. Am stat in aceeasi baraca pana in martie 1941 .
Ne-am imprietenit. Intalnirea noastra a fost o adevarata bucurie, pentru ca eram amandoi intr-un duh. Ne rugam impreuna, dar in asa fel incat sa nu fim vazuti: pentru asa ceva erai trimis la carcera. Daca stateai singur langa priciul tau si te rugai, fara insa a-ti face cruce, te lasau in pace, dar daca se adunau doi puteai fi sigur ca cineva are sa denunte. In 1941 parintele Arseni a fost transferat in lagarul special iar eu mi-am primit mai departe, unul dupa altul, termenele de cate cinci ani. Sanatatea precara si lipsa de putere m-ar fi ucis de mult, daca nu m-ar fi tinut in viata mila lui Dumnezeu. Va amintiti cum mi-a spus staretul Anatoli de la Optina: ,,Ai sa cerni aur?" Ei bine, aurul meu a fost munca pe care am facut-o in lagar. L-am mai vazut pe parintele Arseni o data, in Rostov. Adresa lui mi-a dat-o, cu mila lui Dumnezeu, episcopul de Iaroslav.
Dumnezeu a fost bun cu mine. Dupa multe greutati am fost primit sa slujesc intr-o biserica din Tambov. Am slujit cateva liturghii, dupa care parohul mi-a ingaduit sa spovedesc cand era lume multa. La inceput nimeni nu venea la mine, pentru ca intr-adevar si eu aratam a nimeni; mai tarziu dimpotriva, veneau toti la mine. Parintele Gleb, parohul, era un om corect, un om bun, un om de rugaciune, dar nu-i placea faptul ca la mine vine sa se spovedeasca atata lume. Mi-a interzis sa mai spovedesc si mi-a poruncit sa-l ajut la altar. Acum nu mai slujesc; primesc o pensie pentru ca am fost exilat pe nedrept.
M-am intors la manastirea Nil, dar nu m-au lasat sa intru inauntru; am privit-o de pe tarm. Suferise multe stricaciuni si profanari. Localnicii mi-au spus ca cladirile servisera o vreme drept azil de batrani, apoi in 1938 fusese acolo un lagar pentru prizonierii polonezi. Am auzit ca in schit a fost un institut endocrinologic, ca au pregatit un vaccin pentru animale, iar mai tarziu a ajuns fabrica secreta sau ceva de felul acesta; dar nimeni n-a stiut sa-mi spuna exact cum stau lucrurile.
M-am dus apoi la Nikolo-Rojk. Satul fusese distrus cu totul. Pe malurile lacului Seliger vedeai
tabere turistice, razbatea zgomot, zarva... Am plecat intristat. Imi sangera inima. M-am rugat pentru fratii mei, pentru monahii care fusesera risipiti, impuscati, torturati, care pierisera pe drumuri inghetate, ucisi de gardieni, de foame si boli, care trecusera prin chinuri si suferinte de necrezut. Si nici macar nu puteam merge la mormantul staretului meu, a carui moarte a fost atat de dureroasa pentru mine. Iar despre moartea parintelui Ierax, ma infricosez si a va povesti. Am aflat in 1943 din intamplare, de la un detinut care mersese in acelasi convoi cu parintele Ierax, la Vorkut. Parintele Ierax era bolnav de scorbut si nu mai putea merge, oricat se straduia. A cazut de cateva ori, intarziind mersul convoiului, asa ca gardienii 1-au impuscat, i-au aruncat trupul in tufe si 1-au acoperit cu zapada.
Slava Domnului ca am fost trimis in lagar ca monah si nu ca vlastar al unei familii aristocratice cu nume rasunator, apropiata Tarului. Nu aflasera despre mine ca am doi frati care traiesc la Paris de partea Armatei Albe si unul general locotenent impuscat ca spion! Se poate ca arhivele manastirii arsesera sau pur si simplu actele mele nu fusesera cautate. La interogatorii eu nu spusesem niciodata ca sunt din Petersburg, ci ma dadusem drept fiu de tarani. Altminteri, in anii '20 as fi fost negresit impuscat pentru fratii de la Paris, sau in 1938-39 pentru generalul locotenent. De fapt, eu insumi aflasem despre fratii mei abia in 1958.
Domnul a fost bun cu mine, o duc bine. Am o odaie in care traiesc linistit, o pensie care imi ajunge si mai ales ma pot ruga tot timpul. Biserica e aproape usa in usa cu casa mea, incat pot merge la toate slujbele. De slujit nu slujesc pentru ca parohul nu ma primeste, zicand ca n-am fost numit la biserica aceea.
La iesirea din lagar viata mea a fost foarte grea. N-aveam unde sa stau, banii s-au terminat repede. Am cerut administratiei bisericilor sa slujesc undeva, dar nu mi s-a dat. Unii nu credeau ca sunt ieromonah, altii ziceau ca cele mai multe biserici au fost inchise si nu este nevoie de inca un preot; mi-au dat ceva bani si am plecat cum venisem. Pana la urma am ajuns sa cersesc pe strazile Vladimirului. Eram flamand si inghetat. De la gara m-au alungat, nu mi-au dat voie sa stau sa ma incalzesc. M-am rugat Maicii Domnului, ocrotitoarea orfanilor si a obijduitilor, si am pornit in cautarea adresei pe care mi-o daduse, cu multi ani inainte, Stepan Glusko (Ancora). Am descoperit ca Ancora fusese hot de meserie. Am gasit strada, casa si am sunat la usa. Mi-a deschis o femeie in varsta. Am spus:
- In anii '20 Stepan Glusko mi-a dat adresa dumneavoastra zicand: ,,Daca ai greutati, du-te acolo".
Anna Nikolaevna, sora lui Stepan, era milostiva si buna la suflet. M-a lasat sa intru. Eram murdar si hainele imi erau ferfenita. M-am spalat si ea mi-a dat schimburi. Mai apoi mi-a cumparat si haine si m-a silit sa primesc o multime de bani. Mi-a oferit sa raman la ea orient as fi vrut. Se pare ca Stepan ii scrisese, povestindu-i cum i-am salvat viata. Stia chiar si ca sunt preot. Mi-a spus istoria fratelui sau. Acesta o luase pe calea cea rea de la varsta de saisprezece ani si, odata pornit, nimeni
nu 1-a mai putut opri: a ajuns un adevarat criminal. Dupa executarea pedepsei a fost eliberat si s-a intors la Vladimir, unde a stat la sora lui o saptamana. A plecat apoi la Rostov-pe-Don si de atunci nu l-a mai vazut. Primise in schimb cateva scrisori, ultima din Canada, unde emigrase in 1946. O chemase si pe ea in Canada. Stepan ar fi vrut ca Anna Nikolaevna sa vina si sa ramana la el.
Am ramas la Anna Nikolaevna aproape o luna. A murit acum doi ani, Dumnezeu s-o odihneasca. A lucrat ca profesoara pina cu putin inainte sa moara. Ii scriam si am mai si vizitat-o de cateva ori. De la ea m-am dus la Tambov si acolo s-a intamplat o minune. Vladica m-a primit in audienta si am descoperit ca aveam prieteni comuni. M-a desemnat sa slujesc intr-un sat mare, unde biserica nu fusese distrusa. Acolo am fost preot ajutator pe langa paroh pana ce am iesit la pensie. In toti acesti ani de libertate am incercat sa gasesc calugari din manastirea mea, dar nu am dat de urma nici unuia. Au fost lichidati cu totii.
- Parinte Arseni, am povestit cum m-am priceput mai bine. Blagosloviti sa merg sa ma odihnesc!
S-au indreptat unul catre altul, s-au blagoslovit, dupa care parintele Serafim s-a dus in odaita lui, care servise inainte vreme drept camara.
In seara aceea au mai venit cativa oaspeti de la Moscova. Dupa ce parintele Serafim mersese la odihna, in sufragerie ramaseseram cu totul zece oameni. Parintele Arseni, care statuse la pat aproape toata ziua, a iesit dupa cina din odaia sa si m-a rugat sa pun oaspetilor inregistrarea facuta.
- Alexandr Sergheevici! Ai inregistrat pe banda memoriile parintelui Serafim. Fii bun te rog, sa auda toata lumea cele spuse de el.
Glasul parintelui Serafim a patruns in odaie si, dupa ce a tacut, a domnit multa vreme tacerea.
- L-am cunoscut pe parintele Serafim in lagar , a spus parintele Arseni, dar niciodata nu am aflat atatea amanunte din viata lui. Traind cateva luni in aceeasi baraca cu dansul, m-a miscat pana in adancul sufletului legatura pe care o avea cu cei din jur. Era foarte slab trupeste, si dupa toate normele vietii de lagar ar fi trebuit sa fie tinta bataii si a batjocurii; te-ai fi asteptat sa i se ia mancarea din fata. Dar nu! Nu era batut, nu i se lua ratia; era chiar respectat. Asa batran cum era, si ostenit de munca lui murdara, avea intotdeauna grija de cate cineva. Ca era omul hot de meserie, simplu detinut sau excroc, pentru parintele Serafim era totuna. Toti isi dadeau seama de acest lucru si ii primeau ajutorul pentru ca bunatatea lui nu avea margini.
- Vedeti ca parintele Serafim n-a spus nimic de-spre ajutorul pe care il dadea celorlalti prizonieri. Vorbeste despre rugaciune, despre munca, fara sa spuna cat de mult i-a ajutat pe ceilalti sa-si dea seama de strambatatea cailor lor. Dar eu am vazut cu ochii mei. L-am vazut pe parintele Serafim -poate vi se pare mult spus dar eu cred ca imaginea e potrivita - ca pe un adevarat restaurator de suflete, de suflete acoperite cu uraciune. Da, un restaurator in toata puterea cuvantului. Usurel, intocmai celor care restaureaza icoane indepartand straturile de ulei uscat si murdarie cu un scalpel, cu mare grija ca nu cumva sa vateme originalul, parintele Serafim se apropia cu gingasie de om si ii lua la o parte straturile de pacat de pe suflet, dezvaluind intai o mica ferestruica de puritate, largind apoi tot mai mult acea ferestruica pana cand tot sufletul era curat. Cata grija trebuie sa ai, cata atentie duhovniceasca fata de sufletul bolnav, ca nu cumva sa-1 vatami incercand sa-l aduci pe calea luminii. Nu trebuie sa-i ranesti mandria, nu trebuie sa-i arati cat de pacatos este -ai putea sa-l impingi sa-si spuna: Sunt atat de pacatos ca nu mai am scapare !
M-am uitat multa vreme la parintele Serafim. Voiam sa imprumut din priceperea lui duhovniceasca si de multe ori nu intelegeam cum poate el sa dea lumina sufletului unui om care nu parea sa o merite. Parintele Agapit ii trecuse parintelui Serafim toata experienta sa, stransa in ani lungi de rugaciune, de inteleptire duhovniceasca, de stradanie in indrumarea celorlalti, de ascultare a durerilor lor. Am mai spus ca omul care merge la un staret, la un preot, primeste o merinde duhovniceasca pe care o cheltuie apoi cu grija. Dar si staretul, si preotul primeste ceva nou de la fiecare om care vine la dansul, si astfel isi strange in suflet intelepciune duhovniceasca, intelepciune ce ii aduce staretului asa-nurnita intuitie sau patrundere duhovniceasca.
Este patrundere data de Dumnezeu in dar, si este si patrundere dobandita, cu mila lui Dumnezeu, prin indelunga experienta, prin rugaciune si prin atingerea cu oameni foarte sporiti sau pur si simplu cu oameni care sufera. Parintele Serafim se apropia de fiecare suflet cunoscandu-i, prin aceasta putere de patrundere, intreg felul de-a fi, de-a gandi, treapta pacatoseniei si individualitatea.
Ati ascultat povestea vietii unui mare si smerit staret. El nu vorbeste despre sine ci mai mult despre cei din jurul sau. Cand ma rog impreuna cu parintele Serafim sufletul mi-e plin de lumina, curat si departat de grijile pamantesti. Poimaine, a mai spus arintele Arseni, merg intr-o clinica unde voi sta peste o luna. L-am rugat pe parintele Serafim sa-mi tina locul pana ma intorc.
Intradevar Parintele Arseni a plecat la Moscova. Oamenii veneau de la mari departari si, daca nu-l gaseau pe parintele Arseni, se necajeau. Nadejda Petrovna ii indruma pe acestia la parintele Serafim. Au povestit unii din ei ca, cerandu-i oarecare sfat parintelui Serafim, acesta raspundea:
- De ce ma intrebati pe mine, de vreme ce l-ati si intrebat pe parintele Arseni cu privire la lucrul acesta?
Si adauga, repetand ceea ce ne spunea mereu si parintele Arseni: ,,Niciodata sa nu intrebi acelasi lucru pe mai mult de un singur preot; ai putea primi raspunsuri diferite si te-ar tulbura lucrul acesta."
Parintele Serafim a ramas la parintele Arseni vreme de patru luni.