Despre Mistica Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae şi interpretarea experienţei luminii taborice

După o amplă introducere (în versiunea revizuită), cursul-tratat urmează structura tripticului clasic al spiritualităţii răsăritene: purificarea , iluminarea şi desăvârşirea sau unirea cu Dumnezeu prin îndumnezeire. Noutatea faţă de cursurile anterioare ale lui Nichifor Crainic sau I.G. Savin este însă nu atât una de structură, cât de conţinut. Spre deosebire de cei doi predecesori ai săi, Părintele Dumitru Stăniloae, acum în vârstă de 44 de ani, era un elenist consumat şi un teolog nu doar de o erudiţie patristică incomparabilă, dar şi cu un amplu interes şi orizont teologic şi filozofic contemporan. Aşa se face că pe lângă autorii duhovniceşti bizantin clasici citaţi după original (Marcu, Diadoh, Maxim, Ioan Scărarul, Grigorie Palama după manuscrise, să nu uităm), părintele Stăniloae discută şi invocă pe larg, în strictă sincronicitate, operele fundamentale ale unor filozofi decisivi ai primei jumătăţi a secolului XX, cum sunt Heidegger, Binswanger, Hartmann, Berdiaev ori Blondel, dar şi recent apărutul şi deja faimosul Essai de théologie mystique de l’Église d’Orient publicat în anul 1944 la Paris de contemporanul său strict, Vladimir Lossky (1903–1958). Bogăţia de nuanţe a interpretărilor date atât textelor patristice, cât şi celor filozofice contemporane desfide orice prezentare rezumativă.

Consideraţiile cele mai profunde se cuprind însă în discuţia implicaţiilor iluminării/cunoaşterii şi a unirii mistice cu Dumnezeu prin îndumnezeire. Semnalăm aici doar principalele noutăţi interpretative. În primul rând, o subtilă dezvoltare a temei cunoaşterii lui Dumnezeu în dialog critic cu Berdiaev (menţionat în anul 1981 doar ca B.) şi vladimir Lossky. Părintele Dumitru Stăniloae refuza un raport dialectic, de opoziţie între teologia negativă şi cea pozitivă; în viziunea sa, ele nu se exclud, ambele sunt egal de legitime şi necesare, pe toate treptele fiind vorba de o împletire inextricabilă a apofaticului cu catafaticul. Apofatismul, la rândul său, este o realitate complexă şi graduală, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae distingând pe urmele Sfântului Grigorie Palama trei trepte de apofatism: 1) teologia negativă intelectuală, inferioară; 2) tăcerea şi încetarea oricărei gândiri la Dumnezeu de la capătul rugăciunii curate (în care lumea nu mai e negată, ci uitată) şi inima simte pe întuneric oglindindu-se în adâncul ei nedefinit infinitul subiectului divin; şi 3) vederea luminii dumnezeieşti iradiind din întunericul cel supraluminos al tainei Persoanei lui Dumnezeu. „Din întunericul apofatic al subiectului divin transcendent ţâşnesc mereu luminile energiilor Lui necreate, care-L fac prezent şi-L revelează ca iubire structurată, cu un contur”. Energia necreată îndumnezeitoare principală, cea care creează unirea dintre Dumnezeu şi om este forţa extatică a iubirii de har a Duhului Sfânt; iubirea duhovnicească îl face atât pe Dumnezeu, cât şi pe mistic să iasă din ei înşişi şi să se arunce unul spre celălalt într-o unire paradoxală, care realizează între Dumnezeu şi om şi între oameni o substituire de „euri”, fără desfiinţarea lor ca subiecte libere, într-un ,„noi” comun .

În acest punct, Părintele Dumitru Stăniloae propune, plecând de la interpretarea unui text al Sfântului Ioan Scărarul , o interpretare de tip personalist a experienţei mistice a vederii lui Dumnezeu în Ortodoxie: faptul că aici „iubirea de Dumnezeu, cunoaşterea şi lumina ne sunt prezentate întotdeauna într-o strânsă legătură” sugerează că „lumina dumnezeiască este iradierea zâmbitoare a dragostei divine” , „e un reflex al feţei iubitoare a lui Dumnezeu sau al feţelor care se iubesc şi ne iubesc ale Sfintei Treimi”. Lumina de pe faţă este un semn de deschidere şi iubire extatică, în timp ce lipsa luminii de pe faţă este un semn al închiderii şi egoismului. Aşa cum în experienţa iubirii umane „lumina de pe faţa celui iubit se întinde şi pe faţa celui ce iubeşte, umplându-i şi învăluindu-i pe amândoi într-o lumină şi bucurie comună care, cu timpul, imprimându-se în priviri şi trăsături, îi face asemenea”, tot aşa şi în extazul supraconceptual al unirii mistice „zâmbetul lui Dumnezeu şi al omului întâlniţi în extazul dragostei umple toate de lumină. De aceea întâlnirea cu Dumnezeu este experiată ca lumină”. Aici Părintele Profesor Dumitru Stăniloae angajează o a treia interpretare, profund originală, a experienţei mistice ortodoxe, explicând Viaţa lui Moise a Sfântului Grigorie al Nyssei prin fenomenologia iubirii dezvoltată de L. Binswanger: lumina orbitoare care ţâşneşte din întunericul divin „este experiată nu ca uniformitate plată sau ca un haos luminos”. Intrat în întunericul supraluminos de pe vârful muntelui Sinai, Moise a văzut cortul/templul imaterial, prototipul cortului/templului pământesc. În orbitoarea lumină dumnezeiască misticul distinge aşadar „structurile” ideale ale creaţiei; mai mult, experienţa luminii şi iubirii divine însăşi are o „structură” (Gestalt), „nu e simţirea unui gol sau a unui val fără formă”. Lumina iubirii dumnezeieşti este experiată „ca un vast, infinit şi sfânt adăpost al iubirii, care-l acoperă şi primeşte în interiorul lui, cuprinzând în acelaşi timp în iubirea lui toate”. Lumina e acel „noi” comun, un „templu”, o „casă” comună a lui Dumnezeu şi a omului. „Prin intrarea noastră în lumină se desăvârşeşte opera începută prin creaţie, fapt ce începe prin coborârea «Luminii» în lume, unde luminează ca într-un întuneric care încă n-o cuprinde. Scopul «Luminii», al cortului de sus, este să-i pătrundă şi să-i adune iarăşi în sine pe cei ce au ieşit afară din el. Opera aceasta începe prin coborârea Luminii pe pământ, la Întrupare, continuă prin Înviere şi se încheie pentru fiecare când se ridică la vederea ei, când intră în cortul de sus, la sfârşitul purificării”. Este vorba de o experienţă transfiguratoare a întregii fiinţe a celui ce vede astfel lumina dumnezeiască şi în lumină intră într-o „stare de supremă spiritualizare” şi „transparenţă” reciprocă: „Trupul şi lumea nu se desfiinţează, dar ele devin mediul prin care se manifestă lumina interioară.” Aceasta este „starea de îndumnezeire, de asemănare cu Spiritul dumnezeiesc”, în care energiile umane nu sunt desfiinţate, ci copleşite de energiile divine, ceea ce exclude orice identificare panteistă.

În finalul cursului din anul 1947, Părintele Dumitru Stăniloae era de părere că „poate termenul de sofianizare” — preluat de la Serghei Bulgakov sau Lucian Blaga — „ar reda mai precis decât termenul de îndumnezeire trecerea omului de la lucrările create la cele necreate, adică ar specifica sensul îndumnezeirii. Căci Sofia exprimă lumea energiilor divine. Iar omul de acestea se împărtăşeşte, nu de fiinţa dumnezeiască. […] Omul se sofianizează etern asimilând tot mai mult din energiile divine, fără ca această asimilare să se termine vreodată. […] Sofia este Împărăţia cerurilor, este mediul divin care ne uneşte, dar în acelaşi timp ne şi distinge de Dumnezeu. Este o lume infinită de infinite trepte şi reliefuri, de viaţă spirituală nesfârşită. […] Aşa vom fi toţi în Dumnezeu şi vom vedea pe Dumnezeu, sau Dumnezeu va fi în toate şi-L vom vedea în toate… Aceasta este perspectiva eternă a îndumnezeirii. Dar problema e prea importantă, ca să nu ne ispitească de a reveni asupra ei cu altă ocazie mai pe larg”. În ediţia revăzută din anul 1981, Părintele Dumitru Stăniloae a eliminat însă din acest pasaj orice referire la Sofia ca entitate intermediară, recentrând riguros trinitar şi hristocentric perspectiva eshatologică a îndumnezeirii nesfârşite prin asimilarea energiilor necreate; perspectiva eternă a îndumnezeirii se transformă într-o experienţă a misterului Schimbării la Faţă permanentizate eshatologic: „Energiile divine nu sunt decât razele fiinţei divine strălucind din cele trei Persoane divine. Iar de când Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, razele acesteia iradiază din faţa Lui umană. […] Întruparea Cuvântului i-a dat omului posibilitatea să vadă în faţa de om a Logosului concentrate din nou toate raţiunile şi energiile divine. Astfel îndumnezeirea finală va consta într-o privire şi trăire a tuturor valorilor şi energiilor divine iradiate pe măsura supremă a omului în faţa lui Hristos. Dar prin aceasta în faţa fiecărui om se vor reflecta luminos prin raţiunile şi energiile adunate în el raţiunile şi energiile Logosului. De aceea fericirea veşnică va consta în contemplarea feţei lui Iisus Hristos”.