Duhul care înveşniceşte

Părintele Stăniloae are o notă foarte frumoasă în Filocalia 8, la Sfântul Calist, unde vorbeşte despre primirea Sfintelor Taine. „Ceea ce primim prin Sfânta Împărtăşanie în mod deosebit, spune părintele Stăniloae, este Duhul Dumnezeiesc spre împărtăşirea Duhului Celui Sfânt. Ştim de la Sfântul Serafim de Sarov, care spune că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. De ce? Duhul Sfânt este sfinţitorul vieţii. Este dătătorul de viaţă, nu întâmplător ne rugăm în «Împărate ceresc» cu aceste cuvinte; este Duhul Dumnezeiesc, Cel ce întăreşte sufletul omului în biruirea proceselor nelibere ale naturii şi unifică făptura cu Dumnezeu. Îl primim în primul rând în suflet şi din suflet trece în trup, căci în suflet sunt rădăcinile raţionale şi sensibile ale trupului; sufletul nostru devine pnevmatic, se întăreşte în ceea ce are superior naturii şi poate pnevmatiza, înduhovnici sau îndumnezei şi trupul. Sufletul dobândeşte astfel o putere neasemănat mai mare de înduhovnicire, de subţiere a trupului. Unirea între suflet şi trup devine tot mai adâncă în Trupul lui Hristos, pe care Duhul Dumnezeiesc l-a înduhovnicit, l-a subţiat, l-a îndumnezeit prin pogorârea Duhului Sfânt peste Pâine şi Vin. Apoi prin împărtăşirea cu El se începe depăşirea dualităţii funcţionale în cei ce se împărtăşesc des şi cu conştiinţa curată. Prin aceasta sufletul adus în unirea cu Dumnezeu va putea trăi în veci şi va da în parte şi trupului tărie să copleşească procesele naturale, încă în lumea aceasta. Iar prin întărirea rădăcinilor lui raţionale şi sensibile în suflet, va putea ca sufletul să învie trupul în care a stat, la o viaţă nesupusă descompunerii la sfârşitul lumii”. Şi spune părintele Stăniloae că din acest motiv nu putrezesc sfinţii, din acest motiv avem Sfintele Moaşte. Pentru că au pe Duhul Sfânt în ele. Deci îndumnezeindu-se sufletul se îndumnezeieşte şi trupul, înduhovnicindu-se sufletul, se înduhovniceşte şi trupul. Căpătând putere de înviere, sufletul îşi înviază trupul în care a stat. Bineînţeles că nu de la sine, ci prin Dumnezeu, Dumnezeu este Cel care îndumnezeieşte.

Deci esenţialul Liturghiei este împărtăşirea, iar aceasta nu este neapărat legată de spovedanie, dar spovedania trebuie s-o facem cât mai des, de fiecare dată când ne simţim sufletul încărcat, când simţim că, pe undeva, conştiinţa ne apasă.

Sper ca aceste lucruri să le înţeleagă şi credincioşii, dar să le înţelegem şi noi ca păstori, pentru că este şi de datoria noastră ca preoţi să înţelegem. Pentru că nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată, dar credinciosul pe care-l spovedeşti şi-i dai dezlegare să se împărtăşească, te trezeşti că vine sâmbătă şi spune: „Părinte, nu pot să vin duminică la Biserică pentru că am parastas” sau „am un eveniment într-un alt loc”. Bine, uite te poţi împărtăşi la Biserica respectivă. Dar din păcate nu se pot împărtăşi pentru că noi preoţii avem aşa un orgoliu, că dacă nu te-ai spovedit la mine, nu te poţi împărtăşi.

Cred că noi ca preoţi trebuie să uităm că nu suntem economi ai Sfintelor Taine, în sensul de a ţine, de a păstra, de a aduna şi de a nu da. Suntem iconomi ai Sfintelor Taine, şi iconomi înseamnă bine chivernisitori, să ştim cum, cât, în ce condiţii dăm, dar nicidecum să nu dăm deloc.



Autor: Preot Sabin Vodă