|
Postat 19:18 pe 10.05.2010
|
|
Trecea un înger, pe un scaun negru aşezat. Trecea prin aer, liniştit şi mândru.
Eu îl priveam de la fereastră, cum prin ziduri trece ca prin fum.
Primeşte-mi un cuvânt, strigai, tu, îngere, împins din rai de-un vânt stârnit, de-o apăsare a vreunui gând cu mult mai mare.
Dar îngerul tăcea, trecea pe-un scaun negru stând, citind o carte veche, strălucind în legătura-i de argint, şi grea.
Trecu prin blocul nou din piaţă. Trecu prin chioşcul alămiu al staţiunii de benzină, abstras, divin.
Primeşte-mi, îngere, strigai, paharul care-l beau, cu vin. Pâinea primeşte-mi-o şi sarea... Mi-apasă-n coastă înserarea.
Dar îngerul tăcea, trecea prin soba din odaia mea. Pe un scaun negru sta, citind o carte grea cu solzi de-argint.
Când fu în dreptul meu, strigai - o, îngere venit din rai, mă lasă să m-atârn şi eu de scaunul tău, de braţul tău.
Abia putui de un picior de scaun, să m-agăţ din zbor.
Astfel prin aer şi prin ziduri cu îngerul zburam şi eu, la fel cum flutură în vânt mătasa unui steag înfrint!
Şi mă răneam de-acoperişe, de ramurile verzi, piezişe, şi mă izbeam de stâlpii lungi, de cabluri şi de sârme şi de dungi...
Mă desprinsei de sus căzând în piaţa înserată, liniştită. O, el se-ndepărta zburând, prin aer şi prin ziduri străbătând cu cartea-n mâini, citind cu patimă necontenită.
O, el se-ndepărta şi eu tot mai vroiam să-l văd, prin seară. ...Dar el s-a dus alunecând, împins în rai ca de un vânt, sau, poate, de-apăsarea unui gând cu mult mai mare.
Trecea un înger, pe un scaun negru aşezat. Trecea prin aer, liniştit şi mândru.
Eu îl priveam de la fereastră, cum prin ziduri trece ca prin fum.
Primeşte-mi un cuvânt, strigai, tu, îngere, împins din rai de-un vânt stârnit, de-o apăsare a vreunui gând cu mult mai mare.
Dar îngerul tăcea, trecea pe-un scaun negru stând, citind o carte veche, strălucind în legătura-i de argint, şi grea.
Trecu prin blocul nou din piaţă. Trecu prin chioşcul alămiu al staţiunii de benzină, abstras, divin.
Primeşte-mi, îngere, strigai, paharul care-l beau, cu vin. Pâinea primeşte-mi-o şi sarea... Mi-apasă-n coastă înserarea.
Dar îngerul tăcea, trecea prin soba din odaia mea. Pe un scaun negru sta, citind o carte grea cu solzi de-argint.
Când fu în dreptul meu, strigai - o, îngere venit din rai, mă lasă să m-atârn şi eu de scaunul tău, de braţul tău.
Abia putui de un picior de scaun, să m-agăţ din zbor.
Astfel prin aer şi prin ziduri cu îngerul zburam şi eu, la fel cum flutură în vânt mătasa unui steag înfrint!
Şi mă răneam de-acoperişe, de ramurile verzi, piezişe, şi mă izbeam de stâlpii lungi, de cabluri şi de sârme şi de dungi...
Mă desprinsei de sus căzând în piaţa înserată, liniştită. O, el se-ndepărta zburând, prin aer şi prin ziduri străbătând cu cartea-n mâini, citind cu patimă necontenită.
O, el se-ndepărta şi eu tot mai vroiam să-l văd, prin seară. ...Dar el s-a dus alunecând, împins în rai ca de un vânt, sau, poate, de-apăsarea unui gând cu mult mai mare.
|