"Când vă rugaţi nu faceţi ca ipocriţii cărora le place să se roage pentru a fi văzuţi de oameni. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti."

"Când vă rugaţi nu spuneţi cuvinte de prisos ca păgânii, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie." (Matei, 6: 5, 6, 7, 8)

"Dar vine ora şi ea a venit deja, în care adevăraţii adoratori se vor închina Tatălui în spirit şi adevăr. Dumnezeu este Spirit şi Adevăr şi cine se închină Lui trebuie să se închine în spirit şi adevăr". (Ioan 4, 23, 24)

Am primit toţi, mai mult sau mai puţin, o idee falsă cu privire la felul în care să ne rugăm şi a rolului rugăciunii în viaţa noastră. Autorităţile bisericeşti au indus opinia că pentru a ne ruga trebuie să luăm o anumită atitudine şi să folosim cuvinte speciale. Totuşi Iisus a spus clar cum trebuie să ne rugăm, după cum se poate vedea din texte le evangheliilor citate mai sus.

În acest sens există o povestire încântătoare a lui Lev Tolstoi: "Într-o insulă trăiau trei călugări bătrâni. Erau atât de simpli încât singura lor rugăciune era: "Noi suntem trei, voi sunteţi trei, aveţi milă de noi!". Această rugăciune naivă producea numeroase miracole. Episcopul din regiune, auzind de cei trei călugări şi de rugăciunea lor inadmisibilă, se hotărî să se ducă să-i înveţe rugăciunile canonice. Ajungând în insulă, episcopul căută să-i facă să înţeleagă că cer erea lor adresată Cerului era lipsită de demnitate şi-l învăţă rugăciunile care se făceau obişnuit în biserici, apoi părăsi insula, îmbarcându-se pe vaporul cu care venise. Puţin timp după plecarea sa, episcopul observă pe dâra făcută de apă în urma vaporului o lumină strălucitoare, iar când această lumină se apropie, nu mică i-a fost mirarea văzându-i pe cei trei călugări alergând pe valurile apei ca să prindă vaporul. "Am uitat minunatele voastre rugăciuni pe care ni le-aţi dat – strigară ei când s-au ap ropiat de vapor – de aceea ne-am grăbit să vă ajungem ca să ni le mai spuneţi odată!". Episcopul, cu un sentiment de teamă şi de respect, le răspunse: "Fraţii mei, puteţi să vă rugaţi şi de aici înainte aşa cum v-aţi rugat în trecut!".

Se pare că povestea este bazată pe fapte autentice şi că are aşadar o bază istorică. Din anumite documente ar reieşi că episcopul i-a întâlnit pe cei trei călugări pe parcursul călătoriei sale de la Arhanghelsk la mănăstirea Solovetk de la gura fluviului Dvina.

Considerându-L pe Dumnezeu ca pe o forţă exterioară lor, oamenii au recurs la rugăciune, ca mijloc de a intra în legătură cu Dumnezeu.

Rugăciunea este credinţa în acţiune. Este cea mai puternică formă a gândirii. Ca orice energie, ea poate fi periculoasă, căci dacă nu se observă ştiinţific funcţionarea şi mecanismul ei, se pot obţine efecte dezastruoase.

În privinţa întrebării dacă prin rugăciuni şi sacrificii se poate obţine de la Dumnezeu favoruri speciale, se poate răspunde prin da sau nu.

Omenirea a trecut deja de faza copilăriei şi poate suporta o examinare subiectivă a acestui subiect. Totul are importanţă în univers; apariţia şi dispariţia unei flori sau a celei mai mici insecte produce vibraţii infinite. "Nici o pasăre nu cade fără ştirea Tatălui", spune Evang helia. Omul care, de pildă, cere propria sa vindecare sau a altei persoane iubite ignoră consecinţele dorinţei sale: de fapt, omul nu poate cunoaşte niciodată ceea ce cere.

Dacă vindecarea pe care o cere este înscrisă în manuscrisul divin, va fi obţinută, nu pentru că a cerut-o, ci pentru că era necesară vieţii; dacă însă moartea este reclamată de viaţă, moartea va fi aceea care va veni. Înseamnă din această cauză că rugăciunea a fost făcută în zadar, că este inutilă? Nicidecum: nimic nu este zadarnic sau inutil. Ea are însă alt scop decât cel pe care-l credem, iar acest scop constă în evoluţia noastră în viitor. Un înţelept spunea că important nu este atingerea scopului ci străbaterea căii care duce la acel scop.

Oricât de interesată ar fi rugăciunea, ea apropie pentru un moment creatura de Creatorul său şi din acest scurt contact, fiinţa devine mai bună şi mai purificată.

Comunicarea dintre Creator şi creatură nu este o pură iluzie: ea s-a stabilit odată cu prima noastră respiraţie şi nu a fost niciodată întreruptă. La un moment dat ea a produs rugăciunea.

În general, oamenii nu practică cu adevărat rugăciune. Rugăciunea lor nu este altceva decât un fel de a cerşi ajutor pentru satisfacerea efemerului. Oamenii când se roagă, fac în general legătură cu ze ii creaţi de ei, iar nu cu Dumnezeu, cu Marea Forţă.

Nivelul până la care se ridică rugăciunea depinde de vibraţia care i-a dat naştere: cu cât e mai impersonală, cu atât se înalţă mai sus, iar de la nivelul la care ajunge, primeşte răspunsul.

Adevărata rugăciune nu este cerşetorie, ci dragoste, încredere, dăruire; este legătura dintre Tată şi fiu, este conştiinţa comuniunii totale. De aceea, rugăciunea înseamnă pace interioară, linişte, încredere şi aşteptarea liniştită a răspunsului. Dumnezeu ne vorbe şte prin revelaţii şi prin toate creaturile Sale. Dar pentru ca rugăciunea să aibă efect este necesar să i se deschidă inima. Contactul cu Dumnezeu îl putem avea ori de câte ori ne aflăm în faţa creaturilor sale: flori, arbori, animale sau oameni.

Rugăciunile pot fi împărţite în 3 clase speciale:
• În prima clasă intră unele rugăciuni având ca obiect bunuri terestre, obţinerea de avantaje fizice ca: îmbrăcăminte, bani, reuşită în afaceri, vindecări, etc.;
• În a 2-a categorie intră cererile de creştere spirituală, de forţă, de înţelegere, cererile de ajutor intelectual şi moral, ca şi cererile de lumină interioară;
• În a 3-a categorie se încadrează rugăciunile care nu cer nimic; ele constau în a medita asupra perfecţiunii divine şi în adorarea Divinităţii, într-o aspiraţie arzătoare de comuniune cu DUMNEZEU

Duhul rugăciunii începătorului - Sfântul Ignatie Briancianinov

- o introducere –
Aici i se prezintă cititorului învăţătura despre felul de rugăciune care e propriu celui
care începe să meargă către Domnul pe calea pocăinţei. Ideile cele mai însemnate sunt
înfăţişate fiecare aparte, cu scopul de a putea fi citite cu mai multă băgare de seamă şi
păstrate mai lesne în aducerea-aminte. Citirea lor, hrănind mintea cu adevărul, iar
inima cu smerenia, poate da sufletului îndreptarea cuvenită în nevoinţa rugăciunii sale
şi îi poate sluji drept îndeletnicire pregătitoare pentru aceasta.
1) Rugăciunea e înălţarea cererilor noastre către Dumnezeu.
2) Temeiul rugăciunii stă în aceea că omul e o fiinţă căzută. El năzuieşte spre primirea
fericirii pe care a avut-o, dar a pierdut-o, şi drept aceea se roagă.
3) Limanul rugăciunii este în marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de neamul
omenesc. Pentru mântuirea noastră, Fiul lui Dumnezeu S-a adus pe Sine Tatălui Său ca
jertfă de milostivire şi împăcare: pe acest temei, poftind a te îndeletnici cu rugăciunea,
lepădă orice îndoială (Iac. 1,6-8). Să nu îţi spui în sinea ta: „Sunt păcătos; oare
Dumnezeu mă va asculta?". Dacă eşti păcătos, tocmai pentru tine sunt cuvintele de
mângâiere ale Mântuitorului: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Mt. IX,
13).
4) Omul se pregăteşte pentru rugăciune nesătu-rându-şi pântecele, tăind cu sabia
credinţei grijile deşarte, cerând iertare pentru toate greşelile cu inimă nefăţarnică, dând
mulţumită lui Dumnezeu pentru toate necazurile vieţii, depărtând de la sine împrăştierea
şi visarea, nutrind frica evlavioasă, care este atât de cuviincioasă pentru zidire
când aceasta este primită, din negrăita bunătate a Ziditorului faţă de zidire, să stea de
vorbă cu Dânsul.
5) Cele dintâi cuvinte ale Mântuitorului către neamul omenesc cel căzut au fost:
Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor (Mt. IV, 17). Drept aceea, până când
vei intra în această împărăţie, bate în porţile ei prin pocăinţă şi rugăciune.
6) Adevărata rugăciune e glasul adevăratei pocăinţe. Atunci când rugăciunea nu e
însufleţită de pocăinţă, ea nu îşi împlineşte menirea sa, nu binevoieşte întru ea
Dumnezeu. El nu va urgisi duhul umilit, inima înfrântă şi smerită (Ps. L, 18).
7) Mântuitorul lumii numeşte „fericiţi" pe cei săraci cu duhul, adică pe cei ce au
despre sine părerea cea mai smerită, ce se socot pe sine fiinţe căzute, care se află aici,
pe pământ, în surghiun, afară de patria lor cea adevărată, care e cerul. Fericiţi cei
săraci cu duhul, care se roagă având conştiinţa adâncă a sărăciei lor, că acelora este
împărăţia Cerurilor (Mt. V, 3). Fericiţi cei ce plâng în rugăciunile lor din pricina simţirii
sărăciei lor, că aceia vor fi mângâiaţi (Mt. V, 4) de mângâierea harică a Sfântului Duh,
care stă în pacea lui Hristos şi în dragostea cea întru Hristos faţă de tot aproapele.
Atunci nici unul din semeni, fie acesta cel mai rău vrăjmaş, nu va fi lăsat afară de
îmbrăţişarea dragostei celui care se roagă; atunci cel ce se roagă e împăcat cu toate
împrejurările grele ale vieţii pământeşti.
8) Domnul, învăţându-ne cum să ne rugăm, aseamănă pe rugător cu sufletul văduvei
împilate de potrivnicul ei, care nu înceta a stărui pe lângă judecător (Le. XVIII, 1-8).
Rugându-te, nu te îndepărta prin aşezarea sufletului de asemănarea aceasta. Rugăciunea
ta să fie o neîncetată jalbă, ca să zic aşa, împotriva păcatului care îţi face silnicie.
Adânceşte-te în tine însuti, descoperă-te pe tine însuti prin necurmată rugăciune: vei
vedea că eşti cu adevărat văduv de Hristos din pricina păcatului care trăieşte în tine şi
îţi este vrăjmaş, care pricinuieşte în tine luptă necurmată şi chin neîncetat, care te face
străin de Dumnezeu.
9) „Toată ziua", grăieşte despre sine David, „mâh-nindu-mă umblam (Ps. XXXVII, 6),
toată ziua mi-o petreceam în fericita întristare pentru păcatele şi neajunsurile mele: că
şalele mele s-au umplut de ocări, şi nu este vindecare în trupul meu (Ps. XXXVII, 7)".
„Şale" este numită călătoria în calea vieţii pământeşti; „trup" e numită starea
duhovnicească a omului. Toţi paşi făcuţi de toţi oamenii pe această cale sunt preaplini
de poticneli; starea lor duhovnicească nu poate fi tămăduită de nici un mijloc şi
sforţare proprie. Pentru tămăduirea noastră este neapărat trebuincios harul lui Dumnezeu,
care tămăduieşte doar pe cei care se recunosc bolnavi. Omul dovedeşte că se
recunoaşte bolnav petrecând cu osârdie şi statornicie în pocăinţă.
10) Lucraţi Domnului cu frică, şi vă bucuraţi lui cu cutremur (Ps. II, 9), spune
Proorocul, iar alt prooroc grăieşte din partea lui Dumnezeu: Şi spre cine voi căuta,
fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele Mele ? (îs. LXVI, 2).
Căutat-a spre rugăciunea celor smeriţi, şi nu a defăimat cererea lor (Ps. CI, 18). El
este Cel Ce dă viaţă - adică mântuire - celor cu inima zdrobită (Is. LVII, 15).
11) De ar sta cineva şi pe cea mai înaltă treaptă a virtuţii, dacă nu se roagă simţindu-se
păcătos rugăciunea lui este lepădată de Dumnezeu107.
12) „în ziua în care nu plâng pentru mine", a zis un un oarecare fericit lucrător al
adevăratei rugăciuni, „socot că mă aflu în înşelare de sine"108.
13) Chiar de am trece prin toate nevoinţele - a grăit Sfântul Ioan Scărarul - ele sunt
neadevărate şi neroditoare dacă nu vor fi însoţite de simţământul dureros al
pocăinţei109.
14) întristarea gândului pentru păcate este un dar de preţ al lui Dumnezeu; cel ce o
poartă în şanurile sale cu luarea-aminte şi evlavia cuvenită poartă un odor sfânt. Ea
ţine locul tuturor nevoinţelor trupeşti, atunci când puterile nu ne ajung spre săvârşirea
lor110. Dimpotrivă, de la un trup puternic se cere multă osteneală la rugăciune; fără
aceasta inima nu se va frânge, rugăciunea va fi neputincioasă şi neadevărată111.
15) Simţământul pocăinţei păzeşte pe rugător de toate cursele diavolului: acesta fuge
de nevoitori atunci când vede în ei buna mireasmă a smereniei, care se naşte în sufletul
celui ce se pocăieşte112.
16) Adu ca prinos Domnului în rugăciunile tale gângureala pruncească, gândul simplu
de prunc -nu elocvenţă, nu raţiune. De nu vă veţi întoarce - ca din păgânism şi
mahomedanism, din sofisticăria şi schizofrenizarea voastră - şi nu veţi fi ca pruncii,
ne-a grăit Domnul, nu veţi intra întru împărăţia Cerurilor (Mt. XVHI, 3)113.
17) Pruncul vesteşte prin plâns toate dorinţele sale: şi rugăciunea ta să fie totdeauna
însoţită de plâns. Nu numai în cuvintele rugăciunii, ci şi în tăcerea acesteia să fie
vădită prin plâns dorinţa ta de pocăinţă
şi împăcare cu Dumnezeu, nevoia ta nespusă de mila lui Dumnezeu.
18) Vrednicia rugăciunii stă doar în calitate, nu în cantitate. Cantitatea este de lăudat
doar atunci când duce la calitate. Calitatea duce întotdeauna la cantitate; cantitatea
duce la calitate atunci când rugătorul se roagă cu osârdie114.
19) Calitatea adevăratei rugăciuni stă în aceea ca mintea să se afle întru luare-aminte la
rugăciune, iar inima să fie întru împreună simţire cu mintea.
20) închide mintea în slovele rugăciunii pe care le rosteşti, şi o vei păzi întru luareaminte115.
Ochii tăi să fie îndreptaţi spre gură sau închişi116: prin aceasta vei ajuta unirii
dintre minte şi inimă. Rosteşte cuvintele cât mai lipsit de grabă: nici un cuvânt al
rugăciunii tale să nu fie rostit fără a fi însufleţit de luarea-aminte.
21) Mintea, închizându-se în cuvintele rugăciunii, atrage inima spre împreună simţire
cu ea. Această împreună simţire a inimii cu mintea se arată prin străpungerea ei, care
este un simţământ evlavios ce împreunează în sine întristarea cu o mângâiere lină şi
blândă117.
22) Pentru rugăciune, o însuşire neapărat trebuincioasă e stăruinţa118. Atunci când simţi
uscăciune, împietrire, nu părăsi rugăciunea: pentru stăruinţa ta şi nevoinţa împotriva
nesimţirii inimii va pogorî la tine mila lui Dumnezeu, care stă în străpungere.
Străpungerea este dar al lui Dumnezeu, trimis de sus celor ce stăruie în rugăciuni
(Rom. XII, 12; Col. IV, 2), care creşte în ei neîncetat şi îi călăuzeşte la desăvârşirea
duhovnicească.
23) Mintea care stă prin rugăciune cu luare-aminte înaintea lui Dumnezeu, Cel
Nevăzut, trebuie să fie şi ea nevăzută, căci este chip al Dumnezeirii Celei Nevăzute
- adică mintea nu trebuie să înfăţişeze nici în sine, nici din sine, nici înaintea sa,
nici un fel de chip - trebuie să fie cu desăvârşire fără chip. Altfel spus: mintea trebuie
să fie cu totul străină de închipuire, oricât ar părea de neprihănită şi sfântă această
închipuire119.
24) în vremea rugăciunii nu căuta extaze, nu-ţi pune în mişcare nervii, nu-ţi înfierbânta
sângele. Dimpotrivă - ţine-ţi inima în liniştea adâncă în care e adusă ea de către
simţământul pocăinţei: focul cel material, focul firii căzute, e lepădat de Dumnezeu.
Inima ta are nevoie de curăţirea prin plânsul pocăinţei şi rugăciunea pocăinţei; iar
atunci când se va curaţi, Dumnezeu însuşi va trimite în ea focul Său duhovnicesc cel
atotsfânt120.
25) Luarea-aminte la rugăciune linişteşte nervii şi sângele, ajută inima să se cufunde în
pocăinţă şi să rămână în ea. Nu strică liniştea inimii nici focul Dumnezeiesc, dacă el se
pogoară în foişorul inimii, atunci când în acesta se vor afla adunaţi ucenicii lui Hristos
-gândurile şi simţirile luate din Evanghelie. Acest foc nu arde, nu înfierbântă inima:
dimpotrivă, o înrourează, o răcoreşte, îl împacă pe primitorul lui cu toţi oamenii şi cu
toate împrejurările, trage inima într-o iubire de negrăit faţă de Dumnezeu şi de
aproapele121.
26) împrăştierea fură rugăciunea. Cel care s-a rugat cu împrăştiere simte în sine o
pustietate şi uscăciune nelămurită. Cel ce se roagă mereu cu împrăştiere se lipseşte de
toate roadele duhovniceşti care se nasc de obicei din rugăciunea cu luare-aminte, îşi
însuşeşte starea de pustietate şi uscăciune. Din starea aceasta se nasc răceala faţă de
Dumnezeu, trândăvia, întunecarea minţii, slăbirea credinţei, care, la rândul lor, nasc
omorârea faţă de viaţa veşnică, duhovnicească. Toate acestea, luate împreună, sunt
semnul vădit
al faptului că o asemenea rugăciune nu este primită de Dumnezeu.
27) închipuirea este în rugăciune încă şi mai vătămătoare decât împrăştierea.
împrăştierea face rugăciunea neroditoare, iar închipuirea se face pricină roadelor
mincinoase: amăgirea de sine şi aşa-numita de către Sfinţii Părinţi „înşelare
drăcească". Chipurile lucrurilor lumii văzute şi chipurile alcătuite de închipuire ale
lumii nevăzute, întipărindu-se şi adăstând în minte, o fac parcă materială, o strămută
din tărâmul Duhului lui Dumnezeu în tărâmul materiei şi minciunii. în acest tărâm,
inima începe să împre-ună-simtă cu mintea nu prin simţirea duhovnicească a pocăinţei
şi smereniei, ci prin simţirea trupească, simţirea sângelui şi nervilor, simţirea la vreme
nepotrivită şi fără rânduială a unei desfătări -când desfătarea este atât de nefirească
pentru păcătoşi, simţirea greşită şi mincinoasă a unei părute iubiri de Dumnezeu.
Iubirea nelegiuită şi spurcată le pare sfântă celor neîncercaţi în experienţele
duhovniceşti, în vreme ce ea e de fapt doar o simţire tulbure a inimii necurăţite de
patimi, ce se desfată cu slava deşartă şi patima dulceţii care sunt puse în mişcare de
închipuire. Starea aceasta e o stare de amăgire de sine. Dacă omul întârzie în ea,
chipurile care i se înfăţişează devin nespus de vii şi atrăgătoare. La ivirea lor, inima
începe a se înfierbânta şi a se îndulci în chip nelegiuit - sau, după definiţia Sfintei
Scripturi, a preacurvi (Ps. LXXII, 26). Mintea socoate starea aceasta drept una harică,
dumnezeiască: atunci este aproape trecerea la înşelarea drăcească învederată, în care
omul pierde stăpânirea de sine, devine jucărie şi bătaie de joc a duhului viclean. De la
rugăciunea visătoare, ce îl duce pe om în starea aceasta, Dumnezeu Se întoarce cu
mânie: şi se împlineşte asupra celui ce se roagă hotărârea Scripturii: Rugăciunea lui să
fie întru păcat (Ps. CVIII, 6)122.
28) Leapădă gândurile părut bune şi cugetările părut sfinte ce vin la tine în vremea
rugăciunii, care te trag de la rugăciune123. Ele vin din tărâmul „raţiunii" cu nume
mincinos, se aşază pe slava deşartă ca nişte călăreţi pe cai. Feţele lor întunecate sunt
acoperite, aşa încât mintea care se roagă să nu recunoască în ele pe vrăjmaşii săi: dar
întrucât sunt vrăjmaşe rugăciunii, abat de la ea mintea, o duc în robie apăsătoare,
despoaie şi pustiesc sufletul - tocmai după aceasta se cunoaşte că sunt vrăjmaşi şi vin
din tărâmul stăpânitorului acestei lumi. Raţiunea duhovnicească, raţiunea
dumnezeiască, împreună-lucrează cu rugăciunea, îl adună pe om în el însuşi, îl
cufundă întru luare-aminte şi străpungere, aduc în minte o evlavioasă tăcere, frică şi
minunare care se nasc din simţirea prezenţei şi măreţiei lui Dumnezeu. La vremea
potrivită, această simţire se poate întări foarte mult şi poate face rugăciunea pentru cel
ce se roagă înfricoşata judecată a lui Dumnezeu124.
29) Rugăciunea întru luare-aminte, străină de îm-prăştiere şi visare125, este vedere a lui
Dumnezeu Celui Nevăzut, Care trage la sine vederea minţii şi dorirea inimii. Atunci
mintea vede în chip fără de chip, şi îndestulează pe deplin de nevederea cea mai înaltă
decât orice vedere. Pricina acestei fericite nevederi e nesfârşita subţirime şi
neapropiere a Obiectului spre care vederea este îndreptată. Nevăzutul Soare al dreptăţii
- Dumnezeu - trimite raze care tot nu se văd, dar se cunosc după simţirea limpede a
sufletului: ele umplu inima de minunată linişte, credinţă, bărbăţie, blândeţe,
milostivire, iubire de aproapele şi de Dumnezeu.
După aceste lucrări văzute în cămara lăuntrică a inimii, omul recunoaşte
în chip neîndoielnic că rugăciunea lui a fost primită de Dumnezeu, începe să
creadă cu credinţă vie şi să nădăjduiască cu neclintire în Cel Care-1 iubeşte şi e
iubit de el.
30) Roadele rugăciunii adevărate: sfânta pace a sufletului, unită cu o bucurie
lină, tăcută, străină de visare, de părere de sine, de izbucniri şi mişcări înfierbântate;
iubirea de aproapele care nu face deosebire între buni şi răi, între cei
vrednici şi cei nevrednici, ci pentru toţi soleşte înaintea lui Dumnezeu ca pentru
sine, ca pentru mădularele sale proprii. Din acest fel de dragoste faţă de
aproapele răsare cea mai curată dragoste faţă de Dumnezeu.
31) Aceste roade sunt dar al lui Dumnezeu. Ele sunt atrase în suflet de luareaaminte
şi smerenia lui, sunt păzite de credincioşia lui faţă de Dumnezeu.
32) Sufletul rămâne credincios lui Dumnezeu atunci când se îndepărtează de
orişice cuvânt, faptă şi cugetare păcătoasă, atunci când se pocăieşte fără
întârziere pentru păcatele în care s-a lăsat atras de neputinţa sa.
33) Că dorim cu adevărat să căpătăm darul rugăciunii o dovedim cu şederea
răbdătoare prin rugăciune la uşile rugăciunii. Pentru răbdare şi statornicie
căpătăm darul rugăciunii. Domnul, spune Scriptura, este Cel Ce dă rugăciunea celui
care se roagă (1 Regi II, 9) răbdător doar cu sforţarea proprie.
34) Pentru începători sunt mai folositoare rugăciunile scurte şi dese decât cele
îndelungate şi îndepărtate una de alta printr-un răstimp mare de vreme126.
35) Rugăciunea e pentru minte cea mai înaltă îndeletnicire.
36) Rugăciunea e capul, izvorul, maica tuturor virtuţilor127.
37) Fii înţelept în rugăciunea ta. Nu te ruga pentru nici un lucru stricăcios şi deşert,
amintindu-ţi de porunca Mântuitorului: Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui, şi toate celelalte, adică toate cele de trebuinţă pentru viaţa vremelnică,
se vor adăuga vouă (Mt VI, 33)™.
38) Când hotărăşti să faci ceva sau doreşti ceva, precum şi în împrejurările grele ale
vieţii, aruncă gândul tău la rugăciune înaintea lui Dumnezeu: cere ceea ce socoti de
trebuinţă şi de folos, dar împlinirea şi neîmplinirea cererii tale las-o în seama voii lui
Dumnezeu având credinţă şi nădejde în atotputernicia, înţelepciunea şi bunătatea voii
lui Dumnezeu. Acest chip preaînalt al rugăciunii ni 1-a dăruit Cel Care S-a rugat în
grădina Ghetsimani să treacă paharul rânduit Lui. Insă nu voia Mea, Şi-a încheiat El
rugăciunea către Tatăl: ci a Ta să fie (Le. XXII, 42).
39) Adu lui Dumnezeu prinos de rugăciune smerită pentru virtuţile şi nevoinţele
evlavioase săvârşite de către tine: curăţă-le, desăvârşeşte-le prin rugăciune şi pocăinţă.
Spune despre ele în rugăciunea ta ceea ce spunea în rugăciunea sa de fiecare zi dreptul
Iov despre copii săi: Nu cumva să fi gândit feciorii rele împotriva lui Dumnezeu în
inimile lor (Iov 1,5). Vicleană este răutatea: fără de veste se amestecă ea în virtute, o
spurcă, o otrăveşte.
40) Leapădă-te de toate ca să moşteneşti rugăciunea - şi, ridicat de pe pământ pe
crucea lepădării de sine, dă-i lui Dumnezeu duhul, sufletul şi trupul tău, şi primeşte de
la El sfânta rugăciune, pe care după învăţătura Apostolilor şi a Bisericii Universale este
lucrarea129.
Încheiere
Cel care nu se îngrijeşte de îndeletnicirea cu rugăciunea întru luare-aminte,
împreunată cu pocăinţa, acela e străin de sporirea duhovnicească, străin de
roadele duhovniceşti, se află întru bezna amăgirii de sine celei de multe, feluri.
Smerenia este singurul jertfelnic pe care e îngăduit oamenilor să aducă lui
Dumnezeu prinosul jertfelor de rugăciune - singurul jertfelnic de pe care jertfele
de rugăciune sunt primite de Dumnezeu130; rugăciunea este maica tuturor
virtuţilor adevărate, dumnezeieşti. Nu este, nu este cu putinţă nici o sporire
duhovnicească pentru cel ce a lepădat smerenia, pentru cel care nu s-a îngrijit a
intra în sfinţita unire cu rugăciunea. îndeletnicirea cu rugăciunea este îndemn al
Apostolului: Neîncetat ru-gaţi-vă (1 Tes. V, 17), ne grăieşte Apostolul. îndeletnicirea
cu rugăciunea e poruncă a Domnului însuşi, poruncă împreunată cu
făgăduinţa: Cereţi, ne pofteşte Domnul, ne porunceşte Domnul, şi vi se va da;
bateţi, şi vi se va deschide; căutaţi, şi veţi găsi (Mt. VII, 7). Nu va dormita, nici nu va adormi
(Ps. CXX, 4) rugăciunea până ce nu va arăta celui iubit al ei, care se îndeletniceşte
neîncetat cu dânsa, cămara desfătărilor veşnice, până ce nu îl va duce în cer.
Acolo ea se va preface în neîncetata jertfă a laudei. Această laudă o vor aduce, o
vor striga cu netăcute glasuri aleşii lui Dumnezeu din necontenitul simţământ al
fericirii în veşnicie, răsărit aici, pe pământ şi în vremelnicie, din seminţele
pocăinţei, semănate prin rugăciunea cu luare-aminte şi osârdie. Amin.