Luna sugerează întotdeauna un proces de repetare; prin
aceasta şi prin cultele lunare se explică locul atât de mare pe care-l ocupă aritmologia în
istoria religiilor şi a miturilor. S-ar putea spune că luna e mama pluralului. Regăsim aci acea
noţiune a divinităţii plurale pe care am mai semnalat-o în legătură cu simbolurile abundenţei
*22. Ultima clasă de zei, zeii Vasu, e într-adevăr, după Dumezil *23, plurală din punct de
285
vedere teologic, fie că se face apel la cei doi Acvini, fie la Vicve Devâh, „toţi zeii". Aceasta,
poate, prin izomorfismul radicalului vic şi vaicya, cea de-a treia castă a oamenilor, cea a
producătorilor. Desigur, explicarea acestui plural de abundenţă prin referiri la funcţia
„producătorilor", mai numeroşi decât războinicii sau preoţii, e foarte logică. Ne permitem
totuşi să remarcăm că pluralul începe cu doi. Or, toţi protagoniştii şi toate simbolurile dramei
agro-lunare sunt plurale: peripeţiile lunare şi riturile agricole sunt de ordinul celor ce se
enumera. Se poate spune că în cazul acestor divinităţi plurale indo-europene există o
supradeterminare a pluralului prin funcţia socială, prin elementul natural care e luna şi prin
tehnologia agricolă. Tot printr-o motivaţie lingvistică explică Dumezil *24 aspectul plural al
lui Quirinus, legând această vocabulă de curia, cuvânt care s-ar înrudi cu noţiunea echivocă
Quirites, echivalent latin, sociologic şi teologic al pluralului indian Vicve Devâh. Important
însă din punctul nostru de vedere e că acest Quirinus plural e un zeu agrar asimilat cu zeul
ombrian *25 Vofonius, zeu al creşterii, comparabil cu zeul latin Liber, zeul mulţimii, al
plebei, dar şi al fructificării. Această divinitate sub vocabula Marş tranquillus ar fi antiteza lui
Marte războinicul.
Ceea ce ne îndeamnă să avansăm opinia că aceste divinităţi plurale nu patronează pur şi
simplu o abundenţă nelimitată de bunuri sau de oameni e faptul că Quirinus, Penaţii, Larii,
galicul Teutates (zeul gloatei teuta?), Totochtin al mexicanilor au tendinţa să se condenseze
într-o diodă sau într-o triadă foarte bine definită *26, precum germanicii Njordhr, Freyr şi
Freyja, precum gemenii Aşvini (sau Nâsatya) la care se adaugă Pushan, zeul „Cudra"-ilor, al
non-arienilor, protector al animalelor şi plantelor, precum Ometochtli, doi iepuri, cel mai
important dintre Totochtini, precum Dioscurii aşezaţi de o parte şi de alta a icoanei marii zeiţe
*27. Przyluski a studiat cu grijă această „problemă a triadelor" *28, triade universale ce pot fi
întâlnite „de la Marea Mediterană până-n India şi mai departe... din perioada egeeană... şi încă
în arta Evului Mediu". Autorul insistă asupra caracterului teriomorf al acestor triade, zeiţa
fiind adeseori reprezentată în chip de „îmblânzitoare" sau de stăpână a animalelor, acestea
putând păstra aspectul terifiant pe care l-am observat în capitolele iniţiale *29.
289
Triada se prezintă aşadar ca o sumă dramatică a unor faze diferite, ca schiţa unui mit teofanic
al totalităţii. Desigur, nu-l vom urma pe Przyluski în interpretarea sa evoluţionistă şi
tehnologică care vrea să vadă în evoluţia iconografiei triadice succesiunea civilizaţiilor
vânătorii, domesticirii şi creşterii animalelor: la acest nivel, cum recunoaşte însuşi autorul,
interpretările sunt aproximative. E remarcabil totuşi că în aceste reprezentări figura umană a
zeiţei poate fi înlocuită printr-un simplu baston, ca în cazul caducelui sau al porţii leilor din
286
Mycene *30. Putem semnala de pe-acum: caduceul este emblema lui Hermes, el însuşi
prototip al Fiului, al hermafroditului. Elementele triade caduceene sunt universale. Nu numai
că le putem găsi în civilizaţiile mediteraneene, dar şi în tradiţia budistă, unde dragonii-şerpi
Nanda şi Upananda flanchează coloana de aur a lacului Anavapata *31. în tradiţia extremorientală
a celor trei suverani legendari Fu-Hi, Niu-Kua şi Tcheng-Nong, Przyluski *32
descoperă simbolurile zeiţei dragon-femelă Niu-Kua înconjurată de-un dragon mascul şi de-o
divinitate cu cap de bou; iconografia unui basorelief Han subliniind şi mai mult această
înrudire cu caduceul mediteranean.
Majoritatea autorilor care s-au interesat de teofaniile lunare au fost frapaţi de polivalenţa
reprezentărilor lunii: astru în acelaşi timp favorabil şi nefast, al cărui arhetip e combinaţia
triadică dintre Artemis, Selene şi Hecate. Trinitatea e totdeauna de esenţă, lunară *33.
Divinităţile lună, de pildă Sin, se împart de cele mai multe ori în treimi Anu, Enlil, Ea, treimi
care generează mitologii dramatice. Chiar în monoteismul strict, dar care ascunde puternice
sechele lunare, se regăsesc urme ale figuraţiei trinitare: Allah în interpretarea religiei populare
are trei fiice, Al Hat, Al Uzza şi Mânat, ultima simbolizând timpul şi destinul. Tot astfel, în
religia populară catolică există trei „Sfinte Marii", dintre care una e „cea neagră", escortată de
Sarah Ţiganca *34. Până şi Hristos se divide întrucâtva în trei răstigniţi, tâlharii îl însoţesc în
patimile sale şi sunt un fel de alfa şi omega, cărora Hristos le slujeşte drept legătură. Treimea
creştină, Triformis-ul popular, Moirele helenice par să păstreze în contextul lor aritmologic vii
reminiscenţe lunare. La Notre-Dame din Vitre, Treimea e încă reprezentată printr-un cap cu
trei feţe foarte apropiat de reprezentările Triformis-ului. Şi folclorul confirmă aceste
reminiscenţe: de ziua Sfintei Treimi locuitorii din Remiremont se duceau odinioară la crucea
Theot „să vadă răsăritul a trei sori" *35, în corelaţie cu ipoteza sa privitoare la cvadripartiţia
temporală, Dontenville *36 construieşte o foarte judicioasă explicaţie a trinităţilor şi a
tetranităţilor manifeste în folclorul celtic: noaptea e Orcus, căpcăunul, soarele luminos e
Apolo-Belen, cât despre cea de-a treia persoană e Gargantua Fiul, „chipul occidental al
Tatălui", Gargant-Gargantua asimilat cu soarele care apune. Cel din urmă termen, în sfârşit, nar
fi decât dubletul uriaş Morgan-Zâna Morgane, ultima strâns înrudită cu şarpele melusinian.
Morgane, Morge, Mourgue, Morrigan dovedesc toponimic însemnătatea acestei ultime faze
divine. Morgen în germană şi mergere în latină s-ar lega tocmai de rădăcina lingvistică a
acestei faze.
290
Legătură ispititoare dacă ne referim la iconografia Melusinei „iscându-se" din apă ca din
animalitate. Chiar zeul Mercur ar fi mai sigur înrudit cu această rădăcină merg decât cu merx287
ul mercantil, întrucât nu e oare supranumit Mercurius matutinusy *37? Dontenville
semnalează, în sfârşit, că ultimele trei elemente ale tetradei celtice se regăsesc geografic în
Alpii-Maritimi: masivul al cărui punct culminant e Mont Bal are la apus un munte Gorgionlong,
în timp ce la răsărit masivul ia numele de Morgan *38. După părerea noastră, în ciuda
accepţiunii solare pe care-o dă Dontenville triadei, această semnificaţie nu e decât secundară:
fazele zilei terestre fiind puţin marcate, nu pot fi induse decât faze foarte precise ale
îndelungii zile lunare. Personajele dramei astrale nu sunt decât microcosmosuri mitice ale
dramei epifanice a lunii.

Iconografia subliniază întotdeauna această ambivalenţă a divinităţilor
asimilabile lunii: divinităţi pe jumătate animale, pe jumătate oameni, al căror tip e sirena şi
cărora un „Iona pe de-a-ndoaselea" le schiţează ţesătura dramatică. Zeiţele bicolore ale
Mexicului, Japoniei, Egiptului, sau „Fecioarele negre" care în cultul catolic însoţesc adeseori
într-un cult criptic „Fecioarele luminii", sau Fecioara Măria al cărei nume se repercutează în
cel al Măriei Ţiganca sau al Măriei Magdalena păcătoasa, toate aceste teofanii sunt inspirate
de bipolaritatea simbolismului lor, de un efort pentru a reintegra într-un context coerent
disjuncţia antitezelor. Eliade *40 a studiat bine această coincidentia oppositorum care se
regăseşte pe diverse trepte mitice, între altele miturile pe care le-am putea numi, ne spune
istoricul religiilor, „mituri ale polarităţii", adică ale bi-unităţii, care se manifestă fie prin
consangvinitatea eroilor cu antagonicii lor: Indra si Mamuci, Ormuz şi Ahriman, Rafael şi
Lucifer, Abel si Cain etc...., fie prin teofania cuplului divin în care vedem divinitatea
împerecheată cu perechea sa, precum faimosul cuplu Shiva-Kali - cuplu divin inextricabil
înlănţuit ca în panteonul tantric - fie prin asocierea într-o unică divinitate a unor caractere
contradictorii, ca bi-unitatea lui Varuna legător şi dezlegător, sau personalitatea echivocă a
zeiţei indiene, totodată Shrî" splendoare şi „Alakshmî" pentru cei răi, sau Kâli „cea blândă",
„cea binevoitoare", dar şi Durga cea neagră, distrugătoarea care poartă un şirag de cranii
omeneşti *41.
291
Această „condensare" a polarităţilor adverse în funcţie de modalităţi diferite poate fi
identificată în aproape toate tradiţiile religioase. Ishtar a babilonienilor e invocată când ca
„verde",.ca binefăcătoare, când temută ca sângeroasă, ca distrugătoare *42. Până şi Iehova
însuşi e în acelaşi timp milostiv şi bun, dar si aprig, mânios si cumplit. Marile sărbători din
288
august în cinstea Hecatei, a Dianei, apoi a Sfintei Fecioare sunt celebrate atât pentru a o
implora pe stăpâna ploii roditoare, cât şi pentru a o domoli pe stăpâna furtunilor *43, în
zervanism, Zrvân Akarana joacă acest rol de conciliator al contrariilor, precum în budism
Amitâbha sau Amitâyus, „vârsta nelimitată", şi unul şi celălalt dublete ale Marii Zeiţe,
identificate cu scurgerea timpului *44. Tot asta ar fi, poate, o accepţiune posibilă a cultului lui
Mithra „mijlocitor" între Ormuz şi Ahriman, înzestrat cu caracteristicile amândurora, jucând
rolul zeiţei între cei doi Cabiri *45. După Przyluski *46, diada feminină de tipul Demeter-
Core sau cuplul mixt Astarte-Adonis se preschimbă în diada masculină Vişnu-Brahma în
perioada de trecere de la o civilizaţie ginecocratică la o civilizaţie patriarhală. Aceasta ar fi
originea lui Ianus, masculinul Janei - sau Dianei. „Bifrontalitatea" indică dublul caracter al
timpului, dubla faţă a devenirii, întoarsă în acelaşi timp spre trecut şi spre viitor. O dată mai
mult, obiectul „uşă" şi-ar datora numele imaginii lui Ianus. Uşa e ambiguitate fundamentală,
sinteză a „sosirilor şi a plecărilor”, aşa cum demonstrează Bachelard după Rene Char şi Albert
Le Grand *47.
O variantă a acestei duble folosiri mitice a divinităţii e figurată în iconografie de mitul
androginului „Androginatul divin, scrie Eliade *48, nu e decât o formulă arhaică a bi-unităţii
divine"; în timp ce Przyluski *49 vrea să vadă în această combinare a celor două sexe într-o
singură persoană ultima evoluţie a diadelor bisexuale înaintea cultelor supreme ale zeului
masculin. Vom vedea peste câteva pagini că această epifanie masculină nu e, aşa cum crede
istoricul evoluţionist, cea a Tatălui transcendent, ci a Fiului feminoid. Majoritatea divinităţilor
lunii sau ale vegetaţiei posedă o dublă sexualitate. Artemis, Attis, Adonis, Dionysos, divinităţi
indiene ca şi australiene, scandinave sau chineze *50 au o sexualitate foarte variabilă. De
unde acele ciudate zeiţe cu barbă ca Cibele frigiană, Didon-Astarte cartagineză. Fortuna şi
Venus barbuta romană. De unde, reciproc, feminizarea insolită a eroilor sau divinităţilor
iniţial virile: Hercule şi replicile sale semitice Ghilgameş Şi Samson *51. Sin, zeul lunar
babilonian, e invocat în acelaşi timp ca matrice maternă şi ca Tată milostiv *52. La membrii
comunităţii Bambara geniul Faro e, în androginitatea sa, principiul acordului şi unirii
armonioase, cel care asigură împăcarea sexelor, a falicului Pemba cu vaginala Mousso-
Koroni. în pofida anteriorităţii teologice a rolului lui Pemba. se spune că Faro e ontologic mai
important, că el e sufletul, în aceste perspective nocturne primordial e androginatul; Adamul
rabinic e androgin, Eva nu e decât o parte din el, o jumătate, o fază *53.
Numeroase ritualuri reflectă acest androgina! teologic. Acestor practici li se opune intenţia
riturilor circumciziei si exciziei: întrucât acestea din urmă îngăduie, dimpotrivă, să se opereze
o netă distincţie între sexe şi să se afirme prin separare sexualităţile masculine şi feminine
289
*54. Diametral opus e ritualul iniţiatic al preoţilor divinităţii lunare, Atargatis, Astarte, Diana
sau Cibele, care constă dintr-o castrare integrală şi o feminizare accentuată, în îmbrăcăminte
şi comportament, a preotului-eunuc. Legenda spune că Attis însuşi s-a castrat în faţa Marii
Zeiţe, iar epitetul de eunuc se aplică fie Marii Zeiţe însăşi, fie unui zeu sau unui erou înrudit
cu epopeea lui Ghilgameş *55. Poate că trebuie să vedem în aceste practici originea mitică a
amazoanelor, ablaţiunea unui sân corespunzând emasculării rituale. Iconografia indiană
sugerează o atare mutilare, în statuile Indrei sau ale lui Shiva ardhanari -jumătate femeie -
trupul zeului e asimetric din cauza sexualităţii, bustul nepurtând decât un singur sân
proeminent *56. Această fantezie a androginatului este explicit reluată de tradiţia alchimistă
atât occidentală, cât şi extrem-orientală *57. Iconografia alchimistă pare a fi extras o lecţie
filosofică din figura bisexuală: elementele contrare prin culoare sau prin sex sunt „înlănţuite",
„legate cu un lanţ", unul de celălalt, sau mai mult, fiecare faţă sexuală a hermafroditului e
legată cu un lanţ de „principiul său astral", soare pentru mascul, lună pentru femeie. Deoarece
androginul, microcosmosul unui ciclu în care fazele se echilibrează fără ca vreuna să fie
devalorizată în raport cu cealaltă, nu e, în definitiv, decât un „simbol de unire" *58. E diada
prin excelenţă, care pune un accent egal pe cele două faze, pe cei doi timpi ai ciclului. E
raţiunea profundă care leagă toţi aceşti zei plurali, aceste tetrade, triade sau diade divine de
astrul care marchează în mod vădit pentru oameni unitatea în timp, diviziunea egală în pătrare
sau în săptămâni, dar şi speranţa unei anumite perenităţi în străbaterea episoadelor dramatice
ale strălucirii cvasi-solare şi ale beznelor morţii.
Acest efort sincretic de reintegrare a Răului în Bine şi a beznelor sub forma mitică a
Necuratului, îngerul răzvrătit, ne apare evident şi foarte accesibil în romantismul literar.
Romantismul moşteneşte toată dramatizarea literaturii biblice, a iconografiei medievale şi a
Paradisului pierdut al lui Milton *59. Necuratul îşi face intrarea triumfală o dată cu Mefisto al
lui Goethe si cu principalul erou byronian din Misterul lui Cain *60. Nu răzvrătirea e
glorificată în cele mai multe cazuri; romantismul întreprinde însă un vast proces de reabilitare.
Fie că e vorba de abracadabranta Viile des expiations a lui Ballanche, de „Ahasverus" -
jidovul rătăcitor - sau de „Prometeu" cel blestemat, de „Merlin vrăjitorul", de fiul Satanei în
opera lui Quinet sau de „Idameael" anticristul la Soumet, de „Psyche" - acest „jidov rătăcitor
feminin", cum o numeşte Cellier *61 - la Laprade, toate aceste opere şi aceşti eroi tenebroşi
constituie epopeea romantică a sintezei şi a reabilitării mitice a răului. Dar evident că Hugo e
cel care, în La Fin de Satan, a exprimat cu cea mai mare măiestrie sensul dramei sintetice,
căderea a cărei iertare finală se va datora unei pene pierdute de îngerul tenebrelor, din care se
va zămisli „îngerul Libertate". Lilith-Isis, aspectul tenebros al lumii, se topeşte atunci „ca un
290
sloi de gheaţă pe jeratic" *62.
De la această cosmogonie optimistă şi dramatică până la filosofiile, mai mult sau mai puţin
declarate, ale istoriei nu e decât un pas. Integrarea negativului n-are numai o importanţă
metafizică, dar are pretenţia să dea şi o explicaţie istorică. Asistăm prin intermediul mişcărilor
politice ale secolului la o reabilitare şi o explicare a conflictului revoluţionar. „Revoluţia
franceză, domnia Satanei, încetează de-a mai fi era dezolării, pentru a deveni ora sfântă. In
lipsa lui Saint-Just, netransformat încă în înger Negru, Hugo se va mulţumi cu Camille
Desmoulins" *63. Joseph de Maistre, adversar înverşunat al Revoluţiei şi al împăratului, va
glorifica până la urmă rolul sacru al „acestui zero uriaş" paralel cu justificările pe care le va
găsi călăului şi războiului, inaugurând astfel o cale foarte frecventată de-atunci încoace de
ţivaismul moral şi de satanismul politic. Romantismul, obsedat de problema răului, n-a
acceptat niciodată dualismul mariiheist. Optimismul său funciar invită la afirmaţia că răul va
lua sfârşit: „Cu toţii, Vigny şi Soumet, Enfantin şi Proudhon, Esquiros şi Eliphas Levi, iar
după ei, şi cu câtă strălucire, poetul care a creat La Fin de Satan, au repetat întruna acelaşi
refren:
Satana e mort, renaşti, o, Lucifer ceresc!" *

Istoria religiilor ne oferă numeroase exemple ale acestui acord dintre ciclul lunar şi ciclul
293
vegetal. E explicaţia foarte frecventei confuzii, sub denumirea de „Marea-Mamă", dintre
pământ şi lună, ambele reprezentând direct sau indirect stăpânirea seminţelor şi a creşterii lor.
Tot din această pricină luna e clasată printre divinităţile chtoniene, alături de Demeter şi f"
Cibele *79. Divinitatea lunară e întotdeauna divinitate a vegetaţiei şi în acelaşi •i timp a
pământului, a naşterii şi a morţilor. *80 De aceea zeiţa lună braziliană, ca şi Osiris, Sin,
Dionysos, Anaitis şi Ishtar, e denumită „mama ierburilor" *81. Până şi-n zilele noastre ţăranii
europeni seamănă pe lună nouă, seceră şi strâng recolta când luna e în descreştere, „pentru a
nu fi în contratimp cu ritmul cosmic, rupând un organism viu când forţele sunt în creştere"
*82. De unde supradeterminarea feminină şi cvasimenstruală a agriculturii. Cicluri
menstruale, fecunditate lunară, maternitate terestră - vin să creeze o constelaţie agricolă
supradeterminată ciclic, în Borneo, la finici, la jivaro sau la germanici, agricultura e
consfinţită de către femei, în timp ce la indieni şi în numeroase triburi africane sterilitatea
feminină contaminează ogorul şi sterilizează sămânţa. Şi imaginile creşterii, ale fecundării
amestecă inextricabil simbolismul vegetal si calendarul lunar *83. Această supradeterminare
explică, ni se pare, „virtuţile buruienilor de leac" atât de universal admise, întreaga
farmacopee şi medicină primitivă e bazată pe buruienile de leac, şi îndărătul intenţiilor
terapeutice se ascund întotdeauna intenţii regeneratoare mai simple: în India, iarba Kapitthaka
e un panaceu, pentru că vindecă impotenţa sexuală şi-i redă lui Varuna virilitatea pierdută.
Alte ierburi au capacitatea directă de-a zămisli, precum faimoasa mătrăgună *84.
297
Iudeii şi romanii nu-i numeau oare pe copiii „naturali": „copii din ierburi" sau „copii din flori"
*85? Artemis şi Apolo se nasc pe când mama lor atinge un palmier sacru, iar regina Mahâ-
Mâyâ îl zămisleşte pe Buddha strângând în braţe un pom. La numeroase populaţii, de
asemenea, strămoşul totemic e vegetal *86. Simbolul vegetal e, în sfârşit, foarte adeseori ales
anume ca model de metamorfoză, în folclor sau în mitologie, din mortul adus jertfă ia naştere
"adeseori un fir de iarbă sau un pom: precum, în basmul santali *87, acel bambus răsărit dintro
fată adusă jertfă şi din care e meşterit un instrument muzical care conţine şi perpetuează
glasul victimei; aceasta, purtată de avântul de reînviere al plantei, se reîncarnează într-o bună
zi pentru a-l lua de bărbat pe muzician. E şi tema basmelor noastre europene Logodnica
înlocuita şi Acul fermecat.