| Descriere | „Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi”
Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul
Editura Egumeniţa
8. Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele;
„Legea Domnului, zice, este îndeajuns spre a învăţa pe om cunoştinţa de Dumnezeu şi însăşi legea cea nescrisă, care este numită şi firească, şi ziditoare, care prin mărimea, frumuseţea şi buna rânduială a zidirilor care se văd, încă şi prin cugetul nostru, vorbeşte şi propovăduieşte pe Unul şi Ziditorul tuturor, după dumnezeiescul Chiril şi Teodorit, iar acum, pe lângă legea cea nescrisă, Dumnezeu ne-a dat-o şi pe cea scrisă, spre ajutor, precum a zis Isaia: Lege a dat spre ajutor (Is. 8: 20), prin care cineva poate cunoaşte Pronia şi înţelepciunea lui Dumnezeu, însă David numeşte cu numiri diferite legea lui Dumnezeu. Se numeşte lege, pentru că îndreptează şi pune în bună rânduială viaţa oamenilor, după Teodorit, iar mărturie, pentru că mărturiseşte celor ce păcătuiesc că, de nu vor părăsi păcatul şi nu vor face cele bune, se vor pierde; după Teodorit, o numeşte şi îndreptări, pentru că învaţă dreptate, poruncă, pentru că porunceşte cu stăpânire [cu autoritate] ceea ce se cuvine a face omul, iar frică, pentru că legea este neînduplecată şi hatâr nu face; o numeşte încă şi judecăţi, pentru că legea Domnului vorbeşte [emite] judecăţi şi hotărâri nestrămutate, precum mai-nainte am apucat a tâlcui mai pe larg la Ps. 17: 22[1], zicând că, legea fiind fără prihană, se înţelege că este cu totul neprihănită, căci cu ce poate cineva prihăni dumnezeiasca lege, de vreme ce ea întoarce pe oameni de la păcat? Ea întoarce pe om de la cele din afara firii la cele după fire, şi de la Diavol la Dumnezeu, învăţând prin cele mici pe cele mari şi cereşti[2] .
mărturia Domnului credincioasă, care înţelepţeşte pruncii.
„Mărturia, zice, adică legea lui Dumnezeu este vrednică de crezare, pentru că o dă un Dumnezeu, care este credincios întru toate cuvintele Sale.” însă David numeşte prunci fie pe tinerii cei după trupeasca vârstă [după ani], precum au fost împăraţii Daniel, Solomon şi losia; fie după neştiinţa înţelepciunii omeneşti, fie după nerăutatea şi neviclenia socotinţei [minţii], căci pe toţi aceştia îi înţelepţeşte legea lui Dumnezeu.
9. Dreptăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima;
„Dreptăţile, zice, şi poruncile Domnului sunt drepte, pentru că nu cuprind nimic sucit [ambiguu] şi strâmb, veselind şi inima celui ce le citeşte, pentru că învaţă pricinile şi cuvintele celor ce poruncesc.” Ori se numesc drepte pentru că pricinuiesc îndreptare socotinţelor [judecăţilor] celor strâmbe ale oamenilor.
porunca Domnului e strălucită, luminează ochii.
„Porunca Domnului, zice, luminează chiar şi de departe ochii cei gândiţi ai sufletului, iar prin ochii sufletului luminează ochii trupului, astfel încât omul să nu umble în căile cel prăpăstioase ale păcatului.”
10. Frica Domnului este curată, rămâne în veacul veacului;
Curată este numită desăvârşitoarea frică a Domnului, pentru că se insuflă omului în urmă [ulterior], după ce se curăţeşte (…) rămâne în veacul veacului, căci frica care se numeşte introducătoare, rămâne slujitoare în om până acesta se va curăţa, iar după curăţire, aceea [mizeria păcatului] se scoate afară, şi vine frica care se numeşte împlinitoare şi flască, şi astfel, aceasta rămâne pentru totdeauna în om, care este [făcându-se o] o cucernicie şi o evlavie către Dumnezeu, unită cu iubirea. Ori frica Domnului se numeşte curată deoarece este curată de toată prihana şi meteahna; iar frica cea către oameni este una care prihăneşte, pentru că se numeşte temere [laşitate]. Şi pentru ca să zicem pe scurt, David numeşte aici frică ceea ce desăvârşeşte [împlineşte], adică ceea ce se află în cei desăvârşiţi şi fii, care au ajuns în iubirea lui Dumnezeu, căci numai această frică este curată, căci cei ce o au se tem întotdeauna să păcătuiască ceva omenesc şi să cadă din apropierea şi iubirea de Dumnezeu, iar frica care se numeşte materială [trupească] sau înrobitoare, pe care o au osândiţii şi robii, aceasta nu este curată şi limpede, pentru că face pe cei ce o au să se teamă de Dumnezeu ca nu cumva să-i muncească pentru păcatele lor. Ori frica lui Dumnezeu se numeşte curată pentru că pricinuieşte celor ce o au limpezire şi curăţire, iar o astfel de frică nu este vremelnică, ca cea omenească, ci rămâne în toată viaţa celor împliniţi, căci, zicând în veacul veacului, arată dăinuirea şi veşnicia acesteia[3]
judecăţile Domnului adevărate,
„Judecăţile Domnului, zice, şi hotărârile sunt adevărate, pentru că numai acestea singure sunt neprihănite” (…) spre deosebire de judecăţile omeneşti, care, de vei căuta să le potriveşti cu scumpătatea [acrivie] şi nesminteala [siguranţa, adevărul] dumnezeieştii legi, de multe ori [se] rătăcesc.
îndreptate împreună.
„Judecăţile Domnului, zice, sunt totodată şi drepte, căci ceea ce este într-adevăr adevărat, aceea este împreună şi drept.”
11. Dorite sunt mai vârtos decât aurul şi decât piatra scumpă de mult preţ,
„Judecăţile şi poruncile Domnului, zice, sunt mai presus decât aurul şi decât petrele de mult preţ, şi decât toate cele pe care oamenii le socotesc scumpe, pentru că acela ce-şi va depărta pofta de la aceste [lucruri] pământeşti de mare preţ, acela va dori fără saţiu judecăţile şi legea Domnului.”[4]
şi mai dulci decât mierea şi fagurul.
„Judecăţile şi poruncile lui Dumnezeu, zice, covârşesc prin dulceaţa lor fagurele de miere, care este preadulce la gust şi frumos la vedere.” Prin materiile cele mai scumpe ale lumii şi prin mâncarea cea mai dulce, dumnezeiescul David a arătat pofta şi dulceaţa judecăţilor şi poruncilor lui Dumnezeu.
12. Pentru că robul tău păzeşte acestea;
David zice aceasta pentru sine, ori a zis-o pentru aceea că fiecare om, fiind rob al lui Dumnezeu, îndemnându-se de aşezarea şi iubirea pe care o are pentru fapta bună şi către Dumnezeu, din iubire păzeşte şi poruncile lui Dumnezeu, însă a zis păzeşte, in loc de „le iubeşte cu inima şi le lucrează cu faptele”[5].
şi când păzeşte acestea, răsplătire multă este.
„De va păzi, zice, poruncile lui Dumnezeu, mare plată va lua de la El, nu numai în viaţa cea viitoare, ci şi în aceasta de faţă.”[6]
13. Greşealele cine le va pricepe?
Intrucât păzirea poruncilor lui Dumnezeu se face cu desăvârşita părăsire de păcate, iar aceasta este un lucru cu anevoie de isprăvit pentru oamenii muritori, pentru aceasta cu cuviinţă se nedumereşte David aici, zicând: „Cine oare va fi atât de înţelept şi priceput să desluşească atacurile relelor cugetări şi a păcatelor care îi vin în toată vremea? Şi cine e acela să se păzească ca să nu cadă într-însele, adică în învoirile sau şi în lucrările lor? Deoarece păcatele multe sunt, şi atât de subţiri[subtile] şi ascunse – mai ales patimile sufletului – încât cu greu le poate desluşi cineva” [7].
De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă;
David numeşte ascunse fie păcatele cele ascunse, fie cugetările cele de ruşine şi hulitoare şi rele care se alcătuiesc în minte – pentru care roagă pe Dumnezeu să-1 curăţească, căci aceste cugetări, cu cât sunt mai subţiri şi nearătate [viclene], cu atât sunt mai cu anevoie biruite, deoarece spurcă cu toată slobozenia [neîndurător] şi în toată vremea pe bietul om, căci păcatele cele arătate [care se săvârşesc pe faţă] şi care se lucrează prin fapte, le poate birui cineva numai dacă nu va fi desăvârşit biruit de păcat şi de Diavol. Insă prin ascunse să înţelegi şi pe cele pe care cineva le greşeşte din neştiinţă, pentru că acelea sunt ascunse de cunoştinţa sa [îi sunt străine].
şi de cele străine, scapă pe robul tău.
„De păcatele cele străine, zice, milostiveşte-Te şi mă izbăveşte, Doamne.” Aici împăratul se învinovăţeşte pentru păcatele pe care din lenevirea sa le fac supuşii săi; asemenea şi Arhiereul, de greşealele pe care le fac oile sale cele dobitoceşti; şi tatăl, de relele pe care le fac fiii lor; şi stăpânul, de păcatele slugilor sale; căci păcatele tuturor celor de mai sus, deşi se socotesc străine, sunt ale înşişi apărătorilor şi stăpânilor acestora care le-au făcut. Pentru care pricină? Pentru aceea că ei, putând a le opri şi a le îndrepta, se lenevesc, şi nici le opresc, nici le îndreptează. Ori David numeşte străine acele păcate care se fac din întâmplare, din pricina împrejurărilor şi fără de voie, şi nu după socotinţa [mintea] şi alegerea cea cu totul voită şi din toată dorirea [libera alegere][8]. Ori prin cele străine se înţeleg vrăjmaşii, de care David îl roagă pe Dumnezeu să-1 păzească, milostivindu-se spre el, după Teodorit.
14. De nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi
„De nu mă vor birui (adică păcatele cele de mai sus, ascunse, şi gândurile cele rele şi de ruşine), atunci voi dobândi împlinire, căci de această dată păzesc -atât cât îmi stă în putinţă – legea Ta, însă mă tem de cele ce se fac într-ascuns în suflet.”
şi mă voi curăţa de păcat mare.
Numeşte păcat mare păcatele ascunse de mai sus, şi în neştiinţă făcute, şi străine, şi gândurile cele rele şi de ruşine, deşi unii păcătoşi socotesc că acestea pot fi lesne defăimate, însă trebuie să avem grijă, căci gândurile rele care se lucrează în minte izgonesc din suflet darul Sfântului Duh, iar dacă cineva trece cu vederea pe cei care sunt supuşi lui, lăsându-i să păcătuiască, aceasta îl face pe trecătorul cu vederea vrednic să se supună unei osânde asemenea cu cea a celor ce păcătuiesc, sau a unora mai mari ca aceştia[9] .
15. Şi vor fi spre plăcere cuvintele gurii mele,
„Atunci, zice, se vor arăta bine-plăcute Ţie, Doamne, cuvintele rugăciunii mele, când mă voi curaţi desăvârşit de toate cele ascunse zise mai sus, greşeale străine făcute din neştiinţă, şi de gândurile cele rele şi de ruşine.”
şi cugetul inimii mele, înaintea Ta este pururea.
„De mă voi curăţa, zice, de păcatele străine şi ascunse mai sus zise, cugetarea inimii mele va fi înaintea Ta totdeauna, pentru că de nu va uita inima să mai cugete cele de ruşine şi rele, nu se va învăţa a cunoaşte dumnezeieştile tale înţelegeri, [precum] şi acelea de care Tu, Doamne, Te bucuri şi îţi sunt plăcute.”[10]
Doamne, ajutorul meu şi izbăvitorul meu.
„Tu, Doamne, zice, îmi vei ajuta mie şi mă vei izbăvi de relele de mai-nainte”, ori: „Doamne, Tu eşti Cel ce-mi ajuţi în bunătăţile pe care le isprăvesc, şi Tu eşti Care mă izbăveşti de acele rele în care cad”, iar aceasta: De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă şi cuvintele următoare se potrivesc şi tuturor credincioşilor creştini.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Cineva poate folosi aceste numiri şi pentru legea duhovnicească a harului Evangheliei, după dumnezeiescul Chiril care zice că: „Trei sunt legile: firească, scrisă şi duhovnicească”.
[2] Iar dumnezeiescul Chiril zice: ,Lege a Domnului numeşte propovăduirea evanghelică, căci, cu adevărat, neprihănite sunt învăţăturile lui Hristos, care întorc şi sufletele din răutate la fapta bună, din rătăcirea idolească la buna credinţă, din neştiinţă şi din întuneric la lumină şi la cunoştinţă, însă lege s-a numit Evanghelia, pentru că dă fiecăruia cele întocmai potrivite faptelor lui, adică celor buni laude, iar celor defăimători pedeapsă”.
[3] A zis însă şi dumnezeiescul Maxim: „Frica de Dumnezeu este de două feluri. Prima se naşte întru noi din îngrozirile muncii, având păcatul ca pricină a naşterii sale, în urma căreia urmează înfrânarea, răbdarea, nădejdea cea întru Dumnezeu şi nepătimirea, după care se face [apare] în noi dragostea după rânduială – o astfel de frică nu este nici curată, nici nu rămâne de-a pururi, ci se pierde împreună cu păcatul prin pocăinţă. Iar a doua este cea înjugată cu însăşi dragostea, care face [pricinuieşte] pururi în suflet evlavia, ca nu din îndrăzneala dragostei să vină la defăimarea lui Dumnezeu. [Mesajul ultimei afirmaţii poate fi acela că dragostea neîmpreunată cu frica de Dumnezeu poate duce la defăimarea Lui, la o dragoste fără frică, îndrăzneaţă, cu pretenţii, care nu ia în considerare implicaţiile acesteia (nevoinţa, jertfa, păstrarea adevărului, tainele Bisericii etc.), de aceea, se ajunge la defăimarea lui Dumnezeu, cel mai bun exemplu fiind cel al ecumenismului, care relativizează adevărul despre Sfânta Treime, defăimând dogmele creştine sau pe însuşi Dumnezeu.] Această frică [a doua] este curată şi nu se va depărta niciodată, pentru că cel ce o are, o are într-însul în mod fiinţial. (…) Iar la frica cea dintâi se potriveşte aceasta: Frica Domnului este curată, şi aceasta: Nu este lipsă celor ce se tem de Domnul (Ps. 33: 9)”. Iar Teodorit zice: „Potrivit a numit legea lui Dumnezeu curată, adică lipsită de prihană, în vreme ce cea omenească este păcătoasă şi se numeşte frică”.
[4] Pentru aceasta, Solomon a zis despre înţelepciune că: este mai scumpă decât pietrele cele de mult preţ (Pilde 3: 15). Iar Teodorit a zis: „Judecăţile le-a numit adevărate şi îndreptate, ca pe unele care cu adevărat aduc asupra oamenilor şi cinste, dar şi certări drepte, pe acestea dar le-a numit mai scumpe decât aurul şi decât pietrele cele de mult preţ şi decât mierea, dar nu pentru toţi oamenii, ci pentru cei cu adevărat oameni, a căror viaţă nu se aseamănă cu cea a dobitoacelor celor necuvântătoare”.
[5] Despre aceasta a scris şi Maleahi: Fiul va slăvi pe Tatăl, şi robul pe Domnul său, iar dacă Eu sunt Părinte, unde este slava Mea? Şi dacă sunt Domn, unde este teama de Mine? (Maleahi 1:6).
[6] Căci pentru păzirea acestora se face plată, [anume] acele bunătăţi pe care ochiul nu le-a văzut, urechile nu le-au auzit şi la inima omului nu s-au suit, după Apostolul Pavel (cf. I Cor. 2: 9).
[7] Unde şi Pavel zice, măcar că pe sine se zice neprihănit după dreptatea cea din lege, neştiindu-se pe sine cu nimic vinovat, însă iarăşi îşi restrânge cugetarea şi zice: Căci nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă cercetează şi mă judecă pe mine este Domnul, (…) multe pătimesc şi nu pricep, iar Dumnezeu ştie (I Cor. 4: 4; afirmaţia din urmă nu se găseşte în Noul Testament în forma pe care-1 avem acum) [La Nichita]. Zice însă şi Teodorit: „Deşi voiesc cu multă osârdie a păzi poruncile lui Dumnezeu, însă fireasca neputinţă la multe lucruri fără voie mă înduplecă, şi pe unele le greşesc neştiind, iar altele mă biruiesc din pricina întâmplărilor ce-mi vin asupră-mi. Iar dacă scap de păcatul cu lucrul, gândurile mi se umplu de toată întinăciunea, pentru aceasta, Ţie mă rog, Celui ce mă poţi curăţa, şi strig: De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă”.
[8] Pentru aceasta şi la Nichita se scrie: „Străine zicem a fi patimile care năvălesc în minte din diavoleasca bântuire, până când nu le vom mai primi, iar când mintea le va primi, nu vor mai fi străine, ci vor fi greşeale proprii”.
[9] Altul însă, la Nichita, zice: „Atunci când gândurile cele rele, pe care Diavolul ni le bagă în minte, nu mă vor stăpâni astfel încât să mă învoiesc cu ele, atunci şi neprihănit voi fi, şi mă voi curaţi de păcatul cel în faptă, care este mare, cumpănindu-se cu cel din minte”. Iar Teodorit zice: „Insă prin acestea, mai-nainte vesteşte şi Testamentul cel Nou, şi darul Botezului, şi dăruirea Preasfântului Duh, de la care credincioşii iau iertare pentru cele mai-nainte greşite, iar în vremea cea din urmă, ajutor îndestulat având, se fac biruitori asupra patimilor celor ce se ridică asupră-le, şi asupra vrăjmăşitoarelor duhuri rele”.
[10] Iar la Nichita se scriu acestea: „Ia aminte la aceea că David a numit psalmul acesta cugetare a inimii, că trebuie ca cei ce laudă cu cuvinte să-şi unească şi mintea cu Dumnezeu, şi nu oricum a slobozi prin buze cuvânt, iar inima aiurea îndreptând-o şi învârtind-o, ca să nu se facă aramă sau chimval răsunător, iar dacă din adâncul sufletului se inalta, atunci vorbeste cu Dumnezeu, si este pururi inaintea Lui, cantand cu duhul, cantand si cu minte”.
TALCUIREA PSALMULUI 17-25-51
25 Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi, cu omul nevinovat, nevinovat vei fi.
26 Şi, cu cel ales, ales vei fi; şi, cu cel îndărătnic, Te vei îndărătnici.
După socotelile oamenilor potriveşti răsplătirile – o Stăpîne! – pentru că celor cuvioşi le dăruieşti cele vrednice cuvioşiei, şi celor nevinovaţi şi izbăviţi de păcat – pe cele asemenea; celor aleşi şi desăvîrşiţi – pe cele desăvîrşite, iar celor ce îndată se abat şi călătoresc pe calea împotrivnică, potrivit le găteşti să afle sfîrşitul căii. Cum şi în ce chip?
27 Că Tu pe norodul cel smerit vei mîntui, şi ochii mîndrilor vei smeri.
Că pe cei ce ori au gînd smerit, ori sînt smeriţi din întîmplare, îi învredniceşti de mîntuire şi îi arăţi vestiţi. Iar pe cei ce îşi ridică sprînceana şi robesc trufiei, îi sileşti a se pleca la pămînt şi a gîndi la prostimea firii.
28 Că Tu vei lumina pe Luminătorul meu, Doamne-Dumnezeul meu, lumina-vei întunericul meu.
Fiindcă a numit de multe ori necazurile „întuneric”, după cuviinţă numeşte izbăvirea de acestea „lumină”. Şi zice: Dobîndesc de la Tine şi această purtare de grijă, căci Luminătorul, Cel ce a primit lumina cea adevărată (şi numeşte aşa Chipul robului[1]) Se va zidi dintru a mea coapsă. Pe aceasta o zice încă şi în alt Psalm: „Acolo voi răsări cornul lui David, gătit-am Luminător unsului meu.”
29 Că întru Tine mă voi izbăvi de ispită, şi întru Dumnezeul meu voi trece zidul.
Zice: Prin darul Tău voi scăpa de toată bîntuiala şi de toată pîndirea – că „ispită” şi „zid” numeşte pîndirea.
30 Dumnezeul meu, fără prihană este calea Lui,
Cu dreptate le ocîrmuieşti pe toate, şi pentru aceasta cutez.
cuvintele Domnului – cu foc lămurite.
Şi pe aceasta am învăţat-o din nemincinoasele Tale cuvinte. Căci „cu foc lămurite” le numeşte pe cele cercate şi izbăvite de minciună, după cum am zis şi mai înapoi.
31 Scutitor este al tuturor celor ce nădăjduiesc spre Dînsul.
Nu numai eu, ci toţi cei ce au această nădejde către Dînsul vor dobîndi acelaşi ajutor.
32 Că cine este Dumnezeu, afară de Domnul nostru, şi cine este Dumnezeu, fără numai Dumnezeul nostru?
Că nici nu este alt dumnezeu, ca unul să-i dea cererea aceluia, iar altul – Acestuia.
33 Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere şi a pus fără prihană calea mea,
Că, întărindu-mă cu a Lui putere, mă sîrguiesc a umbla pe calea cea dreaptă.
34 Cel ce face picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune;
Că, precum cerbilor le-a dat după fire a călca fiarele înveninate, aşa m-a arătat şi pe mine mai tare şi mai înalt decît neprietenii.
35 Cel ce înveţi mîinile mele la război,
Că – întinzîndu-le pe acestea întru rugăciune – îi biruiesc pe vrăjmaşi.
şi ai pus arc de aramă în braţele mele,
Pentru aceasta, a făcut braţele mele ca un arc de aramă nefrînt, ca să sloboadă săgeţile asupra vrăjmaşilor.
36 şi mi-ai dat mie scuteală de mîntuire şi dreapta Ta m-a sprijinit. Şi certarea Ta m-a îndreptat întru sfîrşit şi certarea Ta aceasta mă va învăţa.
Şi m-ai pedepsit pe mine, cel ce am păcătuit, m-ai îndreptat după ce am căzut, m-ai învăţat cît de mare rău este păcatul şi m-ai învrednicit mîntuirii.
37 Lărgit-ai paşii mei sub mine, şi nu au slăbit urmele mele.
Întru strîmtorarea necazului – zice – mi-ai dat lăţimea mîngîierii, de care mîngîindu-mă, am ajuns pînă în vremea de acum. Iar pe „lărgit-ai”, Simmah l-a zis: „desfătat-ai”.
38 Goni-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dînşii. Şi nu mă voi întoarce, pînă ce se vor sfîrşi.
39 Necăji-i-voi pe dînşii, şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele.
Zice: Întărindu-mă de dumnezeiasca Ta Pronie, nădăjduiesc că-i voi birui pe toţi vrăjmaşii mei şi că nu mă voi opri pînă ce nu-i voi face iarăşi supuşi. Că aceasta a arătat zicînd: „cădea-vor sub picioarele mele.”
40 Şi m-ai încins cu putere spre război, împiedicat-ai pe toţi cei ce se sculau asupra mea, sub mine,
Adică: Mi-ai dăruit bărbăţie şi tărie şi ai împiedicat pornirea vrăjmaşilor. Aşa s-a făcut şi cu Goliat, şi cu Saul: pe acela care a cheltuit vremea lucrării întru cuvinte nebuneşti l-a surpat cu praştia, iar de cel legat cu somnul a scăpat cu lesnire. Tot aşa a scăpat şi de bîntuielile Gateenilor[2].
41 şi al vrăjmaşilor mei mi-ai dat dosul
În loc de: I-ai întors în fugă – că osebirea celor ce fug este să dea dosurile.
şi pe cei ce mă urăsc i-ai pierdut.
Pe Saul, pe Ahitofel, pe Avesalom şi pe nenumăraţi alţii.
42 Strigat-au, şi nu era Cel ce mîntuieşte, către Domnul, şi nu i-a auzit pe ei.
Nici cei străini nu au dobîndit purtarea de grijă chemîndu-i spre ajutor pe ai lor dumnezei, nici Saul, Avesalom, Semei[3] şi ceilalţi vrăjmaşi dintre Israiliteni nu L-au avut ajutor pe Dumnezeu.
43 Şi-i voi zdrumica pe ei ca praful în faţa vîntului, ca tina uliţelor voi şterge pe dînşii.
Ajutîndu-mi mie darul Tău, se vor face deşerţi şi de tot nevăzuţi.
44 Izbăveşte-mă de împotrivă-grăirea norodului!
Aici, mai-nainte vesteşte nebunia Iudeilor împotriva Mîntuitorului şi mîntuirea neamurilor şi se roagă să nu aibă nici o împărtăşire la împotrivă-grăirea acelora.
Pune-Mă-vei cap neamurilor.
Şi, cu adevărat, nu-l ştim pe David să fi împărăţit peste neamuri, ci proorocia se împlineşte prin Cel ce S-a născut dintru dînsul după trup. Pentru că Cel ce S-a născut după trup din David – „David” şi El numindu-Se, după dumnezeiescul Iezechil – Stăpînul zic, adică Hristos, a împărăţit peste toate neamurile, de-a pururea stăpînind peste toţi ca Dumnezeu, iar după întrupare primind şi slujba cea de voie a celor ce au crezut întru Dînsul.
45 Norodul pe care nu l-am cunoscut Mi-a slujit Mie, întru auzul urechii M-a ascultat.
Mai-nainte le vesteşte pe acestea de către faţa Stăpînului Hristos şi zice: Chemîndu-se, cei ce n-au primit vreodată nici pe legiuitorul, nici pe Proorocul Meu, au ascultat şi au iubit foarte cu lesnire stăpînirea Mea.
46 Fiii străini au minţit Mie, fiii străini s-au învechit şi au şchiopat din cărările lor.
Iar cei ce au fost numiţi „fii” şi au fost scrişi în rînduială de fii s-au făcut străini, fiind nemulţumitori spre facerile de bine, şchiopătînd împrejurul credinţei şi părăsind calea bunei-credinţe. Aşa zice Dumnezeu şi prin Ieremia Proorocul: „Cum te-ai întors Mie întru amărăciune, via cea străină, iar Eu am sădit vie roditoare, toată adevărată”, cuvinte prin care arată sădirea Sa şi mustră nemulţumirea acelora. Iar pe acest „s-au învechit şi au şchiopătat”, Simmah l-a zis: „se vor necinsti şi se vor ruşina”, sfîrşitul mai-nainte grăirii mărturisind că sînt într-adevăr plini de necinste: văzîndu-se numai, sînt urîcioşi tuturor.
47 Viu este Domnul, şi bine este cuvîntat Dumnezeul meu şi să Se înalţe Dumnezeul mîntuirii mele!
Pomenind împreună-grăirea Iudeilor, Proorocul însemnează Patima şi Învierea de după Patimă. Şi, fiindcă Iudeii obişnuiesc să numească „mort” pe Cel răstignit, el strigă: „Viu este Domnul, şi bine este cuvîntat Dumnezeul meu şi să Se înalţe Dumnezeul mîntuirii mele.” Şi nu numai că este viu, ci S-a şi înălţat în ceruri şi le dă mîntuire celor ce voiesc.
48 Dumnezeule, Cel ce mi-ai dat izbîndire mie şi ai supus noroadele sub mine, Izbăvitorul meu de vrăjmaşii mei cei mînioşi,
49 de la cei ce se scoală asupra mea mă vei înălţa, de omul nedrept mă vei izbăvi.
Deci Tu, Cel ce vei face acestea multe vremi mai pe urmă, mă vei izbăvi şi pe mine de cei ce îmi dau război cu nedreptate şi vei arăta bine-supus norodul pe care mi l-ai supus.
50 Pentru aceasta mă voi mărturisi Ţie întru neamuri, Doamne, şi numelui Tău voi cînta,
Că, prin neamurile ce se vor chema puţin mai pe urmă, Te voi cînta întru bisericile din toată lumea. Şi este cu putinţă a vedea sfîrşitul proorociei acesteia: dumnezeiescul David Îl laudă pe Dumnezeu prin rugi bine-credincioase întru toate cetăţile şi satele, ţarinile şi pustniciile, şi în munţi, şi în dealuri, şi pe pămînt, şi în mare, şi în cea locuită şi în cea nelocuită.
51 Cel ce măreşti mîntuirile împăratului şi faci milă unsului Tău, lui David, şi seminţiei lui pînă în veac.
Că, după ce m-ai uns împărat, Tu nu numai că mă mîntuieşti, ci m-ai şi arătat strălucit şi vestit. Şi îi vei învrednici de această purtare de grijă şi pe copiii mei, şi pînă în veac vei păzi strălucirea seminţiei mele. Însă, dacă se va înţelege aceasta iudeeşte, proorocia va fi mustrată, căci neamul lui David a ţinut împărăţia doar pînă la robie, iar după întoarcerea de acolo, singur povăţuind, Zorobabel[4] n-a lăsat moştenitori ai stăpînirii. Deci – dacă proorocia este adevărată, precum şi este negreşit, fiindcă Duhul Adevărului a descoperit-o – apoi trebuie să înţelegem prin „sămînţa lui David” cea cu strălucire veşnică pe Stăpînul Hristos, Cel ce S-a născut din David după trup, Care are Împărăţie şi slavă veşnică mai-nainte de veci, ca Făcător şi Dumnezeu, dar a luat-o şi ca om, în zilele cele mai de pe urmă. Pentru aceea a zis Dumnezeul tuturor şi prin dumnezeiescul Iezechil: „Le voi da pe David împărat al lor.” Şi iarăşi: „David Împăratul este în mijlocul lor.” Şi l-a numit pe Dînsul „David”, ca pe Cel ce a odrăslit după trup din coapsele lui David. Încă şi Fericitul Isaia strigă aceasta: „Va fi rădăcina lui Iesei Cel ce S-a sculat să stăpînească neamuri, spre Dînsul neamurile vor nădăjdui.” După ce a învăţat acestea, Fericitul Matei a început scrierea Evangheliei sale: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David…”
--------------------------------------------------------------------------------
[1] omul Iisus
[2] Locuitorii cetăţii Gat, unde s-a adăpostit David pe cînd era gonit de Saul. Despre Gateeni va mai fi vorba.
[3] Vezi nota tîlcuirii stihului 13, Psalm 30.
[4] Prinţ Iudeu născut în Babilon, primul între cele 12 călăuze care au adus la Ierusalim o caravană de strămutaţi, între 538 şi 522. Împreună cu Marele Preot Iosua reia lucrările (începute de Şesbazar în 537) pentru refacerea Bisericii, care se deschide în 515 (vezi 1 Ezdra, 2:1, 3:2,8, 4:2,3, 5:2).
Raspunsuri duhovnicesti:
Patimile care vor stapani lumea:
desfraul,betia,inchipuirea si ura intre oameni
Ce ne puteţi spune despre pecetea lui Antihrist, 666, despre care se vorbeşte în Apocalipsă?
Frate, tu crezi că se ia aşa după slovă, 666? Aceşti trei de şase simbolizează trei patimi cumplite care vor stăpâni lumea în vremea din urmă, şi anume: poftă fără de minte, adică desfrâu şi beţie cum n-a mai fost niciodată pe pământ; închipuire pripită sau imaginaţie pripită, care duce la secte, dezbinări de tot felul, boli sufleteşti, vrăjitorie, deznădejde şi sinucidere; şi al treilea şase înseamnă mânie fără judecată, adică ură între oameni, războaie, răzbunare, crime de tot felul, ceartă şi tulburare între creştini, între părinţi şi copii, aşa cum scrie la Sfânta Evanghelie. Toate aceste patimi, care sunt simbolizate prin cifrele 666, stăpânesc astăzi tot pământul, până când va veni sfârşitul lumii şi judecata de apoi. Atunci fiecare va lua după faptele sale.
Păi voi gândiţi că o să fie o pecete cu cifrele 666?
Prostii! La Apocalipsă, dacă ceri tu 666, eu îţi cer ţie „jivină gândită“ şi „cal galben“ şi „cal roib“ şi „cal negru“ şi „cetatea care naşte“. Cetatea se face femeie şi naşte. Ia să-mi spui tu mie ce-s acelea? Cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu, cele şapte trâmbiţe, ce-s acelea? Păi spune, măi! Cea mai blestemată sectă din lume, care ne ameninţă, este secta iehoviştilor. Ce hule grele aduc ei împotriva dumnezeirii! Ei nu cred în Hristos. Este o sectă politică iudaică, care luptă împotriva creştinismului şi încearcă să atace dogma Preasfintei Treimi, căci despart pe Tatăl de Fiul şi de Sfântul Duh. A fost vreodată Tatăl fără Cuvânt ? Hristos este Cuvântul Tatălui. A fost vreodată Tatăl fără Duh? Ce spune în Psalmul 12: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor“. A fost vreodată Tatăl fără Cuvânt sau fără Duh? N-ai văzut la facerea omului? „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“. Cu cine se sfătuia Tatăl, dacă nu era Fiul şi Duhul Sfânt? N-ai văzut la amestecarea limbilor: „Să ne pogorâm, să le amestecăm limbile“. Sfânta Treime de la început se descoperă în cele mai tainice Scripturi. Deci răul din draci acesta este: poftă fără minte, închipuire pripită şi mânie fără judecată. Asta înseamnă 666! „Şi va veni o sectă la sfârşitul lumii, zice Sfântul Andrei, care nu va face cruce şi le va pune Antihrist pecetea pe mâna dreaptă şi n-o vor ridica la frunte; că fruntea este partea raţională a sufletului, adică mintea“.
Am avut mai demult câteva femei baptiste tocmai de la Abrud-Alba. Două au făcut cruce. De 30 de ani erau baptiste. Una a zis: – Părinte, nu fac cruce!
- Fă cruce!, îi spun.
- Nu fac, nu pot ridica mâna în sus!
-Ţi-a pus diavolul pecetea, de aceea n-o mai ridici! Fă cruce, femeie, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu!
- Nu, că nu pot ridica mâna! Şi eu îi iau mâna dreaptă şi-i fac cruce de trei ori pe faţă.
- Văleu! Văleu! Acum am putut-o ridica! Aşa a fugit de la dânsa diavolul care o stăpânea.
- Vai, tare mă simt uşoară!
- Da! Acum s-a dus dracul de pe mâna ta!
Apoi am mărturisit-o şi s-a întors din nou la Biserică. Vedeţi puterea Sfintei Cruci? (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 3)
3 comentarii
Filed under 1
by Petre | septembrie 13, 2008
Predica la Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci
Din “Predici la Duminicile de peste an”
Editura Scara 2002
Predica la Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci
Din “Predici la Sărbătorile de peste an”
Editura Christiana 2001
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.
Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în spic? <!--[if gte vml 1]> <![endif]-->Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.
Continue reading →
Un comentariu
Filed under Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, Predici
Tagged as Pr. Cleopa, Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, Predici
by Petre | septembrie 2, 2008
Predică la Naşterea Prea Sfintei şi Pururea Fecioarei
Din “Predici la Duminicile de peste an”
Editura Scara 2002
Predică la Naşterea Prea Sfintei şi Pururea Fecioarei
Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,
Gândindu-mă la cinstea şi la slava cea mare cu care Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului; gândindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe Dânsa Puterile Cereşti; apoi cugetând şi la slavosloviile şi la rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pământ, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gândului mă face ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu, neputinciosul, o mică picătură lângă noianul cel mare al laudelor ei.
Şi iată ce am a zice:
Iubiţii mei fraţi în Hristos Iisus, v-aţi gândit vreodată oare, pentru care pricină sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rânduit în aşa fel ca praznicele împărăteşti care împodobesc crugul anului să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să sfârşească cu Adormirea ei?
Continue reading →
3 comentarii
Filed under Maica Domnului, Nasterea Maicii Domnului
Tagged as Nasterea Maicii Domnului, Pr. Cleopa, Predici
by Petre | august 22, 2008
Predica la Evanghelia din Duminica a zecea dupa Rusalii
Din “Predici la Duminicile de peste an”
Editura Scara 2002
Predică despre copilul îndrăcit
(Evanghelia Duminicii a X-a după Rusalii – Matei 17, 14-23)
Iubiţi credincioşi,
Sunt un fel de oameni care se cheamă scafandri, şi care se bagă în adâncul oceanelor şi pe fundul mărilor, şi caută acolo mărgăritare care adesea se găsesc în scoicile de pe fundul mării. Dar ca să găsească un mărgăritar ca acela, câtă osteneală trebuie să-şi ia asupra-şi aceştia, primejduindu-şi uneori chiar şi viaţa!
Aşa ni se cade şi nouă, creştinilor, care avem credinţa dreptmăritoare şi dumnezeiescul botez, să ne afundăm pururea în dumnezeieştile Scripturi, să adâncim pururea mintea noastră în dumnezeieştile şi preaadâncile înţelesuri ale ei, căci numai aşa vom afla mărgăritarele cele preasfinte şi preafolositoare pentru mântuirea sufletelor noastre.
Aţi auzit Evanghelia de astăzi. Dacă o iei după slovă, Evanghelia e scurtă, dar dacă vrei să tâlcuieşti fiecare verset în parte, poţi să faci o predică foarte lungă. Dar nu e vreme acum, în cadrul dumnezeieştii Liturghii, să facem cu de-amănuntul tâlcuirea acesteia, ci vom da doar nişte spicuiri din înţelesul ei.
Se spune în ea: „În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om oarecare”. Evanghelia nu ne spune cine era omul acela, din care parte a Palestinei, ce stare avea: era bogat, era sărac, era înţelept, era mai simplu, era bolnav sau era sănătos? Spune doar simplu că a venit un om oarecare, cu o rugăminte. Şi care era rugămintea lui? A adus la Iisus Hristos un copil al său, care era cuprins de drac, mai cu seamă în timp de lună plină.
Dumnezeiescul Evanghelist Marcu spune încă şi cum se îndrăcea. Când îl apuca diavolul, zice că îl trântea pe jos şi făcea spume. Iar dumnezeiescul Luca spune mai mult, anume că striga tare, ţipa, urla, se bătea cu capul de pietre, spumega şi avea faţa cu totul schimbată şi cu totul înfricoşată.
Continue reading →
3 comentarii
Filed under Duminica a 10-a dupa Rusalii, indracit, Post, Predici, Rugăciune
Tagged as Duminica a 10-a dupa Rusalii, Ortodoxie, Pr. Cleopa, Predici
by prcleopa | septembrie 20, 2007
DESPRE BISERICĂ
Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003
Capitolul 1
DESPRE BISERICĂ
După ce am arătat în cele de până aici istoria sectelor, celor mai vechi şi a celor mai noi, precum şi istoria sectelor care bântuie în ţara noastră, în cele ce urmează vom face o expunere pe scurt a doctrinei noastre Ortodoxe relativ la întrebările sectarilor, începând cu Biserica, pe care ei o atacă şi o înţeleg cu totul rătăcit din cuvintele Sfintei Scripturi, pe care ei le răstălmăcesc spre a lor pierzare (II Petru 2, 16). Continue reading →
Un comentariu
Filed under Biserică
by prcleopa | septembrie 20, 2007
DESPRE ORTODOXIE
Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003
Capitolul 2
DESPRE ORTODOXIE
Credinciosul: Ce se înţelege prin „Ortodoxie”?
Preotul: Cuvântul „Ortodoxie”, frate, este de origine greacă, format din orthos şi doxa, adică dreapta credinţă, închinare adevărată, sobornicească, învăţătură care se plasează în continuitatea directă şi neîntreruptă a tradiţiei apostolice, prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice şi care formează credinţa comună a Bisericii neîmpărţite din primul mileniu. Continue reading →
5 comentarii
Filed under Ortodoxie
by prcleopa | septembrie 20, 2007
DESPRE SFÂNTA SCRIPTURĂ
Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003
Capitolul 3
DESPRE
SFÂNTA SCRIPTURĂ
Sectarul: Ce înţelegeţi voi şi ce înţelegere aveţi despre Sfânta Scriptură?
Preotul: Noi prin Sfânta Scriptură înţelegem colecţia cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, care au fost scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (circa 1400 de ani înainte de Hristos) până la autorul Apocalipsei (circa 100 de ani după Hristos). Continue reading →
3 comentarii
Filed under Scriptură
by prcleopa | septembrie 20, 2007
DESPRE SFÂNTA TRADIŢIE
Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003
Capitolul 4
DESPRE
SFÂNTA TRADIŢIE
(sectarii nu recunosc Sfânta Tradiţie)
Sectarul: Ce este Sfânta Tradiţie, pe care voi, ortodocşii, o socotiţi al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o puneţi în egalitate cu dumnezeiasca Scriptură? Continue reading →
Un comentariu
Filed under Tradiţie
by prcleopa | septembrie 20, 2007
DESPRE CULTUL SFINŢILOR ŞI AL ÎNGERILOR
Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003
Capitolul 5
DESPRE
CULTUL SFINŢILOR ŞI AL ÎNGERILOR
(Sectarii nu admit cultul îngerilor şi al sfinţilor)
Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, vă închinaţi la îngeri şi la sfinţi şi îi puneţi pe ei mijlocitori către Dumnezeu pentru mântuirea voastră? Continue reading →
Un comentariu
Filed under Fără categorie
by prcleopa | septembrie 20, 2007
DESPRE PREACINSTIREA SFINTEI FECIOARE MARIA
Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003
Capitolul 6
DESPRE
PREACINSTIREA SFINTEI FECIOARE MARIA
(Sectarii nu admit nici preacinstirea Maicii Domnului)
Sectarul: Dar pe Maria, Maica lui Iisus Hristos, de ce voi, ortodocşii, o cinstiţi atât de mult şi vă închinaţi la ea ca la Dumnezeu? Continue reading →Capitolul 6
DESPRE
PREACINSTIREA SFINTEI FECIOARE MARIA
(Sectarii nu admit nici preacinstirea Maicii Domnului)
Sectarul: Dar pe Maria, Maica lui Iisus Hristos, de ce voi, ortodocşii, o cinstiţi atât de mult şi vă închinaţi la ea ca la Dumnezeu?
Preotul: Noi pe Preasfânta Fecioară Maria şi Născătoarea de Dumnezeu o cinstim mai mult ca pe toţi sfinţii şi îngerii, dar totuşi nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce se dă ei se numeşte preacinstire (supravenerare), şi ei i se cuvine această preacinstire pentru că ea este Maica lui Dumnezeu, nu numai o „prietenă” a Lui, asemenea celorlalţi sfinţi. De aceea se spune în cântarea bisericească (axionul): «Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii». Ea este mai presus decât sfinţii şi îngerii, deoarece şi îngerii şi oamenii i se închină. Astfel i s-a închinat ei arhanghelul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1, 28–29), şi în acelaşi chip i s-a închinat ei şi Sfânta Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40–43). Însăşi Sfânta Fecioară, prin Duhul Sfânt, prooroceşte că pe ea o vor ferici toate neamurile: Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic… (Luca 1, 48–49), adică cinstirea ei este voită Dumnezeu.
Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, pentru că nici Însuşi Fiul ei, Iisus Hristos, n-a cinstit-o. Aceasta se vede din cuvintele Mântuitorului, redate de Sfântul Evanghelist Matei în textul următor: Şi cineva i-a zis: Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-Ţi vorbească. Iar El, răspunzând, i-a zis: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Căci oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă (Matei 12, 47–50). Deci faptul că Fecioara Maria I-a fost mamă nu are nici o importanţă. În faţa Lui, legăturile Sale de sânge sau de rudenie trupească n-au nici un preţ şi nici o precădere faţă de legăturile Sale spirituale cu cei ce fac voia Tatălui, oricine ar fi aceştia.
Preotul: Aici este vorba de altceva şi anume că, în afară de înrudirea trupească, mai există şi o altă înrudire cu Hristos, mult mai mare şi mai importantă, înrudirea sufletească ce constă în a face voia lui Dumnezeu. Această înrudire însă nu desfiinţează şi nu micşorează pe cea trupească. Deosebirea stă numai în aceea că înrudirea sufletească şi-o poate câştiga oricine, împlinind voia Tatălui. Înrudire înseamnă nu numai o legătură de sânge, trupească, ci şi o legătură de dragoste şi de unitate sufletească. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine sufleteşte înrudit cu Dumnezeu, deoarece Îi este cu totul ataşat lui Dumnezeu.
Astfel, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micşorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, deşi este de mai mare preţ, o poate realiza totuşi orice credincios. Aşadar, a fost un cuvânt de îndemn şi de încurajare la adresa mulţimii, iar nu unul de dispreţ la adresa Maicii Sale*. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât a fost cu Maica Sa pe pământ, pururea o asculta şi o iubea şi era supus faţă de ea (Luca 2, 51) şi oricând îi cerea ceva, nu se arăta neascultător faţă de ea. Astfel, vedem că la nunta din Cana Galileii, la cererea Mamei Sale, El a făcut prima minune, prefăcând apa în vin (Ioan 2, 3–10).
Apoi a avut mare grijă de Maica Sa, chiar şi când era răstignit pe cruce; purtându-i de grijă, a dat-o spre îngrijire celui mai iubit dintre toţi ucenicii Săi – lui Ioan Evanghelistul –, după cum este scris: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis Maicii Sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi a zis ucenicului: «Iată mama ta! Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o sub îngrijirea sa» (Ioan 19, 26–27). Vezi că Mântuitorul, nici în vremea cea grea a suferinţelor Sale de pe cruce, nu a neglijat purtarea de grijă faţă de Maica Sa, care L-a născut şi L-a crescut? Şi cum oare ar fi putut să dispreţuiască pe Mama Sa, când Însuşi Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată şi pe mamă, după cum s-a scris: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta (Deut. 5, 16)?
Sectarul: Dar de ce voi numiţi pe Maria pururea Fecioară, de vreme ce Însuşi Fiul său a numit-o femeie, ceea ce înseamnă că a fost căsătorită, iar nu fecioară, căci aşa se adevereşte din cuvântul Scripturii: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea, stând alături, a zis Maicii Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Tot aşa o numeşte, dispreţuitor, şi la nunta din Cana Galileii: Zis-a ei Iisus: Ce este Mie şi ţie, femeie? (Ioan 2, 4). În acest caz, nici nu o putem socoti mai mult şi nu îi putem aduce un cult deosebit.
Preotul: În citatul prim, nicidecum nu este vorba de dispreţ, ci, dimpotrivă, se vede cum s-a îngrijit de soarta ei, încredinţând-o spre purtare de grijă Apostolului Ioan, ştiind că El nu va mai fi printre cei vii, pentru ca să o îngrijească în la bătrâneţile ei. Acest lucru nu este o necinstire, ci, cu adevărat, o mare cinstire şi respect faţă de Mama Sa, căreia nici în chinurile de pe cruce nu uită să-i poarte de grijă, datorită dragostei celei mari pe care o avea faţă de ea, ca mamă.
Iar dacă o numeşte «femeie», nicidecum în înţeles de femeie căsătorită sau în semn de dispreţ, ci numai în înţeles de gen. Căci tot aşa s-au adresat şi cei doi îngeri Mariei Magdalena la mormânt: Femeie, de ce plângi? (Ioan 20, 12–13). Iar cei doi bărbaţi, care s-au arătat la Înălţarea la cer a Domnului, au zis către apostoli: Bărbaţi galileeni, ce staţi privind la cer? (Fapte 1, 11). Nici îngerii, nici cei doi bărbaţi n-au adresat dispreţuitor cuvintele «femeie» sau «bărbaţi», ci dimpotrivă, în chip mângâietor.
Sectarul: Dar unde spune în Sfânta Scriptură că Maria, mama lui Iisus, a fost fecioară şi pururea fecioară, aşa cum o numiţi voi, ortodocşii, pe ea?
Preotul: Că a născut fiind fecioară, Sfânta Scriptură ne arată în acest fel: când arhanghelul Gavriil a venit în Nazaret şi i-a binevestit ei că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), intrând la ea a numit-o: plină de har… şi …binecuvântată între femei (Luca 1, 28). Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate fi aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul Care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1, 29–35).
Ai auzit, omule rătăcit, cum arhanghelul s-a închinat Fecioarei Maria numind-o pe ea plină de har şi binecuvântată între femei şi că ea a aflat mare har de la Dumnezeu, că n-a cunoscut bărbat, că a fost umbrită de puterea Celui Preaînalt şi că a zămislit şi a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu? Ai mai auzit că, deşi era fecioară neştiind de bărbat, îngerul Domnului nu i-a zis «binecuvântată eşti tu între fecioare», ci între femei. Prin aceasta nearătând dispreţ faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea «plină de dar», ci descoperind o veche taină: zdrobirea capului şarpelui prin femeie (Fac. 3, 15) şi că ea va fi acea tainică şi duhovnicească Evă care va naşte pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viaţa în lume?
Dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii zic că Hristos S-a numit sămânţă a femeii (Fac. 3, 15), ca Cel ce nu S-a născut din sămânţă de bărbat, ci de la Duhul Sfânt şi din Preacuratele sângiuri ale Preasfintei Fecioare Şi-a luat trup.
Aşadar, câtă nebunie şi rătăcire este în capul sectarilor care hulesc pe Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, cea neispitită de bărbat, punând-o pe ea în rândul femeilor celor măritate. Pe cea plină de dar, pe cea care a aflat har de la Dumnezeu şi este binecuvântată între femei (Luca 1, 28).
Vor vedea aceşti hulitori şi stricaţi la minte şi la înţelegere sectari în ziua cea mare a judecăţii celei de apoi, când această Împărăteasă şi Fecioară Maria va sta de-a dreapta tronului Fiului său cu mare şi negrăită slavă, după cum Psalmistul a arătat, zicând: Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Ps. 44, 11, 20–21). Şi ce zici tu, o, ereticule, oare pentru că arhanghelul Gavriil a numit-o pe ea femeie, zicând: binecuvântată eşti tu între femei, apoi pentru aceasta zici că Fecioara Maria era femeie căsătorită, aşa cum o numiţi voi cu hulă şi nebunie ereticească? Oare n-a zis ea la închinarea îngerului că «nu ştiu de bărbat» (adică este fecioară)?
Sau când Dumnezeu a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam (Fac. 2, 21–22) şi a adus-o la el, iar el a numit-o pe ea «femeie» – oare şi atunci Eva era femeie căsătorită, fiindcă o numise Adam «femeie»? Oare nu era atunci Eva fecioară zidită din trupul cel feciorelnic al lui Adam, fără de împreunare de femeie? Aşadar, dacă Eva a fost zidită de Dumnezeu, fecioară, iar Însuşi Dumnezeu şi Adam pe această fecioară, Eva, o numesc «femeie» (Fac. 2, 22–23). Apoi nu o numeşte şi pe Maria «femeie», în înţeles că era femeie căsătorită, cum rău şi nebuneşte înţelegeţi voi, sectarii, cuvântul «femeie»?
Ci atât Dumnezeu, cât şi Adam au zis Evei «femeie» – atunci când ea era fecioară –, ca să arate prin acest cuvânt că ea era parte femeiască, nu bărbătească, şi prin cuvântul femeie a arătat genul ei feminin. Dar nicidecum nu se înţelege că Dumnezeu şi Adam, pe cea luată din coasta lui Adam – şi care atunci era fecioară – au numit-o femeie în înţeles de femeie măritată (căsătorită), aşa cum voi rătăcit şi rău înţelegeţi cuvântul femeie din Sfânta Scriptură. Căci precum Eva era fecioară, atunci când i s-a zis «femeie», tot astfel „Eva” cea tainică şi duhovnicească, Preacurata Fecioară Maria, care a născut pe Noul Adam, Hristos, fecioară este în vecii vecilor, cu toate că Sfânta Scriptură o numeşte pe ea «femeie», arătând prin aceasta genul ei feminin.
Atunci Adam, prin lucrarea lui Dumnezeu, a născut întru feciorie din trupul său femeie fără de femeie (adică fără a se împreuna cu femeie), iar la plinirea vremii, firea femeiască, prin lucrarea Sfântului Duh, a născut bărbat fără de bărbat, în feciorie născând Fecioara şi rămânând fecioară, precum şi la început a născut Adam femeie fără de femeie, rămânând întru feciorie. Aşa binevoind Dumnezeu ca întru Fecioara Maria să dea împrumut firii lui Adam celui vechi, prin Noul Adam Cel născut din Fecioară, Care a venit în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră din negrăita Sa milă şi bunătate, pentru ca să izbăvească pe vechiul Adam, cu tot neamul lui, din osândă şi din moarte. Căci precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi vor învia (I Cor. 15, 22; Rom. 5, 8; Ioan 3, 16; 5, 24).
Deci ia aminte, omule rătăcit – tu şi cei asemenea ţie –, că Sfânta Scriptură nu numeşte pe Maica Domnului «femeie» (Luca 1, 43) în sensul de femeie căsătorită, cum rău şi sucit înţelegeţi voi, ci, prin cuvântul «femeie», Sfânta Scriptură arata numai genul feminin al Sfintei Fecioare Maria şi totodată arată în chip umbros şi tainic că ea este femeia aceea prin care se va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15) şi prin care va veni mântuirea neamului omenesc.
La cele de mai sus trebuie adăugat şi:
1. Fiind Maică a Mântuitorului, Fecioara Maria a fost şi este mijlocitoare a mântuirii.
2. Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pântecele ei, a fost cu totul curăţită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost.
3. Fiindu-i prezisă de Dumnezeu cinstirea ei – ca nici o altă cinstire a vreunui om –, Sfânta Fecioară Maria trebuie socotită ca cea dintâi dintre sfinţi, aşa cum Ioan Botezătorul este cel mai mare între prooroci (Luca 7, 28), deoarece venirea lui a fost profeţită de alţi profeţi (Mal. 3, 1; Isaia 40, 3).
Pentru toate acestea, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine o cinstire mai mare decât altor sfinţi, o preacinstire, ea fiind împărăteasa şi cununa tuturor sfinţilor. Iar cum că şi după naştere a rămas fecioară, citeşte şi vezi cele proorocite despre ea de Proorocul Iezechiel (44, 1–3).
Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, şi nici nu poate fi preavenerată ca fecioară, pentru că a mai avut şi alţi copii, care sunt numiţi de Sfânta Scriptură «fraţi şi surori» ai lui Iisus, iar Iisus este numit «întâiul născut» (Matei 1, 25), de unde urmează că Maria a mai avut ulterior şi alţi fii. Şi într-adevăr Biblia ne vorbeşte de nişte «fraţi» ai Domnului şi, de asemenea, despre «surorile» Lui, când redă cuvintele iudeilor, nedumeriţi de persoana minunată a Domnului: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosi şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi? (Matei 13, 55–56; Marcu 6, 3). Atunci de ce să falsificăm adevărul numind-o pe Maica Domnului «Pururea Fecioară» şi venerând-o ca atare?
Preotul: În citatul prim, expresia «întâiul născut» nu înseamnă numaidecât că trebuie să presupunem şi existenţa altora născuţi ulterior (al doilea, al treilea etc.). Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde «întâiul născut» se numeşte cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai avea şi alţi fraţi sau nu (Ieş. 13, 2) şi unde adeseori numeralul cardinal (1, 2, 3 etc.) este înlocuit ori întrebuinţat amestecat cu cel ordinal (întâiul, al doilea, al treilea). Ebraismul acesta a intrat şi în felul de vorbire al Noului Testament. În cazul de faţă «întâiul născut» înseamnă «unul născut» în sens de «unicul născut».
Alt înţeles este exclus, deoarece, dacă într-adevăr Iisus ar mai fi avut şi alţi fraţi naturali (fii ai Mariei) n-ar fi lăsat-o pe Maica Sa în grija unui apostol, ci în grija vreunui frate al Său. În citatul al doilea, într-adevăr este vorba de «fraţi» şi de «surori» ale Domnului. «Fraţii» sunt chiar amintiţi cu numele şi sunt în număr de patru, iar «surorile» (la plural) trebuie să fi fost cel puţin două. În Sfânta Scriptură sunt amintiţi de mai multe ori (vezi Matei 12, 47–50, Marcu 3, 31; Luca 8, 19; Ioan 2, 12; 7, 3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; Gal. 1, 19). Ei însă în nici un caz nu au putut fi fraţi naturali ai lui Iisus Hristos şi fii ai Mariei, mama lui Iisus, pentru că:
1. După o veche şi unanimă tradiţie, Maria, mama lui Iisus a rămas după naştere fecioară, aşa cum a fost prefigurată în vedenia Proorocului Iezechiel (44, 1-3).
2. Mama acestor aşa-zişi «fraţi» ai Domnului este o altă persoană decât Fecioara Maria, căci este numită în Sfânta Scriptură «Maria» sau «cealaltă Marie» (adică deosebită de Maria, Maica Domnului, şi de Maria Magdalena) sau «sora mamei Lui, Maria lui Cleopa», fiind amintită chiar alături de Maica Domnului şi în apropierea ei.
Iată textele biblice lămuritoare: Şi erau acolo multe femei, privind de departe… între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu (Matei 27, 55–56). Iacov şi Iosi sunt doi din cei patru «fraţi» ai Domnului (Matei 13, 55). Mama lor aşadar este o altă persoană decât Maria, mama lui Iisus. Evanghelistul continuă apoi: Târziu, sâmbătă noaptea…, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul (Matei 28, 1). Aici iarăşi este vorba de «cealaltă Marie», care nu poate fi alta decât mama «fraţilor» Domnului şi despre care a fost vorba şi în textul precedent. În chip asemănător scriu şi ceilalţi evanghelişti: Şi erau şi femei care priveau de departe, între ele Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, priveau unde L-au pus (Marcu 15, 40, 47).
Acelaşi evanghelist scrie apoi: După ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomea au cumpărat miresme ca să vină să ungă trupul lui Iisus (Marcu 16, 1). Apoi, în alt text: Iar ele erau: Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea (Luca 24, 10). Şi, în sfârşit, altul: Şi stăteau lângă Crucea lui Iisus, mama Lui şi sora (verişoara) mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena (Ioan 19, 25).
În toate textele de mai sus este vorba de aceleaşi femei care au luat parte la evenimentele Patimilor şi ale Învierii Domnului. Toate sunt pomenite cu numele, numai «Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi» (doi din «fraţii» Domnului – Matei 13, 55) este numită în ambele locuri «Maria, mama lui Iacov», apoi alteori «mama lui Iosi», sau «cealaltă Marie», iar în alte locuri, «sora mamei Lui, Maria lui Cleopa». Dar după adevăr este vorba de aceeaşi persoană, căci totdeauna este numită «Maria». Deci «fraţii Domnului», având altă mamă decât pe Maria, mama lui Iisus, nu pot fi fii ai Fecioarei Maria şi fraţi naturali ai lui Iisus.
3. «Fraţii Domnului» nici ei înşişi nu se numesc «fraţi», ci «robi» şi «slujitori ai lui Iisus», anume după toată probabilitatea – căci certitudine deplină nu există – doi dintre ei, Iacov şi Iuda, sunt autorii celor două epistole soborniceşti, numite «a lui Iacov» şi respectiv «a lui Iuda». Or, acolo ei se numesc «rob» (Iacov 1, 1) şi «slujitor» (Iuda 1, 1) ai Domnului Iisus, iar nu «fraţi».
4. Dacă ar fi fost fraţi naturali ai Săi, Hristos i-ar fi făcut apostoli, ori ei n-au fost apostoli. Deşi mulţi presupun că aceştia doi dintre «fraţii Domnului», anume Iacov şi Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli care poartă acest nume (Iacov fiind numit la fel cu «fratele Domnului» cel mic – în toate listele apostolilor, iar Iuda «fratele Domnului» ar fi fost Iuda Tadeul); totuşi, aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de întemeiată, mai ales că ei înşişi nu se numesc «apostoli», după cum nu se numesc nici «fraţi ai Domnului»; iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17). Despre Iacov, «fratele Domnului», se ştie numai că a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului şi că se bucura de cea mai mare autoritate, atât în faţa credincioşilor, cât şi în faţa apostolilor (Fapte 12, 17; 15, 13), în timp ce Apostolul Iacov al lui Zevedeu fusese ucis (Fapte 12, 2); iar despre celălalt Iacov nu mai putem şti nimic.
5. Hristos ar fi încredinţat în grija lor pe Fecioara Maria, iar nu în grija Apostolului Ioan, care, oricum, era mai străin acesteia decât un fiu al ei.
6. Deci «fraţii Domnului» nu pot fi nici măcar fraţi vitregi ai lui Iisus sau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară a acestuia, deoarece:
a) Nicăieri nu se spune şi nicăieri nu se poate presupune că Iosif ar mai fi fost căsătorit şi înainte şi că ar fi devenit văduv prin divorţ. Ştim din Tradiţie doar atât, că era «drept».
b) Mama «fraţilor Domnului», după cum s-a văzut mai sus, trăia şi era în apropierea intimă a Maicii Domnului, ceea ce ar fi fost exclus – pentru motive lesne de înţeles – dacă ea ar fi fost cândva soţia lui Iosif, acum divorţată.
7. Ţinând seama de faptul că peste tot, în Orient, dar în special la iudei, cuvântul «frate» se întrebuinţa şi în înţeles mai larg, de «văr» sau de alte rudenii mai apropiate sau mai îndepărtate, ca de exemplu la Facerea (13, 8), unde Avraam îl numeşte pe Lot «frate», deşi îi era numai nepot de frate (Fac. 11, 27), trebuie să admitem că şi «fraţii Domnului» au fost – probabil – veri ai lui Iisus, dar nu veri primari, pentru că deşi mama lor este numită «soră» a Maicii Domnului (Ioan 19, 25), ea nu putea să fi fost soră bună a acesteia, deoarece purta acelaşi nume cu Maria, ceea ce numai foarte rar se obişnuia în vechime, ca două surori sau doi fraţi să poarte acelaşi nume. Ci cuvântul «soră» trebuie să aibă aici, de asemenea, înţelesul de vară, probabil vară primară. În acest caz, fiii ei, numiţi «fraţii Domnului», ar putea fi cel mult veri secundari ai lui Iisus Hristos.
Sectarul: Din cele arătate până aici, s-ar putea crede că Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, a rămas pururea fecioară şi nu a mai avut alţi copii în afară de Iisus, dacă nu ar fi scris în Sfânta Scriptură că Iosif n-a cunoscut-o pe ea, numai până ce a născut pe Cel întâi Născut, pe Iisus Hristos, lăsând astfel a se înţelege că apoi ea ar fi putut avea şi alţi copii.
Preotul: Sfânta Scriptură zice într-adevăr: Şi n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul său Cel Unul Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25); dar luaţi aminte şi înţelegeţi că, în Sfânta Scriptură, expresia până când înseamnă veşnicie.
Căci zice Domnul: Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Oare aceasta înseamnă că se va despărţi de noi după sfârşitul veacului acestuia? Oare nu zice dumnezeiescul Apostol Pavel: Şi astfel (după obşteasca înviere) pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4, 17)?
Iar în alt loc al Sfintei Scripturi este scris: Zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale (Ps. 109, 1). Oare aceasta înseamnă că după aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu va şedea de-a dreapta Tatălui spre a împărăţi cu El peste toate veacurile, ştiind bine că împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Luca 1, 35)?
Iar dacă în alt loc al Sfintei Scripturi se zice că Noe a dat drumul corbului din corabie spre a vedea dacă a scăzut apa, şi zburând corbul nu s-a mai întors până când s-a uscat apa pe pământ (Fac. 8, 7), aceasta înseamnă că s-a mai întors la corabie vreodată?
Iarăşi se arată în dumnezeiasca Scriptură că Micol, fata lui S |
;){kind=spacer}
Raporteaza acest Grup