Descriere | Oare iubesc cu adevarat?Pe cine?
E uimitor cum in spatele unei aparent altruiste iubiri fata de semenii nostri, se afla o foame enorma de iubire, o cautare cu disperare dupa un raspuns din partea lor.
Par a darui cu o mare larghete sufleteasca, si totusi ceea ce fac inseamna iubire de sine.E vorba despre ceea ce Arhim. Simeon Kraiopoulos exprima minunat in cartea “Te cunosti pe tine insuti?”:
“Este plin de sudoare, alearga incolo si-ncoace, dar se vede ca tot efortul pe care-l face, toata stradania, sunt pentru a mentine acea stare bolnavicioasa, adica pentru a nu pierde iubirea pe care o cauta, tovarasia dupa care alearga.”
Am inteles citind aceasta carte ca e bine sa ne punem cinstit intrebarea: Fac acest lucru pentru Hristos, fara sa astept de la OM ceva in schimb, sau fac acest lucru deoarece in adancul sufletului meu este (si eu stiu ca este) o imensa, nepotolita sete de iubire pe care vreau s-o astampar?
“Prima insusire a oamenilor care au fost loviti de aceasta boala este faptul ca se conformeaza la ceea ce spun ceilalti, la ceea ce cer ceilalti, la ceea ce cauta ceilalti. Si, mai concret, am spus ca acesti oameni fac totul, pierzandu-si chiar demnitatea lor, pentru a-si putea asigura iubirea celorlalti, pentru a-si putea asigura aprecierea celorlalti, pentru a putea avea laudele si aprobarea celorlalti”
Aceasta disperare dupa iubire actioneaza la nivelul cel mai profound al sufletului meu si ma “impinge” sa dau in stanga si in dreapta afectiune, atentie, uneori daruri materiale, sperand ca inzecit voi “dobandi”- greseala e ca astept sa dobandesc de la OM nu de la Hristos.
Ma aflu astfel in starea pe care psihologia clasica o numeste “dependenta de iubire”, care, pe langa tot zbuciumul (tot “iadul” cum spunea Arhim. Kraiopoulos) pe care il aduce in sufletul meu, este uraciune inaintea lui Dumnezeu.Dependenta de iubire este urata fiindca ea semnifica de fapt o proportionala iubire de sine.
Eu una ma consider castigata, fie si numai prin faptul ca am inteles ca sunt bolnava.
Autorul ne mai spune:
“Adica, nu cumva fiecare dintre noi, prin tot ce face si prin tot ce nu face, “se cauta pe sine”, cum spun Parintii?Si-l vom gasi, dar “spre propria pierzare”. Atunci cand cineva cauta aceasta iubire bolnavicioasa de la ceilalti, cauta, de fapt, sa-i fie satisfacuta iubirea de sine, dupa cum spun Parintii.Ma intreb, adica, daca nu cumva, prin orice facem, nu ne cautam pe noi insine si ne gasim, dar spre propria pierzare si spre raul celorlalti? Insa, daca facem aceasta cercetare, daca facem aceasta afundare inlauntrul nostru si prindem ceva, intelegem, recunoastem, si in continuare facem ceea ce trebuie, luam imediat atitudine, este posibil ca Dumnezeu sa ne izbaveasca de toate si chiar sa ne calauzeasca pe drumul adevarat, sa ne calauzeasca la dragostea adevarata, la mantuire.
…Asadar, daca fiecare examineaza, cerceteaza, va vedea ca de cele mai multe ori oamenii fac multe lucruri numai si numai pentru a-si putea asigura iubirea, aprecierea, si aprobarea celorlalti sau a unei persoane de care s-au atasat.Acesta, desigur, este imposibil sa fie numit crestinism, oricat ar parea ca are manifestari crestine.
Oamenii acestia, adica persoanele bolnave care patesc asa ceva, nu se mai pot dupa aceea calma, nu-si pot afla linistea, nu-si pot afla odihna. Si sunt gata, sunt dispusi sa faca ceea ce are nevoie celalalt, ceea ce cred ei ca-l va multumi pe celalalt, ca-l va face iarasi sa-i aprecieze, sa-i aprobe, ceea ce cred ei ca va ajuta pentru a-si asigura iubirea lui. Sunt gata sa se comporte si slugarnic, sa-si piarda demnitatea, sa devina de batjocura tuturor.
Un asemenea suflet care, isi da seama sau nu, vrea ori nu vrea, depinde in acest fel de ceilalti, se ataseaza in acest fel de ceilalti, care nazuieste spre iubirea celorlalti ca spre insusi Dumnezeu, nu poate fi vizitat de harul Lui Dumnezeu, nu poate primi binecuvantarea Lui Dumnezeu, la el nu poate veni Hristos.Intr-un asemenea suflet nu este cu putinta, dupa cuvintele apostolului Pavel: “Nu eu traiesc, ci Hristos traieste in mine”, sa traiasca Hristos.Acest suflet s-a pierdut pe sine, acest suflet s-a abatut de la sine, acest suflet s-a prins de altceva.
Sufletul a fost stapanit de o persoana, a fost stapanit de tot ceea ce se poate numi idol.
Dumnezeu, desigur, se va mania. Nu stim ce ne va face cand vom pleca din aceasta lume, dar cat suntem aici si traim asa, nu vom putea inainta duhovniceste, adica nu se vor intampla minuni in noi. Celorlalti le facem mare rau, pentru ca nu suntem marturisitori autentici ai crestinismului. Nu suntem marturisitori adevarati ai Evangheliei, ai revelatiei Lui Dumnezeu in lume si, prin urmare, nu putem ajuta lumea, desi avem aceasta obligatie.”
Cei care ati cazut pe ganduri puteti gasi raspunsuri in cartea de care v-am pomenit (si din care am citat poate putin cam mult din perspectiva drepturilor de autor ) “Te cunosti pe tine insuti?” scrisa de Arhim. Simeon Kraiopoulos, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008.
Doamne, pentru Numele Fiului Tau, vindeca-ne si ne fa capabili de iubire autentica, curata catre Tine si semenii nostri!
|