|
|
Event Information
| Nume Eveniment |
VINDECAREA DEMONIZATILOR DIN GADARA |
| Descriere Eveniment |
Vindecarea celor doi demonizati din ţinutul Gadarei:
Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizati, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Il rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. (Matei 8,28-34. Duminica a 5-a după Rusalii)
- R Rădulescu: Doi oameni demonizati ies în calea Mântuitorului Hristos, în ţinutul Gadarenilor, ne spune acelaşi Evanghelist Matei. Părinte profesor Constantin Coman, diavolii Il recunosc pe Iisus Hristos şi I se adresează cu cuvinte pe care vă cer să ni le explicaţi: „Venit-ai aici mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti?” „înainte de vreme…”, spun diavolii. Când să presupunem că ar fi considerat ei că ar fi fost vremea să vină Mântuitorul Hristos?
- Pr. Coman: Oricând ar fi venit Mântuitorul, ar fi fost înainte de vreme pentru dânşii! Pentru orice om prins de o patimă sau de inerţia răului – cu atât mai mult pentru întruchiparea răului care este diavolul – orice vestire a sfârşitului este prematură. Facem această experienţă în viaţa noastră de toate zilele. Amânarea la nesfârşit a hotărârii de a pune capăt unui viciu sau unui păcat, unei patimi adânc înrădăcinate, evident păgubitoare, se înscrie în această logică. Răul se vrea înveşnicit şi reacţionează cu multă potrivnicie la vestea sfârşitului. Apoi, este bine ştiut că, spre deosebire de oameni, diavolii, duhuri fiind, au cunoştinţă. Dacă oamenii nu reuşesc să vadă dumnezeirea lui Hristos, diavolii o văd şi simt sfârşitul. Vedem şi în Evanghelia de astăzi, cum se adresează lui Iisus, invocând calitatea Acestuia de Fiu al lui Dumnezeu:
„Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Matei 8,29).
Prezenţa lui Hristos îi făcea să sufere chinuri groaznice, erau biciuiţi în chip nevăzut, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot el consideră că demonii se gândeau că a sosit vremea osândei lor veşnice şi înfricoşătoare! Exegeza modernă propune mai multe erminii. Unii exegeţi cred că demonii sunt surprinşi de ameninţarea venită din partea lui Iisus, deoarece ei ştiau că sfârşitul puterii lor avea să vină numai odată cu sfârşitul acestui veac. Alţii spun că expresia „înainte de timp” se referă la timpul propovăduirii Evangheliei la neamuri, care nu sosise încă. Ne aflăm, într-adevăr, în afara spaţiului iudaic, din moment ce populaţia de aici creştea porci, animale necurate pentru iudei. Este interesantă reacţia diavolilor, diferită de a oamenilor care fac rău: ei nu încearcă să se justifice, să spună că nu au făcut rău sau că l-au făcut din cauza altora, ci încearcă numai să îndepărteze momentul osândei. Acesta este, după părerea mea, rostul acestei exprimări, de altfel retorică. „Foarte probabil demonii voiau, pur şi simplu, să mai trăiască!” conchide un comentator contemporan nouă. Apoi, să nu uităm un lucru, pe care l-am mai spus în dialogurile noastre şi care aş dori să fie reţinut: personajul principal al întâmplării nu sunt demonii, ci Iisus. Sfântul Evanghelist Matei scurtează relatarea, eliminând detalii care ar îngreuia perceperea esenţialului. Demonii nu sunt importanţi prin ei înşişi, „funcţia” lor este aceea de a pune în evidenţă puterea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, puterea cuvântului Său.
Problema în fond nu era că Iisus a venit prea devreme. Problema era că a venit şi că pune capăt puterii pe care diavolul o exercita asupra oamenilor. De ce pune capăt? Pentru că Mântuitorul Hristos, prin trimiterea Duhului celui Sfânt, înarmează pe om cu putere dumnezeiască în vederea luptei cu răul, cu păcatul, cu diavolul şi cu moartea, cu propriile sale patimi. Acesta este marele dar, pe care omul îl dobândeşte prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dobândeşte şansa ca la puterile sale naturale, care nu-i erau suficiente în lupta cu răul, să se adauge puterile dumnezeieşti, şi cu puterile dumnezeieşti să biruiască. De aceea a fost biruită moartea, de aceea a fost biruit păcatul, de aceea a fost biruit diavolul pentru totdeauna, pentru că omul a primit darul nepreţuit al împreuna-lucrării cu puterile dumnezeieşti. Sigur, pare un discurs pe care probabil unii dintre ascultătorii dumneavoastră îl iau lejer, ca pe un clişeu. El nu este un clişeu, ci exprimă esenţa Evangheliei Mântuitorul Hristos, a credinţei şi a Învăţăturii Bisericii noastre.
- R Rădulescu: Evanghelia ne spune că erau oameni periculoşi, nimeni nu îndrăznea să treacă pe acolo pe unde erau ei. Se manifestau, bănuiesc, agresiv, violent. Erau ca nişte oameni nebuni. Este vreo legătură părinte profesor, între demonizare şi nebunie? Oamenii nebuni, dereglaţi psihic, suferă de un soi de demonizare? Pentru că mai rar ne întâlnim astăzi cu demonizaţi. Iar dacă aveţi experienţa întâlnirii vreunui om demonizat, explicaţi-ne care este diferenţa dintre un om nebun şi unul demonizat?
- Pr. Coman: Cu oarecare regret am să vă mărturisesc că nu am studiat acest domeniu. Nici eu şi nici în jurul meu nu cunosc pe cineva care să fi studiat această problemă, şi anume care este diferenţa dintre cineva bolnav şi o stare generată de prezenţa sau stăpânirea demonului. Cred că este destul de greu să facă cineva delimitarea exactă. Oricum, un lucru este foarte clar: în perioada în care medicina era un pic mai modestă, multe dintre situaţiile medicale erau asimilate cu demonizările, cu posedările de demoni, iar în perioada în care ştiinţa medicinii a avansat foarte mult, multe au fost scoase din această zonă. Nu pot spune când era mai bine! În principiu, aş spune că nici Biserica nu trebuie să identifice toate stările despre care vorbim cu posedarea sau lucrarea nemijlocită a diavolului, dar nici medicina nu trebuie să le asimileze pe toate patologiei medicale. Fără îndoială că atunci când se descoperă cauze organice, avem de-a face cu stări medicale.
Teologii mai puţin, dar duhovnicii Bisericii noastre, părinţii avansaţi din punct de vedere al simţului duhovnicesc, al vederii duhovniceşti şi mai ales al simţirii, văd acum lucrarea diavolului în mai toate cazurile în care omul nu mai are controlul propriei sale existenţe, controlul mental, controlul sentimental, parţial sau total. Părinţii duhovnici identifică la originea oricărei rătăciri, oricărei alunecări, oricărei devieri, un anume duh rău. Din păcate, chiar şi în lumea noastră teologică, am renunţat să mai vorbim despre duhuri, deşi Sfântul Apostol Pavel ne spune că
„lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efes. 6,12).
In sensul că în zona spirituală, duhovnicească se dă lupta omului cu răul, cu anumite tendinţe, ispite, obsesii, patimi, aspecte pe care psihologia le studiază din ce în ce mai mult. Este foarte bine că o face, dar riscă izolându-le sau autonomizându-le de sfera duhovnicesc-dumnezeiască. Se poate întâmpla ca ştiinţa să excludă complet prezenţa şi lucrarea duhurilor rele şi a diavolului, iar teologia şi duhovnicia să excludă cealaltă parte, adică patologia medicală.
Oricum, din experienţa şi din istoria Bisericii, putem verifica un lucru, şi anume că prin intervenţia dumnezeiască, în urma rugăciunilor, în urma participării la viaţa Bisericii, la slujbele Bisericii – exorcismele, Spovedania, Sfânta Liturghie cu Sfânta împărtăşanie -, omul se pune sub o protecţie extraordinar de puternică în lupta şi cu duhurile şi cu bolile. Cu bolile care pot fi trupeşti şi sufleteşti. Antropologia noastră nu delimitează foarte clar nici zona trupului de cea a sufletului şi nici zona problemelor duhovniceşti de zona patologică.
Clar este că puterea dumnezeiască este în măsură să vindece şi stăpânirea de demoni şi bolile cauzate de o patologie firească, naturală, la limita trupului sau a chimiei organismului. Mântuitorul nu a vindecat numai demonizaţi, ci a vindecat paralitici, orbi din naştere, surdo-muţi, etc. Biserica noastră învaţă totuşi că la rădăcina tuturor stărilor de cădere de la normalitate, de nesănătate, este păcatul. Păcatul propriu sau păcatele înaintaşilor şi ale semenilor. Este clar că Dumnezeu nu a făcut o fire omenească supusă bolilor, ci a făcut o fire omenească „bună foarte”, ca şi întreaga zidire. Căderea din această stare se datorează libertăţii omului şi stării de păcat, care a afectat şi afectează continuu firea omenească.
- R Radulescu: Demonizaţii sunt vindecaţi, se liniştesc dintr-o dată. Demonilor, Hristos le face o „concesie”, îi lasă să intre în turma de porci. Dacă nu le-ar fi îngăduit să intre în turma de porci, ar fi fost chinuiţi, ei se referă la un chin, prezenţa lui Hristos era un chin pentru ei, ar fi fost chinul mai mare? Ii miluieşte în vreun fel lăsându-i să meargă în turma de porcii? Cum să interpretăm acest gest, transferul demonilor din oameni în porci?
- Pr. Coman: Intr-una din rugăciunile de la exorcismele de la Botez se spune, despre respectivele personaje, că nici peste porci nu au avut stăpânire. Deci demonii, în prezenţa lui Hristos, nici peste porci nu mai au putere.
- R. Rădulescu: Dacă ar fi avut putere, porcii nu s-ar fi aruncat în mare.
- Pr. Coman: Porcii nu s-ar fi aruncat în mare. Nu demonii au dus porcii în mare, ci porcii au dus demonii în mare. Prin urmare, demonii nu au avut putere nici peste porci. Aceasta este erminia Bisericii noastre.
- R. Rădulescu: Dar, asupra unor oameni pe care îi posedă, au putere demonii? Pentru că omul este fiinţă liberă.
- Pr. Coman: Da, pentru că omul este liber şi „cooperant” în acelaşi timp. Aici este marea responsabilitate a omului. În timp ce animalul, în baza instinctului, este mai puţin cooperant cu răul, omul este foarte cooperant cu răul din pricina libertăţii lui. Acest dar extraordinar al libertăţii poate fi, în egală măsură, şi marea dramă a omului. Libertatea presupune responsabilitate, presupune o anumită educaţie, presupune simţul puterilor de a lupta, de a-ţi impune voinţa şi aşa mai departe. Acesta este un aspect foarte important al demonologiei, dacă doriţi să vorbim despre demonologie, pentru că omul însuşi generează sau cheamă, invită duhurile necurate în sine şi le cultivă, până într-acolo, încât el însuşi poate deveni rău, în parte sau în totalitate, lăsându-se stăpânit de duhuri rele cum sunt: duhul desfrânării, duhul lăcomiei, duhul minciunii, duhul beţiei, duhul hoţiei – foarte răspândit astăzi -, duhul iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire etc.
- R. Rădulescu: Gesturi care devin obişnuinţă…
- Pr. Coman: Devin obişnuinţă şi la un moment dat omul se identifică cu ele atât de mult încât se simte cucerit de aceste duhuri, asfixiat. Noi avem, ca duhovnici, experienţe în acest sens. Probabil că şi mulţi dintre ascultătorii dumneavoastră, dacă ar încerca să-şi controleze, să-şi monitorizeze gândurile, imboldurile, iniţiativele, ar constata că foarte multe sunt generate de astfel de duhuri: al lăcomiei, al iubirii de stăpânire, al mândriei, al iubirii de slavă deşartă cum spunem noi, al lenevirii, al iubirii de arginţi şi multe altele.
- R. Rădulescu: Al erotismului, acum…!
- Pr. Coman: Al erotismului, nu mai vorbim. Dacă am contabiliza aceste situaţii — şi ar trebui să facem lucrul acesta – ne-am speria noi înşine. Ne-am speria constatând înstrăinarea de propria noastră fiinţă. Ne-am speria constatând că suntem capacităţi, asediaţi chiar, de anumite gânduri care nu sunt, de fapt, ale noastre, ci sunt generate şi întreţinute de aceste duhuri care se instalează în inima şi în mintea noastră. Ne-am speria constatând că nu mai trăim noi, ci am devenit pur şi simplu instrumente pasive la dispoziţia patimilor noastre.
Eu propun şi studenţilor mei şi credincioşilor un exerciţiu, care ne este foarte necesar. Acela de a investiga cu multă onestitate să vadă ce imbolduri tainice, lăuntrice, ascunse stau la baza iniţiativelor sau faptelor lor de fiecare zi, de fiecare clipă. Există o motivaţie declarată, mai puţin adevărată, a lucrurilor, dar există şi o motivaţie ascunsă, mai adevărată. Ne surprindem, de exemplu, că foarte multe faptele noastre au la temelie lenea, comoditatea, pentru care se găsesc justificări formale, exterioare, legitime. Ele par legitime în exterior, dar noi ştim că nu sunt, dacă suntem oneşti cu noi înşine.Acesta ar fi rolul preotului la spovedanie, să-l ajute pe credincios să se citească pe sine, să descifreze în adâncul fiinţei lor adevăratele motive sau adevăraţii stimuli ai atitudinilor şi faptelor sale. Oamenii trebuie ajutaţi să descopere că din lăuntrul lor izvorăsc lucrurile, şi mai ales gândurile rele. Cauzele exterioare sau împrejurările exterioare, pe care noi le invocăm, de obicei pentru a ne justifica, sunt numai nişte pretexte. Din cauza faptului că se instalează în noi legiuni de demoni, legiuni de duhuri necurate, suntem victime uşoare patimilor şi răului în general. Să luăm pe omul care are „darul” beţiei. Ce ironie, în popor se spune „are darul beţiei”! Acest om, cu darul beţiei, nu-şi mai aparţine. Am la spovedit soţii de astfel de bărbaţi, care devin nişte brute pur şi simplu, dincolo de orice închipuire. In momentele, foarte puţine de altfel, când sunt treji, sunt oameni foarte calmi, foarte aşezaţi, dar când se activează darul beţiei, devin inumani! Se vede clar că nu se mai pot stăpâni, se vede clar că sunt stăpâniţi de un duh rău. Ei înşişi se dau în mâna acestor duhuri. Acestea se instalează foarte adânc în om. Fiecare dintre noi se luptă cu una sau cu mai multe patimi, care sunt rezultatul acestor duhuri.
Astăzi tinerii se confruntă cu provocări foarte puternice. Erotismul de care aţi amintit, este cultivat pe toate canalele. Internetul deschide oricui, tânăr sau bătrân, accesul „protejat” fără limite la cea mai diabolică industrie pornografică. Noi, ca duhovnici, luăm act de această provocare şi de dimensiunile ei la spovedanie. Nu numai tinerii, ci şi oameni maturi devin captivi acestor noi instrumente ale vrăjmaşului. Deşi îşi dau seama că nu este corect, îşi dau seama că îşi fac foarte mult rău, că este afectat comportamentul faţă de soţie sau faţă de soţ, că se produce o întinare a lumii lăuntrice, a minţii, a gândului, a simţămintelor, în ciuda acestui fapt, nu se pot dezlipi de sursa răului. De ce, oare, are răul atâta putere? Pentru că se foloseşte de un instinct foarte puternic al omului, cel trupesc, al reproducerii.
Dar de ce omul nu se poate stăpâni? De ce omul nu poate fi stăpân pe sine? De multe ori — nu veţi crede probabil – pur şi simplu pentru că nu vrea să fie stăpân pe sine. Se complace în situaţia de stăpânit. In măsura în care el nu este stăpân pe sine, în aceeaşi măsură este stăpânit de patimă. Ori, stăpânirea se cheamă posesie. Iar posedarea de rău se cheamă demonizare. Într-un procent sau altul, toţi facem parte din această categorie. Eliberarea şi emanciparea este foarte grea şi presupune foarte multă nevoinţă şi mai ales recursul la puterea lui Dumnezeu. „Ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului!“, spune un canon al Bisericii, ilustrând în felul acesta starea de captivitate în care se află omul robit patimilor.
- R Rădulescu: Tot de un duh rău sunt stăpâniţi şi locuitorii cetăţii din Evanghelie, părinte profesor? Ei Il alungă pe Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, au acelaşi reflex pe care l-au avut diavolii când L-au văzut pe Hristos? „Lasă-ne în pace!” Ii spun şi oamenii. Ce se întâmplă?
- Pr. Coman: Ei confirmă ce am spus până acum. Toţi erau într-un grad anume de posedare, toţi se simt jenaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Inchipuiţi-vă ce reacţie am avea noi, în casă la noi, la serviciu, pe stradă, în sălile de curs, oriunde, dacă ne-am trezi într-o bună zi cu Hristos în faţa noastră!!!
Cred că am avea aceleaşi sentimente de respingere. Ne-am simţi foarte jenaţi, ne-am simţi agresaţi în starea noastră, ne-am simţi oricum incomodaţi în starea în care ne complăcem, deşi ştim că este rea, pentru că s-ar oglindi numaidecât necurăţia din noi şi am prefera, cum foarte multă lume preferă, ca Dumnezeu să fie cât mai departe de noi. Ne-ar fi mai confortabil aşa. Suntem un pic credincioşi, ne facem un pic de rugăciune, mai mergem şi pe la biserică, suntem umani, mai dăm şi un pic de milostenie, dar Dumnezeu ar fi bine să stea departe.
Se vede lucrul acesta în atitudinea pe care o au copiii faţă de Dumnezeu. Copiii, fără excepţie până la o vârstă anume, vin spre biserică, vin spre Dumnezeu, spre tot ce este dumnezeiesc, fără nici o ezitare sau reţinere. Dacă se întâmplă totuşi să întâlnim copii care au reţineri, se feresc sau fug de lucrurile sfinte, de tot ceea ce trimite la Dumnezeu, trebuie să luăm aminte. Este posibil să moştenească, la nivelul zestrei genetice, lucruri grele de la părinţi. In general, copiii vin cu mare deschidere spre Dumnezeu. Dar cum încep să crească şi încep să se aşeze şi să lucreze în dânşii duhurile rele: minciuna, lăcomia, răutatea, invidia etc, încep să fugă, să se îndepărteze. Ajung în postura celor mari care, atunci când văd un preot venind pe stradă, preferă să treacă pe trotuarul celălalt, sau sa se prefacă că nu l-au văzut. Evită, de fapt, orice întâlnire cu un simbol, cu un semn care spune: „Ştii, este şi Dumnezeu pe aici pe undeva!“. Aceasta este şi atitudinea gadarenilor, care sunt deranjaţi de apariţia intempestivă a lui Hristos Dumnezeu.
Mai este un aspect, pe care poate ar trebui să-l discutăm. Este un pic mai ascuns! Este posibil ca în adâncul sufletului lor să fi fost şi regretul însănătoşirii celor bolnavi. Este greu de crezut un astfel de lucru, dar el se întâmplă. Se întâmplă mai ales la nivelul subconştientului. Oricât ni s-ar părea de ciudat, pentru cei sănătoşi, existenţa celor bolnavi este uneori un lucru convenabil, profitabil, desigur, atunci când nu este vorba despre o persoană dragă, ci despre un străin. Existenţa celor bolnavi este confirmarea stării noastre de sănătate. In situaţia aceasta, dispariţia bolnavilor cu diagnostic clar din societate echivalează cu anularea unui argument puternic al faptului că ceilalţi sunt sănătoşi. Spitalele, ca şi închisorile, sunt instituţii care marchează graniţa între sănătoşi şi bolnavi, între oamenii cinstiţi şi hoţi. Dispariţia spitalelor şi a închisorilor ar nelinişti mult pe cei sănătoşi ca şi pe cei cinstiţi, tocmai pentru că nu ar mai fi pusă în evidenţă sănătatea sau corectitudinea lor. Existenţa spitalelor şi a închisorilor dă bine pentru cei care nu sunt nici în spitale nici în închisori. Le hrăneşte impresia că sunt şi sănătoşi şi virtuoşi. Dacă ar veni cineva şi ar vindeca pe toţi bolnavii şi pe toţi păcătoşii, cei care nu sunt nici în spitale şi nici în închisori ar fi foarte deranjaţi.
- R. Rădulescu: Motivul de îndreptăţire.
- Pr. Coman: Adevărul este că graniţa dintre starea de sănătate şi cea de boală, ca şi cea dintre cinste şi cea necinste nu se poate marca prin spital şi prin închisoare. Nu toţi cei care nu sunt în spitale sunt sănătoşi, după cum nu toţi cei care nu sunt în închisori sunt oameni cinstiţi. Ştim aceasta foarte bine. Dar ne place să avem şi închisori şi spitale, pentru că acestea ne confirmă, într-o complicitate socială aproape generalizată, că suntem mai buni decât ceilalţi. In virtutea acestei impresii, n-am fi deloc bine impresionaţi, dacă, printr-o minune, s-ar vindeca lumea din jurul nostru şi de boli şi de patimi”.
|
| Event Date/Time |
9.07.2012 from 18:47 to 19:47
|
| Organizator |
CRESTIN ORTODOX 2012 |
| Locatie |
<br />Fiecare dintre noi a avut, probabil, macar un moment in care sa se simta stingherit de atotprezenta lui Dumnezeu si stanjenit de chemarea Sa blanda si iubitoare. Poate ca I-am raspuns usor jenati si agasati, cu o politete glaciala, la fel ca locuitorii Gadarei, rugandu-L sa nu ne tulbure intimitatea si “randuiala” vietii noastre. Anesteziindu-ne constiinta, pe Insusi Domnul, Care a facut cerurile si pamantul – dar si inima noastra, mai cuprinzatoare decat toate -, l-am rugat ca deocamdata sa ne lase in “pace” si sa se duca “acasa” la El. Iata cum, prin dorinta de a ne paste patimile, ne putem dovedi mai inlantuiti decat demonizatii ferecati in obezi si lanturi de fier. Caci, pana la urma, singura robie din care nici Domnul nu ne poate izbavi, este aceea in care ne complacem. Sa nu indragim tara indepartata, in care ne aflam instrainati ca paznici grijulii si, totodata, prizonieri ai porcilor nostri launtrici, ci sa ne intoarcem cu pocainta catre Tatal, acceptand “incomoditatea” dragostei Sale smeritoare.<br /> <br />In continuare, va propunem un cuvant trezvitor al PS Sebastian, Episcopul Slatinei si al Romanatilor, la Duminica celor doi demonizati din tinutul Gadarei, care ne-a oferit si noua, pret de cateva randuri, prilejul de a medita asupra neputintelor noastre.<br /> <br /><br /><br /><br /><br /><br />“Dreptmăritori creştini,<br /> <br />Evanghelia de astăzi relatează minunea vindecării a doi oameni posedaţi de duhuri necurate, sau îndrăciţi, cum mai sunt numiţi ei. Domnul vine în ţinuturile Gherghesenilor şi Gadarenilor — două localităţi vecine de altfel, de aceea textul paralel de la Sfântul Luca face pomenire de ţinutul Gherghesenilor (Lc. 8, 26), în timp ce pericopa evanghelică de astăzi vorbeşte de Gadara — şi aici este întâmpinat de doi demonizaţi care locuiau în morminte şi care îi îngrozeau adeseori pe localnici şi pe toţi cei ce treceau prin ţinuturile acelea. De spaimă, locuitorii i-au legat de mai multe ori în lanţuri, dar cu putere diavolească aceştia au rupt de fiecare dată legăturile şi nimeni nu-i putea stăpâni.<br /> <br />A venit Domnul şi, văzându-L de departe, demonizaţii s-au apropiat de El, iar diavolii, prefăcându-se că îl roagă să nu-i pedepsească trimiţându-i în adâncurile mării, I-au cerut ca, dacă tot îi va scoate, să-i lase să intre într-o turmă de porci care păştea în locul acela. Au ieşit diavolii, care erau foarte mulţi, „legiuni”, şi au intrat în turma de porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în mare. Păzitorii porcilor, îngroziţi, au alergat în cetate să spună stăpânilor lor ce s-a întâmplat. Şi au venit toţi locuitorii cetăţii şi, constatând paguba şi văzând pe cei doi care fuseseră mai înainte îndrăciţi şezând paşnici la picioarele lui Iisus, L-au rugat pe Acesta să plece din ţinuturile lor.<br /> <br />Aceasta este evanghelia de astăzi! O evanghelie care, la prima vedere ar putea părea un eşec pentru misiunea Domnului, pe Care ne-am obişnuit să-L vedem predicând pretutindeni, învăţând mulţimile care în general îl ascultau, admirându-I învăţătura şi puterea nemaiîntâlnită. Iată însă că astăzi se întâmplă cu totul altceva!... Iisus Hristos în loc să fie admirat şi ovaţionat pentru minunea săvârşită, este poftit „politicos” să plece din ţinutul Gadara!<br /> <br />Ce anume s-a întâmplat, este lesne de înţeles: locuitorii Gadarei au preţuit mai mult paguba provocată de pierderea animalelor, decât minunea săvârşită de Hristos asupra celor doi demonizaţi. Orbiţi de faptul că au rămas fără porci, nu au mai putut vedea puterea lui Dumnezeu prin care cei doi, „oameni” ca şi ei, au fost vindecaţi. Acestora le-au fost scoase duhurile necurate şi au ajuns din nou oameni, cărora Hristos le-a şi cerut — şi de aceea evanghelia de astăzi nu este deloc eşec, ci biruinţă — să spună ei ceea ce L-au împiedicat gadarenii pe El să spună, rămânând ei predicatori şi propovăduitori în locul Lui. În acest fel, venirea Domnului aici nu a fost zadarnică şi neroditoare, pentru că în locul Său au rămas să dea mărturie despre „cât bine a făcut acolo Dumnezeu” chiar cei ce mai înainte fuseseră demonizaţi. Şi de fapt, chiar de ar fi tăcut, potrivit evanghelistului, „pietrele ar fi strigat” (Lc. 19, 40).<br /> <br />Ce învăţăm din evanghelia de astăzi, aşadar? Pentru că nu trebuie să privim la aceasta ca la o întâmplare oarecare, potrivit căreia Hristos a venit, a scos diavolii din doi oameni îndrăciţi, care diavoli au intrat apoi într-o turmă de porci ce s-a înecat în mare, iar locuitorii, răi de pagubă, L-au izgonit pe Hristos „acasă”!…<br /> <br />Ce învăţăm, deci? Pentru că evanghelia de astăzi, departe de a deplânge paguba locuitorilor acelora care şi-au pierdut porcii, doreşte să ne împărtăşească o învăţătură extrem de folositoare. Şi, iată care este aceasta! Uneori, s-ar putea să ni se pară şi nouă, aşa după cum li s-a părut şi gadarenilor astăzi, că Domnul este „incomod” sau greu de suportat; că nu ne place sau că ne provoacă pagubă, după cum le-a provocat şi gadarenilor… Noi să nu procedăm ca aceia, poftindu-L pe Hristos afară din viaţa noastră, pentru că nu ne convine învăţătura Lui; pentru că nu ne place că ne pune la metanii, la post, la rugăciune, la milostenie şi alte fapte nu tocmai lesne de înfăptuit, în loc să facem ceea ce ne stă nouă la îndemână…<br /> <br />Este adevărat, Hristos ne cere un anumit mod de viaţă: nu ne îngăduie să vorbim, să înfăptuim, ba încă nici să gândim orice… El este, într-adevăr, „pretenţios” şi, pentru aceasta, ne poate părea uneori „incomod”. Este şi motivul pentru care astăzi, duminica, ne aflăm la biserică la rugăciune aşa de puţini credincioşi, pentru că li se pare unora greu să vină aici, ori să se spovedească, să se împărtăşească, să postească, să se roage, să renunţe la o parte din bunurile lor pentru a le dărui săracilor, să facă milostenie şi să se jertfească pentru aproapele…<br /> <br />Aţi văzut gadarenii? Au regretat porcii mai ceva ca evreii în pustie cărnurile egiptenilor (Ieş. 16, 3) şi n-au ştiut să se bucure de vindecarea celor doi îndrăciţi care au devenit şi ei astăzi din nou „oameni”. De ce credeţi că a ales Hristos porcii spre a fi „nimiciţi” în adâncurile mării? Pentru că sunt simbolul mizeriei şi al mocirlei în care le şi place acelora să petreacă. Al păcatului, adică, al decăderii, al „nesimţirii”, ca să ne arate nouă unde duce păcatul şi respingerea lui Dumnezeu, aşa cum L-au respins gadarenii astăzi.<br /> <br />Noi, dragii mei, îl primim pe Hristos în inima noastră, sau îl respingem şi îl poftim să şadă undeva, cât mai departe?… Mulţi cred în El aşa, teoretic…Că adică, Dumnezeu este undeva, nu ştim unde… Sunt oameni care cred că locul lui nu este în sufletul nostru şi nu îl interesează, spun ei, chiar fiecare lucruşor pe care îl săvârşim noi; nu ne monitorizează până şi fiecare gând murdar care ne stăruie în minte ori în inimă… îl izolează undeva departe, pentru a nu Se „lega” prea în amănunt de viaţa lor. Alţii Îl tratează ca pe o „piesă de muzeu”, frumos expusă într-o vitrină, admirat din când în când, eventual cât mai rar… şi atât!... Nu trebuie să fie aşa! Pe Hristos trebuie să-L poftim să intre, nu să iasă din viata noastră! Trebuie să-L chemăm să Se sălăşluiască în noi, convinşi de faptul că El oricum cunoaşte fiecare cuvânt nepotrivit al nostru, fiecare gând murdar ce stăruie în minţile noastre şi fiecare faptă reprobabilă pe care o săvârşim. De aceea S-a întrupat şi a venit la noi, ca să locuiască în sufletele noastre şi să rămână acolo, fiind prezent permanent, sălăşluindu-se înlăuntrul fiecăruia dintre noi şi dorind să guverneze de acolo fiinţa noastră.<br /> <br />Să nu cădem, aşadar, în păcatul în care au căzut gadarenii, acela de a-L socoti pe Hristos „nepotrivit” pentru noi, chiar dacă viaţa cu El presupune luptă, sudoare şi osteneală. E adevărat, El nu ne rezervă tocmai „concedii”, vacanţe, distracţii etc… El ne cheamă la biserică: să postim, să ne rugăm, să facem milostenie, să ne înfrânăm până şi gândurile, nu doar faptele şi cuvintele, ochii şi urechile… Aşadar, viaţa în Hristos poate părea la un moment dat „corvoadă”, luptă, strădanie şi efort şi, de aceea s-ar putea să ni să pară uneori şi incomodă. Gadarenii au trăit-o astăzi pe pielea lor! S-au simţit păgubiţi, aşa după cum şi astăzi mai privesc unii la Creştinism ca la o religie păguboasă, care nu cultivă atât bunăstarea şi relaxarea, cât abstinenţa şi lupta. Propovăduieşte renunţarea până şi la unele lucruri ce par fireşti — şi chiar sunt în anumite condiţii şi până la un punct — dar, oricum, ne cere să ne trăim viaţa în cumpătare şi cu înţelepciune, iubind pe toţi cei din jurul nostru, iubindu-ne şi pe noi înşine, dar, mai presus de toate, iubind pe Dumnezeu ca pe nimeni altcineva: „nici pe mamă, nici pe tată, nici pe fiu sau pe fiică” (Mt. 10, 37).<br /> <br />Dragii mei,<br /> <br />Evanghelia de astăzi ne arată că trebuie să-L primim pe Dumnezeu să stăpânească fiinţa noastră, chiar dacă acest lucru presupune luptă şi efort duhovnicesc. Să-L acceptăm şi să-L iubim, bine ştiind că celui ce iubeşte nimic nu i se pare greu. Numai aşa „povara” Lui nu ne va mai părea grea. Cine va ajunge să cunoască taina iubirii Sale şi a aproapelui, nu numai că nu va mai putea trăi în veci fără El, dar îi va şi părea „jugul Lui bun şi povara Lui uşoară” (Mt. 11, 30). Altfel, cine va voi să-şi cruţe viaţa, adică să şi-o menajeze şi să nu I-o jertfească Lui, şi-o va pierde (Mt. 10, 39).<br /> <br />Să ne rugăm, dar, Bunului Dumnezeu, să facă şi din viaţa noastră o jertfă bineprimită Lui! Să-L „poftim”, nu să-L alungăm din sufletele noastre! Să-I acceptăm „jugul” şi „povara” Sa, chiar dacă la început acestea pot părea grele şi incomode, având convingerea că prin iubire faţă de Dânsul şi slujire cu devotament ne putem făuri fericirea şi împărăţirea veşnică împreună cu El, Amin.”<br /> |
| Event Type |
Lansare de carte
|
Actualizat 10 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 14 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 11 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 14 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 12 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 5 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 13 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 11 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 11 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 14 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Momentan, nicio fotografie nu a fost adaugata acestui eveniment.
|
|
Request an Invitation 
Cancel Request 
Invite New Guests ;){kind=spacer}
Report this Event 
