|
|
Event Information
| Nume Eveniment |
NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL: Cati dintre noi am cauta si am urma astazi un astfel de calauzi |
| Descriere Eveniment |
Să căutăm adevărul, iar nu semne si minuni
„Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat dintre născuţi din femei, unul mai mare decât Ioan Botezatorul” (cf. Matei 11, 11), a mărturisit insuşi Mantuitorul despre Sfântul Ioan. Când ne gandim la această mărturie, trebuie să inţelegem că Mântuitorul nu a fost născut dintr-o femeie, ci dintr-o fecioară (cf. Isaia 7,14), căci dacă ar fi fost născut dintr-o femeie, atunci după această mărturie, Mântuitorul ar fi fost mai mic decât Proorocul Ioan Botezătorul. Aceasta este incă o mărturie impotriva sectanţilor, care o numesc pe Fecioara Maria o femeie oarecare.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Sfântul Ioan Botezătorul nu a făcut nicio minune, dar toate câte a mărturisit el despre Iisus sunt adevărate (cf. Ioan 10, 41). Este oare puţin lucru să mărturiseşti adevărul? Nu este puţin lucru; mulţi dintre cei ce au făcut-o, au plătit cu capul, precum Sfântul Ioan Botezătorul. Afară de asta, a trăi in adevăr presupune o stare de trăire a harului. Sfântul Apostol Iacov ne spune că: „Dacă nu greşeşte cineva in cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să infrâneze şi tot trupul” (cf. Iacov 3, 2). Acest fel de bărbat desăvârşit a fost şi Sfântul Ioan Botezătorul, om cu viaţă de înger, care nu a suferit minciuna şi nedreptatea.
Cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul, pentru cei ce veneau la dânsul, era unul mai degrabă aspru, care indemna la pocăinţă, si dacă ne gândim că nu a făcut nicio minune, atunci ne intrebăm câţi dintre oamenii de astăzi ar mai căuta un astfel de părinte? Pentru că astăzi căutăm semne si minuni, precum fariseii, dorim să ne vindecam si să ni se rezolve problemele, vrem să ne implinim propria voie, pe care noi o considerăm bună, şi pentru asta căutăm duhovnici văzători cu duhul, ca să fim siguri prin anumite semne de cât de buni suntem. Mustrarea şi certarea nu se prind de noi, şi intoarcem spatele celui care a indrâznit să ne spună adevarul, care nouă nu ne place.
„Pocăiţi-vă că s-a apropiat impărăţia cerurilor“ (cf. Matei 3, 2), spune glasul lui Ioan, atunci ca şi acum. Noi insă nu avem timp de aşa ceva, suntem stresaţi ca să trăim, stresaţi ca să nu pierdem lumea aceasta. Dorim să facem fapte bune, dar nu aşa ca Sfântul Ioan Botezătorul, care este exemplu de monah. Noi vrem să avem casa noastră, fericită si urmărim evenimentele schimbând canalele. Fără dragoste adevărată insă – care de fapt inseamnă jertfă – lumea ar deveni o adunătură de oameni, care fac afaceri unul cu altul (ceva de genul: se poate lua mai mult), işi pângăresc trupurile si se razboiesc pentru te miri ce: pentru minciună sau, mă rog, pentru bani. Aceştia sunt eroii ultimului veac, care nici nu ştiu că eroismul adevărat este să-ţi infrânezi trupul, să rabzi şi să spui lucrurilor pe nume.
|
| Event Date/Time |
24.06.2012 from 01:21 to 02:21
|
| Organizator |
CRESTIN ORTODOX 2012 |
| Locatie |
Partea a doua<br />“Năzuinţa, întâlnită în societatea creştină de astăzi, de a vedea minuni şi chiar de a face minuni nu trebuie lăsată nebăgată în seamă. Această năzuinţă trebuie cercetată amănunţit. Năzuinţa spre săvârşirea de minuni e foarte dojenită de către Sfinţii Părinţi: această năzuinţă dă în vileag amăgirea de sine care trăieşte în suflet şi stăpâneşte sufletul, întemeiată pe părerea de sine şi slava deşartă.<br /><br />Marele îndrumător al monahilor, Sfântul Isaac Sirul, cugetă în această privinţă precum urmează:<br />„Domnul este în toată vremea Ocrotitor apropiat de sfinţii Săi; însă fără nevoie nu arată puterea Sa prin vreun lucru şi semn simţit, ca ocrotirea Lui să nu se facă pentru noi un lucru obişnuit, ca să nu ne pierdem cuvenita evlavie către Dânsul şi să nu slujească drept pricină de vătămare. Aşa face El, purtând de grijă pentru sfinţi: îi lasă ca în orice împrejurare trudnică să arate nevoinţă după puterea lor şi să se ostenească la rugăciune; totodată, le arată că nici o clipă nu încetează tainica Lui purtare de grijă pentru ei. Iar dacă strâmtorarea întrece măsura înţelegerii lor, dacă slăbesc şi nu sunt în stare să lucreze din pricina fireştii lor neputinţe, Insuşi săvârşeşte cele de trebuinţă pentru a-i ajuta, potrivit măririi stăpânirii Sale, precum se cade şi precum ştie. El îi întăreşte pe cât se poate în chip tainic, punând în ei puterea de a-şi birui necazurile. El descurcă necazul cel încurcat – îl descurcă prin înţelegerea pe care o dăruieşte de la Sine - şi prin priceperea purtării Lui de grijă îi îndeamnă la slăvirea Lui, care e de folos în toate împrejurările. Iar atunci când împrejurările cer ajutor vădit, El face, după nevoie, şi aceasta. Mijloacele şi chipurile în care ajută El sunt cele mai înţelepte. Ele ajută în sărăcie, în nevoie, şi nu lucrează fără noimă. Cel ce cutează să Il roage pe Dumnezeu pentru săvârşirea vreunui lucru neobişnuit fără a fi silit de nevoie, cel ce doreşte ca prin mâinile lui să se săvârşească minuni şi semne este ispitit în mintea sa de diavol, care îşi bate joc de el; se arată stăpânit de slava deşartă şi neputincios cu conştiinţa. Se cuvine a cere ajutorul lui Dumnezeu la necaz; a-l ispiti pe Dumnezeu fără nevoie este un lucru aducător de nenorocire. Cu adevărat, nedrept e cel care doreşte lucrul acesta. Aflăm în Vieţile Sfinţilor pilde ale faptului că Domnul a împlinit asemenea dorinţe, dar arătându-şi nebinevoirea. Cel ce voieşte şi doreşte lucrul acesta în chip samavolnic, fără să fi fost silit de nevoie, cade din starea păzirii de sine şi se abate de la înţelegerea adevărului. Dacă cel care cere aşa ceva este ascultat, vicleanul afla în el loc – fiindcă un asemenea om umblă înaintea lui Dumnezeu fără evlavie, cu obrăznicie – şi îl aruncă în mai mari căderi. Adevăraţii drepţi nu doar că nu doresc să fie făcători de minuni, ci şi atunci când li se dă darul facerii de minuni se leapădă de el. Ei nu doresc aceasta nu doar de ochii lumii, ci nici in sine, în taina inimilor lor. Oarecare dintre Sfinţii Părinţi, din pricina curăţiei sale, a primit de la harul lui Dumnezeu darul de a înainte-vedea pe cei care veneau la dânsul; el însă L-a rugat pe Dumnezeu – şi a cerut prietenilor săi sa se roage pentru acelaşi lucru – ca acest dar să fie luat de la el. Dacă unii dintre sfinţi au primit dăruiri [harisme], le-au primit pentru că era nevoie sau pentru simplitatea lor; alţii le-au primit pentru că aşa a socotit de cuviinţă Duhul lui Dumnezeu, Care sălăşluia în ei, iar nicidecum la întâmplare, fără temei… Adevăraţii drepţi gândesc neîncetat că sunt nevrednici de Dumnezeu. Faptul că se socotesc ticăloşi, nevrednici de purtarea de grijă dumnezeiască, mărturiseşte adevărul lor”[16].<br /><br />Din cugetarea aceasta sfântă reiese că cei ce doresc a săvârşi semne doresc aceasta din trupească înfierbântare, fiind traşi de patimi pe care nu şi le pricep, chiar dacă li se pare, poate, că sunt călăuziţi de râvna pentru lucrarea lui Dumnezeu.<br /><br />In aceeaşi stare de amăgire de sine şi înfierbântare se află şi cei care doresc să vadă semne. A-L ispiti pe Dumnezeu este un lucru care calcă evlavia faţă de El şi este întotdeauna oprit; este îngăduit a cere ajutorul lui Dumnezeu la mare nevoie, atunci când nu avem mijloace proprii de a ieşi din ea; alegerea mijloacelor de ajutorare trebuie să o lăsăm însă în seama lui Dumnezeu, încredintându-ne voii si milei Lui. Domnul trimite întotdeauna mijloc de ajutorare care este folositor pentru suflet: el ne dă şi ajutorul de care avem nevoie, şi în acest ajutor dă sfânta gustare a smereniei.<br /><br />Ajutorul nu e împreunat cu strălucire exterioară, aşa cum ar pofti cugetarea trupească, pentru ca sufletul să nu se vatăme în urma satisfacerii slavei sale deşarte. Şi in lucrul lui Dumnezeu, în însăşi slujirea Bisericii, trebuie să chemăm neîncetat binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să credem ca doar mijloacele dumnezeieşti, duhovniceşti, pot fi folositoare pentru credinţa şi cucernicie, iar nicidecum mijloacele propuse de cugetarea trupească.<br /><br />Este greu pentru oameni să poarte slava fără a suferi vătămare sufletească[17]. Acest lucru este greu nu numai pentru cei pătimaşi sau pentru cei care se luptă cu patimile, ci şi pentru cei care au biruit patimile, şi pentru sfinţi. Chiar dacă li s-a dăruit biruinţa asupra păcatului, putinţa de schimbare nu li s-a luat, nu li s-a luat putinţa de a se întoarce la păcat şi sub jugul patimilor, unde s-au întors unii, din pricina lipsei de priveghere asupra lor înşişi, îmbinată cu îngăduirea încrederii în sine, în propria stare duhovnicească. Aplecarea spre trufie rămâne, precum bagă de seamă Preacuviosul Macarie cel Mare, chiar şi în sufletele cele mai curăţite[18].<br /><br />Tocmai această aplecare slujeşte drept temei al pervertirii şi abaterii de la calea dreaptă. Din pricina ei, darul tămăduirii şi celelalte daruri văzute sunt foarte primejdioase pentru cei cărora le-au fost date, fiindcă se bucură de o mare preţuire din partea oamenilor trupeşti şi robiţi simţurilor, sunt proslăvite de către ei. Darurile nevăzute, harice, neasemuit mai înalte decât cele văzute, cum ar fi darul călăuzirii sufletelor la mântuire şi al tămăduirii lor de patimi, nu sunt înţelese şi băgate în seamă de către lume: aceasta nu numai că nu îi proslăveşte pe slujitorii lui Dumnezeu care au darurile acestea, ci îi şi prigoneşte, fiindcă ei lucrează împotriva principiilor lumii, fiindcă ei pun în primejdie domnia stăpânitorului acestei lumi[19]. Milostivul Dumnezeu dă oamenilor ceea ce le este cu adevărat de trebuinţă si de folos, chiar dacă ei nu înţeleg lucrul acesta şi nu pun preţ pe el – nu le dă ceea ce este oricum de puţin folos, iar adesea poate fi foarte vătămător, deşi cugetarea trupească şi neştiinţa însetează fără saţ de el şi îl caută.<br /><br />„Mulţi”, spune sfântul Isaac Sirul, „au săvârşit semne, au înviat morţi, s-au ostenit pentru întoarcerea celor rătăciţi, au făcut minuni mari, au adus pe alţii la cunoştinţa de Dumnezeu, iar după aceea chiar ei, care dăduseră viaţă altora, au căzut în patimi spurcate şi urâcioase, s-au omorât pe sine”[20]. Preacuviosul Macarie cel Mare istoriseşte că un oarecare nevoitor care vieţuia împreună cu el primise darul vindecărilor cu o asemenea îmbelşugare încât tămăduia bolnavii prin singură punerea mâinilor – însă, fiind proslăvit de oameni, s-a trufit şi a căzut în adâncul păcatului[21].<br /><br />In Viaţa Preacuviosului Antonie se face pomenire de un tânăr monah care poruncea măgarilor sălbatici în pustie. Când Sfântul Antonie cel Mare a auzit de această minune şi-a arătat neîncrederea în întocmirea sufletească a făcătorului de minuni, nu a întârziat să vină veste despre amara cădere a monahului[22].<br /><br />In al patrulea veac vieţuia în Egipt un bătrân sfânt, care avea un deosebit dar al facerii de minuni, şi din pricina lui se bucura de o uriaşă slavă între oameni. Degrabă a băgat de seamă că trufia punea stăpânire pe el şi nu era în stare s-o biruie prin propriile sforţări. Bătrânul a alergat la Dumnezeu cu rugăciuni preafierbinţi ca să îi fie îngăduit, pentru a se smeri, să se îndrăcească. Dumnezeu a împlinit cererea lui cea insuflată de smerita cugetare şi a îngăduit satanei să intre în el. Bătrânul a fost supus de-a lungul a cinci luni tuturor acceselor unui îndrăcit; au fost siliţi să-l ferece în lanţuri; poporul care mai înainte vreme se aduna la el gloată, proslăvindu-l ca pe un mare sfânt, l-a părăsit, spunând peste tot că şi-a pierdut judecata – iar bătrânul, izbăvindu-se de slava omenească şi de trufia care se zămislise în el pe temeiul acestei slave a mulţumit lui Dumnezeu, Care l-a mântuit de la pierzanie. Mântuirea a fost săvârşită prin mijlocirea unui chin neînsemnat şi a unei necinstiri neînsemnate înaintea oamenilor trupeşti, care nu pricepeau că din pricina semnelor diavolul îi pusese bătrânului la cale un necaz, iar prin mijlocirea îndrăcirii vadite bătrânul fusese întors la calea neprimejduită de minunata milostivire a lui Dumnezeu[23].<br /><br />Acum devine limpede pricina pentru care marii Părinţi, Sisoe, Pimen şi alţii, având dar îmbelşugat al tămăduirilor, se străduiau să îl ascunda: ei nu aveau încredere în sine, ei cunoşteau că omul poate să se schimbe lesne, şi se îngrădeau [păzeau] de nenorocirea sufletească prin smerenie[24]. Pronia lui Dumnezeu a îngăduit ca asupra sfinţilor apostoli, cărora li se dăduse darul facerii de minuni în ajutorul propovăduirii, să vină totodată necazuri şi prigoane grele, anume pentru a-i feri de îngâmfare. Grăieşte Sfântul Isaac Sirul:<br /><br />„Dăruirea [harisma] fără ispitire este pieire pentru cel care o primeşte. Daca lucrarea ta este plăcută lui Dumnezeu şi El îţi va da ţie dăruire, roagă-L să-ţi dea şi înţelegere, ca să pricepi în ce chip să te smereşti având darul, sau ori sa pună pază dăruirii (pază a darului au fost la sfinţii apostoli necazurile îngăduite de Dumnezeu asupra lor), ori să ia de la tine dăruirea, ce poate fi pricină a pierzaniei tale: fiindcă nu toţi pot să păzească bogăţia fără a se vătăma“[25].<br /><br />Vederea pe care o are înţelegerea duhovnicească asupra bolilor trupeşti si a vindecării lor minunate este cu totul alta decât vederea cugetării trupeşti. Cugetarea trupească socoate bolile ca fiind nenorociri, iar vindecarea de ele – îndeosebi cea minunată – ca fiind cea mai mare fericire, puţin păsându-i dacă vindecarea este însoţită de folos sufletesc sau vătămare sufletească. Inţelegerea duhovnicească vede atât în bolile trimise de Pronia lui Dumnezeu cât si în vindecările dăruite de Harul Dumnezeiesc mila lui Dumnezeu faţă de om. Luminată cu lumina cuvântului dumnezeiesc, înţelegerea duhovnicească ne învaţă să ne purtăm în amândouă împrejurările în chip plăcut lui Dumnezeu şi mântuitor pentru suflet. Ea ne învaţă că e îngăduit să cerem de la Dumnezeu vindecarea unei boli dacă avem hotărârea nestrămutată de a întrebuinţa sănătatea şi puterile redobândite în slujba lui Dumnezeu, nicidecum în slujba deşertăciunii şi păcatului. Altminteri, tămăduirea minunată va sluji doar spre mai mare osândă, va atrage mai mare pedeapsă vremelnică şi veşnică. Despre lucrul acesta a dat mărturie Domnul. După ce l-a tămăduit pe slăbănog, El i-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos. De acum nu mai păcătui, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rau (In. 5, 14). Neputincios e omul, lesne plecat spre păcat. Dacă unii sfinţi, care aveau darul haric al vindecărilor, care erau bogaţi în dreapta socotinţă duhovnicească, s-au supus căderii în păcat şi au căzut, asta înseamnă că oamenii trupeşti, care nu au o idee limpede cu privire la lucrurile duhovniceşti, cu atât mai lesne pot întrebuinţa în chip rău darul lui Dumnezeu. Şi mulţi l-au întrebuinţat în chip rău! După ce au primit în chip minunat vindecare de boală, ei nu au luat aminte la binefacerea dumnezeiască si la îndatorirea lor de a fi recunoscători pentru binefacere, au început să ducă viaţă păcătoasă, au întors darul lui Dumnezeu spre vătămarea lor, s-au înstrăinat de Dumnezeu, au pierdut mântuirea. Din această pricină, vindecări minunate ale bolilor trupeşti au loc rareori, deşi cugetarea trupească le cinsteşte foarte mult şi le doreşte foarte mult. Cereţi şi nu primiţi, spune Apostolul, fiindcă rau cereţi, ca întru patimile voastre să cheltuiţi (Iac. 4, 3).<br /><br />Inţelegerea duhovnicească ne învaţă că bolile şi celelalte necazuri pe care Dumnezeu le trimite oamenilor sunt trimise dintr-o deosebită milostivire dumnezeiască: precum doctoriile amare bolnavilor, şi ele dau mântuirii noastre, veşnicei noastre fericiri, un ajutor cu mult mai de nădejde ca vindecările minunate. Adeseori, foarte adeseori, boala este o binefacere mai mare decât tămăduirea, dacă aceasta ar veni; boala este o binefacere atât de vitală încât îndepărtarea ei prin vindecare ar însemna îndepărtarea unui bine duhovnicesc cât se poate de mare, care nu suferă asemuire cu binele vremelnic adus de vindecarea bolii trupeşti. Săracul, bolnavul Lazăr, cel pomenit în Evanghelie, nu a fost vindecat de boala sa cea grea, nu a fost izbăvit de sărăcie, s-a săvârşit în acea stare în care s-a chinuit vreme îndelungată, însă pentru răbdarea sa a fost suit de îngeri în sânul lui Avraam (Lc. 16, 22). Sfânta Scriptură mărturiseşte pe toată întinderea sa că Dumnezeu trimite feluritele necazuri, printre care şi bolile trupeşti, acelor oameni pe care îi iubeşte (Evr. 12, 6 şi în continuare). Sfânta Scriptură spune cu tărie că toţi sfinţii lui Dumnezeu, până la unul, şi-au săvârşit călătoria pământească pe calea cea îngustă şi spinoasă, plină cu necazuri şi lipsuri de tot felul (Evr. 12, 3). Intemeindu-se pe o astfel de concepţie despre necazuri, adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu s-au purtat în ce priveşte necazurile care se abăteau asupra lor cu cea mai mare înţelepciune şi lepădare de sine.<br /><br />Ei întâmpinau necazul, oricare ar fi fost el, ca pe un lucru de care erau vrednici[26], crezând din tot sufletul că necazul nu ar fi venit de nu l-ar fi îngăduit Dreptul Judecător şi Atotbunul Dumnezeu potrivit trebuinţelor celui cu pricina. La venirea necazului, primul lucru era conştiinţa că sunt vrednici de el. Ei căutau şi aflau totdeauna în sine pricina necazului. Dupa aceea, dacă vedeau că necazul îi împiedică să placă lui Dumnezeu, se întorceau către Dumnezeu cu rugăciune pentru izbăvirea de necazuri, lăsând împlinirea sau neîmplinirea cererii la voia lui Dumnezeu, nesocotind nicidecum drept corectă concepţia lor despre necaz. Aceasta nici nu putea fi corectă: judecata unui om – care este mărginit, fie el şi sfânt – nu cuprinde şi nu vede toate pricinile necazului aşa cum le cuprinde şi le vede atoatevăzătorul ochi al lui Dumnezeu, Care îngăduie să vină necazuri asupra robilor Săi, asupra celor iubiţi ai Săi. Sfântul Apostol Pavel de trei ori s-a întors către Dumnezeu cu rugăciune ca îngerul satanei, care îl împiedica pe Apostol în răspândirea creştinismului, să fie înlăturat. Pavel nu a fost ascultat: judecata lui Dumnezeu în această privinţă era alta decât cea a de Dumnezeu insuflatului Apostol (II Cor. 12, 7-10). Incredinţarea în voia lui Dumnezeu, dorinţa nefătarnică si evlavioasă ca aceasta să se săvârşească asupra noastră, este o urmare de neînlăturat, firească, a dreptei socotinţe adevărate, duhovniceşti. Sfinţii monahi, atunci când erau supuşi bolilor, le primeau ca pe o foarte mare binefacere de Dumnezeu, nu căutau tămăduire, chiar dacă vindecările minunate se săvarşeau mai mult în rândurile lor. Ei doreau să îndure cu răbdare şi cu smerenie lucrul îngăduit de Dumnezeu, crezând şi mărturisind că el este mai de folos pentru suflet decât orice nevoinţă pe care şi-ar fi luat-o asupră-le de voia lor. Preacuviosul Pimen cel Mare spunea:<br /><br />„Trei lucrări călugăreşti sunt deopotrivă în vrednicie: atunci când se linişteşte cineva în chip nerătăcit, atunci când este cineva bolnav si dă mulţumită lui Dumnezeu, atunci când cineva face ascultare cu gând curat”[27].<br /><br />In Schitul Egiptului, acolo unde petreceau sfinţi monahi de cele mai mari măsuri, trăia Preacuviosul Veniamin. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu i-a dăruit din belşug darul tămăduirii bolilor. Având darul acesta, el însuşi a fost supus unei boli (hidropizie) grele şi lungi, şi se umflase în chip neobişnuit. Părinţii au fost siliţi să-l mute din chilia lui în alta, mai încăpătoare. Pentru aceasta a trebuit să fie scoase uşile de la chilie. In noua locuinţă i-au făcut un loc de stat aparte [special], fiindcă în pat nu putea să zacă. Aflându-se într-o asemenea stare, Preacuviosul continua să îi vindece pe ceilalţi, iar pe cei care, văzând pătimirile lui, îl compătimeau, îi îndemna sa se roage pentru sufletul lui, fară a se îngriji de trup. „Atunci când trupul meu este sănătos”, spunea el, „nu am cine ştie ce folos de la el; iar acum, supus fiind bolii, el nu-mi aduce nici o vătămare”[28]. Avva Petru spunea că cercetând cândva pe Preacuviosul Isaia Pustnicul şi aflându-l suferind de o boală grea, şi-a arătat compătimirea – la care Preacuviosul a răspuns:<br /><br />„Aşa îngreunat fiind de boală, şi de-abia pot ţine pomenirea vremii celei înfricoşate (a morţii şi judecăţii lui Dumnezeu); dacă trupul meu ar fi sănătos, aducerea aminte de această vreme mi-ar fi străină cu desăvârşire. Atunci când trupul este sănătos, el e mai înclinat spre stârnirea unor fapte vrăjmaşe lui Dumnezeu. Necazurile ne slujesc drept ajutor spre păzirea poruncilor lui Dumnezeu[29]“.<br /><br />Sfinţii Părinţi, atunci când îi atingeau boli şi alte necazuri, în primul rând se străduiau să arate răbdare, atât cât depindea de ei: ei foloseau mustrarea de sine şi osândirea de sine, silind prin ele inima să rabde[30]: ei îşi aduceau aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu, de muncile cele veşnice, de a căror amintire slăbeşte însemnătatea şi simţirea necazurilor pământeşti (Mt. 10, 28-31); ei îşi înălţau gândul la Pronia lui Dumnezeu, îşi aminteau făgăduinţa Fiului lui Dumnezeu de a rămâne totdeauna împreună cu următorii Săi şi de a-i păzi, prin aceasta îşi chemau inima la seninătate şi bărbăţie (Mt. 28, 20); ei se sileau să dea slavă lui Dumnezeu şi să Ii mulţumească pentru necaz, se sileau să îşi conştientizeze păcătoşenia, care cere pedeapsă pedagogică şi învăţare de minte din pricina dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, din pricina chiar a bunătăţii lui Dumnezeu. Pe lângă propria osteneală după putinţă de a dobândi răbdare, ei înmulţeau rugăciunile osârdnice către Dumnezeu pentru dăruirea darului duhovnicesc - răbdarea harică, care este nedespărţită de un alt dar duhovnicesc – smerenia harică, care împreună cu cel dinainte slujeşte drept chezăşie nemincinoasă a mântuirii si fericirii veşnice.<br /><br />Marii Părinţi săvârsitori de semne nu tămăduiau – ceea ce le-ar fi fost atât de lesne – pe ucenicii lor supuşi din îngăduinţa sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu unor boli grele, pentru a nu-i lipsi de sporirea duhovnicească ce negreşit este adusă de boala îndurată potrivit predaniei morale a Bisericii. Igumenul chinoviei din Gaza, Preacuviosul Serid, ucenicul Marelui Varsanufie, care se liniştea în aceeaşi chinovie, a fost bolnav vreme îndelungată. Unii dintre mai-marii obştii l-au rugat pe cel Mare să îl vindece pe igumen. Sfântul Varsanufie a răspuns: „Pentru sănătatea fiului meu s-ar putea ruga lui Dumnezeu unii dintre sfinţii aflători aici – fapt despre care l-am vestit – ca să nu fie bolnav nici măcar o zi; însă atunci nu ar primi roadele răbdării. Boala aceasta este foarte folositoare pentru deprinderea răbdării şi a recunoştinţei faţă de Dumnezeu”[31]. Lămurind de ce necazurile sunt neapărat trebuincioase pentru nevoitorul lui Hristos, Sfântul Isaac Sirul grăieşte:<br /><br />„Ispita este de folos fiecărui om. Dacă ea a fost de folos lui Pavel, atunci toată gura să se astupe şi vinovată să fie toată lumea lui Dumnezeu (Rom. 3, 19). Nevoitorii sunt supuşi ispitei pentru a înmulţi bogăţia lor; cei slabi - pentru a fi păziţi de ceea ce este vătămător pentru ei; cei ce dorm - pentru a se trezi; cei care stau departe - ca să se apropie de Dumnezeu; casnicii - ca să devină şi mai casnici. Fiului neînvăţat nu i se dă pe mână bogăţia tatălui său, fiindcă nu ştie s-o iconomisească spre folos. Din această pricină, Dumnezeu mai întâi încearcă şi chinuie pe om, iar după aceea dă şi dăruirea [harisma]. Slavă Stăpânului, Care prin doctorii amare ne aduce desfătarea sănătăţii (duhovniceşti). Nu este om care să nu sufere necaz în vremea cât deprinde (legea duhovnicească). Nu este om căruia să nu i se pară amară vremea în care este adăpat cu băutura ispitelor. Fără acestea însă nu este cu putinţă a dobândi tărie sufletească. Şi nici a răbda nu este de la noi. Cum ar putea vasul din lut să ţină subţirimea apei, dacă nu va fi întărit mai înainte de focul cel dumnezeiesc? Dacă întru cucernicie, întru necontenită dorire a răbdării, o vom cere pe aceasta lui Dumnezeu, toate le vom primi întru Hristos Iisus, Domnul nostru”[32].<br /><br /> |
| Event Type |
Lansare de carte
|
Actualizat 15 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 10 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 13 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 10 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 15 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 14 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 15 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 3 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 15 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Actualizat 12 an (i) in urma
Member
Awaiting Response
Momentan, nicio fotografie nu a fost adaugata acestui eveniment.
|
|
Request an Invitation 
Cancel Request 
Invite New Guests ;){kind=spacer}
Report this Event 
