Despre Parintele Benedict Ghius auzisem, cu mult inainte de a-l vedea pentru prima data la chip, de la Mihai Urzica, care avea pentru el o imensa pretuire, ca, de altfel, mai toata lumea curat implicata a Bisericii. Din toate cele ce ni le spusese Mihai, doar de doua-trei lucruri, notorii de altfel, mi-amintesc. De faptul ca Parintele facuse ani buni de puscarie comunista. De faptul ca fusese, pentru lung timp, unul dintre Parintii cei mai duhovnicesti, stralucitori, de la Patriarhie. Si ne mai spusese Mihai cum, la un moment dat, dupa iesirea din inchisoare, se pusese problema sa fie facut arhiereu, i se intocmise chiar "dosarul" in vederea acestui act, totul era pregatit, dar masinatii externe (Securitatea!) si interne (gelozia de breasla!) il ferisera de aceasta corvoada. Spun "corvoada", pentru ca dupa ce l-am cunoscut, atat cat puteam eu sa-l cunosc, mi-am dat seama ca pentru un om atat delicat si, intr-un fel, atat de fragil (in sensul cel mai bun al cuvantului), cum era el, acest lucru ar fi constituit mai degraba o povara.

Un episod, pe care chiar Parintele ni l-a povestit o data, are insa si o nota de haz. In perioada imediat urmatoare lui ’64, dupa eliberarea generala a tuturor detinutilor politici, s-a pornit un mare scandal in legatura cu biserica romaneasca din Saint Jean de Beauvais de la Paris, a carei "recuperare" sub jurisdictia Patriarhiei noastre era dorita mult de puterea comunista. Cum Parintele Benedict fusese in tinerete prieten cu preotul din acea vreme al acestei biserici, cum statura sa morala si duhovniceasca, aureolata si de anii de temnita comunista, era extrem de impunatoare, i s-a impus Parintelui, in pofida vointei lui si in ciuda oricaror incercari de impotrivire, sa mearga la Paris si sa "actioneze" in consecinta. A plecat in cele din urma, dar hotarat sa nu dea curs practic "misiunii" incredintate. O data ajuns acolo, romanii locului, pentru care biserica era mai degraba un bastion de rezistenta anticomunista decat unul de intalnire cu Dumnezeu, oameni pentru care, pe deasupra, Parintele era necunoscut si nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar al regimului comunist si putin a lipsit ca sa nu fie scos din Biserica molestat. Noroc ca parintele paroh, prietenul sau din tinerete, l-a luat sub protectie, a garantat pentru el si atunci a fost lasat in pace. N-a schitat nici cel mai mic gest pentru a incerca sa-i convinga pe acei oameni sa revina la Biserica Mama, deoarece a realizat rapid cum stateau lucrurile si ca orice intreprindere ar fi fost in van, mai mult ar fi tulburat lucrurile. Dupa o luna de petrecere pariziana s-a reintors in tara, primind reprosurile respective din partea celor ce-l trimisesera, dar cu o constiinta la fel de curata ca si la plecare. Mi-aduc aminte de zambetul acela fin si usor amuzat cu care Parintele ne-a relatat aceasta intamplare, ca cineva care povesteste o sotie din tinerete. "{stia, in tara, ma inchisesera pentru atitudini anticomuniste, iar aceia vroiau sa ma ia la bataie ca as fi comunist!"

A fost, se pare, tot mai marginalizat si pana la urma a fost obligat sa se retraga la Cernica.

Cred ca insotindu-l pe Mihai Urzica am fost acolo prima data si am batut impreuna la usa Parintelui. Locuia pe malul lacului, intr-o casuta vecina cu cea in care locuise cu un veac inainte Marele Calinic. Inima mi se facuse mica si eram de tot pierit de emotie. Mihai reusise sa-mi transmita toata pretuirea lui si sa-mi creeze constiinta ca ma voi afla in fata unuia dintre varfurile monahismului romanesc. Stiam ca Parintele Benedict era nu numai un mare traitor, dar si un om deosebit de cult, care facuse studii in Franta (la Strasbourg, daca mi-amintesc bine), care citise mult, si nu numai in domeniul teologiei, dar si din diversele altele ale culturii, ceea ce-i conferea printre monahi o aura de erudit. Mi-am dat seama atunci ca, la randul lui, Parintele avea pentru Mihai Urzica o dragoste si o pretuire egala cu a acestuia. Considera ca el este cel care trebuia sa ceara invatatura si sfat de la Mihai si nu invers.

Mi s-a intamplat sa am de cateva ori in viata prilejul sa asist la intalniri din acestea, "de gradul zero" duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de simplu, nu se spun mari cuvinte, dar in aer pluteste o tensiune sufleteasca si duhovniceasca de o intensitate greu de suportat de cei mai slabanogi din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin "energizata" (energii din cele necreate odihneau peste ei si se reflectau). Avem de-a face cu un fel de icoana a Taborului, cu o transfigurare evidenta a persoanelor respective (pentru ca Hristos era prezent intre ele), o lumina nemateriala coborand peste ele, si toate acestea iti dadeau, ca si Apostolilor, o dorinta certa si intensa de a face colibe in preajma lor si de a petrece vesnic cu ele.

La chip, Parintele nu era deloc chipul clasic de calugar mare duhovnic. Barba ii era putina, rara, tunsa foarte ingrijit, scurt de tot. Pielea ii era subtire, aproape transparenta, dar un trandafiriu foarte diluat ii inviora vag paloarea obrajilor. Cand l-am cunoscut, suferea deja de Parkinsonul acela puternic. Trebuia sa-si tina o mana cu cealalta pentru a-i mai potoli tremuratul. Era tot numai fragilitate si parea in toata clipa ca se va frange in scurt timp.

Privirea ii era de o nesfarsita candoare si de o blandete binefacatoare. Numai infinita mila si iubire intelegatoare. In fata lui te simteai complet dezbracat de toate minciunile tale oportuniste, descoperit si acoperit in acelasi timp.

Zambetul ii era schitat, fin. Radea mai mult cu ochii, care ii erau din cand in cand invadati de o lumina care se revarsa in afara. Era in ochii sai atintiti asupra ta, totdeauna, o anumita uimire si curiozitate, o intampinare timida, o incercare sincera de a-L descoperi pe Hristos in tine.

Noi, intrand in Biserica la o varsta... matura, invatasem una si buna: cum dam de un duhovnic, sa-i cerem imediat cuvinte de folos. De la Parintele nu prea capatai. Abia daca, pe parcursul discutiei, aparea cate unul si trebuia sa fii foarte pe faza ca sa-l inregistrezi. Si poate ca nu ne-ar fi mirat atata, daca nu i-ar fi mers duhul in legatura cu nivelul sau intelectual si cultural. El era cel care incepea sa te intrebe. Ce mai era prin oras? La asta mai raspundeai cum mai raspundeai, dar cand te intreba ce mai faci, amuteai. Se interesa de evenimente, dar mai ales de persoane. Cred ca a fost in mod real unul dintre cei mai smeriti oameni din cati am cunoscut. Parintele era si el un om destul de timid. Pentru mine, asta facea intalnirea cu el cu atat mai dificila, cu cat timiditatea lui se intalnea cu timiditatea mea. Nu plecai totusi niciodata cu mana goala de la el. Bucuria sa era contagioasa si o purtai indelung cu tine.

Parintele tacea mult. La inceput, aveam cumva impresia, credeam ca e din cauza mea, pentru faptul ca sunt un intrus pacatos care tulbura comunicarea. Aveam sentimentul micimii mele, din toate punctele de vedere, dar si o stare de bucurie neinteleasa si negraita. Mai tarziu aveam sa dau de marturia unor persoane de a caror statura duhovniceasca nu ma indoiesc, dar care traiau aproximativ aceleasi sentimente si stari. Din aceasta cauza e destul de greu de transmis ceea ce traiai langa Parintele Benedict. Aflai in preajma lui mai mult traire decat discurs, iubirea era prezenta mai mult sub forma de flux energetic decat de corpuscul-cuvant. Vorbea putin si cu mult talc. Numai cei care i-au stat mai mult in preajma au ajuns sa se smulga cat de cat acestei tensiuni si sa mai noteze cate ceva din cuvintele lui de folos. Avea dreptate si Parintele Marc-Antoine Costa de Beauregard cand observa ca datorita tacerilor prelungi si incarcate de semnificatii se crea o tensiune spirituala atat de intensa incat aveai sentimentul ca toata casa tremura cu tine si te insotea un anumit sentiment de disconfort. Caci crestinismul nu este, in fond, un fotoliu confortabil in care te asezi linistit spre a-ti savura credinta si a judeca distant lumea.

Dincolo de cuvintele care se spuneau, putine si intrerupte de pauze lungi, care noua ni se pareau si mai lungi, ramanea predica aceea atat de puternica si de subtila, cu prezenta. Plecai incarcat si cu o bucurie nemarginita care-ti umplea fiinta, chiar daca nu adunai prea multe cuvinte.

La inceput, inca ne primea intr-un fel de camera destinata special acestui scop, aflata in dreapta culoarului de la intrare. Nu o data a trebuit sa-l asteptam, pentru ca avea in alta camaruta pe cineva la spovedit. Intre timp, priveam in tacere rafturile pline de carti, multe din ele in franceza si apartinand la tot felul de domenii ale culturii. Cred ca am zarit pe-acolo, mai la inceput, in camera de primire, si un pick-up si discuri de muzica clasica.

Parintele era foarte bine ingrijit si protejat de o maica, al carei nume nu mi-l mai amintesc. Ea ne aducea, cateodata din proprie initiaiva, cateodata la solicitarea Parintelui, cate o farfurioara cu dulceata de cirese amare, de un parfum si un gust cum nu mi-a fost sa regasesc in alta parte. Si paharul cu apa rece de fantana era la fel de bun. Chiar daca maicuta era cea care facea cu atata mestesug dulceata, aceasta parea sa-si traga mai degraba savoarea inconfundabila, pogorita parca din paradis, de la Parintele in preajma caruia fusese pregatita.

Mai tarziu tot mai bolnav, ne primea in camera din stanga, unde si dormea. Dar nu o data, atunci cand i-am batut la usa, totdeauna cu o emotie peste masura, maica ne-a comunicat ca Parintele era slabit si nu putea sa ne primeasca. Se pare ca a suferit mult in ultimii ani din cauza a tot felul de boli. Multi ne miram cum de poate sa reziste atata un parinte atat de plapand si aproape dintotdeauna suferind, in timp ce altii mai voinici se tot duceau.

Pe birou, in parte ravasite, pe mijloc, in parte stivuit, pe la colturi, numeroase carti si hartii. Cred ca primea destul de multe scrisori. Mai tarziu aparuse, la capul patului, si un radio, destul de bun pentru acea vreme, primit cadou de la vreun fiu duhovnicesc. Era fixat pe Europa Libera, cred, dar poate ca asculta si BBC-ul.

Cel mai adesea, dupa ce ieseam de la el, simteam nevoia sa mai haladuim prin manastire si ne indreptam spre ostrov, in cimitir. Il puteam vedea de departe cum isi facea "plimbarea" de seara in amurgul stins al Cernicai, strabatand in lung si-n lat balconul casutei, ce dadea spre lac si spre insula. Se gandea, se ruga, privea minunile intocmite de Dumnezeu...? Uneori aveam impresia ca ne insoteste cu privirea binecuvantator.

Costion Nicolescu