În fiecare semestru la Facultatea de Litere sunt materii complexe și ambigue, dar mereu una dintre ele se evidențiază fie prin profesorul care o predă, fie prin gradul de dificultate pe care studenţii trebuie să-l depășească pentru a trece examenul.

În ultimul an din cei 3 de licenţă, în cadrul Departamentului de Limba şi Literatura Engleză se predă Istoria Limbii Engleze, o materie curios de interesantă, însă care necesită destul de mult timp pentru a o înţelege, nu doar un semestru sau câteva zile dinaintea examenului din sesiune.

Dat fiind faptul că în acelaşi semestru trebuie pregătită și licenţa, trebuie finalizată practica pedagogică şi trebuie promovate toate examenele, acele câteva zile de studiu se reduc considerabil.

Aşa se face că de fiecare dată când încercam să mai citesc sau să mai fac exerciţii pentru a-mi facilita munca dinaintea examenului, tot timpul se ivea altceva şi nu mai reuşeam să fac ce-mi propusesem. Tot amânând, ziua examenului a venit şi studiind cât de mult se putea, am lăsat totul în mâna Domnului, nădăjduind că va şti El cum este mai bine pentru mine.

Aşezaţi în bănci, aşteptam ca domnul profesor, atât de temut pentru exigența şi autoritatea sa, să ne dicteze subiecte înfiorător de grele – gândeam noi (drept vorbind, cred că modalitatea lui de examinare era potrivită pentru înşelătoriile cu care studenţii pândeau examenul).

Citind cerinţele, la început am crezut că o să pic examenul, că nu aveam nici o şansă să trec din prima. Am reuşit totuşi prin rugăciunile către Măicuţa Domnului şi către Sfinţii Efrem cel Nou şi Nicolae să îmi controlez emoţiile şi să ies din blocajul mental în care mă încurcasem.

Am început să rezolv exerciţiile, însă unul dintre ele părea imposibil, nu semăna cu nimic din ce spuse profesorul că vom primi la examen sau cu ce lucrasem la seminarii. Gândurile mele au fugit spre Sfântul Efrem cel Nou, pe care îl rugam din tot sufletul să mă ajute, să mă lumineze, să-mi dea o idee, ceva, orice ca să pot scrie.

Cuprinsă de teama că nu voi scrie bine, am analizat propoziţiile care apăreau şi îndemnată de Sfântul Efrem am reuşit să scriu exact răspunsul corect. Îl rugam neîncetat să mă ajute, să-mi dea putere să continui, să facă o minune şi să trec examenul.

Nici acum nu ştiu de ce gândul meu urma acea soluţie şi parcă era liniştit în privinţa ei. Era cât se poate de evident că Sfântul Efrem îmi şoptise răspunsul, că ştia engleza veche şi că îmi schimbase starea de spirit, dându-mi putere să cred că ceea ce scriu e bine.

Mulţumită lui am dat răspunsul corect aproape la toate întrebările şi am trecut examenul cu o notă foarte bună, având în vedere că aproximativ 80 % dintre studenţi nu au promovat.

Acea stare de bine, de linişte interioară s-a menţinut şi până în momentul aflării rezultatelor; ceva îmi spunea să nu-mi fac griji, să am nădejde. Aşa a şi fost, am trecut cu bine de acest obstacol „istoric” din calea licenţei, pe care tot cu ajutorul Sfinţilor am reuşit să o trec.

Mulţumesc Sfinte Efrem! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Andreea, Cluj-Napoca, 2012

Poate ni se întâmplă tuturor ca atunci când avem de făcut un proiect sau de învățat să ajungem în acel punct critic în care nu mai avem răbdare. Învârtoșarea e în cuibul ei cu drepturi depline, aș zice. Mai încep și mustrările sufocante: „Nu am făcut nici pe jumătate din cât trebuia…”. Și descumpănirea: „Nu voi reuși niciodată. Am ratat totul. Nu sunt bun/ă de nimic!”

În scrierea lucrării de licență am trecut prin toate cele enumerate. Totuși prin rugăciune, Dumnezeu m-a ridicat.

Una dintre operele pe care le-am ales pentru studiu a fost Jurnalul fericirii. Deși cu oarecare îndoială la început, l-am chemat în ajutor pe însuși autorul cărții, părintele Nicolae Steinhardt.

Într-o zi, cu vreo lună înainte de susținere, când eram mâhnită dintr-o neînsemnată pricină, am citit – cred – cea mai cutremurătoare pagină din carte (p.97, Editura Dacia, ediția 1995). Mă gândeam că decât să stau în acea stare de nemulțumire, mai bine fac ceva folositor și în fond necesar.

În lectura mea, ce înainta greu, fiind slăbită de tot soiul de gânduri, dau de relatarea unui vis pe care părintele l-a avut la Jilava, într-o celulă mizerabilă, departe de condițiile decente de supraviețuire (mirosul fetid, mâncarea puțină, spațiul restrâns în care se înghesuiau în jur de 50 de persoane, când, de fapt, ar fi fost normal să fie maxim 20).

El descrie acolo o trăire mistică, întâlnirea lui cu lumina necreată a lui Hristos, așa cum avusese cândva și Sfântul Simeon Noul Teolog (nu cu puțin timp în urmă descoperisem și Imnele iubirii dumnezeiești) sau marii isihaști. Acel pasaj mi l-a înfățișat pe părintele Steinhardt într-o altă… Lumină. Am căpătat altă înțelegere în ceea ce privește personalitatea sa. Nu era doar marele scriitor, sau fostul deținut politic ce a rezistat în închisoare prin bogata cultură, cât mai ales omul lui Dumnezeu.

Ceea ce e însă bizar e faptul că am sesizat acest pasaj la a doua lectură; nu-mi mai aminteam nimic din ceea ce citisem cu un an, doi ani în urmă. Și ceea ce mă uimea acum atât de tare devenise motorul ce m-a motivat să scriu mai departe; referirea la acest episod avea să formeze nucleul lucrării, contribuția „personală”, ceva ce nu găseai tratat nici de critici literari pe care am reușit să-i parcurg (or, după câte se poate observa, nu am nici cel mai mic merit pentru minunata rânduială a lui Dumnezeu).

Un alt moment în care a trebuit să-mi biruiesc firea leneșă a fost chiar cu aproximativ două săptămâni înainte de predare. Nu aveam decât… 15 pagini. Îmi doream ca măcar să am minimum de pagini. După prima săptămână, le aveam pentru rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului Efrem cel Nou și ale Părintelui Nicolae Steinhardt. Îi tot rugam să mă păzească de deznădejde, să îmi dăruiască pace pentru a putea lucra (stresul își spunea cuvântul).

Într-o altă zi, caniculară de-a dreptul, eram la bibliotecă, dar mă simțeam epuizată. Îmi tot repetam: „N-am de ales. Trebuie să scriu.”

Mi-am dat seama că inspirația este cu adevărat darul Duhului Sfânt, dar dacă nu e un strop de luptă, slabe șanse să iasă ceva.

Și tot uitându-mă prin cărți am ajuns la un fragment care era parcă leacul pentru starea mea: „Dumnezeu seceră și de unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm inițiative.”(p. 38).

Pagina următoare, ce să vezi: exact ideea de care aveam nevoie. Părintele fusese aruncat după anchetă într-o celulă cu regim sever, unde nu se poate destăinui nici măcar colegului din teama de a nu i se smulge aceluia mărturii mincinoase (celula avea 4-5 m² și prin ea probabil mișunau șobolani, viermi). Atunci vine clipa în care decide să-și mărturisească suferința într-o deznădăjduită, dar smerită rugăciune către Dumnezeu. Este unul dintre momentele esențiale în drumul spre convertire, căci până să înfrunte acea situație gândul Botezului părea mai degrabă un vis, ceva ideal. Șovăia. Ei, la numai o lună după această întâmplare are loc Botezul.

Minunile nu s-au încheiat aici. Lucrarea am finalizat-o abia cu 2 zile înainte de susținere, cred că am fost ultima din an care a predat atât de tarziu. Au ieșit 60 de pagini, fapt chiar surprinzător. Profesoara care a coordonat demersul meu e o femeie extraordinară, nu a făcut niciun fel de presiuni asupra mea.

Dumnezeu a lucrat prin intermediul unor oameni de o mare noblețe sufletească. O prietenă mi-a corectat întreaga lucrare până la cele mai subtile greșeli de ortografie, m-a bucurat prin repetatele ei încurajări. O alta a stat alături de mine până noaptea tărziu pentru a face ultimele modificări înainte de predare, deși a doua zi era Liturghia pentru Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

Înainte de susținere, încă o prietenă și-a răpit din timpul ei pentru a-mi asculta prezentarea și a-mi oferi prețioase sugestii.

Nu mai încape vorba că rugăciunile părintelui duhovnic au fost deseori izvor de odihnă sufletească. Cu adevărat, Dumnezeu a venit să poarte această Cruce măruntă împreună cu mine.

Am luat nota 10! Mulțumesc Maicii Domnului, Sfinților dragi, părintelui Nicolae, părintelui meu și surorilor cu inimă bună!

Ana-M, Cluj Napoca, august 2012

Proba scrisă pentru examenul de licență era programată la ora 10:00. Eram aproape sigură de asta. La 8:55 stăteam liniștită și citeam. Un gând neașteptat: „Ce-ar fi să mai verific mail-ul?”

Când deschid, ce văd?! „Examenul va fi mâine de la ora 9 în sala Eminescu”. Ora 9?! Vă dați seama ce disperare m-a cuprins. Am zis: „Sfinte Efrem, trebuie să ajung!”. Am ieșit ca vântul din cămin îndreptându-mă spre stația de taxi.

Slavă Domnului, nu a fost trafic! La 9:10 ajungeam deja în sală. Toți colegii mei începuseră să scrie. Eram atât de stresată și nu mă puteam liniști.

Primul subiect conținea probleme de gramatică. Trebuia să mă concentrez, n-aveam de ales. 30 de grile, cu variante foarte apropiate. Și apoi, ce subiect dificil! Am tras de mine până la grila 20 și apoi m-am gândit să trec la subiectul de literatură.

Acesta părea chiar simplu: analiză de text pe o poezie de George Bacovia. Îmi aminteam lesne o idee de la curs și bănuiam că asta s-ar putea să fie interesant și pentru cei ce vor corecta. Aveam punctul de pornire, iar ideile continuau să vină. În mintea mea însă, haos total și fraza se lega greu.

Stresul nu dispăruse. L-am chemat din nou pe Sfântul Efrem și am zis rugăciunea Născătoare de Dumnezeu. În cele din urmă au ieșit 2 pagini pe care nici măcar nu apucasem să le recitesc pentru a vedea dacă nu cumva sunt greșeli de ortografie (printre altele, criteriu de evaluare, pentru care și fusesem avertizați).

Mai aveam 2 minute pentru încă 10 grile pe care le lăsasem mai devreme. Dumnezeu știe ce voi fi încercuit. Am încercat să le gândesc… atât cât puteai gândi în 2 minute pe niște variante pe care oricum te încurcai și mai mult analizându-le.

Ei, s-a terminat. După ce am ieșit din sală, am observat cât de deznădăjduiți erau colegii mei. Mă păștea și pe mine descumpănirea ce o simțeam în jurul meu, dar m-am dus la plimbare spunându-mi că în nici un caz nu-mi este îngăduit să mă las cuprinsă de asemenea stări.

Poate părea straiu, știu, dar căutam în plimbarea mea mormântul ce avea inscripționat un epitaf ce mă umplese de nădejde și bucurie și altădată. Erau versuri de Eminescu: „Și toate trec ca vântul ­ dar chipul tău nu trece”. Și găsindu-l, mi-am zis: „Fie ce-o fi!”.

Rezultatele le aflam a doua zi. Nota finală: 8,50!! 10 pe subiectul de literatură, 7 pe cel de gramatică. Pentru cel din urmă, se pare că profesoara noastră s-a îndurat și a mărit cu 2 puncte toate lucrările ca să fim toți admiși.

Mare este Dumnezeu! Și câtă grijă și câtă atenție primește omul. Chiar și atunci când noi suntem zăpăciți, El ne scoate.

„Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce păzeşte. Iată, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israel. Domnul te va păzi pe tine, Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta. ” (Psalmul 120)

Ana-M, Cluj Napoca, august 2009

Era o zi senină, dar nu în inima mea. Priveam către cer, către soare şi simţeam cum tulburarea din sufletul meu se înteţea. Tocmai aflasem că îmi picasem ultimul examen pentru a doua oară… acelaşi examen, aceeaşi materie, acelaşi profesor.

Aveam să aflu mai târziu că materia trebuia „tocită” pentru ca examenul să fie promovat. Nu sunt adepta tocitului, dar îmi place să învăţ. Acum nu mai simţeam în mine nici o licărire din energia pe care o deţineam.

Eram în timpul programului de serviciu când vestea s-a năpădit asupra mea, la fel şi lacrimile din pricina strâmtorării în care mă aflam. Nu mă pierdusem cu firea, ştiam că Domnul este cu mine şi El a îngăduit acest lucru; tot ce îmi zburau prin minte erau consecinţele acestei nepromovări.

Trebuie să precizez că eram în ultimul an la Master şi disertaţia îmi era finalizată; de promovarea acestui examen depindea încheierea studiilor mele. Mai aveam totuşi o şansă: să dau examenul din nou, dar de această dată trebuia plătit, având valoarea de 300 lei. Nu îmi planificasem acest fapt ţinând cont că din salariul meu mă întreţin pe mine şi pe surioara mea într-un oraş în care chiriile cresc de la o zi la alta.

Pe când încercam să mă gândesc la ce era de făcut, îmi sună telefonul. Un bun prieten. Mă invită într-o tabără departe de agitaţia oraşului şi împreună cu prietenii mei dragi. Ce ar fi putut fi mai plăcut? Două sesiuni trecute, un examen picat şi zile de concediu cât de numărat pe degetele de la o mână…

Mă durea sufletul că trebuia să îl refuz. I-am povestit situaţia în care mă aflam şi m-a sfătuit să mă rog Preacuvioasei Parascheva. Mi-am luat 4 zile de concediu ca să reuşesc să tocesc materia, am căutat pe internet Acatistul Preacuvioasei Parascheva şi mi-am făcut „rezervare” la bibliotecă.

M-am rugat şi am învăţat şi iar m-am rugat. Şi m-am trezit cu lacrimi pe obraji şi cu sufletul încercat de gânduri năprasnice. Aş fi vrut să copiez pentru că o boabă nu reuşea să intre în capul meu, aş fi vrut să amân examenul pentru anul următor, dar prietenii mei se rugau pentru mine şi Preacuvioasa Parascheva s-a îndurat.

A doua zi învăţatul mergea mult mai uşor, idea de a copia mi-a dispărut din minte şi eram gata să înfrunt examenul anul acesta. În pauza de învăţat mi-am adus aminte de Sfântul Efrem cel Nou, am căutat să fac rost de Acatistul lui. Nu trecuse o lună de când auzisem de el şi viaţa lui m-a înduioşat. Am citit şi Acatistul acestui Sfânt şi am mers împăcată la examen.

Nu sunt demnă de mine, dar examenul meu semăna mai mult cu o copie fidelă a paragrafelor din cartea/notiţele profesorului, atât de bine am reuşit să „tocesc” materia (acum nu mai ştiu nici cum se numea al doilea subiect de la examen).

După ce am predat foaia, am continuat să mă rog. L-am promovat cu nota 5 şi aceasta doar cu ajutorul sfinţilor menţionaţi care s-au rugat lui Dumnezeu pentru mine și care au îmbunat inima profesorului.

Poate vă întrebaţi de ce am luat doar 5, dar vă spun drept că eu am înlăturat această nelămurire din sufletul meu pentru că multe nedreptăţi sunt pe această lume pământească şi de ar fi să le căutăm înţelesul nu ar mai rămâne timp să ne bucurăm de lucrurile care merită cu adevărat.

Am citit în glas de fericire cele două Acatiste şi am purces la etapa următoare: susţinerea disertaţiei. Cu emoţii în suflet am simţit că paşii îmi sunt îndrumaţi spre sala cu pricina. Totul a decurs mai bine decât m-aş fi aşteptat şi nota 10 mi-a fost acordată.

Singură nu aş fi reuşit. Rugăciuni de mulţumire au mângâiat sufletul meu. Preacuvioasa Parascheva şi Sfântul Efrem cel Nou s-au rugat din nou pentru mine. Domnul m-a întărit. Acum simt o linişte profundă care s-a aşternut în interiorul meu şi ştiu că vor urma alte şi alte încercări, dar nu îmi este frică. Nu sunt singură.

MC, Cluj-Napoca, 2012

Uneori mă întreb de ce ne iubește Dumnezeu atât de mult. Dar întrebarea aceasta vine dintr-o inimă păcătoasă și mică, pentru că dacă L-aș cunoaște așa cum este, adică așa cum Îl numește apostolul – „Dumnezeu dragoste este” (I In 4, 8), iar dragostea Sa e smerită, coboară la puținătățile noastre, fără dispreț, mirarea mea n-ar fi decât rugăciune de mulțumire și bucurie… smerită. Cu toate acestea, darul și binecuvântarea Sa vin din belșug „nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (I In 4, 10)

Înainte de a începe sesiunea, m-am așezat în faţa icoanei Maicii Domnului și am rugat-O să mă ocrotească în perioada ce va urma, știindu-mi slăbiciunea și predispoziția spre întristare, lene și chiar deznădejede. De asemenea, mi-am adus aminte de mărturia unui prieten legată de Sfântul Nicolae: odată, îi cerea să mijlocească pentru el așa încât să nu aibă nicio restanță. Am procedat la fel, deoarece mă gândeam că dacă voi avea restanțe nu îmi va ajunge timpul să mă ocup de licență, lucrarea mea fiind într-un stadiu incipient. Nu pot uita, de asemenea, mângâierea Sfântului Efrem cel Nou. Citind din cartea cu minunile sale în tot acest timp (Sfântul Mare Mucenic și Cuvios Efrem cel Nou. Mărturii ale minunilor săvârșite în zilele noastre, Editura Sophia, 2012), m-am întărit și am început să-l îndrăgesc.

Într-o zi, fiind îngrijorată din cauza examenelor, m-am întâlnit cu o fată de la biserică; nu pot spune că avem o relație strânsă, dar Sfântul a găsit o modalitate inedită de a ne apropia.

Prinzându-mă în vorbă cu această fată, nu știu cum am ajuns să-i povestesc despre situația mea. Știind că are evlavie la Sfântul Efrem și că de multe ori a primit ajutorul său la examene, am îndemnat-o să mă pomenească și pe mine înaintea lui. Ea însă mi-a făcut o surprinză cum nici nu-mi închipuiam vreodată: mi-a dăruit lănțișorul ei atins de racla cu sfintele moaște, având și un medalion cu chipul Sfântului. Și chiar am simțit binecuvântarea sa purtându-l.

Am avut de susținut 9 examene în 2 săptămâni. Nici vorbă să mă fi pregătit dinainte pentru vreunul dintre ele, nici măcar nu frecventasem toate cursurile. Deși la niciuna dintre materii nu apucasem să parcurg materia integral, Dumnezeu a rânduit totul nebănuit, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfântului Marelui Mucenic Efrem și ale Sfântului Ierarh Nicolae.

Aproape la fiecare examen primeam subiecte doar din ceea ce știam mai bine. Nu erau doar unul sau două chestiuni din ceea ce învățasem, ci aproape la fiecare subiect scriam câte ceva, dacă nu chiar tot, astfel încât am luat niște note titanice.

Cel mai haios mi s-a părut la Morfo-Sintaxă, unde examenul a constat în 30 de grile, însă nu mi-am socotit timpul, iar subiectele mi s-au părut atât de greu de deslușit și nu mă puteam hotărî pentru o variantă. Toate întrebările aveau în vedere doar excepții. Am spus totuși haios, deoarece în ultimele momente am pus „la nimereală”. Și le-a nimerit Sfântul Efrem așa de bine încât am luat 7!

Cel mai mare șoc l-am avut avut la examenul de Estetică. Este o disciplină foarte dificilă, datorită multitudinii de concepte și poate datorită caracterului abstract al tramei de idei aparținând diferitelor curente și mișcări culturale. Sunt și părți fascinante care îți descoperă modele interesante de gândire și îți dezvăluie ce percepție au avut unii și alții despre frumos sau despre artă.

Și totuși… când ai 500 de pagini bibliografie, 11 cursuri a câte 7 pagini fiecare, îți vine mai greu să te lași prins de studiu amănunțit, chiar dacă te-ar încânta lucrul acesta. Mărturisesc că cele de 500 de pagini nu le-am citit. Dumnezeu a rânduit ca înainte de sesiune să fac schimb de notițe cu niște colege. Însă și așa, aveam cam un teanc de foi…

M-am hotărât să citesc într-o seară despre 2 dintre cei 4 esteticieni: unul român (pe care l-am parcurs parțial) și unul de origine germană (Hans Georg Gadamer). La acesta din urmă, lectura (notițelor evident) a fost efectiv o plăcere, înțelegeam foarte ușor, deși nu mă așteptam, deoarece aveam o prejudecată legată de filozofii germani, cum că ar fi greu de priceput. Scria despre ”Jocul artei”.

Mă gândeam în sinea mea: „Ce minunat ar fi să-mi pice Gadamer!”. Și chiar Gadamer mi-a picat la unul dintre subiecte. Cât despre cursuri, am parcurs doar 5 și jumătate și pe acelea pe sărite. Din 5 subiecte, am rezolvat 4. Dacă eram pe celălalt rând îmi picam examenul, nu știam nimic. Cum de s-a putut „întâmpla” una ca asta să nu mă întrebați…

În timp ce profesorul dicta, nu-mi venea să cred ce auzeam. Mai trebuie să spun că în acea noapte am dormit în jur de două-trei ore și mi-a fost foarte greu; eu am o limită de rezistență foarte mică la oboseală și mă învârtoșez cu ușurință din pricina neputinței mele. Mai mult decât atât, în ziua anterioară mai avusesem un examen. L-am rugat mult pe Sfântul Efrem să mă întărească. Cu o seară înainte, am citit și Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. Nota nu-mi aparține, am luat 9. Uriașă de-a dreptul…

Ce m-a impresionat cel mai mult în toată această perioadă, a fost faptul că rugăciunile sfinților și ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu mi-au adus și odihnă, m-au despovărat cumva de stresul acela în care nu ești bun de nimic și îți persecuți conștiința neîncetat, pierzând și mai mult timp. Au fost din păcate și astfel de momente, dar au durat foarte puțin.

Când am simțit că nu mai pot, Dumnezeu m-a mângâiat prin oameni. Și îi mulțumesc pentru toate!

Ana-Maria, Cluj Napoca, 2012

Era pe la sfârșitul lunii august a anului 2011. Cu pași grăbiți se apropia sesiunea de toamnă. Eram disperată. Aveam multe restanțe, dar mai ales un examen pe care îl susținusem deja de două ori. Eram deznădăjduită.

Și iată că într-o zi, după ce am stat de vorbă cu o fată care vine la biserica la care merg și eu, ea mi-a dăruit cartea cu viața și minunile Sfântului Efrem cel Nou. Parcă tot sufletul mi-a fost cuprins atunci de bucurie și de lumină. Nu știam nimic despre Sfântul Efrem cel Nou.

Nici nu auzisem de el. Însă, din ce îmi povestea fata respectivă, mi-am dat seama despre puterea mijlocirii Sfântului și m-am hotărât să-i citesc Acatistul pentru ca să mijlocească și pentru mine.

Trecură două săptămâni de la examen. Nădejdea în mijlocirea Sfântului Efrem nu pierise, cu atât mai mult cu cât între timp citisem cartea. Și – o, minune! – luasem examenele cu note mari, lucru la care nu mă așteptam. Dar mai ales m-am bucurat că am trecut examenul cel mai greu, pentru care chiar am învățat, dar mi-am pus prea mult nădejdea în mine și nu în mijlocirea sfinților.

Așa l-am cunoscut pe Sfântul Efrem cel Nou, care și astăzi mijlocește în orice chip pentru oricine i se roagă și își pune nădejdea în el.

o studentă, 20 februarie 2012, România (Material preluat din cartea Sfântul Mare Mucenic și Cuvios Efrem cel Nou. Mărturii ale minunilor săvârșite în zilele noastre, p. 262)

Numele meu este Eleni Vulgarakis. În luna iulie a anului 1985 eu mi-am depus actele pentru intrarea la universitate și am dat examenele de admitere. Nu eram foarte bună la materiile reale și cu toate că mă osteneam mult să studiez, am luat o notă mediocră la fizică.

Urma să dau examenul la chimie. Îmi aduc aminte că era într-o zi de joi. Aveam emoții foarte mari. Pe la ora amiezii examenul se apropia deja de sfârșit, însă eu nu eram sigură că am scris totul corect și Îl rugam stăruitor pe Dumnezeu să-mi trimită ajutor.

Apoi, ca și cum aș fi ascultat de un glas care-mi vorbea în șoaptă la ureche, am șters tot ce apucasem să scriu. Alături de mine parcă stătea cineva care îmi dicta răspunsurile corecte. Venind acasă, am aflat că în timpul examenului una din rudele mele a sunat la mănăstire și a rugat-o pe Maica Macaria să se roage pentru mine Sfântului Efrem. Anume el a fost cel care a stat lângă mine la examen, ajutându-mă să răspund corect. El a făcut-o din nemărginita sa iubire de oameni.

Îi mulțumesc foarte mult Sfântului, căci cu ajutorul lui, am dat răspunsuri corecte la 90% din întrebările cuprinse în testul de la examenul de chimie.

Eleni Vugarakis, Atena, 1985, Grecia (Material preluat din cartea Sfântul Mare Mucenic și Cuvios Efrem cel Nou. Mărturii ale minunilor săvârșite în zilele noastre, p. 66)

Eram la sfârşitul anului III de facultate şi urma să susţin examenul de licenţă.

Ca toţi studenţii aveam emoţii, eram stresată, dar totuşi nu am încetat să îndrept rugăciuni către Sfântul Efrem, dar şi către Sfântul Nicolae.

Știam eu că cei doi sunt dintre sfinţii lui Dumnezeu care vin grabnic în ajutor!

A sosit, aşadar, ziua examenului. Împreună cu alți colegi asistam la prezentările făcute de ceilalţi, fiecare aşteptându–ne rândul. Între timp, deşi emoţiile năpădeau asupra mea tot mai mult, m-am rugat Sfântului Efrem şi Sfântului Nicolae să rânduiească lucrurile cumva, numai să nu-mi pună comisia întrebări, pentru că văzusem cât de multe primiseră colegele mele.

A venit şi rândul meu. Surprinzător, prezentarea a decurs foarte bine, nu am fost întreruptă decât de două ori: o dată cînd a trebuit să răspund la o singură întrebare, iar a doua oară mi s-au semnalat câteva greşeli nesemnificative.

Am uitat să precizez că în conţinutul lucrării se găsea un capitol la care eram sigură că mă vor opri şi îmi vor pune o sumedenie de întrebări. Acesta conţinea practic esenţialul, reflecta partea aplicată, intervenţia şi aportul meu concret la ceea ce studiasem.

Mă temeam că nu voi reuşi să mă exprim, că o să mă pierd, dar să vedeţi minunea: când am ajuns la capitolul respectiv, comisia mi-a zis să trec direct la concluzii. Nu-mi venea să cred că nu a mai fost nevoie de altceva!

Mulţumesc Sfântului Efrem, dar şi Sfântului Nicolae pentru minunea pe care a făcut-o cu mine!

Victoria, Cluj-Napoca, 2012

Sfinte Mare Mucenice Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfântul Efrem cel Nou… Un Sfânt cu care „am făcut cunoștință” abia anul trecut, când toți cei din jurul meu îl știau deja atât de bine.

Tămăduirea unor boli fără leac, purtări de grijă pentru bunăstarea familiei, ajutor la examene… toate acestea sunt minuni de care auzeam frecvent în jurul meu când se pomenea numele Sfântului…

Am trăit și eu o minune pe propria-mi piele la ultima sesiunea de examene, simțind astfel cât de vie e lucrarea sa. Și iată cum, mai mult din spusele celorlalți și din bucuria pe care o aveau pe chipul lor atunci când pomeneau numele Sfântului, i-am cerut și eu ajutorul.

Jumătate de sesiune trecuse deja cu bine, dar eram în preajma celui mai greu examen, iar colegii din anii superiori nu prea ne dădeau șanse de reușită multora. Am învățat după puterile mele și, ce nu puteam să rețin, îmi spuneam „Va pune Dumnezeu partea Lui”.

Cu o seară înainte de examen l-am sunat pe un coleg ce dăduse examenul acesta înaintea mea. Mi-a spus fiecare detaliu: ce bilet a extras (căci aveam examen oral), cum l-a rezolvat, ce a răspuns, cum ar fi bine să-l prezint, ce dimensiune a bilețelului ar fi mai bine să aleg etc.

Iată că a venit și ziua cea mare! Eram pe holul facultății, așteptându-mi „sentința”. Aveam nădejdea ca va fi bine, nu putea fi altfel. Era un examen prea mare și important. E drept, starea de agitație a colegilor era, din când în când, prezentă și la mine.

Ieșeau rând pe rând colegii cu fel de fel de note. Minutele treceau și se apropia ora la care trebuia să intru.

Am intrat în sala de examen ca la un curs obișnuit, mi-am extras subiectul, și, când să mă uit pe bilețel, din zecile de bilete de pe masă… l-am extras tocmai pe cel despre care îmi spunea cu o seară înainte colegul meu! Cât de minuntat e Dumnezeu întru Sfinții Săi!

Am început sa îmi scriu ideile (care nici măcar nu îmi aparțineau, ci erau cele auzite la telefon) și… momentul adevărului, momenul susținerii. Parcă vorbea altcineva în locul meu, atât de coerent, atât de convingător, parcă așa „cum voia profesorul din fața mea”… Trecuse doar un minut (am spus două-trei fraze, nu mai mult) când, profersorul m-a întrerupt brusc:

- Gata, e îndeajuns! Îmi va face mereu plăcere să ne întâlnim, dacă nu acum, măcar la masterat. Zece!

„Zece… zece…” A trecut examenul la care tot semestrul m-am gândit cu atâta deznădejde. „Zece…” Era peste puterile mele. Nu-mi venea să cred! Dumnezeu ne răsfață! Sunt convinsă că Sfântul Efrem (dar și Sfântul Nicolae) a citit atâtea cărți, atâtea cursuri pentru mine…

Mergeam înspre cămin, parcă neputând conștientiza ceea ce tocmai se petrecuse. Nici celor din jurul meu nu le venea să creadă. După câtva timp, venind de la un alt examen, mă întreabă colega de cameră:

- Ei, cum a fost? L-ai luat? Am auzit că au fost note foarte mici! Cât ai luat?

- Am luat 10.

- Nu-i drept! Eu am luat 7! Tu și armata ta de Sfinți!

Chiar așa și e… Dar această armată luptă pentru toți. Fiecare dintre noi avem în spatele nostru armate de Sfinți ce mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Și dacă El e Conducătorul, cum pot fi rânduite toate altfel decât minunat?

Lorena, Cluj-Napoca, 2012