Meditatie personala

Ce mai este, astazi, adevarat si natural in noi, in ce facem, in ce spunem, in cum ne exprimam credinta, in cum ne traim viata? Unde sa mai gasesti ADEVARUL si DUHUL in atata ocean de SCLIPICI, de IMAGINE, de ARTIFICIU, de PRETENTIE, de goana disperata dupa IMPRESIE, dupa SUCCES? Astazi nu ne mai place simplitatea, nu mai suportam modestia, naturaletea si discretia. Ne etalam patimile ca la taraba, fara jena, inselati fiind sa credem ca ele sunt virtuti [...].

Suntem grav bolnavi, dar tot ne place sa ne socotim doctorii altora. Detestam gandul ca ar trebui sa ne “subtiem” drastic ca sa incapem prin urechile acului, prin poarta cea stramta, ca ar trebui… chiar sa ne simplificam. Nu doar viata exterioara, materiala, ci si pe cea sufleteasca. Sa renuntam cat mai mult la placeri, la pretentii, la “accesorii” si farduri (la propriu sau la figurat) si la rafinamentul lumesc, la pretiozitate, la “randament”‘, “eficienta”, “dezvoltare personala” si “performanta” (opuse dorintei evanghelice de desavarsire in duh prin coborarea in adancul smereniei), la dorinta de a placea si la dorinta – oricat de subtila - de putere, de triumf, de admiratie si de loc fruntas, de a iesi catusi de putin in evidenta, de a ne etala, mai direct sau mai subtil, mai grosolan sau mai cu dichis, “talentul”, “meritele”, “desteptaciunea”, “frumusetea” si “valoarea”. Mai ales ca lumea chiar asta asteapta de la noi si, nu-i asa, cum am putea sa o dezamagim?!

[....]

In sensul asta pilda bogatului ne priveste pe toti. Iar nesimtirea lui nu, nu se reduce la lipsa de mila. Nesimtirea fata de Dumnezeu, fata de cei din jur si fata de insusi sufletul nostru are, oricum, grade si trepte. Si incepe cu preocuparea mai accentuata pentru stima de sine, pentru imaginea, recunoasterea si bunastarea mea (si a familiei mele, daca e cazul). De aici vine si orbirea. Ni se ingusteaza “campul vizual” al inimii pentru ca se labarteaza grija pentru noi. Si treptat, devenim ceea ce nu credeam ca putem fi vreodata si ceea ce nu ne place sa ne recunoastem nici acum.

Ce se intampla atunci cand intram in duhul bogatului, oricare dintre noi, chiar si cei saraci, dar nu cu duhul? De exemplu, facem galagie sau intram in galagia altora, a lumii, tinem nonstop sonorul vietii pe volum mare, ca nu cumva sa ne mai simtim, vedem si auzim pe noi insine, ca nu cumva sa ne poata vorbi constiinta noastra, ca nu cumva sa ne rabdam rusinea de a fi atat de GOI, atat de ipocriti, atat de uscati, ca smochinul.

Urâm linistea, urâm naturalul, simplul, austerul, sobrul, cumpatatul. Suntem mai mult sau mai putin… iesiti din fire, din tatani si intram rapid in sevraj daca se intampla sa nu ne mai putem lua doza zilnica de fals, de agitatie, de strident, de isterie, de zgomot asurzitor, de artificiu hipnotic. Nu ne place Evanghelia, nu ne plac Fericirile (atat de pe dos decat viata noastra, deci atat de plictisitoare!), nu ne place Liturghia – poate doar ca sa filosofam doct despre ele, ei, asa da. Nu ne place sa plangem – e atat de rusinos! – sau sa stam retrasi putin, in singuratate. Nu ne place sa fim doar noi si Dumnezeu. De fapt, nu ne place sa auzim glasul Lui. Un glas simplu, dar limpede, categoric.

Ne place sa ne auzim pe noi, sa auzim cele familiare, de zi cu zi, cele ale lumii. Rau cu rau, dar mai rau fara rau; pentru noi e realmente iad adevarat fara duhul lumesc care a ajuns sa fie BOGATIA NOASTRA, fara desertaciunile lumii, care fac parte integranta din noi, din identitatea noastra. Ele sunt toata viata noastra, deci cum sa traim fara ele, cum sa mergem in vesnicie fara ele? De fapt, cand sa mai avem timp si de… vesnicie? Poate doar cand n-om mai avea incotro…

doamne ajuta