Nicolae Steinhardt şi aventura conştiinţei – JURNALUL FERICIRII

Autor: Nicolae Steinhardt

Editura: Dacia
Anul apariţiei: 1994
438 pagini


 

“O lectură ziditoare de suflet” sunt cuvinte potrivite, poate, pentru a descrie Jurnalul Fericirii, al lui Nicolae Steinhardt, o nestemată a literaturii noastre, a ortodoxiei, şi chiar a sufletului românesc, scrisă de un om pentru care suferinţa îndurată în închisorile comuniste nu a însemnat abrutizare ori deznădejde, ci trezirea conştiinţei – prin descoperirea creştinismului, prin apropierea de oameni, dar mai ales de Hristos, în urma unui botez tainic, şi petrecut în taină, “din apă viermănoasă şi duh rapid” . Nu întâmplător închisoarea a fost atât pentru Steinhardt, cât şi pentru Ţuţea un loc al fericirii şi revelaţiei creştine. Unde altundeva se împletesc mai bine suferinţa cu iubirea aproapelui, dacă nu într-o celulă, care pentru Steinhardt este “dovada că minunea face parte din viaţa reală”.

“În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare.”

Cartea lui Steinhardt nu seamănă cu o una memorialistică. Nu există o ordonare strict cronologică a evenimentelor, iar accentul cade nu pe întâmplări, ci pe interpretarea lor. Jurnalul Fericiriieste ca viaţa – o aventură a conştiinţei, o mărturisire a drumului lung pe care intelectul şi simţirea le urmează în strădania de a înţelege şi trăi condiţia creştinului. Exemplele din viaţa autorului, dar mai ales referinţele literare şi filosofice – atât de bogate, atât de convingătoare şi expresive – fac din această carte o exemplară pledoarie pentru creştinism. Este remarcabil cum, într-o zonă a existenţei care nu ascultă de legi sau determinări, Steinhardt reuşeşte să surprindă latura coerentă, logică a credinţei şi a manifestării lui Dumnezeu. Jurnalul Fericiriiare darul de a ne apropia şi în mod raţional de creştinism, răspunzând unor întrebări pe care toţi ni le punem: de ce Dumnezeu nu intervine în lume, de ce Iisus Hristos nu s-a salvat pe sine de la cruce, cum putem fi cu adevărat liberi etc.

Claritatea şi ineditul argumentării – cu referinţe de la Dostoievski şi Kierkegaard până la autori de romane poliţiste sau opere pop-rock -, exprimarea blândă şi poetică uneori sau tăioasă şi frustă alteori fac din Nicolae Steinhardt un altfel de cărturar al ortodoxiei, mai apropiat de artă, de filosofie, de logică, de viaţa complicată a mirenilor, şi mai puţin preocupat de dogme. Este unul dintre puţinii monahi care atenţionează că între credinţă şi prostie este o prăpastie.

“Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă.”

Curajul fizic este singura posibilitate de a învinge pământul şi de a cuceri cerurile. Nicolae Steinhardt a luat calea curajului înainte de a se încreştina, îndemnat de tatăl său, un evreu proprietar al unei fabrici de cherestea din comuna Pantelimon, care i-a insuflat şi o sănătoasă iscusinţă “de mahala”: “E adevărat, zice tata, că vei avea zile grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – vei dormi bine. Pe când, dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să poţi închide un ochi.” Îmbărbătat să nu fie “jidan fricos” şi “să nu se cace în pantaloni”, tatăl îşi îndeamnă fiul să nu facă jocul Securităţii, să nu-şi vândă conştiinţa pe iluzii. Logica aceasta o va folosi Steinhardt şi atunci când vorbeşte despre datoria intelectualilor de a dezvălui adevărul. Vine un moment când a tăcea este sinonim cu a închide ochii în faţa nedreptăţilor, iar acest lucru nu trebuie scuzat.

“A spune că doi şi cu doi fac patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr sau că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţa lui Eminescu. Când alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferăstrăul, a enunţa că doi şi cu doi fac patru înseamnă a urla cât te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferăstrăul.”

Reproşul acesta la adresa unor personalităţi consacrate în manuale de literatură (Sadoveanu, Arghezi, Railea, Călinescu, T. Vianu) i-a adus, poate, un deserviciu din partea unei mari părţi a elitei româneşti, care a ales “să se descurce” cu sistemul comunist, în loc “să răzbată”. De la înălţimea sa morală, Steinhardt are însă tot dreptul să judece compromisul altora, care au aplicat atât de băbescul sfat cu “dracu’ şi puntea”. Conştiinţa unui adevărat creştin nu se poate închiria. “Adevărata libertate este creştinismul. Hristos ne arată calitatea de oameni liberi, de nobili. Dar ne cere efortul de (ar spune existenţialiştii) a fi ceea ce suntem. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi”.

Fericirea lui Steinhardt este de fapt tăria omului care şi-a cucerit libertatea, şi nu oriunde, ci – paradoxal – într-o închisoare! Însă, cum ne aminteşte de atâtea ori autorul, absurdul şi paradoxul sunt coordonatele condiţiei de creştin. “Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, în afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard: Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.” Iubirea de oameni, credinţa neştirbită în Hristos, tăria de a îndura sunt virtuţile care eliberează omul din îndoială, îi astâmpără “setea de iubire şi de sens”, oferindu-i acea libertate pe care o căutăm cu toţii, dar nu ştim cât de aproape e. “Viaţa este un rai, însă noi nu vrem să ştim” şi “Omul e întotdeauna mai mult decât ceea ce este” sunt două din cugetările aparent paradoxale ale lui Dostoievski pe care Steinhardt le aminteşte vorbind despre libertatea creştinului. Atenţie mare, libertate care “nu-i totuna cu libertinajul”!

Un clar argument îl oferă autorul celor care acuză neintervenţia lui Dumnezeu în această lume. “Un lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei e că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu. Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată o uriaşă pasăre violent colorată, toată lumea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit. Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua. Dostoievski: Dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala”.

Cele mai frumoase pagini sunt cele care descriu botezul autorului, cu apă sălcie, la repezeală, în fugă, pentru a nu fi observaţi de gardieni: “Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. O fericire care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge… Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine… Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei.”
Iar proaspătul încreştinat în celulă este norocit câteva zile mai târziu cu un vis tulburător:

“În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Eu sunt, îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte. Şi înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice, sunt fericit, fericit, fericit. Fericirea creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, iar cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, fericirea mă înalţă, mă leagănă, şi în cele din urmă, fără menajamente – mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. (De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine)”.

În opoziţie cu Dumnezeu (calea, libertatea şi adevărul), diavolul este stăpân pe lumea iluziilor. Dacă Hristos îţi ia totul pentru a-ţi da totul, diavolul ia totul pentru a nu oferi nimic:

“În tren mă reţine formula “diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia – adică lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul. Cine oare, în cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de nesuprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea diavolului e totuna cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare – adică o lume deformată, o imagine secundară, vrăjită, deviată… Operaţia de curăţire ne cere o exorcizare, o desvrăjire. E o deviaţie care se cere corectată. În acest sens lumea stăpânită de diavol (tatăl minciunii, fiindcă are putere numai asupra iluziilor) este reală. Este vorba despre aceeaşi lume, dar vrăjită, imaginară (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre). În această lume diavolul este voievod. De aceea a putut constata iubita mea Simone Weil foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale”.

Despre Iisus Hristos, Steinhardt consideră că a venit nu doar să ne mântuie, dar şi “să ne scandalizeze”, să ne scoată din lâncezeala obiceiurilor, să ne arate că ospăţul şi veselia sunt mai umane decât truda, să ne aducă aminte că legea a fost făcută pentru om, nu omul pentru lege. Steinhardt vede însă în Hristos şi un gentleman, un cavaler: “Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – Hristos ni se arată nu doar blând, bun, drept, fără de păcat etc., dar şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler. Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Iar încrederea e prima calitate a cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care până la proba contrarie are încredere în oricine şi nu se grăbeşte, avid, să dea crezare tuturor defăimărilor. La şmecheri şi la jigodii, reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei. Apoi, Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, sau o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui”.

Paradoxul este cheia înţelegerii creştinismului. Aşa cum crucea reprezintă un paradox – simbolizând poziţia verticală a omului (pe care Dumnezeu şi-o doreşte), pe care însă omul (la fel ca Hristos) e ţintuit -, tot astfel creştinismul conţine un paradox: acela că nu e din lumea aceasta! Altfel nu ar mai fi perfect.

“Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Ca să fii un bun creştin trebuie să mori pentru lumea aceasta, şi abia atunci poţi învia pentru Hristos. Menirea acestei vieţi este de a te duce la cel mai înalt grad al scârbei de viaţă. Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte, iar creştinismul este cea mai mare durere omenească. Totuşi, Hristos nu e crud, ci blândeţe. Cruzimea provine din faptul că în această lume trebuie creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia de creştin”.

Jurnalul Fericirii este unul din miracolele literaturii româneşti. Preţuită chiar şi de fostul papă (care avea un exemplar în biblioteca lui personală), este testamentul unui om care a cunoscut îndeaproape o generaţie de intelectuali ai României, un evreu care s-a făcut creştin şi român prin calea suferinţei. Transformarea este posibilă la nivel spiritual, deoarece “creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, ci a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNUEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea oamenilor, nici învierea lor – ci transformarea făpturii. Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.”

Una dintre prea puţinele “opere ascunse la sertar” de intelectualii români în timpul comunismului, capodopera lui Nicolae Steinhardt a luminat în confuzia de idei şi alternative de la începutul anilor ‘90, fiind apoi uitată şi prea puţin comentată în zilele noastre, pe măsură ce interesul pentru comunism a devenit tot mai scăzut, ori redus la glume radiofonice cu Ceauşescu sau la reclame infantile cu “Rom cel mare”. Sunt convins că pentru un elev de liceu lecturarea Jurnalului Fericirii şi popularizarea lui în licee ar fi un câştig cultural mult mai mare şi mai oportun astăzi, decât Sadoveanu ori eterna şi stufoasa Enigma Otiliei, de pildă.

Scrisă de Florentin Cristian