Predici la duminici și sărbători Miercuri, 21 Noiembrie 2012 09:24 Scris de: Pr. Dorin Picioruș  Iubiții mei,
pe scurt, praznicul de față se rezumă la următorul eveniment: la 3 ani Maica lui Dumnezeu a fost dusă la Templu, potrivit făgăduinței părinților ei și a locuit în Sfânta Sfintelor! Lucru care, din perspectiva rigorismului evreiesc…era „o blasfemie”…pentru că în Sfânta Sfintelor intra, odată pe an, numai arhiereul [Evr. 9, 7]. Însă Sfântul arhiereu Zaharia (pe care evreii îl vor omorî între templu și altar [Mt. 23, 35/ Lc. 11, 51]), din iluminare dumnezeiască…a dus-o pe Maica lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor, pentru ca să arate că ea este Biserica Stăpânului. - Ce s-ar fi întâmplat însă fără…iluminare dumnezeiască? - Nimic paradoxal! Niciodată nu ar fi fost dusă în…Sfânta Sfintelor…pentru că era un tabu pentru oameni. Pentru că observăm ce au făcut evreii, care primiseră Legea…și care nu au văzut-o deloc duhovnicește …atunci când S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu. Au fost obtuzi, răi, cârtitori, blasfemiatori, ucigași… L-au confundat pe Domnul și Stăpânul lor…cu „un fanatic religios”… Dar nu numai ei au căzut în noaptea unei asemenea orbiri…ci și noi, creștinii ortodocși, adesea, timp de 2.000 de ani. Pentru că ereziile, păcatele smintitoare, fărădelegile, atrocitățile…pe care le-am făcut noi, creștinii, nu ne arată drept plini de har… Așa că intrarea Maicii Domnului în Biserică/ în Templu înseamnă pentru noi…închiderea gurii! Pentru că Maica lui Dumnezeu a vrut sfințenia lui Dumnezeu și a trăit în slava lui Dumnezeu toată viața…slavă de care și noi ne-am umplut la Botez. Numai că noi, după Botez, nu am mai rămas în sfințenie ca ea, ca Maica Stăpânului, ci am căzut în tot felul de păcate și de patimi de rușine… De aceea, intrarea ei în Biserică…înseamnă rămânere ei în sfințenie. Lucru pe care și noi putem să-l facem, dacă ni-l dorim, atâta timp cât Botezul a fost împuternicire/ întărire a noastră cu putere de sus/ cu har împotriva tuturor patimilor și a poftelor josnice. Iar când vrem să înțelegem intrarea ei în Biserică, a Prea Curatei Stăpâne…trebuie să ne umplem de iertarea Lui, de bucuria Lui, de unirea cu El, cu Domnul slavei…pentru că și ea s-a unit cu El. Unirea ei cu Domnul a fost și duhovnicească și ființială. Pentru că S-a unit cu El în sufletul ei cel preasfânt…dar, apoi, s-a unit cu Fiul ei și cu Dumnezeul ei și la nivel ființial, pentru că El Și-a luat din ea trup, devenind coființial, după umanitatea Sa, cu întreaga umanitate. Și numai pentru că El Și-a luat trup din Pururea Fecioară Maria și l-a îndumnezeit prin întreaga Sa viață pentru noi, fiecare dintre noi se poate umple de slava Lui. Dar pentru ca El să Se întrupeze…a trebuit ca o Fecioară să-L dorească cu totul pe Dumnezeu și să fie fără de păcat în viața ei. Pentru că Maica lui Dumnezeu nu este „o făptură căzută din cer”, ci o Fecioară care a dorit cu totul pe Dumnezeul cerurilor și a devenit mai încăpătoare/ mai desfătată decât cerurile. Adică truda/ asceza/ iubirea Maicii lui Dumnezeu a fost totală…și de aceea întru ea s-au împlinit profețiile. Nimic aranjat! Ci pentru că ea a vrut…Dumnezeu a umplut-o de toate darurile Sale. Pentru că ea a vrut… De aceea, azi, sărbătorim ce a vrut ea…și nu vrem noi… E a vrut curăția, sfințenia, iubirea, delicatețea Lui și le-a avut din plin. Noi ne codim/ezităm, o lăsăm mai moale cu viața evlavioasă. Nu vrem să părem prea iubitori, prea jertfelnici, prea milostivi…ci preferăm „ce zice lumea”. Adică așa: nici prea-prea…nici foarte-foarte… Numai că lui Dumnezeu îi plac oamenii totali, dintr-o bucată…și nu 10% ortodocși…restul: liber cugetători… Și pentru că nu toate sunt ortodoxe în noi…tocmai de aceea avem mari probleme să împăcăm ce gândim, cu ce simțim…și cu ceea ce facem…cu ce trăim, de fapt, în fiecare secundă… Adică am vrea să fim…să părem „sfinți”…dar să nu fim „prea sfinți” tot timpul. Motiv pentru care „excesul de sfințenie” e adesea înțeles…ca „ceva ce nu ne trebuie”. Și ce credem că „ne trebuie” nouă e un melanj/ un amestec de Ortodoxie, urechism, orgoliu, ce am moștenit de la părinți, ce mai inventăm și noi…și nu vrem „să fim deranjați” în bricolajul/ mărunțișul nostru religios. Iar dacă îi asculți pe ortodocșii…de la țară sau de la oraș…în materie de teologie, politică, cultură…te iei cu mâinile de păr… Pentru că, cel mai adesea, când vine vorba de teologie și credință…pentru că nu au surse teologice la îndemână sau nu i-a învățat nimeni…își închipuie/ presupun tot felul de aiureli vizavi de închinăciune, rugăciune, post, Sfintele Taine…încât e deplorabil ce poți să auzi că înseamnă una sau alta… Superstițiile/ obiceiurile pseudo-religioase de tot felul…se nasc din multă incultură teologică dar și din multă îndrăzneală păcătoasă. Pentru că omul care nu știe ceva și are bun simț, are măsură…nu se pronunță în acel caz. Dar cel infatuat, care nu știe ce să spună…dar nici nu vrea să admită că nu știe…inventează pe loc răspunsuri aiuritoare. Așa a apărut Dumnezeul care merge pe pământ cu Sfântul Petre și face minuni „curioase”…Dumnezeul care e confundabil cu o zeitate căreia îi sare repede țandăra…și nu e Dumnezeul paradoxal al Tradiției Bisericii. Adică Dumnezeul băbist…înțeles după ureche…dă cu fulgere, omoară, te trăsnește, îți pune ceva în frunte pentru toată viața, adică te predestinează, și nu poți să mai faci nimic altcumva…îți aduce noroc în casă și te scapă de farmece…un fel de bodyguard…dar nu e niciodată un Stăpân, un Domn, un Atotțiitor, un Prieten, un Paradoxal… Căci pentru a fi ortodox…nu înseamnă numai să vii la Biserică și să aprinzi lumânări…ci să înveți teologie și să te naști duhovnicește, de sus, prin Tainele Bisericii. Pentru că numai astfel Îl vom putea cunoaște pe Dumnezeu așa cum e El…și nu așa cum ne închipuim noi că este El… Fiindcă cei mai mulți dintre ortodocși au fantezii despre Dumnezeu…și nu o cunoaștere a Lui… Căci cunoașterea Lui vine prin vederea și simțirea slavei Sale…prin ceea ce îți spune El despre Sine…din ce te învață El pe tine…și nu din ce înveți tu despre El…în indiferență față de El… Și nu trebuie să ne mirăm că nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu…pentru că, la fel, nu îi cunoaștem nici pe oameni! Ce înseamnă să înțelegi un om: 1. ce deduci tu despre el, 2. ce îți spune el ție sau 3. ce te iluminează Dumnezeu cu privire la el? Care…din trei? Pentru că, dacă e pe dedus…atunci stai la distanță de el. Îl privești, îl urmărești, presupui că simte și că face una sau alta…dar nu știi ce e în inima lui. La distanță stai…la distanță ești de celălalt! Dacă te apropii de el…și îl lași să îți spună una sau alta despre el…și crezi că el e numai ce îți spune el că e…iarăși stai la distanță de om…pentru că te raportezi numai la ce știi tu…și el despre sine…nu la ce nu știți niciunul dintre voi…despre el… Ar fi numai vorbărie, confesiuni, psihologism, psihanalizare… Pentru ca să afli despre un altul lucruri pe care nici el și nici tu nu le știți despre el…trebuie să îmbini ce știe el despre sine…cu ce îți descoperă Dumnezeu despre acela. Și oamenii de aceea vin la oamenii duhovnicești: ca să afle ce nu știu despre ei…dar Dumnezeu le spune/ le luminează despre ei înșiși! Pentru că trebuie să ieșim din noi…pentru a ne cunoaște pe noi. Trebuie să ne vedem pe noi prin voia lui Dumnezeu, prin adevărurile Lui…ca să ne cunoaștem așa cum suntem… Altfel nu intrăm nicăieri…și nu ieșim de nicăieri… Și dacă ne-am întreba: când…de când nu am mai intrat în inima altuia…ca să îl aflăm…și să ne aflăm…ce ne-am răspunde? Pentru că trebuie să ieșim din noi, din casa noastră, din părerile bune despre noi, din obiceiurile noastre…pentru a le cunoaște pe ale altora…și a observa cât de durabile/ serioase/ adevărate sunt ale noastre. Și când ne întoarcem la noi…după o ciocnire cu realitățile interioare ale altora…înțelegem ce trebuie plâns…și pentru ce trebuie să fim doxologici/ mulțumitori în fața lui Dumnezeu. Căci de aceea ne certăm când discutăm: pentru că nu vrem să ne admitem realitatea interioară. Vrem întotdeauna să epatăm, să părem mai nobili, mai arătoși, mai sexy decât suntem…când alții ne spun că suntem vai de steaua noastră… Și când nu vrem să fim noi înșine…nu intrăm în nicio inimă! Pentru că, pentru a intra în altul…ai nevoie de simplitate, de adevăr, de dăruire, de uitare de sine…pentru a-l îmbrățișa și a-l înțelege pe el. Așa că Maica lui Dumnezeu a uitat casa sa…și a iubit Casa lui Dumnezeu. A văzut mai presus de interesul de familie, de neam, de țară…și a ales interesul cosmic. Adică a ales ce a fost bine…pentru întreaga creație: a fi cu Dumnezeu pentru totdeauna. Și noi, cu toții, am putea să alegem acest interes cosmic, interesul soteriologic/ al mântuirii, prin care ne folosim pe noi, pe aproapele și întreaga creație. Pentru că întreaga creație împreună tânjește/ geme/oftează/ suspină [sistenazi, Rom. 8, 22, cf. GNT] după revelarea lui Dumnezeu și transfigurarea ei. Amin!
|
Chipul omului mincinosCel ce minte este vicios, viclean, impostor, neevlavios si corupt; are un suflet plin de rautate, iar inima lui iubeste minciuna; este condus de ratacire si slujeste pacatului; a incalcat legea lui Dumnezeu si a urat adevarul; toata ziua cugeta nedreptatea si faradelegea si in cuvintele lui nu arata nici o evlavie fata de numele lui Dumnezeu. Mintea tulburata cugeta fatarnic si scorneste minciuni, pentru a se impotrivi adevarului; numeste lumina intuneric si intunericul, lumina, dreptatea, nedreptate si nedreptatea, dreptate pentru a-l nedreptati pe aproapele sau. De la fata lui lipseste rusinea, orice buna-cuviinta l-a parasit; desi este dat pe fata, nu se rusineaza si desi este aratat ca fiind mincinos, nu roseste; face fagaduinte aproapelui si le incalca; ceea ce astazi marturiseste a fi adevarul, maine va adeveri ca fiind minciuna, si ce condamna ieri a fi nedrept, astazi sustine ca fiind drept. Cel ce minte este dispretuit de toti; toti isi intorc fata de la el, mimeni nu-i cauta prietenia, este respins de toti si nimeni n-are incredere in el; desi traieste in societate, ramane fara prieteni; caile ii sunt strambe si pasii lui aduc pierzania; s-a indepartat de Dumnezeu si Dumnezeu Şi-a intors fata de la el. Mincinosul isi petrece viata in amaraciune, pentru ca minciuna il adapa in toata vremea cu necazuri; nenorocit si sarman ajunge la capatul zilelor sale, sfarsindu-si viata in nefericire; nimeni nu-l miluieste, nimeni nu-l ajuta, pentru ca nici atunci cand sufera nimeni nu este de partea lui, si nici atunci cand spune adevarul nimeni nu-i da crezare. Cel ce minte ajunge victima minciunii si sfarseste nefericit din cauza ei. Despre calomnie Calomnia consta intr-o acuza mincinoasa, fiind defaimare si vorbire de rau.
Despre calomnie, filosoful Cleantes declara urmatoarele: „Nu exista ceva mai rau decat calomnia, caci l-a inselat pe ascuns pe cel care era increzator [ca totul e bine]; ea naste fara temei ura [impotriva orisicui].” Iar Menandru spune urmatoarele despre calomnie: „Cel care se lasa convins degraba de calomnii, fie este viclean in deprinderile sale, fie nu are decat socotinta unui copil. Nimic nu este mai dureros decat calomnia, intrucat sileste pe un altul sa fie supus acuzelor pentru pacatul savarsit de altcineva.” Tucidide remarca: „Nu este intelept nici a pleca urechea la calomnii si nici a le raspandi.” Herodot observa: „Calomnia este foarte rea; in fapt, doi sunt cei care savarsesc nedreptatea, si [numai] unul este cel nedreptatit; caci cel ce calomniaza il acuza pe cel care nu este de fata, iar celalalt [care aude acuza] nedreptateste, lasandu-se convins inainte de a afla adevarul; iar cel absent de la discutie este nedreptatit in toate, acuzat fiind de cel dintai ca este [un om] rau.” Filon spune despre cei care calomniaza ca „n-au parte de harurile dumnezeiesti, fiind suferinzi de aceasta boala demonica, cu ura si dispret fata de Dumnezeu, fiind intru totul straini de orice fel de fericire“. Hippias afirma: „Calomnia este foarte grava, chiar mai rea decat insulta; insulta este mai putin grava decat calomnia pentru ca nu se face intr-ascuns.” Maxim Marturisitorul spune: „Sa te gandesti la calomniatori si la cei care imprastie zvonuri nu ca la niste binevoitori, ci sa te indepartezi de ei ca de niste serpi ucigatori.“ Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice despre cei ce calomniaza urmatoarele: „Cel care il calomniaza pe aproapele se aseamana celui care se hraneste din insasi carnea fratelui sau, pentru ca i-a mancat [mai intai] renumele si apoi i-a provocat prin cuvant nenumarate alte rele.” Despre omul vicleanDumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre omul viclean urmatoarele: „Iata aici un stralucit exemplu evanghelic: roaga-te, zice, sa nu fii dus in ispita; nimic nu este mai grav  in afara ispitei decat faptul de a cadea in mainile omului viclean; acesta este mai rau decat o fiara; caci fiara nu ascunde ceea ce este, dar cel viclean, de multe ori, sub aparenta bunavointei, isi ascunde veninul, astfel incat capcana sa fie mai greu de descoperit, iar victima sa cada fara sa se apere in ea, ca intr-o prapastie; si n-ar gresi cineva daca ar numi buzele care vatama virtutea si care conduc la viciu «buze nedrepte».“ Sfantul Vasile cel Mare afirma despre viclenie: „Viclenia este facerea de rau intr-ascuns, savarsita aproapelui sub aparenta binelui.” Cuviosul Nichita Stethatos constata despre viclenie urmatoarele: „Buzele nedrepte sunt ca ale omului ce deoache si limba vicleana se aseamana gurii si limbii de sarpe, care ascund venin otravitor; tot cel ce merge dupa Dumnezeu se roaga sa-i fie izbavit sufletul de acestea, pentru ca inima demonica si sufletul necugetat varsa necuratii in auzul oamenilor. Sa ne izbaveasca Domnul de omul nedrept si viclean!“ Despre judecarea [aproapelui]Judecarea [aproapelui] inseamna a judeca si condamna pe cineva pentru un anume pacat. Sfantul Grigorie Teologul spune ca „nimic nu este mai placut pentru oameni decat a judeca [faptele] altora“. Iar Sfantul Ioan Gura de Aur observa ca „judecata adusa [asupra oamenilor] a doborat suflete si le-a dus la pierzanie“.  Apostolul Pavel ii instiinteaza pe toti ca acela care judeca nu are nici o scuza; caci cu judecata cu care il judeca pe aproapele [nu face decat] sa se judece pe sine; pentru ca pe cele pe care le judeca le savarseste si el insusi. Gandeste-te la aceasta, omule, tu, cel care ii judeci pe cei care fac cele pe care le savarsesti si tu, o sa scapi oare, de judecata lui Dumnezeu? Fiecare isi duce povara sa. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur sfatuieste, zicand:
„Sa nu ne facem pe noi insine judecatorii aspri ai celorlalti, ca sa nu se ajunga sa ni se ceara si noua socoteala; pentru ca avem pacate mari care au nevoie de iertare; astfel, ar trebui mai degraba sa-i miluim pe cei care pacatuiesc foarte greu, ca sa putem, la randul nostru, sa cerem din vreme mila pentru noi; cu toate ca, oricat ne-am stradui, niciodata nu vom putea sa daruim atata iubire de oameni cata cerem de la Dumnezeu, Iubitorul de oameni… Iar cu cat cineva este mai aspru cu aproapele, cu atat mai mult va avea parte, la randul lui, de asprime dumnezeiasca. Sa nu vorbim, asadar, impotriva celorlalti.“ Şi Domnul porunceste: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati veti fi judecati, si cu masura cu care masurati vi se va masura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama?“ Despre ocaraOcara este vorbirea de rau, injuria si clevetirea. Cel ce ocaraste este meschin, inclinat spre mustrare, insulte si invinuiri; are o inima necurata. Duhul ii este pervertit, iar sufletul ticalos. Gura ii este vicleana, buzele pangarite, cuvintele nedrepte. Se instituie ca judecator aspru al fratelui sau, il osandeste fara ca acesta sa se poata apara; nemilos si necrutator, il ataca si isi pronunta verdictul asupra lui. Cel care ocaraste si cearta nu difera intru nimic de ucigas, pentru ca cel din urma ia viata, dar celalalt, cinstea, si temelia pe care se sprijina viata. Despre clevetire si clevetitorClevetirea inseamna invinovatire, vorbire de rau. Clevetitorul il vorbeste de rau si-l invinovateste pe aproapele sau. Sfantul Vasile cel Mare zice: „Clevetirea este a vorbi in lipsa fratelui, cu scopul de a-l defaima, chiar daca ceea ce se spune este adevarat.“ Iacov, ruda Domnului, povatuieste, zicand: „Nu va graiti de rau unul pe altul, fratilor. Cel ce graieste de rau pe frate, ori judeca pe fratele sau, graieste de rau legea si judeca legea; iar daca judeci legea nu esti implinitor al legii, ci judecator. Unul este Datatorul legii si Judecatorul: Cel ce poate sa mantuiasca si sa piarda. Iar tu cine esti, care judeci pe aproapele?“ „Cel care cleveteste se hraneste din insasi carnea fratelui sau“ (Pateric). Sfantul Vasile cel Mare ii socoteste vrednici de blestem atat pe cel care cleveteste, cat si pe cel care pleaca urechea, zicand: „Daca cineva s-a aflat clevetind pe un altul si daca cel care il asculta pe cel care cleveteste nu-l cearta, sa fie afurisiti impreuna.” Clevetitorul ia cinstea omului, asa cum ucigasul ii ia viata; ambii sunt in aceeasi masura ucigasi de oameni. Despre invinuirea pe nedrept si despre cei care invinuiesc pe nedreptInvinuirea pe nedrept este o acuza mincinoasa, iar cel care invinuieste pe nedrept este un mincinos. Un intelept spune: „Sa nu socotesti pe nimeni mincinos decat pe cel care invinuieste pe nedrept caci intre minciuna si acuza nedreapta nu este nici o diferenta.” Şi cei de demult, precum si cei de astazi il numesc pe cel care invinuieste pe nedrept si defaimeaza calomniator. Fara indoiala ca diavolul este cel care a inventat calomnia. Limba calomniatorului este asemenea veninului de scorpion. Denuntatorul este nezdruncinat in lucrarea sa, de vreme ce si-ar dori ca si stapanitorii sa iubeasca calomnia; ticluieste minciuni si defaima tot si toate. Nimici-va Domnul toate buzele cele viclene. Limba celui ce denigreaza uraste adevarul. Calomnia a nimicit tineri si batrani, domni si carmuitori. Calomniatorul se bucura cu atat mai mult cu cat lucrarea sa are sorti de izbanda.
|
Despre intunericul pacatuluiAtunci cand bogatul celui care i-a rodit tarina nu se gandea la cei care nu aveau ce sa puna pe masa si se gandea doar la el si la cum sa-si conserve pentru el belsugul pe care l-a dobandit, „Dumnezeu i-a zis: Nebunule! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Şi cele ce ai pregatit ale cui vor fi?” (cf. Luca 12, 16-20). Ceea ce spune Dumnezeu, ca in acea noapte avea sa se ceara de la el sufletul lui, se poate interpreta si literal, asa cum se aude, insa se poate interpreta si mai adanc. Noi stim ca noaptea inseamna intuneric si ca intunericul este simbolul pacatului, astfel putem spune in cazul acestui pacat, ca diavolii vor cere sufletul bogatului. Diavolii asteapta ca omul sa pacatuiasca, iar atunci cand aceasta se intampla, ei sunt cei care il parasc pe om la Dumnezeu, si in acelasi timp ii cer sufletul. De aceea este bine ca atunci cand cadem in pacat, sa nu amanam pocainta, caci nu se stie daca ziua urmatoare vom mai fi vii pe acest pamant. Sfintii Parinti ne spun sa ne uitam in hornul (cosul) intunecat al sobei, si apoi sa privim la soare, sa facem astfel deosebirea intre intuneric si lumina, si sa fugim de lucrurile intunericului. Urat este pacatul, si urat se face si omul care il savarseste. Sufletul omului pacatos se face tot mai intunecat, de pe fata lui va disparea lumina, iar frica il va insoti oriunde va merge. Ii va fi frica, deoarece necrezand in Dumnezeu, nici nu stie pentru ce traieste, si ii este frica de moarte, deoarece iesirea din acest trup este infricosatoare pentru cei pacatosi. Cei care pacatuiesc dar cred in Dumnezeu, vor trai si ei cu frica, si pana nu se vor spovedi, si pana nu se vor intoarce, nu vor avea liniste. Fericiti sunt cei ce biruiesc pacatul. Oferte pentru a pacatui avem in fiecare zi, insa stim cat este de scurta aceasta viata, si nu merita sa pierdem vesnicia pentru cateva clipe de nebunie. Orice refuz de a urma pacatul este o bucurie, care se imprima in sufletul nostru si ne face mai frumosi, insa este si un ajutor pentru noi, caci pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, trebuie sa-I facem loc in sufletul nostru, or pentru aceasta, avem nevoie sa ne curatim de pacate“. Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10) Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: “Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot… (Iacob 5, 1-7). Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4). Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă. Iubiţi credincioşi, Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi. Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5). Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului, din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte. Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său. Iubiţi credincioşi, Cîtă dreptate are cel ce a zis: “Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă”. Şi iarăşi: “Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim”, zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21). Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum. Nimni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei. Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură. Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin”
|
Când ni se descoperă adâncul inimii Luni, 19 Noiembrie 2012 09:39 
|
Milostenia Luni, 19 Noiembrie 2012 10:48 Scris de: Sf. Efrem Sirul  Veniţi, dar, fraţilor, să defăímăm cele vremelnice şi să ne îngrijim de veşnicele bunãtăţi, făgăduite nouă. Să ne sârguim noi înainte, până nu se întunecă, mai înainte până nu se risipeşte târgul. Să nu ne câştigăm nouă prieteni din mamona al nedreptăţii. Să câştigăm dintre săraci mulţi martori. De la dânşii să cumpărăm untdelemn şi să-l trimitem înainte. Că ei: văduvele, sărmanii, neputincioşii, ciungii, şchiopii, orbii, leproşii şi toţi săracii, care stau la uşile bisericilor, sunt cei ce vând untdelemn candelelor. Pe aceştia să-i căutăm şi să-i îngrijim, că ei împacă pe Dreptul Judecător cu noi.
Pe cei ce vin la noi, să nu-i întoarcem deşerţi înapoi, ci cu faţă veselã să-i întâmpinãm, iar celor ce nu pot să vină, noi să le trimitem milostenie. Aceasta este mai mare şi decât cea dintâi poruncă. Fiecare să cerceteze în biserici, dacă nu cumva este vreun sărac, sau vreun străin, şi, aflându-l să se sârguiască a-l lua în casa sa şi să-l odihnească, pentru că, împreună cu săracul, intră şi Hristos în casă, Cel ce pentru noi s-a făcut sărac, că prin jertfa aceasta primim milostivirea lui Dumnezeu. Şi, dacă cel ce primeşte un prooroc, plată de prooroc ia, oare cel ce pe Iisus Hristos Însuşi Îl primeşte, ce fel de plată va lua? Cu adevărat că pe cea scrisă: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit“ (I Cor, 2, 9). Cel ce aduce pe sărac în casa sa, aduce şi pe Hristos, Care a zis: „Fericiţi cei milostivi“. Cel ce miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu, Cel ce a zis: „Întrucât aţi făcut aceasta unuia din aceşti preamici, Mie mi-aţi făcut“. Cel ce pe străin primeşte sub acoperământul său, primeşte pe Hristos, Cel ce a zis: ,,lar Fiul lui Dumnezeu n-are unde să-şi plece capul“. Acestea şi cele asemenea acestora sunt roade ale pocăinţei şi cununa şi lauda şi slava creştinilor. Să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa, sau cel puternic cu puterea sa, ci, toţi cei ce se laudă, cu Domnul să se laude, iar lauda creştinilor este porunca lui Dumnezeu. Lauda creştinilor este Învăţătura Apostolilor şi a Proorocilor. Lauda creştinilor este smerita cugetare, sărăcia cea duhovnicească şi ascultarea. Lauda creştinilor este cântarea cu psalmi cu umilinţă. Lauda creştinilor este pocăinţa cu lacrirni, lauda creştinilor este blândeţea cea cu linişte si slujirea către toţi. Lauda creştinilor este a spăla picioarele fraţilor. Lauda creştinilor este a zice către prietenul său: „Iartă-mă, că am greşit ţie“. Lauda creştinilor, este primirea străinilor şi milostívirea. Lauda şi mântuirea creştinilor este ca totdeauna, la masa lor, săracii şi sărmanii şi străinii să' mănânce împreună cu ei, că din casa lor Hristos niciodată nu va lipsi. Lauda creştinilor este ca sa nu apună soarele asupra mâniei lor, nici să doarmă având ceva asupra cuiva. Lauda creştinilor şi cununa este a răbda necazuri şi a nu se mânia; unul ca acesta se află prieten cu Cel ce a zis: „Întristarea voastră se va preface în bucurie“ (Ioan, 16, 20). Lauda creştinilor este a cerceta pe cei din temniţă, pe cei ce sunt în peşteri, în munţi şi prin crăpăturile pământului, ca nişte ucenici adevăraţi ai Celui ce a zis: „În temniţă am fost şi aţi venit la Mine“. Lauda creştinilor este a pomeni de a pururi pe Dumnezeu şi ziua cea mare a Judecăţii. Dar pentru ce să nu zic şi cele mai mari? Fala creştinilor şi lauda şi mântuirea este mărturisirea dreptei credinţe şi a nu se uni nici a se împrieteni cu cei ce cugetă împotriva ei, ci a păzi porunca şi arvuna neîntinate, neprihănite şi neamestecate de tot eresul, până la arătarea Domnului Iisus Hristos. Că, aceasta văzând, Domnul va zice: „Iată, cu adevărat, creştin, întru care nu este vicleşug”. Cu aceasta suntem datori să ne lăudăm fraţilor, iar nu cu căruţe şi cu cai, cu dregătorii şi cu bogăţie. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.... doamne ajuta.
|
Iubirea aproapelui Luni, 19 Noiembrie 2012 11:05  Într-un timp, nu prea îndepărtat, o mare nenorocire s-a abătut asupra unui orăşel…inimile oamenilor s-au răcit atât de tare, încât acea sclipire frumoasă din privirile lor s-a stins, lăsând ochii în care altădată vedeai blândeţe şi bunătate, pradă urâciunii păcatului.
Puţine inimi nu au fost cuprinse de îngheţul nemilos, iar din aceste inimi curgeau mereu râuri calde de lacrimi, vărsate pentru toţi locuitorii ce s-au pierdut pe ei înşişi, devenind robii răului. Andrei, un tânăr a cărui suflet a fost străpuns de sloiurile de gheaţă ale indiferenței, plimbându-se, într-o zi, pe străzile orăşelului, vede un om ale cărui lacrimi ar fi înduioşat şi cea mai tare inimă, nu însă şi pe a sa. Apropiindu-se de el, începe să îl ia în derâdere. - Hm, lacrimi…ce netot eşti. Pentru ce plângi ? Lacrimile tale nu vor ajuta pe nimeni, nici măcar pe acest pământ udat de ele; din lacrimile tale nu vor ieşi flori ! Printre suspine se aude o voce dulce şi curată, aşa cum rar i-a fost dat cuiva să audă. - Răutatea ce s-a abătut asupra acestui oraş îmi sfâşie sufletul în mii de bucăţele. Mă doare să văd cum inimile se împietresc, rămănând înafara harului sfânt oferit doar de prezenţa lui Dumnezeu. - Auzi la el, vorbeşte despre Dumnezeu. Dar ce, Dumnezeul tău te face să plângi? Fugi de aici, netrebnicule şi nu mai crede în tot felul de minciuni care ne fac să credem că Dumnezeu există ! - Nu sunt minciuni, Dumnezeu există ! - Atunci să îmi demonstreze ! După ce îl loveşte peste obraz şi îl scuipă, Andrei îşi vede de drumul său, fără a se uita ce a lăsat în urma sa. O ploaie caldă de vară adapă pământul însetat, picăturile limpezi revărsându-se asupra întregii suflări precum o perdea divină binecuvântată şi necesară…doar sufletul aprins de urmele răului nu-şi găsea izvorul. Andrei, supărat că ploaia caldă îi udă hainele, îl înjură în gând pe Cel ce a dat apă pământului şi îşi vede de drum. Pe cer, se conturează uşor, un frumos curcubeu ce ar încânta privirile oricărei persoane care l-ar privi, însă, tânărul preocupat de gândurile sale, nici nu l-a observat. După minute bune de mers, ceva îl determină să se oprească…unica bisericuţă din oraş se arată în toată modestia şi frumuseţea ei, oferind ceva aparte locului unde era. Un gând diabolic îi străfugeră mintea întunecată de răutatea ce domina multe cugete. Lăsându-se condus de gândul cel rău, Andrei vrea să ardă bisericuţa, însă în momentul în care aprinde flacăra, ceva neaşteptat i se întâmplă; mâinile şi picioarele îi încremenesc, doar capul putând să şi-l întoarcă. Disperat, Andrei încearcă din răsputeri să facă un pas, să îşi mişte mâna, dar nu reuşeşte. Spaima se amplifică când vede cum o lumină puternică iese din bisericuţă. În curând, o voce se aude de nicăieri. - Andrei, de ce Mă prigoneşti? - Cine eşti ? - Eu sunt cel ce sunt. Ai vrut să îţi demonstrez că exist, iar Eu ţi-am demonstrat şi nu doar o dată, dar tu nu ai vrut să vezi. - Când, Doamne ? Eu nu te-am văzut ! - Ai vorbit cu Mine, iar la final M-ai pălmuit şi M-ai scuipat. Apoi ţi-am dăruit o ploaie caldă pentru a-ţi aminti de Mine, în schimb M-ai înjurat. I-am zis curcubeului să apară pe cer…vroiam să îţi fac o bucurie, însă tu nici nu ai ridicat privirea spre darul Meu. Plecându-şi capul, ruşinat, în jos, întreabă cu o voce aproape şoptită : - Cum sa fii Tu acel om pe care l-am întâlnit ? - Eu locuiesc în inimile tuturor celor care Mă iubesc şi îşi pun nădejdea în Mine. Dacă pe vreunul din acesta îl loveşti, pe Mine mă loveşti, iar dacă îl iei în derâdere, pe Mine mă iei. Şi în inima ta am locuit, dar tu M-ai alungat, umplându-ţi inima cu veninul păcatului - Doamne, cum este inima în care Tu locuieşti ? Vreau să simt din nou ceea ce am pierdut. O rază subţire, născută din acea lumină divină, se coboară pe chipul tânărului. Îndată inima i se umple de o pace şi o bucurie de nedescris…simţea ceva ce nu mai simţise, ceva de care nu se putea sătura vreodată.Vroia ca inima lui să îi fie mereu aşa, vroia să închidă acea pace şi bucurie în el şi să nu le mai lase să dispară, dar raza se îndepărtează de pe chipul său, lăsându-i inima pustie şi însetată după acea stare de beatitudine de nedescris. Simţind cum inima îi devine din nou rece, Andrei începe să verse lacrimi mari, tânjind şi rugându-se să nu dispară acea trăire. - Doamne, nu îmi lua pacea ! Nu m-am săturat de ea, nu mi s-a umplut încă inima de harul Tău. - Aşa este inima în care Eu locuiesc. Pacea Mea va fi asupra tuturor celor care Mă iubesc. Cheamă-Mă să te ajut, iar Eu voi veni...niciodată nu îmi abandonez copiii, Eu nu vă uit, voi Mă uitaţi pe Mine. Lumina începe să scadă în intensitate - Doamne, nu pleca ! Cum Te voi mai găsi, dacă pleci ? - Iubeşte-ţi aproapele, iar atunci mă vei găsi pe Mine ! Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a auzit tânărul, înainte ca lumina cerească să dispară. Totul părea că a revenit la normal…mâinile şi picioarele nu îi mai erau încremenite, bisericuţa era aceeaşi, modestă, dar plină de har, curcubeul se arăta pe cer în toată splendoarea lui, însă o inimă se schimbase. Acum nu mai erau sloiuri de gheaţă, ci izvoare curate, revărsate în exterior sub forma lacrimilor. Andrei privea în jurul lui şi se minuna, întrebându-se cum a putut să treacă cu vederea darurile divine. Lumea se schimbase, o vedea cu alţi ochi…era mai bună şi mai frumoasă, pentru că lumea este aşa cum o vedem prin sufletul nostru; perceperea oamenilor este doar în ochii noştri. Calea ce duce la iubirea aproapelui nu constă în a-i evidenţia păcatele, pentru că nu este nici un om fără de păcat, ci de a-i pune în valoare calităţile. Observând doar ceea ce este mai frumos în cel de lângă noi, vom ajunge să îl iubim, pentru că, atunci "când l-ai văzut pe aproapele tău, pe Dumnezeu L-ai văzut" (Sfântul Clement Alexandrinul)... doamne ajuta.
|
Predici la duminici și sărbători Sâmbătă, 17 Noiembrie 2012 19:21 Scris de: PF. Daniel Patriarhul României  Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina
(Luca 12, 16-21)
“Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”. * Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii ne prezintă chipul unui bogat lacom, nemulţumitor şi nemilostiv, ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un ataşament exclusiv de bunurile materiale limitate şi trecătoare din lumea aceasta. Evanghelia ne arată că, deodată, pe neaşteptate, Dumnezeu i-a făcut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o foloseşte. Dumnezeu l-a miluit din belşug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, aşteptând ca şi el, la rândul său, să facă daruri altora. Dar nu a fost aşa. Recolta aceasta neaşteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu şi de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu şi de semeni, îl însingurează. De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală faţă de un dar material neaşteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimaşă, care-i schimbă însuşi modul de a raţiona, îl “înnebuneşte” din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale. În loc să mulţumească lui Dumnezeu şi să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu şi de semeni. El nici nu mulţumeşte lui Dumnezeu, nici nu miluieşte pe săraci, ci se gândeşte doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbeşte doar cu sine însuşi, pentru că se gândeşte numai la sine însuşi. “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 19). Deci, bogatul era stăpânit de o lăcomie fără margini şi de o iubire pătimaşă de sine, despre care Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că este începutul tuturor patimilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că iubirea de sine a omului a devenit, prin acceptarea ispitei diavolului (cf. Fac. 3, 6), iubire trupească (pătimaşă) de sine. Aceasta a făcut ca grija lui principală să fie, de-atunci, aceea de a discerne între ceea ce este plăcut şi ceea ce este dureros, pentru a alege fără abatere doar plăcerea simţurilor, considerată ca fiind binele vrednic de dorit. Aşa a ajuns omul să cultive, de fapt, principiul propriei sale morţi, considerându-l, din înşelare, plenitudine a fiinţării lui. Aşadar, în jurul iubirii pătimaşe de sine, ne spune Sfântul Maxim, “se învârteşte, ca un fel de cunoştinţă amestecată, toată experienţa plăcerii şi a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor…”1*. Astfel, păcatul ca rupere a comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam şi Eva) cu Dumnezeu, prin nerecunoştinţă, neascultare, nepostire şi nepocăinţă, a avut ca urmare moartea spirituală şi fizică a omului (cf. Romani 6, 23). Pentru Adam şi Eva, darurile create şi limitate au devenit mai importante decât Creatorul şi Dăruitorul lor nelimitat şi veşnic. Atitudinea lor n-a fost euharistică, ci posesivă şi exploatatoare. Profitul devine mai valoros decât Persoana. Dar când omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creaţia devine ostilă omului, iar relaţiile dintre oameni se degradează (cf. Facere 3, 1-18). Când creaţia încetează de a mai fi fereastră şi scară de urcuş spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despărţitor, idol şi mormânt al omului (cf. Facere 3, 19). Iar din acest determinism înrobitor al păcatului – fiindcă şi iubirea plăcerii, şi refuzul durerii nasc deopotrivă patimile – firea omenească a putut fi eliberată numai prin iconomia Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, “ţinta fericită (sfârşitul) pentru care s-au întemeiat toate”2*. Numai prin Hristos Domnul şi în El, firea umană a biruit definitiv atât puterea ispitei plăcerii, cât şi pe cea a fricii de durere. Astfel a fost dobândită pentru om putinţa nepătimirii, adică a libertăţii desăvârşite faţă de păcat şi faţă de patimile egoiste – boli sufleteşti prin care el este subjugat şi împins spre moarte de duhurile viclene. Prin Întruparea Domnului, spune Sfântul Maxim, veacurile pregătirii tainei celei din veac ascunse (cf. 1 Tim. 3, 16) s-au încheiat, dar cele în cursul cărora “ne va arăta Dumnezeu bogăţia covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând în cei vrednici îndumnezeirea”3*, n-au ajuns încă la sfârşit. Când se vor împlini şi acestea, El se va uni cu toţi, “după har, cu cei vrednici” şi “în afară de har, cu cei nevrednici”4*. Celor dintâi li se va dărui astfel o bucurie negrăită şi nesfârşită, în timp ce pentru ceilalţi rămânerea în afara harului şi a legăturii iubirii va fi trăită ca un chin nemăsurat şi veşnic, pentru că s-au închis iubirii Lui pe care au refuzat-o. O asemenea atitudine faţă de Dumnezeu, faţă de creaţie şi faţă de semeni, ca şi cea a bogatului din Evanghelia de azi, se vede la omul contemporan secularizat, a cărui gândire autosuficientă nu se mai referă la Dumnezeu, omul însuşi nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu are nimic transcendent şi etern în el. El parcă este condamnat să se mulţumească doar cu o existenţă efemeră şi cu fericirea limitată pe care o procură avid şi cu orice preţ în lumea materială limitată şi perisabilă. Toate acestea se realizează în societatea secularizată care îşi este suficientă sieşi, se închide în ea însăşi ori devine totalitaristă şi opresivă în numele sau sub pretextul unor idealuri ca libertatea, egalitatea, unitatea, progresul, pragmatismul etc., care se transformă repede în idoli sau în ideologii ale puterii. Comunitatea contemporană, chinuită de egoism şi indiferenţă, a devenit astfel o simplă “existenţă comunitară”, lipsită de roadele adevăratei comuniuni izvorâte din iubire şi ajutorare. Într-un spaţiu al profitului necondiţionat, oamenii sunt transformaţi adesea în obiecte sau în cifre cu semnificaţii economice. Unii sociologi contemporani au afirmat că dintre toate civilizaţiile existente până acum în istorie, civilizaţia actuală este cea mai narcisistă, care iubeşte să se vadă pe sine şi să se asculte pe sine, să se laude pe sine, să se rezeme doar pe sine şi să fie sieşi suficientă. Omul narcisist nu are altă preocupare decât propria persoană. De aceea, civilizaţia narcisistă este de fapt o civilizaţie autosuficientă, arogantă şi individualistă, fără referire la valori eterne sau transcendente. Viaţa omului care trăieşte fără a se mai raporta la Dumnezeu şi la semeni este de obicei împovărată de ataşarea cu patimă de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava şi privilegiile demnităţilor lumeşti, de căutarea aproape cu disperare a plăcerii egoiste. Astfel, omul uită uşor, aşa cum constată Sfântul Ioan Gură de Aur, că Dumnezeu a unit lumea aceasta “cu luptele, ostenelile, sudorile”, că veacul de acum este doar “stadion”, iar abia cel ce va să fie este “cunună”. Iraţionalitatea celui care se supune de voie “celor mai slabe ca umbra”, adică patimilor egoiste, este însă plătită scump încă de aici, prin trăirea continuă şi chinuitoare a spaimei de a pierde obiectul patimii sale, pierdere care va veni inevitabil. Însă perceperea vremelniciei realităţilor din lumea de acum poate deveni pentru om prilejul providenţial pentru ca el să-şi ridice privirea minţii şi toată dorirea sa către statornicia şi bucuria netrecătoare a valorilor spirituale. Atunci nu-l va mai tulbura nimic din cele ce i se întâmplă în viaţa aceasta şi-L va slăvi pe Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: “Îţi merge bine? Binecuvintează pe Dumnezeu, şi binele rămâne. Îţi merge rău? Binecuvintează pe Dumnezeu, şi răul se duce”. Însă omul secularizat contemporan percepe această lume ca şi cum ar fi realitatea ultimă şi unică, pe care o foloseşte ca şi cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creaţie. Astfel, omul nu mai este responsabil în faţa Creatorului şi se comportă în creaţie de o manieră egoistă, posesivă şi chiar iresponsabilă, fără a se îngriji de viaţa generaţiilor viitoare. Lacom de câştig sau profit imediat şi nelimitat, omul secularizat exploatează în mod excesiv şi neraţional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Prin urmare, omul nu mai sfinţeşte pământul, ci îl otrăveşte, îl degradează şi-l îmbolnăveşte. Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este o consecinţă a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat. Acesta nu mai ia în considerare legătura de viaţă care există între creaţie şi Creator, între dar şi Dăruitor. Omul uită sau nu vrea să-şi mai amintească de faptul că Dumnezeu este dăruitorul existenţei create, natură şi om. Aşadar, libertatea omului, a fiecăruia şi a tuturor împreună, este cea care poate transforma o legătură sănătoasă şi sfântă a vieţii într-o legătură a degradării şi a morţii. Pe de altă parte, raţiunea umană credincioasă şi rugătoare vede toată creaţia ca dar al lui Dumnezeu, un dar care trebuie cultivat şi împărtăşit. Deci, ea este o casă euharistică sau recunoscătoare în faţa Raţiunii divine care a creat lumea. Mai mult, raţiunea rugătoare consideră pe fiecare om ca fiind o icoană sau un chip al lui Hristos. În rugăciune, raţiunea umană contemplă întreaga creaţie în iubirea şi mila lui Dumnezeu, iar nu în singurătate şi suficienţă sau în incertitudine şi hazard. Hristos ne spune că trebuie să ne iubim aproapele aşa cum El îl iubeşte, aşa cum Dumnezeu îl iubeşte (cf. Ioan 15, 12). Adică noi trebuie să iubim pe aproapele în prezenţa lui Hristos şi cu iubirea pe care Hristos ne-o dăruieşte în Duhul Sfânt. De aceea, Sfinţii Părinţi fac diferenţă între iubirea naturală egoistă, care e deseori marcată de păcat, şi iubirea ca dar al Duhului Sfânt, care este comunicat în rugăciune şi în toată viaţa sacramentală a Bisericii. Nu trebuie deci să ne iubim aproapele într-un mod posesiv şi utilitarist, ci în mod euharistic (recunoscător), ca prezenţă şi dar pentru o comuniune sfântă şi mântuitoare (cf. Matei 25, 31-46), ca întâlnire cu Hristos prin chipul uman al aproapelui nostru nevoiaş. Raţiunea luminată de credinţă rugătoare confirmă adevărul că fiinţa umană este creată pentru viaţa veşnică, pentru Înviere, pentru a participa la bucuria şi iubirea infinite ale lui Dumnezeu, pentru că cel ce iubeşte pe Hristos va fi menţinut veşnic de Hristos în această iubire divino-umană. De asemenea, dogmele credinţei creştine sunt dogmele vieţii veşnice şi ale libertăţii infinite, întrucât conţinutul lor intim şi ultim este iubirea însăşi a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Care ne revelează şi ne comunică viaţa infinită şi veşnică a Sfintei Treimi. Aşadar, Evanghelia de azi, rânduită de Biserică să fie citită la începutul Postului Naşterii Domnului, ca perioadă de urcuş interior al sufletului în comuniunea sfinţilor împlinitori ai voii lui Dumnezeu şi pregătire duhovnicească pentru întâmpinarea marii sărbători a Crăciunului, este un îndemn la schimbarea modului de a vieţui, căutând mai întâi de toate “îmbogăţirea în Dumnezeu” prin comuniunea cu El în rugăciune şi cu semenii în faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de timp în care omul trebuie să asculte mai mult cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi şi din Scrierile Sfinţilor, să postească şi să se roage mai mult. Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfinţeşte simţirile, schimbă atitudinea şi comportamentul faţă de oameni şi faţă de natură, înţelegându-le pe toate în lumina prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Astfel învăţăm să “avem gândul (gândirea) lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16), să vorbim duhovniceşte ca Hristos: “Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu” (1 Petru 4, 11) şi să trăim duhovniceşte: “umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi” (Efeseni 5, 1-2; cf. Coloseni 3, 1-4 şi 17). Aşadar, postul sfinţeşte gândul, cuvântul şi fapta noastră. De la cuvântul demolator, degradant şi tulburător, care ia forma jignirii, a minciunii, a defăimării, a clevetirii, a judecării aproapelui nostru, postul şi rugăciunea ne ajută să trecem la cuvântul ziditor, care întăreşte comuniunea dintre oameni; care nu înjoseşte, ci înalţă; care nu dezbină, ci uneşte. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că atunci postim cu adevărat când ne înfrânăm şi de la vorbirea de rău sau de la judecarea altora. Prin credinţă dreaptă şi vieţuire sfântă, creştinul răstigneşte în el patimile egoiste (mândria, lăcomia şi lenea sau comoditatea), luptă împotriva autosuficienţei şi autoafirmării ca mulţumire de sine şi ca laudă de sine. Existenţa egoistă păcătoasă, numită simbolic “trup” sau “carne”, înţeleasă nu ca materie, ci ca despărţire sau înstrăinare a omului de Dumnezeu şi ca autosuficienţă sau autoafirmare egoistă, în afara comuniunii de iubire, poate fi vindecată numai prin refacerea comuniunii duhovniceşti a omului cu Dumnezeu: “Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate. (…) Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8, 9-10 şi 13). Întrucât “faptele trupului”, ca manifestări ale existenţei umane egoiste şi căzute, împiedică pe om să intre în Împărăţia iubirii şi sfinţeniei veşnice a lui Dumnezeu, vremea postului, unit cu rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania şi milostenia, este o perioadă de pregătire pentru a primi lumina Betleemului în sufletele noastre. Astfel, simţim că Hristos Se naşte în sufletul nostru, aducând în el pacea şi bucuria cerească, pentru ca pe pământ să fie pace şi între oameni bunăvoire, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
|
Controverse în Sf. Scriptură Joi, 15 Noiembrie 2012 12:56 Scris de: Claudiu Balan  În Evanghelia după Luca la capitolul 12 este scris astfel:
„Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei.” La fel și în Evanghelia după Matei la capitolul 10 este scris astfel: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” După cum observați în ambele texte din cele două Evanghelii Mântuitorul spune clar că n-a venit să aducă pace pământ, ci dezbinare sau sabie, adică ceartă, război, conflict. Pe fiecare din noi aceste cuvinte ne miră, și nu le primim cu inimă deschisă în suflet pentru că știm că Dumnezeul nostru este Domnul păcii. Însuși Iisus Hristos spune de atâtea ori în aceleași Evanghelii că a venit pe pământ să aducă pace. Mai jos voi reda câteva versete în acest sens: În predica de pe munte, într-una din cele nouă fericiri spune: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9) încurajând întreagă omenire spre pace și bună înțelegere. Când îi trimite pe apostolii Săi la propovăduire le spune: „Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: "Pace casei acesteia"” (Matei 10:12). După ce a vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge i-a spus: „Fiică, a ta credinţa te-a mântuit, mergi în pace şi fii sănătoasă de boala ta!” (Marcu 5, 34). Vorbind despre împotrivirea în fața păcatului până la sânge, la finalul discursului spune: „Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii.” (Marcu 9:50). Ceata îngerilor la nașterea Domnului Iisus, cânta de față cu păstorii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2:14). Când Li s-a arătat apostolilor după Înviere evanghelia consemnează: „Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. ” (Luca 24, 36). Când le spune apostolilor că Tatăl Îl va trimite pe Duhul Sfânt, adăugă: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.” Mai sunt și alte versete în care se vorbește despre pacea pe care Dumnezeu vrea s-o reverse asupra lumii. În concluzie, un lucru este clar: Domnul Hristos spune că aduce și pace dar și dezbinare. Bineînțelesc că nu se contrazice în ceea ce spune, ci toate le predică înaintea oamenilor cu multă înțelepciune. Haideți să vedem acum încă o verset din Evanghelia după Ioan: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33) E foarte interesant acest text pentru că pune față-n față cele două concepte de pace și dezbinare. În același verset se vorbește și de pace dar și de necazuri (suferințe cauzate de oameni, certuri, dezbinări). Aceste cuvinte sunt spuse de Mântuitorul apostolilor după ce îi atenționează că vor urma patimile Lui și în acele momente toți îl vor părăsi. Pacea de care vorbește Mântuitorul Hristos tot timpul nu este o pace pe care o vom regăsi în lume, printre oameni, adică în mijlocul societății în care trăim, ci este o pace pe care o vom afla în noi („împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” [Luca 17:21]). Dar cum? În relația directă cu El, prin rugăciune, prin împlinirea poruncilor Sale, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. Iar dezbinarea de care vorbeşte este cea pe care o vom afla în lumea în care trăim, în exteriorul nostru. De aceea îi şi atenţionează pe apostoli că vor avea necazuri în lume, chiar dacă au pace întru El. A avea pace în Hristos înseamnă a fi întru totul împăcat cu El, adică a avea conştiinţa nepătată de vreun păcat. Hristos Domnul nu ţine minte răul, nu e răzbunător şi prin urmare întotdeauna ne va primi la El cu bunătate, fără să ne judece... ne va primi în pace. Revenind acum la versetul care este de fapt tema acestui articol, de ce spune Mântuitorul că a venit să aducă în lume dezbinare între oameni, ba chiar între rude aşa de apropiate? Pentru că trebuie să păstrăm pacea şi unirea cu oamenii până la punctul când ne îndeamnă spre păcat. De aici încolo trebuie să ne împotrivim. Dar nu violent, nu prin forţă, ci prin retragere, prin depărtare de cei care ne îndeamnă spre păcat. Această depărtare de ceilalţi oameni creează defapt ruptura, dezbinarea dintre ei. Aceasta e sabia de care vorbeşte Mântuitorul.... tăierea unei relaţii ce aduce rău tuturor celor implicaţi. Mă separ de unii prieteni, pentru că mă influenţează în mod negativ prin comportamentul lor. Stau în pace cu soţia, copiii, părinţii şi toată familia atât timp cât ei nu mă forţează să mă depărtez de Dumnezeu. „Nu întotdeauna este bună unirea, ci uneori şi despărţirea este bună. Iar „sabie” este cuvântul credinţei, care ne taie pe noi de la dragostea prietenilor noştri şi a rudeniilor, dacă aceştia ne împiedică de la buna-cinsite de Dumnezeu. Că nu ne îndeamnă să ne despărţim de aceşta fără pricină, ci numai atunci când nu se unesc cu noi [în credinţă] iar, mai vârtos, atunci când ne împiedică de la credinţă” (Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei – Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei). „Fiindcă aceasta înseamnă a da pacea, a tăia partea care strică pe cealaltă şi de a separa ceea ce putea produce dezbinarea. Aşa se poate împăca cerul cu pământul. Un medic a dat sănătate trupului care este în pace, tăind unul din mădularele care este imposibil de vindecat. (...) Pacea nu este întodeauna un bine, fiindcă hoţii şi destrăbălaţii au pace între ei. Dar acest război de care vorbeşte Iisus Hristos nu vine de la Dumnezeu, ci din răutatea oamenilor. El dorea ca ei să fie legaţi toţi împreună prin acelaţi duh de evlavie; dar fiindcă; dar fiindcă ei se împart unii împotriva altora, aceste împărţiri vor da naştere la războaie. Atunci când spune aceste cuvinte: „Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ” El le zice pentru a-i mângâia pe apostolii săi, ca şi cum le-ar zice: Nu credeţi că voi veţi fi cauza tuturor acestor împărţiri. Acestea prin porunca şi prin voinţa Mea trebuie să sosească; fiindcă Eu ştiu care va fi atunci starea oamenilor. Nu vă tulburaţi atunci deloc, ca şi cum vi s-ar întâmpla lucruri care n-au fost prezise; Eu Însumi le vreau: eu vă asigur că am venit să „aduc război pe pământ”. Astfel nu vă miraţi că tot pământul se înarmează şi se ridică împotriva voastră. Când prin aceste lupte, ceea ce este stricat se va tăia în lume, cerul se va împăca cu pământul” (Sfântul Ioan Gură de Aur – Comentariu la Evanghelia după Matei). Dezbinarea de care vorbeşte Hristos Domnul are ca izvor contrastul dintre viaţa curată a omului bun şi viaţa păcătoasă a celor răi. La fel această dezbinare vine ca urmare a confruntării dintre cei care vor susţine Adevărul prin viaţa şi cuvintele lor în faţa celor care falsifică adevărul parţial sau total, pentru interesele lor proprii. Dumnezeu, Sfânta Treime, prin lucrarea Sa de mântuire în lume, îi rupe pe oameni de păcat, îi scoate din grupul celor indiferenţi şi necredincoşi... De fapt Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază un lucru minunat care pe mine m-a fascinat: Adevărul are puterea să-i rupă pe copii de părinţi, dacă părinţii le stau împotriva apropierii lor de Dumnezeu. Adevărul prezent în sufletele copiilor e mai puternic decât legătura de sânge cu mama şi tata... de fapt Adevărul e sângele care ne leagă de Dumnezeu, adică e Duhul lui Dumnezeu pe care-L avem de la naştere şi de la Taina Botezului. Oricine va încerca să-i rupă pe oameni de Dumnezeu trebuie să ştie că se va lovi de Duhul Adevărului, de însuşi Domnul, prezent în toţi oamenii, care-i ancorează puternic în veşnicie. Hristos ne dă permanent pacea Sa, dar stă împotriva tuturor celor care aduc dezbinarea. El de fapt îi rupe din comunitate pe cei ce crează dezbinare. Toată pacea lumii este de la Dumnezeu... iar dezbinarea şi războiul e doar o urmare a patimilor şi ambiţiilor noastre egoiste.
|
Acatistul Sfantului Apostol si Evanghelist MateiRugaciunile incepatoare: In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie! Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre. Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru Numele Tau. Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se Numele Tau, vie Imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin. Apoi se zic Condacele si Icoasele:
Condacul 1 Pe ucenicul Domnului si luminatorul a toata lumea, pe Matei Apostolul, sa-l laudam credinciosii, ca pe cel ce pe pagani din inchinarea idolilor la adevaratul Dumnezeu prin Evanghelie i-a intors. Pentru aceasta cu bucurie sa-i cantam: Bucura-te, Sfinte Apostole si Evangheliste Matei! Icosul 1 Avand sufletele intinate de ganduri si de cuvinte rele, cu dumnezeiescul dar pe care l-ai primit de la Hristos, curateste-le, propovaduitorule al Domnului Matei, ca fiind curat sa-ti aduca tie cantare vrednica asa: Bucura-te, cel ce din vames, apostol ai devenit;
Bucura-te, ca de la vama ai fost chemat la ucenicie;
Bucura-te, ca de la Iisus ai auzit chemarea „Urmeaza-mi”;
Bucura-te, ca indata toate lasandu-le, pe Hristos ai urmat;
Bucura-te, ca pe Hristos in casa ta l-ai primit;
Bucura-te, ca de El ai fost luminat;
Bucura-te, ca prin tine multi pacatosi au fost miluiti;
Bucura-te, ca impreuna cu toti apostolii ai urmat Domnului;
Bucura-te, ca de lume te-ai despartit si pe Hristos in inima ta L-ai primit;
Bucura-te, ca lumina neamurilor te-ai facut;
Bucura-te, ca Evanghelia ta pe multi din intuneric i-a scos;
Bucura-te, ca pe Hristos pana la marginile lumii l-ai propovaduit;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evangheliste, Matei! Condacul 2 Cu cuvantul Evangheliei, Mateie prealaudate, din intunericul inselaciunii ai scos popoarele precum te-ai fagaduit Domnului Iisus Hristos, Cel ce te-a invatat a vana pe oameni la credinta Lui. Pentru aceasta cantam Lui Dumnezeu: Aliluia ! Icosul 2 Cu limba de foc te-ai aratat arzand inselaciunea, Preaintelepte Matei, pururea fericite, primind infatisarea Mangaietorului, care in fiinta a venit la tine. De aceea ai facut sa se teama toata mintea celor ce ascultau al tau cuvant, cand slava celui Atotputernic ai propovaduit. Pentru acestea laudam darul luat si tie-ti cantam acestea: Bucura-te, primitorule al Duhului Sfant in limbi de foc;
Bucura-te, ca prin multe tari ai mers din loc in loc;
Bucura-te, ca pe paganii parti, prin Evanghelie i-ai luminat;
Bucura-te, ca pentru Evanghelie cu foc ai fost ars;
Bucura-te, ca dupa multi ani de propovaduire, sangele pentru Hristos ti-ai varsat;
Bucura-te, trambita Duhului cea luminata;
Bucura-te, preafericite al Cuvantului slujitor;
Bucura-te, dumnezeiesc vistiernic al adevarurilor celor mai presus de intelegere;
Bucura-te, fantana a dumnezeiestilor predanii;
Bucura-te, rau care izvorasti apele cunostintei de Dumnezeu;
Bucura-te, ca in tot pamantul a iesit vestirea ta cea dumnezeiasca;
Bucura-te, luminator al Bisericii, de Dumnezeu asezat;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evangheliste, Matei! Condacul 3 Alergat-ai cu sete la chemarea Mantuitorului, Apostole Matei, si cu osardie, de bunavoie te-ai dat spre ascultarea invataturii Lui, si tuturor le-ai propovaduit pe Dumnezeu adevarat; pentru aceasta cantam: Aliluia! Icosul 3 Lui Hristos Celui ce te-a chemat la ucenicia cereasca ai urmat cu osardie, de Dumnezeu primite, toata indeletnicirea grijii pamantesti de indata lepadand-o că luand cunostinta de Împaratia cea de sus, te-ai indepartat de cele de jos si de marirea desarta, evanghelist din vames facandu-te. Pentru aceasta de la toti auzi unele ca acestea: Bucura-te, prea cald rugator pentru toata lumea;
Bucura-te, sfinte Matei, al mantuirii pazitor;
Bucura-te, al Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu laudator;
Bucura-te, cel impreuna cu ingerii si cu toti sfintii cantator;
Bucura-te, al nostru pazitor;
Bucura-te, al tainelor Lui Hristos pazitor;
Bucura-te, temelia prea intemeiata a propovaduirii Lui Hristos;
Bucura-te, al nostru rugator catre Domnul Dumnezeu;
Bucura-te, ca tu ai propovaduit credinta cea data de Domnul Iisus Hristos;
Bucura-te, luminatorul cerestii cunostinte;
Bucura-te, invatatorul dreptei credinte;
Bucura-te, prin care Domnul Iisus Hristos se salasluieste;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evanghelist, Matei! Condacul 4 Cu trambita evanghelicelor tale cuvinte ai adus pe oameni la cunostinta de Dumnezeu, pururea pomenite Matei apostole si adunarile inselaciunii de pe pamant le-ai alungat si in unirea gandului pe credinciosi i-ai indreptat. Pentru aceasta cinstim sfanta pomenirea ta, cantand Lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul 4 Prin cuvantul Evangheliei, capistile idolesti in biserici lui Dumnezeu le-ai prefacut Preacinstite Apostole Matei si in ele ai sfintit pe fiii botezului pe care darul i-a innoit prin apa si prin Duh. Pentru aceasta cantam tie laudele acestea: Bucura-te, ca ai rastignit cele lumesti si intru tine vietuieste Hristos;
Bucura-te, prin care intunericul paganatatii s-a risipit;
Bucura-te, prin care lumea s-a luminat;
Bucura-te, indumnezeitule cu Dumnezeu unitule;
Bucura-te, ca pe fiii oamenilor lui Dumnezeu i-ai adus;
Bucura-te, degrab ascultator al celor ce cu credinta te cheama;
Bucura-te, ca ai fost intrarmat cu limba de foc a Duhului Sfant;
Bucura-te, ca Evanghelia Lui Hristos luminat ai scris;
Bucura-te, ca din nesfarsita bogatie a Duhului te-ai impartasit;
Bucura-te, ca pe toti sa se inchine Sfintei Treimi ii inveti;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evanghelist, Matei! Condacul 5 Din adancul rautatii celei mai de jos, la inaltimea cea prea inalta a virtutii, ca un vultur ce zboara sus in chip minunat, ai alergat, Matei prea laudate; ca ai urmat urmelor Lui Hristos, Cel ce a acoperit cerurile cu bunatatea, si a umplut de cunostinta Sa tot pamantul; urmator Lui intru toate te-ai aratat, bine vestind pacea, viata si mantuirea, celor ce s-au plecat cu dreapta credinta dumnezeiestilor porunci. Întru care indrepteaza-ne si pe noi, cei ce impreuna cu tine cantam Lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul 5 Celui ce intai a scris Evanghelia lui Hristos si a luminat toata faptura cea de sub cer, lui Matei preainteleptul si tainuitorul cel prea ales al Domnului si vestitorul dumnezeiestilor invataturi, toti credinciosii cu dragoste sa-i cantam: Bucura-te, prin care credinta s-a raspandit;
Bucura-te, prin care ratacirea a fost zadarnicita;
Bucura-te, pazitorul Evangheliei Lui Hristos;
Bucura-te, cel dintai scriitor al dumnezeieistii Evanghelii;
Bucura-te, tainuitorul cel prea ales al tainelor ceresti;
Bucura-te, stea stralucitoare a Ortodoxiei;
Bucura-te, biruitor nebiruit al credintelor paganesti;
Bucura-te, impodobitorul Bisericilor;
Bucura-te, al Lui Hristos dulce cugetator;
Bucura-te, luminat doctor al celor bolnavi;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evanghelist, Matei! Condacul 6 Auzind glasul Cuvantului ce s-a intrupat, ai parasit deplin tulburarea celor pamantesti si iconom al harului te-ai aratat, propovaduitor de Dumnezeu primit, fericite Apostol Matei. Pentru aceasta, impreuna cu toate cetele cele ceresti, Lui Dumnezeu cantam cantarea: Aliluia! Icosul 6 Lepadand castigurile cele cu nelegiuire ale vamesului, si luand Crucea ai urmat Lui Hristos, celui ce te-a chemat, fericite Matei. Pentru aceasta ai primit bogatia cea neimputinata a harului, din care cu indestulare reversi celor ce cu dragoste te lauda: Bucura-te, al dumnezeiestii intrupari inalt talcuitor;
Bucura-te, carte de Dumnezeu inchipuita, foarte folositoare mintii;
Bucura-te, comoara Dumnezeiasca a cerestilor comori;
Bucura-te, cel ce esti invatatura de trebuinta celor ce invata;
Bucura-te, al adevarului stalp intaritor;
Bucura-te, al Bisericii Lui Dumnezeu, stalp neclintit;
Bucura-te, cel ce pe credinciosi cu rabdare i-ai mantuit;
Bucura-te, Biserica a fiilor duhovnicesti;
Bucura-te, al Cuvantului Celui Întrupat stralucit vazator;
Bucura-te, binevestitor al vietii celei vesnice;
Bucura-te, ca celor ce erau sub Lege, harul le-ai propovaduit;
Bucura-te, trambita cea fara de tacere a Duhului Sfant;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evanghelist, Matei! Condacul 7 Aurul parasindu-l cu adevarat si pe Hristos iubind, Sfinte Apostole Matei, te-ai aratat luminator pana la marginile lumii si din vames te-ai aratat apostol marit, ucenic fiind si propovaduitor al credintei, cantand Lui Dumnezeu: Aliluia ! Icosul 7 De Cuvantul Tau cel ipostatic, Dumnezeule, fiind invatat ucenicul cel vazator de Dumnezeu, a risipit intelepciunea cea lumeasca cu dumnezeiasca intelepciune a Evangheliei Tale, pe toti invatandu-ne laude sa-ti aducem. Pentru aceasta, cu bucurie ii cantam unele ca acestea: Bucura-te, gura de Dumnezeu graitoare;
Bucura-te, al tainelor lui Dumnezeu vestitorule;
Bucura-te, cel prin care Hristos mantuieste sufletele noastre;
Bucura-te, limba de foc suflatoare care graiesti cele dumnezeiesti;
Bucura-te, a Mangaietorului cinstit glas;
Bucura-te, doborarea intelepciunii celor intelepti;
Bucura-te, lepadarea priceperii celor priceputi;
Bucura-te, privighetoarea cerului cea cu dulce glasuire;
Bucura-te, cel prin care Duhul Sfant ne lumineaza;
Bucura-te, ca ai fost incredintat a intocmi in scris invataturile Lui Hristos;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evanghelist, Matei! Condacul 8 Cu darul cel dat tie de la Dumnezeu, Matei de Dumnezeu vazatorule, duhurile demonice cu cuvantul se izgonesc, bolile se vindeca, multimea patimilor sufletesti se indeparteaza de la cei bolnavi; pentru aceasta cantam Lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul 8 Lepadand jugul cel urat al vamii, Matei apostole, la jugul dreptatii te-ai supus si te-ai aratat iscusit negustor, bogatie adunand intelepciunea cea din inaltime si tuturor ai propovaduit Cuvantul adevarului, aratand in scris ceasul judecatii. Pentru aceasta toti crestinii iti canta: Bucura-te, lumina celor intunecati cu paganatatea;
Bucura-te, calea cea adevarata a celor rataciti;
Bucura-te, al luminilor Lui Hristos vazator si propovaduitor;
Bucura-te, al patimilor Lui Hristos preaales marturisitor;
Bucura-te, al minunilor Domnului bun lucrator;
Bucura-te, stapanirea dogmelor lui Dumnezeu;
Bucura-te, al luminii celei gandite luminoasa descoperire;
Bucura-te, gura care vestesti pe Hristos Dumnezeu;
Bucura-te, iconomia frumusetii celei intai inchipuite;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evanghelist, Matei! Condacul 9 Cu arzatoare ravna, apostole sfinte, ai plecat sa implinesti porunca propovaduirii Evangheliei si primind instiintare de la Dumnezeu sa vestesti Evanghelia in cetatea Mirminei din tinutul partilor, indata ai mers acolo, pe toti invatandu-i sa cante Lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul 9 In post si rugaciune, pe munte multe zile nevoindu-te, apostole al Lui Hristos, Matei, ca un prunc ti s-a aratat Ziditorul a toate si toiag in mainile tale dand ti-a poruncit sa mergi la parti, in cetatea Mirminei, si in fata bisericii de acolo toiagul sa-l sadesti pentru a arata minunile Lui. Si tu intru toate ascultator facandu-te, de la toti auzi unele ca acestea: Bucura-te, rug aprins ce cuvantul Evangheliei arati;
Bucura-te, ca Evanghelia la parti si mezi ai vestit;
Bucura-te, ca in cetatea Mirminei de Dumnezeu ai fost trimis;
Bucura-te, ca de vedenii preainalte te-ai invrednicit;
Bucura-te, ca pe imparateasa cetatii de demonul cel cumplit o ai izbavit;
Bucura-te, ca pe duhurile necurate le-ai certat;
Bucura-te, ca si pe copii i-ai izbavit;
Bucura-te, ca ascultand porunca, toiagul in cetate l-ai sadit;
Bucura-te, ca toiagul indata a prins radacini si copac mare s-a facut;
Bucura-te, ca minuni multe cu puterea lui Hristos ai facut;
Bucura-te, ca imparatul cel idolatru la multe patimi te-a supus;
Bucura-te, ca viata pentru Hristos prin foc ti-ai dat;
Bucura-te, ca prin minunile de la sfintele tale moaste si imparatul nelegiuirea a parasit si pe Hristos, adevarat Dumnezeu L-a marturisit;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evanghelist, Matei! Condacul 10 Cine te-a invatat a grai asa, Sfinte Apostole Matei? Cine ti-a luminat mintea ca sa vezi limpede raza slavei celei neapropiate, care a stralucit lumina Adevarului in inimile noastre, fara numai Iisus Hristos Dumnezeu? Pentru aceasta cantam Lui: Aliluia! Icosul 10 Se spaimanteaza toata mintea de propovaduirea ta, pe care ai trambitat-o in tot pamantul, tainuitorule al lui Hristos si vazatorule al celor de sus, cel ce esti cinstit de Domnul intre cei doisprezece apostoli; pentru aceasta cantam tie: Bucura-te, rugatorule pentru noi catre Domnul;
Bucura-te, ca prin sfintele tale rugaciuni Domnul ne miluieste pe noi;
Bucura-te, ca prin ajutorul tau, tiranul satana se izgoneste de la noi;
Bucura-te, ca bolile cele sufletesti si trupesti le indepartezi de la noi;
Bucura-te, raza cea luminoasa a Duhului Sfant;
Bucura-te, mangaierea celor necajiti;
Bucura-te, sanatatea celor bolnavi;
Bucura-te, impreuna calator cu cei ce calatoresc;
Bucura-te, ajutorul celor ce te cheama cand zboara in aer;
Bucura-te, hranitorul nostru, al celor flamanzi de fapte bune;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evanghelist, Matei! Condacul 11 Cu vointa neslabita, Matei preasfintitul, asemenea Chipului dumnezeiesc facandu-se, lumea cea din intuneric o a tras ca sa cante Lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul 11 Cel de lumina purtator si de bucurie datator, fericite Matei, apostole al Lui Hristos, dumnezeiasca pomenirea ta raza de tamaduire straluceste, noua, celor ce cantam tie unele ca acestea: Bucura-te, stea mai luminoasa decat soarele;
Bucura-te, sfesnic care stralucesti cu raze de aur;
Bucura-te, celor intristati, in necazuri ajutator;
Bucura-te, cel ce esti izgonitor infricosat al demonilor;
Bucura-te, frumusetea cea prealuminata a Bisericii Ortodoxe;
Bucura-te, podoaba cea preacinstita a apostolilor;
Bucura-te, luminatorul cel mare al mucenicilor;
Bucura-te, veselia cea stralucita a cuviosilor;
Bucura-te, lauda cea fericita a tuturor sfintilor;
Bucura-te, rugatorule, mijlocitorule si folositorule al tuturor ortodocsilor;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evanghelist, Matei! Condacul 12 Ai stralucit, apostole, luminos ca soarele cu razele Duhului si toata lumea o ai luminat, fericite, cu cunostinta de Dumnezeu si ai alungat negura multimii zeilor, Matei preaintelepte. Pentru aceasta, prealuminata ta praznuire savarsind, cantam lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul 12 Toate neamurile multumim tie, marite apostole Matei, ca prin cuvantul Evangheliei pe care tu cel dintai l-ai cuprins in scris, de la pamant la cer ne-ai ridicat, si de la slujirea vrajmasului departandu-ne, la cunostinta adevaratului Dumnezeu ne-ai adus. Pentru aceasta lauda cu multumire iti aducem, cantand unele ca acestea: Bucura-te, Apostole Matei, nume preascump si dulce noua, dreptcredinciosilor;
Bucura-te, izgonitorul tuturor ereziilor;
Bucura-te, arma cea nebiruita a credinciosilor;
Bucura-te, stalpul cel tare al Bisericii;
Bucura-te, cel ce ne adapi cu apa cea vie a Evangheliei;
Bucura-te, luminatorule al lumii;
Bucura-te, cel ce ne izbavesti pe noi din tot felul de nevoi;
Bucura-te, cel ce ne izbavesti pe noi de viclesugul vrajmasului;
Bucura-te, ca tu pe toti ii inveti sa se inchine Sfintei Treimi;
Bucura-te, ca toate neamurile prin tine vin in Biserica Lui Iisus Hristos;
Bucura-te, cel ce la sfarsitul vietii noastre ne ajuti ca prin pocainta sa ne mantuim;
Bucura-te, sfinte Apostole si Evanghelist, Matei! Condacul 13 O, preaminunate sfinte si marite apostol Matei, cu lacrimi alergam la sprijinul tau, ca prin rugaciunile tale cele de Dumnezeu primite, sa ne izbavesti pe noi de chinurile cele vesnice, prealaudate, si luminii raiului sa ne invrednicesti, ca impreuna cu tine neincetat sa cantam Lui Dumnezeu: Aliluia!(Acest Condac se zice de trei ori).
Apoi se zice iarasi Icosul 1 ( Avand sufletele intinate de ganduri si de cuvinte rele, ...) si Condacul 1 ( Pe ucenicul Domnului si luminatorul a toata lumea, pe Matei Apostolul,
|
Iata ca a sosit si postul Craciunului, vreme de pocainta pentru pacatele proprii, de curatire a constiintei noastre. Pocainta ne deschide calea care duce la cer. Ce avem de facut? Pregateste-te de pocainta. Cerceteaza-ti constiinta in lumina poruncilor. Nu spune: „Am facut toate pacatele!” Nu este bine nici sa-ti atribui pacate pe care nu le-ai facut, dar nici sa le ascunzi pe cele pe care le-ai facut. Trebuie sa urasti pacatul pentru care te pocaiesti si sa nu-l mai faci. Ia seama ca si talharul intelept, care s-a pocait pe cruce, a rabdat totusi chinurile rastignirii cateva ceasuri. Straduieste-te sa faci roade vrednice de pocainta; daca te pocaiesti de zgarcenie, manifesta generozitate; daca esti lacom, consuma mancaruri simple; daca slujesti pantecelui, fii mai retinut la mancare; daca esti lenes, fii iubitor de munca; daca est mic de suflet, fii plin de barbatie; daca esti neglijent, fii grijuliu; daca esti invidios, fii iubitor; daca esti elegant, imbraca-te modest; daca ai citit carti lumesti, citeste-le pe cele duhovnicesti, daca ai dansat, bate metanii etc. La multi pocainta este doar pe buze. Le pare rau, plang, dar nu lucreaza binele. Pentru un pacat mai mare este nevoie de o pocainta mai mare, aratata prin fapte! Pacatele se spala cu lacrimi. Doi frati se pocaiau cu lacrimi. La unul dintre ei, pacatele s-au sters de tot, iar la celalalt doar in parte, din cauza ca erau pacate mult mai grele. Cei care se pocaiesc trebuie sa lectureze carti duhovnicesti, mai ales despre pocainta; sa afle cum sa discearna binele de rau, pentru ca necunostinta este tot un pacat. Cand te pregatesti de spovedanie nu te cerceta cu superficialitate, enumerand simplu pacatele, aminteste-ti cum ai gresit. Valoarea marturisirii nu consta doar in iertarea pacatelor, ci si in ajutorul lui Dumnezeu pentru a renunta la acele pacate. In post evita distractiile. Uita de televizor, de filme etc, nu te antrena in discutii fara rost. Concentreaza-ti atentia la propriile caderi, nimicindu-le prin marturisire. Renunta la podoabele exterioare. Taci, pazind intelepciunea. Asculta muzica duhovniceasca. Nu mustra pe nimeni, ci, dimpotriva, bucura-te si rabda cand esti mustrat. Nimiceste mandria. Renunta sa bei cand esti in vizita la cineva. Defaimarea si judecarea aproapelui paraseste-le, vorbeste ce este de folos. Nu te rusina de credinta si nu te teme sa suferi pentru Dumnezeu. Nu te desfata de caldura si in baie, foloseste-te de ele doar cat este nevoie. Stai acasa. Nu te supara si nu supara pe nimeni. Nu refuza cand ti se adreseaza o rugaminte. Nu invidia. Educa-te doar pe tine, copiii si nepotii. Aminteste-ti de moarte si iubeste oamenii. Tine minte ca pocainta este intelegerea cu Dumnezeu pentru indreptarea vietii. Pacatele se uita. Cand uitam o carte folositoare, o luam si o recitim. Odata cu noua lectura, gasim in ea nu doar ce ne-a placut inainte, ci si multe lucruri noi, pe care nu le bagasem de seama la prima lectura. In acelasi fel, si marturisirea cu cainta trebuie innoita in memorie. Daca, dupa spovedanie, constiinta ta nu s-a linistit, trebuie sa implinesti canonul. Imbunatateste pregatirea pentru spovedanie: noteaza-ti in fiecare zi tot ceea ce iti nelinisteste constiinta. La spovedanie, citeste notitele parintelui tau duhovnicesc. Daca trebuie, el te va intreba in plus. Raspunde fara sa ascunzi ceva. Dupa spovedanie trebuie sa te lupti cu gandurile, care le indeamna la deprinderile rele. Tine minte: pacatul repetat distruge spovedania! Orice pacat cere pedeapsa ispasitoare. Pentru pacatul nemarturisit, omul este chinuit de demon si aici, pe pamant. De aceea, nu tine pacatul in inima nici o zi, nici un ceas. El te lipseste de indraznirea in rugaciune. Rabda suferintele si neputintele daca este necesar. Dar este gresit si sa te ocupi cu pacatele tale mai mult decat cu cugetarea la Dumnezeu. DOAMNE AJUTA.
|
Fapte rele și patimi Mânia și ura Marți, 13 Noiembrie 2012 09:22  Dacă ai fost nedreptăţit de aproapele tău, adu-ţi aminte de David. Gândeşte-te la blândeţea şi la lipsa de răutate a acestui prooroc şi mânia care îţi arde sufletul va dispărea.
Spune-mi: din ce pricină ţi-e duşman fratele tău? Poate te-a înjurat? Poate a furat de la tine? Poate te-a nedreptăţit? Orice ţi-ar fi făcut, să nu întârzii să tai frânghia care te ţine legat de duşmănie. Dacă nu faci lucrul acesta astăzi, mâine va fi mai greu. Poimâine, şi mai greu. Cu fiecare zi ce trece, ruşinea ta va creşte şi odată cu ea, duşmănia va prinde rădăcini puternice în inima ta. Umple-mă de bucurie spunându-mi că ai fost la duşmanul tău, l-ai prins în braţe, l-ai strâns cu iubire şi l-ai sărutat cu lacrimi în ochi. Chiar şi fiară dacă ar fi, purtarea ta îi va muia inima şi se va îmblânzi. În felul acesta, scapi de păcat, iar pe el îl câştigi, făcându-l să-şi prefacă ura în prietenie şi dragoste. Să nu-mi zici: „Este un om sucit, rău şi de neîndreptat şi de aceea nu aş putea niciodată să mi-l fac prieten”. Oricum ar fi, nu poate fi mai rău decât Saul, care deşi a fost salvat de multe ori de la moarte de David, s-a întors împotriva acestuia. Dar cu toate că Saul s-a purtat astfel, David l-a ajutat din nou, însă Saul nu s-a potolit şi a căutat să-l omoare iar şi iar. Ce poţi să mai zici despre duşmanul tău? Că ţi-a intrat fără drept pe ogor? Că ţi-a furat animalele? Că şi-a bătut joc de tine? Că te-a înşelat? Cu toate acestea, nu a încercat să-ţi ia viaţa, aşa cum a încercat în repetate rânduri Saul cu David. Şi chiar dacă ar încerca să-ţi ia viaţa, tot David este mai presus de tine, căci cu toate că a trăit în vremea legii mozaice, care nu era desăvârşită şi care învăţa: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte (Ieş. 21, 24), a ajuns la înălţimea înţelepciunii legii evanghelice: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi (Luca 6, 27). Pe când tu, de multe ori, te umfli de răutate, înfuriat de ceea ce ţi-a făcut duşmanul tău în trecut, David, neţinând cont de ce avea să-i facă Saul în viitor, nu înceta să-l ajute şi să-l salveze din orice primejdie. Pe cine salva mereu? Pe cel care căuta cu tot dinadinsul să-l omoare! Spune-mi, aşadar, cu ce anume te-a supărat vrăjmaşul tău? Ce ţi-a făcut de nu vrei să te împaci cu el? Ţi-a furat bani? Dar dacă tu înduri cu răbdare nedreptatea făcută, vei fi răsplătit de Dumnezeu foarte mult, ca şi cum ai fi împărţit acei bani la săraci. Pentru că fie dai milostenie săracilor, fie înduri nedreptatea, săvârşeşti aceeaşi faptă bună. A încercat, oare, să te omoare? Dacă tu te vei ruga pentru acel om ca Dumnezeu să-i ierte păcatele şi îl socoteşti binefăcătorul tău pentru păcatele pe care tu însuţi le-ai săvârşit, atunci vei fi socotit de Dumnezeu mucenic. Ca şi în cazul tău, nici pe David nu a îngăduit Dumnezeu ca Saul să-l omoare. Astfel, pe capul său au fost puse mai multe cununi muceniceşti, pentru că deşi era urmărit de cel care voia să-i ia viaţa, el l-a salvat. Şi pe cine a salvat? Pe cel care atâta vreme cât a trăit, nu a încetat să-l prigonească şi să încerce să îi ia viaţa. Este vădit că în ceea ce priveşte intenţia de a fi ucis, David a fost ucis de mii de ori. Şi pentru că a fost omorât pentru Dumnezeu de mii de ori, i se cuvin mii de cununi muceniceşti, Ar fi putut şi el spune la fel ca Apostolul Pavel: Mor în fiecare zi! (1 Cor. 15, 31). Iată virtutea lui David: deşi i s-a dat în repetate rânduri ocazia să scape de urmăritorul său, nu a vrut să-şi mânjească mâinile de sânge. A preferat să înfrunte în fiecare zi primejdie de moarte, decât să facă ceva împotriva voii lui Dumnezeu. Ce înţelegem, aşadar, din pilda lui David? Că nu trebuie să ne răzbunăm nici măcar pe cei care voiesc să ne ia viaţa, cu atât mai puţin pe cei care ne pricinuiesc alte supărări. Dar pentru că socoteşti că nu este cu putinţă ca vrăşmaşul tău să-şi schimbe gândul rău ce îl are asupra ta, îţi voi spune doar atât: există vreun animal mai sălbatic decât leul? Cu toate acestea, şi pe el îl îmblânzesc oamenii. Dacă folosesc mijloacele potrivite, ei pot schimba chiar şi firea leului, transformându-l în-tr-un animal liniştit şi blând ca o oaie. Crezi că tu, care ai puternicele arme ale iubirii şi smereniei, nu vei putea îmblânzi un om care, oricât de rău ar fi, este totuşi o fiinţă raţională, făcută de Dumnezeu după chipul Său? Ce răspuns vom da atunci când vom îmblânzi animale, dar nu şi oameni, chiar dacă blândeţea este împotriva firii animalului, iar sălbăticia împotriva firii omului? Dacă putem transforma firea, cum de nu putem schimba un gând rău? Cu cât duşmanul tău este mai sălbatic, cu atât mai mare va fi răsplata cuvenită ţie, dacă vei reuşi, cu răbdare şi insistenţă, să-l vindeci de răutatea sa. „Dar a spus atâtea despre mine”, te plângi tu. Şi ce e cu asta? Dacă are dreptate, să te îndreptezi. Iar dacă nu are dreptate, să râzi şi să priveşti spusele lui cu dispreţ. Dar mai bine să nu râzi, nici să nu dispreţuieşti cuvintele sale, ci să te bucuri, aducându-ţi aminte de spusele Domnului: Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer (Luca 6, 22-23). Sau poate duşmanul tău are dreptate în ceea ce zice? Atunci vei dobândi aceeaşi răsplată, dacă rabzi cu smerenie cuvintele lui, dacă nu-l înjuri şi nu-l jigneşti, ci oftezi cu amărăciune şi te pocăieşti din toată inima pentru păcatele tale. Căci de multe ori, mai mult bine ne fac duşmanii cu vorbele lor grele, decât prietenii noştri cu laudele lor. Căci prietenii, fie din dragoste, fie ca să ne linguşească, nu ne spun adevărul şi în felul acesta, defectele noastre
sporesc. Pe când duşmanii, deşi sunt îndemnaţi de răutatea lor, atunci când ne acuză pentru greşelile noastre, ne obligă să ne îndreptăm – bine-în-ţeles, dacă avem bunăvoinţă –, şi în felul acesta duşmănia lor se face pricina binelui nostru. Să nu zicem: „Cutare m-a enervat” sau „Cutare m-a făcut să spun cuvinte grele”. În toate cazurile, noi suntem vinovaţi pentru păcatele noastre. Căci dacă am fi oameni smeriţi, nu numai oamenii, dar nici măcar diavolii nu ar putea să ne înfurie. Despre aceasta aflăm tot din povestea vieţii lui David: Saul îl urmărea cu trei mii de bărbaţi, ca să-l omoare. În regiunea Enghedi, în apropierea unei stâne de oi, regele Saul a intrat singur într-o peşteră ca să se odihnească. Acolo, l-a furat somnul. Însă în fundul peşterii, s-a întâmplat să fie David, împreună cu ostaşii săi. Atunci, David ar fi putut să-l omoare cu uşurinţă pe Saul. Cu toate acestea, în ciuda îndemnurilor înso-ţitorilor săi, nu a vrut să-i facă nici un rău neînduplecatului său vrăjmaş. S-a apropiat numai şi a tăiat o bucată din haina lui Saul, fără ca acesta să-şi dea seama. Peste puţină vreme, Saul s-a sculat şi a plecat. Atunci, David a ieşit din peşteră şi i-a strigat lui Saul: „Domnul meu, rege!” Saul s-a uitat înapoi, iar David s-a aruncat cu faţa la pământ şi i s-a închinat. Apoi a zis David către Saul: „De ce asculţi de vorbele oamenilor care zic: Iată David unelteşte rele împotriva ta? Iată, astăzi văd ochii tăi că Domnul te-a dat acum în mâinile mele, aici în peşteră, şi mie mi s-a zis să te ucid; eu însă te-am cruţat şi am zis: Nu
voi ridica mâna asupra domnului meu, pentru că este unsul Domnului. Priveşte, părintele meu, poala hainei tale în mâinile mele; ţi-am tăiat poala hainei, dar de ucis nu te-am ucis. Află dar şi te încredinţează că nu este rău în mâna mea, nici vicleşug şi n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi sufletul meu ca să-l iei”. Acestea şi altele ca acestea a spus David lui Saul. Iar Saul a întrebat: Al tău e oare glasul acesta, fiul meu David?, şi atunci a izbucnit în plâns (1 Regi 24, 1-17). Iată cum s-a muiat inima sălbaticului Saul atunci când a auzit cuvintele pline de respect, de bunătate şi de smerenie ale lui David! Celui care mai înainte nu suferea să audă nici numele lui David, de astă dată sufletul i s-a umplut de dragoste părintească faţă de acesta, numindu-l fiu al său. Duşmănia i-a dispărut din inimă, lăsând loc bunătăţii şi dragostei. Cu adevărat, mare a fost David! Pe ucigaş l-a făcut părinte iubitor, pe lup l-a făcut oaie blândă şi a stins cuptorul mâniei cu răcoarea iubirii. Să fim cu băgare de seamă ca nu numai să nu păţim nici un rău din partea duşmanilor noştri, dar nici noi să nu le pricinuim lor vreun rău. În felul acesta, Dumnezeu ne va binecuvânta şi ne va apăra, aşa cum l-a apărat pe David, atunci când viaţa sa era în primejdie. Numai aşa vom arăta că suntem mai buni, mai înţelepţi şi mai vrednici de cinstire decât vrăşmaşii noştri. Dacă facem astfel, câştigăm iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Oare omul acela sfânt, care a tras atâtea de pe urma hainului Saul, a păţit ceva rău de pe urma bunătăţii sale? Bineînţeles că nu! Dimpotrivă, până astăzi este lăudat şi cinstit, atât pe pământ, cât şi în ceruri, unde se bucură acum de bunătăţile vieţii veşnice, necuprinse cu mintea noastră. Pe când nefericitul Saul, ce a câştigat de pe urma răutăţii sale? Nimic. A murit cu moarte urâtă şi a pierdut Împărăţia cerurilor, în vreme ce pe pământ şi astăzi este urât. Iată de ce, atunci când îl vezi pe vrăşmaşul tău sau îţi aduci aminte de el, nu trebuie să spui „Mi-a făcut asta şi asta” sau „A spus despre mine cutare şi cutare lucru”. Pentru că în felul acesta, aprinzi şi mai tare în tine flacăra mâniei. Uită orice lucru urât pe care acela l-a făcut sau l-a zis. Iar atunci când relele îţi vin în minte fără să vrei, supără-te pe diavol, nu pe semenul tău. Să-ţi aduci aminte numai de binele pe care ţi l-a făcut sau ţi l-a spus vreodată. În felul acesta, vei scăpa repede de mânia pe care o ai împotriva lui. Iar dacă este nevoie să-l chemi ca să-i vorbeşti, înainte de aceasta, alungă din inima ta toată mânia, şi abia după aceea să discuţi cu el. Pentru că dacă vei fi mânios, nu vei putea nici spune, nici asculta vreun lucru drept. Dar dacă eşti liniştit, nici tu nu vei scoate din gura ta vreun cuvânt rău, nici pe ceilalţi nu îi vei auzi spunându-ţi asemenea cuvinte. De obicei, nu ne înfurie atât cuvintele pe care le auzim de la celălalt, cât duşmănia pe care o simţim faţ
ă de el. În timpul nopţii, nu putem să recunoaştem un prieten de-al nostru din cauza întunericului, pe când în timpul zilei, îl recunoaştem de departe. În acelaşi fel, din cauza mâniei, nu recunoaştem în semenul nostru chipul lui Hristos, şi ne purtăm cu el cu răutate, pe când dacă alungăm mânia, atunci chipul său ne pare prietenos şi cuvintele sale plăcute. Să vedem acum cazul cel mai des întâlnit, când duşmanul tău te provoacă pentru un neajuns adevărat pe care îl ai sau pentru un păcat pe care l-ai săvârşit cu adevărat. Dacă în loc să-l înjuri şi să-l provoci şi tu, oftezi cu amărăciune şi Îl rogi pe Dumnezeu să te ierte, scapi de păcatul tău. Şi o să-ţi dovedesc acest lucru printr-un exemplu din Sfânta Scriptură: Doi oameni, un fariseu şi un vameş, s-au urcat într-o zi la templu să se roage. Fariseul, stând mândru în mijlocul templului, zicea: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş (Luca 18, 11). Vameşul, care stătea cu smerenie undeva în spate, a auzit cuvintele fariseului, dar nu s-a mâniat şi nu l-a înjurat pe fariseu. Dar ce a făcut? Stând cu ochii în pământ, îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, vameşul a plecat de la templu îndreptat şi cu păcatele iertate. Vezi cât de repede a primit iertare? Printr-o nedreptate care i s-a făcut, i s-a iertat nedreptatea pe care a făcut-o el însuşi. Astfel, duşmanul său, fără ca el să vrea lucrul acesta, a devenit binefăcătorul său. Spu-ne-mi, există vreo modalitate de a scăpa mai uşor de păcate? Ca să se izbăvească de păcatele sale, câte milostenii, posturi, privegheri şi nevoinţe nu trebuia să împlinească vameşul? Dar în felul acesta, printr-un simplu cuvânt, a scăpat de toată răutatea sa. Fariseul credea că îl slăbeşte pe vameş prin cuvintele sale, dar i-a oferit acestuia pricină să primească cunună cerească. De aceea, Dumnezeu ne spune: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri (Luca 6, 27-28). Aşadar, nu este de ajuns să-i iertăm pe vrăşmaşi pentru ceea ce ne-au făcut, ci trebuie să-i socotim ca pe prietenii noştri. Cu alte cuvinte, dacă nu îl nedreptăţeşti pe vrăşmaşul tău, dar ţii în inima ta duşmănie şi ură faţă de el, încă nu ai împlinit porunca Domnului. Şi cum vrei ca Dumnezeu să Se milostivească asupra ta, dacă tu nu arăţi prin fapte că îi iubeşti pe cei care ţi-au greşit? Poate îmi vei spune: „Vrăşmaşul meu este atât de rău, încât dacă îi arăt dragoste şi bunătate, nu numai că nu se îndreaptă, dar se umflă şi mai mult în pene”. Tu ţine porunca Domnului, iar dacă duşmanul tău se va înrăi şi mai mult ca urmare a bunătăţii tale, Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, nu îl va ierta. O să-ţi dau un exemplu din Vechiul Testament. Cândva, proorociţa Mariam i-a vorbit urât lui Moise. Blândul şi bunul Moise nu s-a supărat pe Mariam. Dar ca să o cuminţească, Dumnezeu a trimis asupra ei lepra. Iar atunci când însuşi cel nedreptăţit L-a rugat pe Domnul să o tămăduiască, răspunsul pe care l-a primit a fost: Dacă tatăl ei ar fi scuipat-o în obraz, oare n-ar fi trebuit să se ruşineze şapte zile? Aşadar să fie închisă şapte zile afară din tabără, după aceea să intre (Num. 12, 14). Şi aşa, abia după şapte zile a fost Mariam vindecată de lepră. Pedeapsa educativă primită de Mariam a fost de scurtă durată. Însă – vai! – veşnică va fi osânda păcătoşilor care nu se pocăiesc. Înfricoşătoare este lepra, dar fără asemănare mai înfricoşător este iadul nesfârşit, unde vor pleca cei care mor purtând în inima lor ură, răutate şi duşmănie. Gândeşte-te la înfricoşătoarea Judecată ce va să vie. Atunci vei fi judecat de dreptul şi marele Judecător. Dacă tu ierţi păcatele aproapelui tău, şi păcatele tale vor fi iertate încă din această viaţă şi nu le vei mai purta cu tine spre veşnicie. Dumnezeu nu ţi le va mai socoti atunci când te va judeca. Aşa cum poate ai înţeles, când îl ierţi pe vrăşmaşul tău, primeşti mult mai mult decât dai. De multe ori săvârşeşti păcate departe de ochii celorlalţi. Dar gândeşte-te că în ziua Judecăţii, toate acestea vor ieşi la lumină dinaintea întregii omeniri şi atunci, suferinţa ta va fi fără margini, căci conştiinţa te va arde. Dar dacă îl ierţi pe aproapele tău, poţi scăpa de această durere şi ruşine fără sfârşit. Ne încredinţează de aceasta Însuşi Dumnezeu: Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre (Matei 6, 14-15). Ca să înţelegi puterea acestor cuvinte dumnezeieşti, află ce i-a spus Dumnezeu proorocului Ieremia, atunci când acesta s-a rugat pentru izbăvirea poporului israelit: Chiar Moise şi Samuel de ar sta înaintea Mea, tot nu s-ar îndupleca spre poporul acesta (Ier. 15, 1). Auzi? Nici rugăciunile lui Moise sau ale lui Samuel nu ar putea să aducă mila lui Dumnezeu asupra poporului evreu! Şi gândiţi-vă cât de bun, de milostiv şi de iertător este Dumnezeu! De aceea, Dumnezeu, prin gura proorocului Zaharia, le-a spus israeliţilor, dar ne spune şi nouă: Faceţi dreptate adevărată şi purtaţi-vă fiecare cu bunătate şi îndurare fată de fratele său (Zah. 7, 9). Să nu cugetaţi fărădelege unul împotriva altuia (Zah. 8, 17). Ce să mai spunem despre oamenii care urăsc şi fac rău celor care nu le-au pricinuit nici un rău? „Nu-l pot suferi pe cutare”, zic ei. Sau: „Pe cutare nu-l pot înghiţi”. Şi dacă îi întreb de ce, nu prea au ce să-mi răspundă. Unde vor ajunge aceşti oameni? În ce stare se vor arăta dinaintea lui Dumnezeu, la Judecată? Cum se vor izbăvi de iadul cel veşnic, când sunt mai răi şi decât idolatrii? Şi uite, idolatrii, de multe ori, chiar dacă nu aşteaptă nici o răsplată, propovăduiesc iubirea şi bunătatea. Iar noi, creştinii, îi urâm pe cei pentru care Hristos S-a răstignit, pe cei cu care avem aceeaşi credinţă şi nădejde, pe cei împreună cu care alcătuim un singur trup – trupul teantropic al lui Hristos, adică Biserica. Iată de ce suntem din ce în ce mai slabi, pe când vrăşmaşul nostru, diavolul, este din ce în ce mai puternic. În loc să lucrăm împreună cu dragoste frăţească împotriva răului, luptăm unul cu celălalt. Să dea bunul Dumnezeu ca prin harul Său, să alungăm din inimile noastre ura drăcească şi să dobândim dragostea cea binecuvântată. Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 7-8). (Sfântul Ioan Gură de Aur)
|
Postul Marți, 13 Noiembrie 2012 09:33  Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).
Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului? Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte. Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu. Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte. Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii. Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o. Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri. „Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul. Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi. Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos. (Sfântul Ioan Gură de Aur) Sursa: ioanguradeaur.ro
|
Armonia Universului Marți, 13 Noiembrie 2012 11:38 Probabil mai toți ați văzut că în ultimii ani au apărut camere video ultraperformante care pot filma cu 1000 de cadre pe secundă, cu 2000, 5000, sau chiar cu 10.000. Ce înseamnă acest lucru? Un frame (cadru) înseamnă o imagine, o fotografie. Dacă în fața ochilor ni se derulează mai multe fotografii într-o secundă, cu același personaj în posturi diferite, vom percepe o imagine continuă, un film. Pentru ca o derulare de fotografii să o percepem ca film viteza derulării trebuie să fie minim 24 de fotografii pe secundă. Dacă sunt mai puține vom percep imaginea sacadat, cu mici pauze între imagini, și nu vom avea senzația că ne uităm la un film. Cei dintre voi care aveți acasă un aparat foto digital puteți observa că unele din ele au o opțiune prin care poți face mai multe fotografii într-o secundă, ținând apăsat pe butonul de declanșare. De obicei aparatele foto accesibile publicului larg pot capta 3-5 cadre pe secundă. Acele camere video de mare viteză pot filma înregistrând într-o secundă 1000 sau 2000 de fotografii, ajungând chiar și pănă la 10.000 de cadre într-o secundă. Asta înseamnă că pot înregistra într-o secundă o serie incredibilă de detalii care ochiului uman scapă. De fapt dacă o cameră video filmează cu 10.000 de cadre pe secundă, timp de 15 secunde, asta înseamnă că pentru a urmări înregistrarea pe un monitor trebuie să stăm câteva minute bune. Urmăriți filmul de mai jos pentru a înțelege la ce mă refer. Încercați să aveți răbdare pentru a viziona toate cele 5 minute și 23 de secunde. După cum observați o simplă săritură pe un balon mare cu apă, care înaintea ochilor noștri se derulează în 2 secunde, ascunde de fapt o infinitate de detalii incredibile ale legilor lumii în care trăim. În momentul în care greutatea corpului atinge balonul încep să se dezlănțuie o serie de procese chimice și fizice care ar putea fi descrise matematic și geometric prin tratate științifice de mii de pagini. Combinația minunată între tensiunea de suprafață a apei și elasticitatea materialului din care este confecționat balonul naște forme geometrice și forțe de reacțiune absolut fascinante. Și acum vine întrebarea: Toți oamenii percep cu ochiul liber (fără camera video) la fel săritura lui Gav pe balonul cu apă? Percepem toți aceeași cantitate de detalii? Sau unii percep 40 de cadre într-o secundă iar alții 4000. Să presupunem contrariul: Să spunem că unii oamenii pot procesa prin creierul lor 1000 de imagini într-o secundă provenite de la ochi, alții 500, iar alții 20. Ce s-ar întâmpla în acest caz? Dacă trei oameni din aceste trei categorii s-ar uita la un accident rutier pe o stradă atunci fiecare ar percepe o cantitate de detalii diferită și prin urmare ar vedea realitatea altfel... sau poate chiar total altfel. Dacă ar discuta unul cu altul despre ceea ce au văzut, fiecare se va baza în argumentația sa pe numărul de detalii pe care le-a perceput... Dar unul din ei a văzut de 50 de ori mai multe acțiuni în acele 2 secunde, decât a văzut cel cu 20 de cadre pe secundă. Asta înseamnă că cei doi percep trecerea timpului diferit, pentru ca primesc informații diferite de lumea în care trăiesc. Această percepție radical diferită a timpului îi va depărta, pentru că nu vor putea ajunge la un consens în privința lumii în care trăiesc... unul din ei văzând și minundu-se de mult mai multe lucruri decât celălalt. Deși trăiesc aceeași realitate e ca și cum înaintea lor s-ar derula filme diferite... Este ca și cum amândoi s-ar aflat într-o mare bibliotecă plină de carți de matematică, iar unul ar citi de 50 de ori mai repede o carte decât celălalt. În câteva luni, unul din ei va ajunge la o înțelegere mult mai adâncă a lucrurilor decât celălalt, iar interacțiunea dintre ei ar fi dificilă, apărând multe bariere mentale de trecut. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă fiecare om care se naște ar percepe vizual un număr de cadre pe secundă diferit, pe o arie de la 10 la 10.000! Ar fi un total haos, pentru că deși am trăi aceeași realitate, percepția asupra întregii lumi ar fi total diferită. Toți am simți trecerea timpului diferit de ceilalți și n-am putea să ne sincronizăm, să lucrăm împreună, să ne înțelegem suferințele, să avem răbdare în același fel, să nădăjduim la fel.... să învățăm la fel, să creștem la fel.... Am fi așa de diferiți încât nu ne-am suporta unii pe alții. Am percepe veșnicia altfel. Am suporta suferința altfel, ne-am plictisi altfel... Am privi relația cu Dumnezeu altfel... Cei care ar percepe mult mai puține informații s-ar revolta față de frații lor mult mai dotați ca ei. Dacă am vedea diferit, acest simplu detaliu ne-ar fi îndepărtat foarte mult unii de alții, constituindu-se mai mult într-o factor de dezbinare, decât în unul de unire... așa cum este de fapt în realitate. Slavă lui Dumnezeu că lucrurile nu stau așa, iar deși toți avem personalități diferite, avem în noi aceeași fire umană, cu aceleași caracteristici. Vedem toți cu același număr de cadre pe secundă! Percepem toți realitatea în același timp, fără defazări. Suntem toți sincronizați în ceea ce vedem. E ca și cum cineva ar apăsa pe butonul de REC (record) din creierul fiecărei persoane pentru a înregistra imaginile vizuale din jur. Gândiți-vă ce mare taină este ca un prunc abia născut să se conecteze pe aceeași frecvență vizuală cu cei 7 miliarde de oameni de pe acest Pământ. E oare întâmplător acest lucru? Într-o lume în care evoluționiștii spun că totul s-a creat la întâmplare, acest mic detaliu arată cât de bine sunt lucrurile aranjate în creația lui Dumnezeu, cât de detaliat, totul vorbind despre un Mare Creator. În plus de asta, cum percep din punct de vedere vizual animalele realitatea? Dar insectele? Dar păsările? Dacă reușim să conviețuim pe acestă planetă înseamnă că toți, ca și creaturi ale lui Dumnezeu, suntem destul de apropiați... E ca și cum coordonatele timpului ar fi definite de la naștere în fiecare creatură. E ca și cum cineva ar seta fiecare creatură să se raporteze față de timp în funcție de un reper fix, dat, neschimbabil, pentru ca toate creaturile să poată interacționa pe aceeași frecvență vizuală. Dumnezeu este Creatorul a toate, și tot El este reperul neschimbat al timpului, fiind în afara timpului, pururea veșnic, Cel ce nu a încetat niciodată să existe... El este Cel care a așezat în fiecare creatură creierul și ochii prin care percepem timpul. Toate vorbesc despre Dumnezeu! Şi unii farisei din mulţime I-au zis: „Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii...“. Şi El, răspunzând, a zis: „V'o spun Eu vouă: Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga“.(Luca 19, 39-40)... DOAMNE AJUTA.
|
Viața cu și fără Dumnezeu Miercuri, 14 Noiembrie 2012 18:57  Era ora 17.40 și trebuia să mă întâlnesc cu cineva la o cafenea pentru a ne ajuta cu un sediu pentru asociație. Când am intrat m-am întâlnit cu Edi, un fost coleg de muncă pe care l-am cunoscut acum 8 ani. Un om deosebit, un caracter puternic, un bărbat tare și foarte ambițios. Ne-am cunoscut în 2004 când eram amândoi studenţi şi lucram la o mică firmă din Brăila, făceam naveta zilnic din Galați. Era un job de studenţi, lucram în ture, 12 cu 24. Era un contact center... salariul era destul de frumuşel, munca nu era cine ştie ce. Aveam şi mult timp liber.
Stăteam la discuţii între colegi ore-n şir. Mi-aduc aminte cum mă contraziceam cu Edi în legătura cu existenţa lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos. Au fost zile frumoase. Îl apreciem pentru că era un tânăr foarte ambiţios şi hotărât, termina Facultea de Geografie şi spunea că vrea să urmeze masterul şi apoi doctoratul. Era pasionat de fotografie. Mergea în anumite locuri şi stătea 2-3 ore doar pentru a reuşi să scoată o poză bună. Şi mie îmi plăcea să fac fotografii dar nu aveam răbdarea lui. Preferam să vin acasă cu 50 de poze bune decât cu 2 perfecte, pe care oricum nu-mi ieșeau. Au trecut anii şi ne-am întâlnit în această cafenea liniştită, unde amândoi ne-am povestit pe scurt viaţa. A fost o întâlnire de suflet şi am învăţat câteva lucruri pe care vreau să le împărtăşesc şi cu voi. Edi nu a mai făcut doctoratul, dar a ajuns să aibă propria lui firmă în interesul căreia să călătorească în toată lumea. Are un mic business de succes în care a investit 18 pe ore pe zi, şi prin care astăzi încasează miliarde. N-ar fi suportat viaţa de profesor universitar, ar fi fost prea plictisitor pentru el. Pe plan personal încă nu s-a aşezat deşi ar fi vrut. La un moment dat îl întreb: „Cu toate astea, eşti împlinit acum?” Răspunsul vine oarecum aşteptat: „Nu”. Îmi spune sincer că simte că a pierdut ani de viaţă preţioşi... simte că a investit prea mult din timpul lui şi obţinut prea puţin. Mă uitam la el şi vedeam un om care a reuşit să plece de la 0 şi să mute munţii cu ambiţia, puterea şi inteligenţa lui, dar totuşi nu era fericit. Un om pasionat de geografie, fotografie, şi moto-cross, părea că nu şi-a găsit împlinirea în niciuna din ele. Când eşti adolescent ai toată viaţa înainte, îţi faci o mie de planuri şi ţi se pare că nimic nu-ţi poate sta în cale. Atunci nu asculţi pe nimeni, sfaturile celor maturi sau mai în vârstă ţi se pare poveşti de adormit copiii. Poruncile lui Dumnezeu par la fel doar percepte bune de urmat pentru cei pasionaţi şi nicidecum adevăruri universale. La tinereţe te arunci în toate plăcerile lumii şi în tot ce are ea de oferit şi crezi că vei dobândi totul... trebuie doar să lupţi. La vârsta tinereţii boala, suferinţa, singurătatea, neîmplinirea, eşecul... sunt concepte, care dacă nu le simţi pe pielea ta, ţi se par că nu există şi nu te vor atinge niciodată. Atunci eşti de neoprit. Priveşti doar înainte şi numai înainte, aşteptănd să urci încă o treaptă şi încă o treaptă, fără să priveşti înapoi. Şi totuşi... se întâmplă ceva ciudat. Anii trec, lucrurile încep să se aleagă atât pe plan profesional cât şi pe cel personal. Dacă până-n jurul vârstei de 30 de ani nu te-ai aşezat pe ambele planuri, cu greu o vei mai face de acum înainte. Odată trecut de 30 de ani entuziasmul scade, greutăţile vieţii te apăsă, descoperi că lumea nu este aşa roz, că idealurile tale de la tinereţe, multe s-au împlinit, dar nu ţi-au adus fericirea mult dorită, iar cele pe care încă le ai le vei urmări cu precauţie, având rezerva că nici acestea nu te vor împlini. Odată trecut de vârsta de 30 de ani începi să te uiţi mai puţin înainte şi mai mult în spate. De acum nu se mai pot face multe, nu mai pot apărea schimbări majore pe plan personal şi profesional. E vremea bilanţului, e vremea să vezi ce-ai făcut bine şi ce-ai făcut rău în urma ta. Nu eşti bătrân dar treci într-o altă etapă de vârstă. Acum mai importante decât planurile tale devin copiii şi viitorul lor. Încep să-ţi moară bunicii, părinţii, unchii, mătuşele... şi aceste pierderi te marchează. Dacă la tinereţe erai ateu convins, necazurile vieţii te înmoaie şi deviii mult mai deschis la a crede în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu devine singura speranţă. Încep să se mai răcească şi prieteniile, fiecare fiind ocupat cu familia şi lucrul lui. Dintr-un număr mare de prieteni în adolescenţă, dacă mai rămâi cu 2-3 prieteni adevăraţi după 30 de ani, cu care să te bucuri de cele ale vieţii şi să pui baza în ei la necaz. Cu cât trece vremea cu atât înţelegi că lumea cu ale ei oferte, promite mult, dar îţi oferă puţin. Aşa se face că devine din ce în ce mai interesantă şi atrăgătoare porunca Mântuitorului care spune: „împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru.” După ce timp de 30 de ani ai căutat fericirea în tot şi în toate, şi nu eşti împlinit, îţi aduci aminte să te uiţi şi în sufletul tău, să vezi oare ce este în el. Atunci încep procesele de conştiinţă în legătură cu felul în care ți-ai petrecut tinereţea... atunci rămâi frustrat dacă în urma ta ai lăsat doar chefuri, băute şi fugă după bani. Atunci te gândeşti că poate ar fi trebuit să trăieşti altfel, să te căsătoreşti mai repede, să faci copii mai devreme, să fi muncit mai mult şi mai bine, să fi pus accent pe alte valori ale vieţii. Aşa se face că tânărul de 30 şi ceva de ani devine înţelept fără să vrea acest lucru, şi începe să mediteze la toate ale lui, la cele ale lumii, şi la cele ale Dumnezeu. Tânărul acela curajos și puternic de la 20 de ani care ar fi întors lumea doar pentru a-și împlini visele, astăzi pare un copil orfan în mijlocul unei lumi în care nu se mai regăsește. Da, e adevărat dragii mei tineri! Cu cât trec anii cu atât realizezi că locul tău nu este aici pe pământ și de fapt vrei mult mai mult. Ai în tine idealuri mult mai mari decât cele de la tinerețe, dar lumea cu ale ei păcate nu e vrednică de ele... le-ar călca în picioare la prima auzire a lor. Devii serios, devii conștient de oamenii din jurul tău, realizezi cât de mult îți poți influența aproapele în bine și rău, și devii mai precaut... mai atent. Nu mai vezi lumea în alb și negru, în bine și rău, în băieți buni și în profitori, ci îți dai seama că lucrurile sunt mult mai nuanțate, că binele și răul se întrepătrund așa de puternic în faptele oamenilor încât nu poți condamna pe nimeni. Trec anii și realizezi pe pielea ta și nu din poezii că iubirea este cel mai prețios lucru. Iar iubirea doar în sânul familiei și al Bisericii o poți trăi. Dar și familia are multe greutăți... și îți dai seama că nu există drum lin și fără obstacole, oriunde ai încerca să scapi. Anii trec și realizezi că doar înlăuntrul tău poți găsi ceea ce ai căutat în lumea întreagă. Nu proiectele grandioase îți aduc bucurie. Nu slava lumii. Nici banii, nici plăcerile de tot felul... ci smerenia și curăția copiilor, darurile oferite celor în nevoi, minutele în genunchi în biserică, atenția familiei și a prietenilor, înțelepciunea lui Dumnezeu. Anii trec și poruncile lui Dumnezeu, care odininoară îți păreau povești, azi îți par adevăruri universal valabile pentru tot cel născut de la Adam și până la ultimul bebeluș. Așa se înțelepțește omul! Experiența vieții te învață multe. DOAMNE AJUTA.
|
Milostenia Joi, 15 Noiembrie 2012 07:00  Odată, cum mergeam cu Sfântul Nifon prin piaţa oraşului, văd la dreapta mea pe un om care aştepta ceva. Veneau după el mulţi săraci cerându-i ajutor. Iar el, facându-se că-i alungă, le punea repede în mână milostenia sa. Aşa se ascundea de oameni. Cum l-am observat, l-am tras de mână pe Cuviosul şi i-am spus despre virtutea acestui om. Iar el, mi-a zis: Este mare înaintea lui Dumnezeu. Îl cunosc, pentru că de mai multe ori m-am întâlnit cu el. Apoi, după câteva zile iarăşi l-am întrebat despre această virtute şi el mi-a povestit aceasta străină minune:
Eram copil, cam de 12 ani, mi-a zis el şi m-am dus la biserica Sfântului Apostol Toma, să mă rog. Aici am găsit un preot învăţând poporul şi, între altele, a vorbit şi despre milostenie. Zicea că cel ce dă milostenie la săraci este ca şi cum ar pune în mâna Domnului ceea ce dăruieşte. Când am auzit acest cuvânt m-am mirat şi am judecat pe omul lui Dumnezeu, zicând că este mincinos. Pentru că, gândeam, de vreme ce Domnul este în ceruri de-a dreapta Tatalui, cum poate să fie pe pământ ca să ia ceea ce dăm la săraci. Deci, pe când mergeam şi mă gândeam la cele auzite, văd din întâmplare un sarac zdrenţăros care avea deasupra capului lui, o, minune, chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea saracul, s -a întâlnit cu un om milostiv, care i-a dat o bucată de pâine. Dar când acel iubitor de săraci a întins mâna sa către cerşetor, a întins şi Domnul din icoană mâna Sa, a luat pâinea şi a mulţumit, apoi a dat-o săracului. Însă nici acesta, nici cel milostiv nu au văzut nimic. M-am minunat şi am crezut. De aici ştiu că cel ce dăruieşte fraţilor celor nevoiaşi, pune darul său cu adevărat în mâinile lui Hristos. Această icoană a lui Hristos o văd deasupra tuturor săracilor şi de aceea mă străduiesc să fac cât pot milostenie, care atât de mult îi place Domnului... DOAMNE AJUTA.
|
Mănăstirea Putna cere ajutorul românilor cu frică de Dumnezeu. Ctitoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt este ameninţată! Poate ar trebui să le cerem reprezentaţilor Direcţiei de Finanţe Suceava să-şi cureţe conştiinţa cu care acţionează ca mandatari ai statului român – adică ai noştri ai tuturor – şi fie să înceteze această campanie nedreaptă, fie să lase locul unor oameni mai demni decât ei!Dacă la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de anul acesta, 21 mai 2012, aminteam românilor cum Mănăstirea Putna este nevoită să se judece încă cu statul român pentru cele 14 hectare de teren ce formează vatra mănăstirii – cuprinzând biserica, mormintele, muzeul, gospodăria, arhondaricele şi dependinţele anexe –, iată că acum apar primele rezultate îngrijorătoare ale acestei judecăţi. Precum se ştie, Mănăstirea Putna şi-a câştigat proprietatea terenului dăruit de Sf. Ştefan cel Mare prin decizia irevocabilă a Tribunalului Suceava din 1 iulie 2011, intabulându-se în cartea funciară la 20 iulie 2011 şi radiindu-se astfel statul român intabulat abuziv în urma decretului 273/1949. „Nu poţi veni la tribunal fără să ai hârtiile pregătite”Deşi nu s-a prezentat la nici un termen, Direcţia de Finanţe Publice Suceava a introdus o contestaţie în anulare împotriva hotărârii Putnei abia la cinci luni de la pronunţarea ei, mai exact la 7 decembrie 2011. Aceasta în condiţiile în care Codul de Procedură Civilă stabileşte că o contestaţie trebuie depusă în termen de 15 zile de la luarea la cunoştinţă a hotărârii, sau cel târziu un an de la data rămânerii ei irevocabile. De altfel, oricine este citat într-un proces trebuie să-şi arate interesul în primul rând prin prezentarea în faţa instanţei de judecată şi susţinerea propriilor argumente la timpul şi locul potrivit. Este just să uzezi de căile extraordinare de atac (contestaţie în anulare sau revizuire) abia după ce ai depus tot interesul şi efortul, în mod sincer şi onest, în cadrul judecăţii propriu-zise (fond, apel sau recurs). Există o rânduială firească a lucrurilor în justiţie, precum există o rânduială firească a mersului la biserică, a organizării muncii şi a oricărei activităţi umane în general. Nu poţi face lucrurile mari înainte de a le fi făcut pe cele mici. Nu poţi veni la tribunal fără să ai hârtiile pregătite, tot aşa cum nu poţi veni să te împărtăşeşti la biserică fără să fii pregătit sufleteşte prin post şi spovedanie. Nu poţi cere să te împărtăşeşti după ce s-a terminat Sfânta Liturghie, fiindcă nu te-ai încadrat în timpul liturgic. Tot astfel, chiar dacă sistemul de justiţie lasă anumite portiţe, nu este firesc să ceri redeschiderea judecăţii după ce nu te-ai prezentat la nici un termen la care ai fost citat. Aceste portiţe sunt lăsate ca derogări excepţionale pentru oamenii de bună credinţă, nu pentru cei care la folosesc cu viclenie şi contrar spiritului legii. Cu toate acestea, completul de judecată al Tribunalului Suceava a considerat că cererea Direcţiei de Finanţe Suceava a fost introdusă în termen legal, respingând astfel excepţia tardivităţii – adică a acţiunii care depăşeşte termenul stabilit – invocată de Mănăstirea Putna. În 18 octombrie 2012, instanţa a respins şi celelalte excepţii invocate de noi – lipsa calităţii procesuale active şi a calităţii de reprezentant – vizând procurile defectuoase şi neconforme procedural prin care Ministerul de Finanţe a împuternicit Direcţia de Finanţe Suceava, respectiv consilierul ei juridic, să îl reprezinte în justiţie. Instanţa a hotărât în final ca judecata să fie continuată în ziua de 8 noiembrie 2012, ora 9.00, din păcate chiar de praznicul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Atunci se va trece la discutarea pe fond a argumentelor prezentate de Direcţia de Finanţe în contestaţia sa, chiar şi a celor absurde – precum acela că Mănăstirea Putna „nu are calitatea de cult religios recunoscut în România”, sau că cele 14 hectare de teren ale Putnei „aparţin domeniului public al statului”. Acest ultim argument repetat cu insistenţă se bazează exclusiv pe o tentativă anterioară de înţelegere amiabilă între Mănăstirea Putna şi statul român, prin care acesta din urmă ar fi trecut de facto terenul Mănăstirii Putna în domeniul său public, urmând ca de acolo să-l transmită Putnei în folosinţă gratuită şi apoi în proprietate, prin hotărâre de guvern. Însă această convenţie-artificiu propusă de statul român a fost încălcată tot de el, statul mulţumindu-se doar să treacă vatra Putnei în domeniul său public, fără s-o mai transmită apoi în proprietate definitivă. În aceste condiţii ne-a devenit clar că singura posibilitate de a face dreptate este de a obţine terenul mănăstirii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, nesupusă capriciilor regimurilor politice. „Cerem tuturor românilor cu frică de Dumnezeu să fie alături de noi”La începutul acestui an ne întrebam dacă reprezentanţii Direcţiei de Finanţe Suceava – directorul executiv (Petrică Ropotă), şeful serviciului juridic (Elena Dan) şi consilierul juridic (Cătălin Dascaliuc) – acţionează din neştiinţă sau cu rea-credinţă. Ne întrebam dacă înţeleg pentru ce luptă, şi dacă s-au gândit la dreptatea unei acţiuni care urmăreşte să ia terenul pe care stă mormântul lui Ştefan cel Mare din proprietatea ctitoriei acestuia – Mănăstirea Putna. Sau poate că urmăresc să repună pe picioare un decret-lege abuziv al regimului comunist, Decretul 273/1949, prin care multe biserici şi mănăstiri din Bucovina s-au văzut deposedate de pământul de sub ele, la nivelul cărţilor funciare. În acest scop, folosindu-se cu rea-credinţă de toate portiţele pe care sistemul legislativ le-a creat pentru oameni oneşti, din decembrie 2011 şi până în prezent, reprezentanţii Direcţiei de Finanţe Suceava au înaintat acţiune după acţiune împotriva hotărârii Putnei, folosindu-se de toate căile extraordinare de atac aflate la îndemână: contestaţie în anulare, revizuire (cu termen în 10 decembrie 2012), suspendare provizorie a executării şi chiar strămutare, cerând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trimiterea cauzei la o altă instanţă şi repornirea de la zero a judecăţii. În aceste condiţii, ce valoare mai au declaraţiile de pace făcute de juriştii Direcţiei de Finanţe Suceava? Şi oare cum poate fi pace când de praznicul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, pe 8 noiembrie, ora 9.00, chiar în timpul Sfintei Liturghii, Mănăstirea Putna este nevoită să se prezinte la Tribunalul Suceava şi să răspundă din nou la o întrebare absurdă: „Al cui este pământul de sub mormântul Sf. Ştefan cel Mare?” Oare se teme cineva dintre români să răspundă drept? Sau există poate reprezentanţi ai statului român care sunt deranjaţi că Mănăstirea Putna şi-a recâştigat un drept istoric, aşa cum şi-au câştigat şi alte biserici şi confesiuni din România pământul care le-a aparţinut? Această teamă sau nelinişte sufletească în faţa unui act de dreptate arată că omul respectiv nu are o conştiinţă curată înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Dacă aşa vor sta lucrurile, atunci poate ar trebui să le cerem reprezentaţilor Direcţiei de Finanţe Suceava să-şi cureţe conştiinţa cu care acţionează ca mandatari ai statului român – adică ai noştri ai tuturor – şi fie să înceteze această campanie nedreaptă, fie să lase locul unor oameni mai demni decât ei! Indiferent ce se va întâmpla în sala de judecată a Tribunalului Suceava pe 8 noiembrie, le cerem tuturor românilor cu frică de Dumnezeu să fie alături de noi, cu sufletul şi cu gândul, în rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu, către Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi către Sfântul Ştefan cel Mare, cel a cărui ctitorie este ameninţată de o judecată nedreaptă şi absurdă. Pentru rugăciunile lor şi ale tuturor sfinţilor români care au trăit pe pământul nostru, dă-le, Doamne Iisuse Hristoase, acestor oameni un dram de înţelepciune şi dragoste de adevăr! Amin!
|
Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Sfinţii Arhangheli Mihail şi GavriilCela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5) Iubiţi credincioşi, Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte, odată pe an, pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil împreună cu soborul tuturor îngerilor. Prin cuvîntul "arhanghel" înţelegem "mai mare peste îngeri" sau "cel dintîi dintre îngeri". Iar "înger" înseamnă "vestitor", pentru că îngerii vestesc pe pămînt şi fac cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu. Îngerii sînt "duhuri slujitoare" cum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Ei au fost creaţi de Dumnezeu mai înainte de om şi de lumea văzută, dar nu prin cuvînt, ci numai cît a gîndit, Dumnezeu i-a şi creat. Îngerii sînt împărţiţi, după Sfinţii Părinţi, în nouă cete şi fiecare ceată are o anumită misiune de împlinit în cer şi pe pămînt. Îngerii sînt duhuri, adică au trupuri nemateriale, nemuritoare sau, cum spune Sfîntul Apostol Pavel, au "trupuri cereşti" adică trupuri îngereşti, care sînt deosebite de cele pămînteşti şi sufleteşti ale oamenilor, care sînt muritoare. Scopul principal pentru care au fost creaţi îngerii, care formează lumea nevăzută, este pentru a-L slăvi neîncetat pe Dumnezeu. Apoi pentru a împlini întru toate voia Lui, pentru a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu şi pentru a ajuta pe oameni să împlinească poruncile Lui. Au fost cazuri atît în Legea Veche, cît şi în legea Darului, cînd oamenii au făcut din îngeri idoli şi îi adorau, adică se închinau lor ca lui Dumnezeu (IV Regi 17, 16). Biserica din început a combătut acest eres, învăţînd că îngerii nu sînt creatorii lumii, ci sînt duhuri create de Dumnezeu pentru a împlini voia Lui. Sfinţii Părinţi au fixat, însă, o zi de cinstire închinată Sfinţilor Îngeri şi Arhangheli pentru că ei ne ajută să cunoaştem voia Domnului şi s-o putem împlini. Această zi este astăzi 8 noiembrie, pentru că numărul 8 este simbolul vieţii veşnice; iar noiembrie este a noua lună de la creaţie, care s-a săvîrşit în luna martie, ca un simbol al celor nouă cete îngereşti. Dintre toţi Sfinţii Părinţi cel mai bine vorbeşte despre îngeri Sfîntul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel. El spune că îngerii se împart în nouă cete, fiecare avînd numele şi misiunea sa. Cetele îngereşti sînt împărţite în trei ierarhii sau grupe şi anume: ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfînta Treime, este formată din Serafimi, Heruvimi şi Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui Dumnezeu înconjuraţi în văpaie de foc şi fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formată din Domnii, Puteri şi Stăpînii, cum îi numeşte şi Sfîntul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste îngerii de mai jos şi stăpînesc puterile iadului şi întreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formată din Începătorii, Arhanghelii şi Îngeri. Aceştia sînt cei mai aproape de oameni, cărora le fac cunoscută voia lui Dumnezeu şi-i ajută să scape de cursele şi atacurile îngerilor răi, adică de ispitele şi amăgirile diavolilor.
|
Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta şi Marea Joi. Despre Sfanta Cina„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,
întru Mine petrece şi Eu întru el”
(In. 6, 56)Despre Sfânta CinăNoi avem de gând a ne apropia de masa cea prea sfântă, care umple pe fiecare de o sfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conştiinţă curată. Să nu fie aici vreun Iuda, care poartă în inimă înşelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fie vreun înrăutăţit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei. Aici se află de faţă Însuşi Hristos, spre a găti pentru noi această masă, căci nu omul a putut să prefacă pâinea şi vinul în trupul şi în sângele lui Hristos, ci preotul stă acolo numai spre a înfăţişa pe Hristos şi a săvârşi rugăciunea; numai harul şi puterea lui Dumnezeu lucrează acea prefacere. „Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Aşa se rosteşte cuvântul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 28), deşi era numai un cuvânt, dar a trecut în faptă, şi a înmulţit omenirea, aşa şi la Cina cea Sfântă glasul acesta al lui Dumnezeu înmulţeşte harul la toţi cei ce se împărtăşesc din ea cu vrednicie. De aceea să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică hotărârea osândirii. Iată, Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie din Cina cea tainică, şi apoi de acolo s-a dus şi a vândut pe Domnul. De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte. Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta! Aşa, să curăţim sufletele noastre, şi să facem aceasta curând. Cum şi în ce chip? – întrebi tu. Iată cum: dacă tu ai ceva împotriva vrăjmaşului tău, stârpeşte mânia şi curmă duşmănia, pentru ca la această masă să dobândeşti iertarea păcatelor tale. Tu te apropii de jertfa cea prea sfântă, cea înaltă. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteşte, deci, pentru ce Hristos S-a adus pe Sine jertfă? El a pătimit de bună voie, pentru ca să surpe zidul ce era între Dumnezeu şi oameni, să împace cerul şi pământul, iar pe tine, din vrăjmaş lui Dumnezeu, să te facă iarăşi soţ al îngerilor. Hristos a dat viaţa Sa pentru tine, iară tu nu voieşti să curmi vrăjmăşia contra aproapelui tău? Cum poţi tu aşa să te apropii de masa păcii? Domnul nu a pregetat pentru tine a răbda toate patimile, iar tu pregeţi a te lepăda de mânia ta! Gândeşte, însă, că dragostea este rădăcina, izvorul şi muma a tot binele. Dar pentru ce nu voieşti tu să ierţi? „M-a mâhnit foarte adânc, zici tu, mi-a făcut o nedreptate înmiită, m-a adus chiar la primejdie de viaţă”. Dar ce sunt toate acestea? El, totuşi, nu te-a răstignit, ca jidovii pe Domnul! Dacă tu nu ierţi mâhnirea pricinuită ţie de aproapele tău, nici Tatăl cel ceresc nu-ţi va ierta ţie păcatele tale; şi cu ce conştiinţă vei putea tu să te rogi şi să zici: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău”, şi celelalte mai departe? Hristos tocmai pentru mântuirea oamenilor a dat însuşi sângele Său, pe care aceştia l-au vărsat. Ce poţi tu să faci, care să se asemene cu aceasta? Când, tu nu ierţi pe vrăjmaşul tău, strici nu atât lui, cât ţie însuţi, gătindu-ţi pentru ziua cea viitoare a Judecăţii o osândă veşnică. Căci Dumnezeu de nimenea nu se îngreţoşază aşa de tare şi pe nimenea nu osândeşte aşa de mult ca pe cel ce rămâne neîmpăcat, a cărui inimă este umflată de mânie şi aprinsă de izbândire. Ascultă, numai, ce zice Domnul: „Când aduci darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău; apoi, venind, adu darul tău” (Mat. 5, 23-24). Ce zici? Trebuie oare eu să las darul şi jertfa? Desigur, aceasta este jertfa păcii, iar dacă tu nu năzuieşti la pace, părtăşia ta la jertfă nu-ţi aduce nici un folos. Aşadar, dobândeşte mai întâi pacea, apoi vei putea să tragi şi folosul de la jertfă. Pentru pace este întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl, precum zice Pavel: „Acum El a împăcat toate şi a nimicit vrajba pe cruce” (Col. l, 22; Efes. 2, 16). Şi El însuşi nu numai că a venit ca să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel, când zice: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9). Deci, precum a făcut Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aşa fă şi tu acum, pe cât este aceasta omului cu putinţă, căutând a face pace ţie şi aproapelui tău. Dragostea este cea mai mare între faptele cele bune, pentru aceea Hristos pe împăciuitori îi numeşte „fii ai lui Dumnezeu”; şi pentru aceea El, în cuvântarea cea pentru lăsarea jertfei la altar, a pomenit numai de împăcarea cu aproapele. Gura ta primeşte acum trupul Domnului. De aceea păstrează limba ta curată de vorbele cele de ruşine şi semeţe, de batjocură şi de hulire; căci este foarte pierzător de a întrebuinţa la ocară şi batjocură şi la vorbe nebuneşti limba care a fost părtaşă acestor prea Sfinte Taine. Nu pângări cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cina cea Sfântă, ca ea să nu se facă pentru tine o mai mare răspundere şi păcat. Dar tu primeşti Taina cea Sfântă nu numai cu gura, ci şi cu inima; de aceea, să nu gândeşti rele şi viclenie asupra aproapelui tău, ci ţine sunetul tău curat de toată răutatea. Aş putea, iubiţilor, să vă vorbesc mai mult despre aceasta, dar şi cele ce s-au zis ajung pentru cei ce au primit întru sine sămânţa cucerniciei, cu luare aminte şi cu pricepere, dornici să urmeze celor zise. Aşadar, vă rog neîncetat să gândiţi la aceste cuvinte şi de-a pururea să vă aduceţi aminte de această sfântă unire, pe care o săvârşim noi acum, la masa Domnului! Aici sufletele noastre se curăţesc şi toţi ne facem mădulare ale lui Hristos; căci aici este un trup căruia toţi ne facem părtaşi. Aşa, prin aceasta, noi ne facem un trup, ca sfânta dragoste cea întru Hristos să lege toate sufletele noastre. Dacă vom face aceasta, atunci putem să gustăm hrana cea sfântă cu o siguranţă îmbucurătoare şi ne vom face locaşuri ale păcii celei agonisite de Hristos. Dimpotrivă, dacă ne lipseşte împăcarea, atunci, de am avea mii de fapte bune, toate acelea vor fi deşarte şi zadarnice. Când Hristos S-a înălţat la Tatăl, în loc de bogăţie şi mărire, a lăsat ucenicilor Săi altă moştenire, prin cuvintele: „Pacea Mea dau vouă, pacea mea las vouă” (Ioan. 14, 27). Însă ce bogăţie şi ce comoară poate să fie mai mare şi mai scumpă decât pacea lui Hristos, care este un bine negrăit, pe care nu-l poate cuprinde cu desăvârşire nici o minte omenească? Fiindcă şi profetul Zaharia ştia acestea şi vedea ce mare nelegiuire este ne-pacea, de aceea a zis: „Ascultă poporul meu, fiecare să grăiască adevăr cu aproapele său şi nimenea să nu amintească întru inima sa jignirile suferite de la aproapele; fugiţi de cuvintele cele mincinoase şi nu veţi vedea moartea [cea sufletească], zice Domnul” (Zah. 8, 16-17). El vrea să zică: De veţi fi mincinoşi şi neîmpăcaţi, de veţi jura jurăminte mincinoase şi veţi uita poruncile mele, veţi muri (adică sufletele voastre se vor osândi). Deci, iubiţilor, ştiind noi toate acestea, să părăsim orice mânie, să ţinem pacea unii cu alţii, să smulgem rădăcina răutăţii, să curăţim conştiinţa noastră, să ne împărtăşim de înfricoşatele taine ale Sfintei Cine cu blândeţe şi cu bunătate, să ne apropiem de masa cea sfântă cu umilinţă, cu smerenie, cu frică şi cu lacrimi pentru păcatele noastre, pentru ca înduratul Dumnezeu, privind din cer simţămintele noastre cele paşnice, dragostea noastră cea nefăţarnică şi conglăsuirea noastră cea frăţească, să ne facă părtaşi tuturor bunătăţilor celor făgăduite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine lauda şi închinăciunea în vecii vecilor ! Amin
|
Rugaciunea Sfantului Arhanghel Mihail spusa de o femeie credincioasa, la indemnul Parintelui Arsenie Boca Imi amintesc ca in cadrul unei predici despre rugaciune, la un moment dat a zis: "Cine stie rugaciunea Sfantului Arhanghel Mihail sa o spuna, ca e foarte folositoare". Si s-a uitat fix la o femeie. Erau multe mame, dar privirea ii era atintita asupra uneia dintre ele: "Tu! Sa te rogi cum te-ai mai rugat la Sfantul Arhanghel!". Toata lumea s-a mirat cum de stia Parintele de rugaciunea ei. La sfarsitul slujbei, femeile care erau cu ea i-au zis: "Ce rugaciune stii, lele Ano? Ca Parintele tot la dumneata s-a uitat". Atunci ea le-a spus urmatoarea rugaciune: "Doamne, Dumnezeule, mare Imparat si fara de inceput, trimite, Doamne, pe Mihail Arhanghelul Tau in ajutorul meu, ca sa ma apere de vrajmasii cei vazuti si nevazuti. O, Mihaile, mare Arhanghele, intai statator si voievod al puterilor ceresti, fii mie ajutor in toate: in boale, in strambatati, in mahnire, in pustiu, pe cale, pe apa, in calatorie, casatorie, serviciu, scoala, si ma izbaveste de toata inselaciunea cea diavoleasca. Iar cand ma vei auzi pe mine, robul tau, rugandu-ma tie si chemand numele tau, grabeste spre ajutorul meu si auzi rugaciunea mea. Asa, mare Arhanghele, biruieste pe toti care se impotrivesc mie, ma apara si ma acopera de cel viclean cu puterea cinstitei Cruci si cu solirile marilor Arhangheli: Gavriil, Rafail, Uriil, Varahiil, Salatiil si Egudiil si ale puterilor ceresti, totdeauna, acum si pururi si in veci. Amin".
|
Sfantul Seraphim Rose: CE PUTEM FACE PENTRU MORŢI Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi si să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, si mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii si pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun si mai de seamă pentru morţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, si mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului porneste pe calea sălasurilor vesnice. Trupul nu simte atunci nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune. Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el si este recunoscător celor care le fac si este duhovniceste alături de aceia. O, rude si apropiaţi ai morţilor! Faceţi pentru ei cele ce le sunt de folos si cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu pentru împodobirea cea din afară a sicriului si a mormântului, ci pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care v-aufost apropiaţi siau murit, pentru biserici, unde se fac rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei morţi, purtaţi de grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră atuturor,seaflă aceeasi cale, si cât vom dori si noi, la rândul nostru, să fim pomeniţi în rugăciune! De aceea să fim si noi milostivi faţă de cei morţi. De îndată ce cineva a răposat, chemaţi grabnic un preot, ca să facă „Rugăciuni la iesirea sufletului”, care se citesc tuturor crestinilor după moarte.Încercaţi, dacă vă stă în putinţă, să faceţi slujba de înmormântare în biserică, si să secitească Psaltirea la căpătâiul celui ce a murit, până la înmormântare. Nu este nevoie ca înmormântarea să se facă cu multe amănunte, dar bineînţeles că trebuie să fie întreagă, fără prescurtări. Nu vă gândiţi acum la voi si la cele ale voastre, ci la cel care a răposat, de care vă despărţiţi pentru totdeauna. Dacă în biserică se află câţiva morţi în acelasi timp, primiţi, dacă se propune, săvârsirea slujbei de înmormântare pentru toţi laolaltă. Este mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi în acelasi timp, când rugăciunea celor apropiaţi, care se află adunaţi, va fi cu mult mai înfocată, decât dacă slujbele de înmormântare se fac pe rând, si din pricina lipsei de timp, ele sunt scurtate. Slujba trebuie să fie întreagă pentru că fiecare cuvânt al rugăciunii pentru răposat este ca o picătură de apă pentru omul cel însetat. În chip foarte hotărât, rânduiţi de îndată slujbele pentru pomenirea de-a lungul celor patruzeci de zile, adică pomenirea zilnică la Liturghie pentru perioada de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde se fac slujbe zilnic, răposatul a cărui înmormântare a avut loc acolo, este pomenit vreme de patruzeci de zile si chiar mai mult. Dar dacă slujba de înmormântare are loc într-o biserică, în care nu au loc slujbe zilnic, rudele trebuie să se îngrijească de pomenirea de patruzeci de zile acolo unde se fac slujbe zilnic. Este la fel de bine să trimiteţi contribuţii pentru pomenirea la mânăstiri, ca si la Ierusalim, unde are loc rugăciune permanentă la Locurile Sfinte. Dar pomenirea pentru patruzeci de zile trebuie începută îndată după moarte, când sufletul are nevoie în chip deosebit de ajutor prin rugăciune, si de aceea trebuie începută pomenirea în locul cel mai apropiat unde se fac slujbe zilnic. Să neîngrijim de ceicareauplecat în lumea cealaltă înaintea noastră, ca să facem pentru ei toate cele ce ne stau în putinţă, amintindu-ne că „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. DOAMNE AJUTA.
|
|
|
