• vezi si: MIHAI EMINESCU – 160 DE ANI DE LA NASTERE: Cand toate’s vechi si noua toate…

“Nu mai e îndoială pentru nimeni că reformele ce se operează acum constituie începutul dictaturii. (…) Mişelia înlăuntru, umilirea în afară – iată care va fi caracterul acestei dictaturi în România”.

“Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ei un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională, care-a făcut cu putinţă ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte şi consumatoare din România. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizaţia — o maimuţare. (…)

Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. (…)

Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui; azi acea Biserică stă pustiită prin necredinţă şi nevoi. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un instrument politic. Un alt proiect de lege voieşte a introduce în Sinoade pe onor. Sihleanu, pe liberi cugetători şi pe atei; tinda templului devine un teatru pentru advocaţi fără pricini şi banul roşu al văduvei, o fisă pentru jucători de cărţi. (…)

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc(…)” „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”.

*

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”.

„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”.

„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”.

Veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ peste uşurinţa cu care aruncăm de la noi bunuri morale pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea publică chiar. Ei bine, prin proiecte fragmentare şi votate ad-hoc se escamotează în România Constituţia şi regimul electoral şi această răsturnare cu susu-n jos a sorţii politice a ţării, această desfiinţare prin subrepţiune a libertăţilor publice nu mai are puterea de-a tulbura apatia în care am căzut. Ce ne mai interesează pe noi, ce mai e în stare a ne mişca? S-ar părea că ne-am săturat de spectacolul inegalităţii, decretate oficial, între nulitate şi merit. Atâtea nulităţi s-au ridicat în cei din urmă ani, atâţia cavaleri de industrie s-au îmbogăţit încât spectacolul nu ne mai interesează şi pare c-am voi să vedem ceva nou, fie chiar cu preţul libertăţilor publice, fie chiar sub absolutism. Nu mai e îndoială pentru nimeni că reformele ce se operează acum constituie începutul dictaturii. (…) Mişelia înlăuntru, umilirea în afară – iată care va fi caracterul acestei dictaturi în România. Căci acesta nu este absolutismul monarhic, răsărit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos. (…) Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decât cea demagogică. Nu-i vorba, nici absolutismul unui singur om nu-i vro poamă. Ş-aci te pomeneşti că un individ cu sistemul nervos compromis prin viţii şi desfrânări se constituie în reprezentant absolut al statului şi-i impune ca lege fel de fel de insanităţi cari-i trec prin minte, făr-a ţinea seamă nici de deprinderile abituale ale oamenilor, nici de necesităţile aievea ale statului. Dar la despoţii din mila lui Dumnezeu se întâmplă totuşi că interesul lor propriu şi interesul statului sunt pănă la un grad oarecare identice: despotul ştie că puterea statului e puterea sa proprie şi deja interesul său [î]i impune mai multă circumspecţiune în dictarea măsurilor sale.

La demagog lucrurile stau cu totul altfel. Şi el dispune de-o putere absolută, căci şi demagogii sunt toţi tirani şi liberalismul lor e-o frază, dar interesul statului nu este identic cu al lor propriu. Ei n-au absolut nici un interes ca maşina guvernamentală să funcţioneze exact şi regulat; din contra, cu cât dezordinea şi neclaritatea de idei va fi mai mare, cu atât demagogul e mai sigur de-a rămânea sus. Şi demagogii sunt aproape toţi viţioşi, netrebnici, laşi ca caracter şi nerozi ca minte, lipsiţi cu totul de un complex de idei morale care să constituie normativul unei vieţi oneste şi serioase, fără stăpânire pe faptele şi cugetul lor, dar pe lângă aceste rele se adaogă şi acela că interesele lor private şi personale sunt departe de-a fi identice cu ale statului, sunt din contra opuse acestora, căci statul, cu natura sa permanentă şi moralizatoare, este cel mai mare adversar al destrăbălării de idei şi de instincte. De aceea ei caută să-l sape în toate chipurile, să-i sustragă toate elementele de statornicie. (…)

Caine, ce ai făcut pe Abel? suntem în drept a vă întreba. De când ţineţi puterea în mână ce aţi făcut cu acest popor pe care l-aţi momit întotdauna cu fraze sforăitoare şi care nu v-a întrebat niciodată de unde aţi venit şi unde vă duceţi?

Apostoli ai unui liberalism înşelător, aţi falsificat simţul naţiunei prin promisiuni irealizabile, considerând negreşit că a promite e nobil, dar a-şi ţine cuvântul e burghez. Patrioţi făţarnici, v-aţi prefăcut că vărsaţi lacrime pe nenorocirile poporului şi, îndată ce aţi ajuns la guvern, cea dentâi grije a voastră a fost de-a arunca sorţii pe cămaşa lui şi de a vă împărţi funcţiunile şi grasele sinecure, căci niciodată nu v-aţi gândit decât la satisfacerea poftelor voastre nesăţioase. Aţi întreit dările săteanului, l-aţi executat cu dorobanţul şi i-aţi vândut cenuşa din vatră, l-aţi bătut şi torturat prin subprefecţii şi agenţii voştri şi astăzi pozaţi în apărătorul lui. Aroganţi în cuvinte, când a fost vorba de fapte aţi îngenuncheat înaintea străinului şi i-aţi oferit faţa fără să vă gândiţi că palma aplicată pe dânsa o resimţea ţara pe obrazul ei.

Cu gura plină de principie mari, n-aţi neglijat niciodată micele voastre interese şi, de ani, prezentaţi ţărei spectacolul scandalos ce-l vedem în istoria popoarelor numai în timpuri de decadenţă; îmbuibaţi însă nesatisfăcuţi, vă certaţi unii pe alţii, vă acuzaţi între voi de imoralitate, vă aruncaţi în faţă epitetele de cumularzi şi concesionari – toate acestea în ochii naţiunei uimită de atâtea turpitudini!

Aţi comis păcatul neiertat de care istoria vă va cere compt sever: acela de a fi zdruncinat cu desăvârşire sentimentul onestităţii între cetăţeni. Ah! răspunderea vă este teribilă, căci o naţiune coruptă este o naţiune pierdută. Lumea v-a văzut cu mirare transformându-vă de azi pe mâine în milionari, fără să poată a-şi explica secretul acestei extraordinare schimbări. Cetăţeanul onest şi-a zis atunci cu descurajare că secretul avuţiei nu e în muncă, ci aiurea: îndoiala s-a introdus în sufletul lui, dezgustat, el a repeţit cuvântul lui Catone: Virtutea e o ficţiune. Exemplul pornind de la cap, contagiunea s-a lăţit, cangrena a coprins parte din corpul social, şi astăzi ameninţă să prăvălească naţiunea în prăpastie. Vă trebuie satirici ca Juvenal şi ca Barbier spre a vă descrie, cu vii culori, opera voastră, de care singuri vă spăimântaţi.

Aţi batjocorit întotdeauna libertăţile publice, cari sunt patrimoniul poporului, iar nu al vostru, căci aţi introdus tirania mediocrităţilor patente, aţi înfiinţat o sumă de satrapi în miniatură, cari au căzut ca lăcustele pe spinarea judeţelor, spre a le exploata şi jefui. Aceia din voi cari au rămas oneşti au devenit complicii lor, căci n-au avut niciodată destul curaj patriotic spre a-i denunţa naţiunii indignate. Acum vă uitaţi fără voie în urma drumului parcurs şi, ca femeia lui Loth, rămâneţi împietriţi de groază. Vă întrebaţi singuri fără să vă gândiţi că întrebarea ce vă faceţi este condemnaţiunea voastră: «Dreptatea este ea oare bine aşezată pe puternice temelii?

În loc de a-i aşterne «puternicele temelii» de cari vorbiţi aţi voit să-i clădiţi un edificiu pe nisip, spre a o lăsa în voia vânturilor.”

*

„Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie... Astfel, „trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos, că fiecărui drept îi corespunde o datorie şi că secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului. Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.

„Reacţiune! Reacţiune! Iată cuvintele magice ce trebuie să ne spulbere în ochii ţării, iată acuzarea, pururi reînnoită. Noi declarăm, şi aceasta din toată puterea convicţiunii noastre, că suntem liberali în toată puterea cuvântului şi în tot adevărul său. Toate libertăţile înscrise în Constituţia noastră le iubim şi le sprijinim; departe de-a urmări răsturnarea lor, le-am apăra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se atingă de ele. Aceea ce nu voim sunt despotismul şi opresiunea prin mulţime, radicalismul şi demagogia. Este incapacitatea erijată în titlu de merit, prostia şi neştiinţa brevetate ca titluri de recomandare. (…)

Ceea ce ne dă dreptate – în contra voinţei noastre şi din nenorocire – e realitatea. Chiar de-am voi să calomniem, nu putem. De-am voi să zugrăvim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e-n stare a atinge umbra realităţii. Pentru a putea exagera ceea ce se-ntâmplă în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să-mprumute colorile negre din Infernul lui Dante. Şi oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi totodată atâta gol sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră.

*

„Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă e un drept. Liniamentele organizării democratice a Bisericii române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică. Astfel întâmpinăm în oraşele mari biserici cari aparţineau fiecare la câte o breaslă, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează şi întreţine învăţământul primar, cel secundar clasic, ba chiar şi cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învăţat numai canoanele, ci şi disciplinele economiei de câmp; el e învăţător şi sfătuitor în interesele morale şi materiale, ba chiar în cele juridice, ale poporenilor săi.

Cu toată toleranţa care caracterizează în sute de ani Biserica noastră, nu e de tăgăduit că îngăduinţa ei răsărea din tăria ei organică. Firele vieţei religioase se ţeseau în tot organismul social: în familie, în şcoală, în relaţiile economice chiar. Mănăstirile cele mari erau ateliere de industrie: se tornau litere, se ţeseau materii de lână, se lucra lemnărie de toată mâna, ba erau şi fonderii de turnat metale. Pe când egumenul şi cei cărturari ai soborului traduceau literatura teologică în limba română, în acelaşi timp călugării necărturari se îndeletniceau cu cele mai deosebite industrii, începând cu cele agricole, sfârşind cu manufactura de lux: adevărate comunităţi şi de credinţă şi de muncă. Străbunii noştri au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau români, ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu excomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii. O mare parte din românii din munţii despre nord a[u] părăsit, sub Bogdan Vodă, patria lor, a Maramureşului, pentru că un rege catolic voia să le impuie religia catolică. Fraţii noştri rămaşi în Ardeal au suferit veacuri întregi cele mai mari asupriri anume pentru că nu erau catolici. Habsburgii, luând stăpânirea asupra Ardealului, izbutesc în scurt timp a desfiinţa metropolia ortodoxă de la Alba-Iulia, pe-al cărei titular [î]l sfinţea de drept mitropolitul din Bucureşti. Prin asta produc între români dezbinarea confesională care i-a slăbit atât de mult. Tot acei Habsburgi, luând stăpânirea asupra Olteniei, încep să organizeze propaganda catolică şi desigur ei ar fi izbutit să provoace o dezbinare confesională în Oltenia dacă Tractatul de la Belgrad nu-i silea să se retragă. (…)”

(Extrase din: Radu Mihai Crisan, Eminescu interzis. Gandirea politica, Editura TIBO)

„Gâlceava” lui Hristos cu Europa.

S-a scris mult, pro şi contra, in legătura cu Săptămâna de rugăciune ecumenică ce se face de o vreme în fiecare an. Nu am sa scriu în legătura cu asta pentru ca am convingerea ca nu aş aduce nimic nou. Ştiu ca este o abatere de la dreapta credinţa şi de la canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice, iar toţi cei care o savârşesc cad sub osânda acelor canoane (şi implicit a Duhului Sfânt).
Doar voi publica un text al Sfântului Nicolae Velimirovici unde surprinde gâlceava Europei cu Hristos, subliniind cele care arată adevărata faţa a ecumenismului modern.

La judecata dintre Hristos si Europa, acestea se întâmpla cu adevarat: Hristos spune Europei ca este botezata în numele Lui si ca trebuie sa ramâna credincioasa Lui si Evangheliei Sale.

La acestea, Europa învinuita raspunde:
- Toate credintele sunt la fel. Aceasta ne-au spus-o enciclopedistii francezi. Iar nimeni nu poate fi silit sa creada in vreuna dintr’însele. Europa tolereaza credintele ca pe niste suprstitii populare din pricina intereselor ei imperialiste, dar ea însasi nu tine de nicio credinta. Când îsi va împlini telurile politice, atunci se va descotorosi îndata de acele superstitii populare.
La acestea Hristos întreaba cu tristete:
- Cum puteti voi oamenii sa traiti doar dupa interese politice, adica materiale, cu lacolmie animalica pentru hrana trupeasca? Eu am vrut sa va fac dumnezei si fii de Dumnezeu, iar voi va zoriti si va ingramaditi ca sa va asemanati cu dobitoacele de povara.

La acestea, Europa raspunde:
- Tu esti învechit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia si biologia. Acum stim ca nu suntem urmasii Tai si ai Tatalui Tau ceresc, ci ai urangutanilor si gorilelor – ai maimutelor. Noi acum ne desavârsim spre a fi dumnezei. Caci nu recunoastem alti dumnezei afară de noi.

La acestea, Hristos raspunde:
- Sunteti mai încapatânati ca vechii Evrei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cea cereasca, iar voi vreti iarasi în bezna, precum bivolul în noroi. Eu mi-am dat sângele pentru voi. Mi-am aratat dragostea fata de voi, când toti îngerii au întors la o parte capul, neputând îndura duhoarea voastra de iad. Asadar, când voi erati în întuneric si duhoare, numsi eu am fost de partea voastra, pentru a va lumina si curati. Nu-mi fiti, dar, acum necredinciosi, caci iarasi va veti întoarce în acel întuneric si-ntr’acea duhoare de nesuferit.

La acestea Europa glasuieste dispretuitor:
- Pleaca de la noi. Nu te cunoastem. Noi pastram filozofia Ellina si cultura Romana. Vrem libertate. Avem universitati. Stiinta este steaua noastra calauzitoare. Deviza noastra este: „Libertate, egalitate, fraternitate”. Ratiunea este Dumnezeul dumnezeilor. Tu esti Asiatic. Ne lepadam de Tine. Esti doar o legenda veche a bunicilor nostri.
La acestea, Hristos raspunde cu lacrimi în ochi:
- Atunci voi pleca, dar veti vedea. Ati parasit cale Lui Dumnezeu si ati urmat calea satanei. Binecuvântarea si fericirea s’au luat de la voi. În mâna Mea este viata voastra si moartea voastra, caci M-am dat sa fiu rastignit pentru voi. Totusi, nu Eu va voi pedepsi, ci pacatele voastre si lepadarea voastra de Mine, Mântuitorul vostru. Eu am aratat dragostea Tatalui catre toti oamenii si am vrut, prin dragoste, pe toti sa va mantuiesc.

La acestea Europa raspunde:
- Care dragoste? Ura barbateasca si sanatoasa împotriva tuturor celor ce nu sunt cu noi, acesta este programul nostru. Dragostea Ta e doar un basm. În locul acestui basm, noi am pus nationalismul, internationalismul, etatismul, progresismul, evolutionismul, scientismul si culturalizarea. În acestea este mântuirea noastra, iar Tu, pleaca de la noi!

Fraţii mei, cearta în vremurile noastre s-a sfârşit. Hristos a plecat din Europa precum odinioara din Gadara, la dorinţa gadarenilor. Dar dupa ce el s-a îndepărtat, a venit războiul, nenorocirea, groaza, năruirea, nimicirea. S’a întors în Europa barbarismul precreştin Avar, Hun, Longobard, African, de o sută de ori mai cumplit. Hristos şi-a luat Crucea şi harul Său şi s-a îndepărtat. A rămas întunericul şi duhoarea. Iar voi alegeţi acum cu cine vreţi să fiţi: Cu Europa întunecoasă şi rău mirositoare, ori cu Hristos. Amin.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, Ed. Predania, Bucureşti, 2009, p. 126.)

Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl ai pustiei şi povăţuitor al călugărilor.
 
Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moşia mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos.

Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca asemenea cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare; ci mereu se ruga, şi întru toate asculta de părinţi.
    
Când avea vârsta de zece ani, fiind dat să înveţe carte în mănăstirea Sfântul Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Căci în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a inimii, postul, smerenia şi păzirea minţii de gânduri rele.

Pentru aceasta cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.
    
După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr în această mănăstire, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi.
    
Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă.

Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la cele dum­nezeieşti. Iar dintre cărţi cel mai mult iubea Psaltirea, pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic.
    
Aşa nevoindu-se câţiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Mulţi bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David şi se vindecau de suferinţele lor. Alţii veneau să-i ceară sfat, că era foarte înţelept în cuvânt şi înainte-văzător, iar alţii veneau să-şi mărturisească păcatele, căci ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părţile de nord ale Moldovei.
    
Văzând ieromonahul David că este înconjurat de lume şi nu mai are linişte de rugăciune, temându-se de duhul slavei deşarte, a luat binecuvântare de la episcopul de Rădăuţi şi s-a retras la Mănăstirea Sfântul Lavrentie (Laurenţiu). Dar şi acolo îl căutau credincioşii, precum şi cei bolnavi de duhuri necurate. Cuviosul David însă ziua făcea ascultare şi stătea între oameni, iar noaptea priveghea, se ruga şi împletea coşuri de nuiele pentru obşte. Aşa îşi omora cuviosul ispitele tinereţii şi cugetul slavei deşarte.
    
Odată l-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în oraşul Siret. Acolo, înconjurându-l credincioşii, a zăbovit cuviosul o zi, neputând a se întoarce la timp în mănăstire. Atunci egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, şi-a împlinit cu bucurie canonul, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.
 
Trecând câţiva ani şi Cuviosul David sporind mult în nevoinţa duhovnicească, se simţea chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească. Sufletul său era rănit de dragostea lui Hristos şi dorea să-L slăvească neîncetat cu îngerii şi cu sihastrii din codrii Carpaţilor.
    
Deci, primind binecuvântare de la egumenul mănăstirii Sfântul Lavrentie, a îmbrăcat mai întâi marele şi îngerescul chip al schivniciei, schimbându-şi numele din David în Daniil. Apoi, tăinuindu-se de lume, cu puţin înainte de anul 1450, s-a retras singur în adâncul codrilor pe valea pârâului Secu din judeţul Neamţ, unde mai târziu a luat fiinţă Mănăstirea Sihăstria. Aici s-a nevoit paisprezece ani în aspre osteneli călugăreşti. Dar, văzându-se înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna.
    
Chilia Sfântului Daniil SihastruCălăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil şi-a făcut aici mai întâi o colibă de lemn pe valea pârâului Viţeul. Apoi, aflând o stâncă mare în apropiere, şi-a săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea. Alături şi-a săpat o alta încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede până astăzi. În această stâncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu mai mult de douăzeci de ani.
    
Nevoinţa Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastru în chilia de la Putna era aceasta:

Ziua şi noaptea priveghea în neîncetată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, postind până la asfinţitul soarelui şi dormind foarte puţin pe un mic scaun de lemn. Din chilie nu ieşea deloc toată săptămâna. Mâncarea lui era formată din pesmeţi de pâine, rădăcini şi ierburi, iar lucrul mâinilor sale era împletirea coşurilor de nuiele.

Duminica săvârşea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli şi pentru cuvânt de folos. În posturi se înfrâna câte trei şi uneori cinci zile şi avea darul rugăciunii şi al lacrimilor.
    
Pentru sfinţenia vieţii sale, pentru postul îndelungat şi pentru privegherile cele de toată noaptea cu rugăciuni şi cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost multă vreme ispitit de diavoli, căutând să-l alunge din pustie sau să-l arunce în păcatul cel cumplit al slavei deşarte. Dar el, cerând ajutorul lui Hristos şi cu puterea Sfintei Cruci, biruia toate cursele diavolului.

Pentru aceea, în puţină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al mai înainte-vederii şi al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile necurate din oameni numai cu cuvântul şi vindeca tot felul de bolnavi. Apoi cunoştea cugetele cele ascunse şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt.
    
Pentru nişte daruri ca acestea, numele Cuviosului se făcuse cunoscut în toată ţara Moldovei, iar poporul,' de la mic până la mare, l-a numărat din tinereţe în ceata sfinţilor. Cei mai mulţi îl numeau Sfântul Daniil, Sihastrul cel Bătrân, căci era părinte şi povăţuitor al tuturor sihastrilor din nordul Moldovei. Alţii, îndeosebi călugării, îl numeau Sfântul Daniil Schimonahul. Iar după mutarea sa din trup, era numit în popor Sfântul Daniil cel Nou, ca sa-l deosebească de alţi cuvioşi cu acelaşi nume.
    
În anul 1451, întâmplându-se grabnică moarte domnului ţării, Bogdan Voievod, fiul său, Ştefan, cu greu a scăpat de primejdie. Dar, auzind de nevoinţa şi minunile Sfântului Daniil Sihastrul şi fiind în grea strâmtoare, a fost călăuzit de Duhul Sfânt la chilia lui. Aici, poposind câteva zile, şi-a mărturisit cugetele înaintea Cuviosului şi a primit de la el dezlegare de păcate şi multe cuvinte de mângâiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvântat şi s-a rugat pentru dânsul, apoi i-a proorocit că în curând va fi domn al Moldovei şi l-a liberat cu pace.
    
În primăvara anului 1457, Ştefan cel Mare, ajungând pe scaunul Moldovei, s-a încredinţat de împlinirea proorociei Sfântului Daniil Sihastrul şi de darul lui Dumnezeu care era întru dânsul. Din anul acela, Cuviosul i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu.

Adeseori voievodul poposea la chilia lui şi îşi mărturisea păcatele, apoi cerea cuvânt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvântarea lui. Iar Cuviosul îl îmbărbăta şi îl îndemna să apere ţara şi creştinătatea de mâinile păgânilor, încredinţându-l că de va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui.

Astfel, ascultându-l, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, câştigând patruzeci şi şapte de războaie şi înălţând patruzeci şi opt de biserici. În felul acesta, Sfântul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare apărător al Or­todoxiei româneşti şi ctitor duhovnicesc al mănăs­tirilor înălţate la îndemnul său.

Odată, poposind domnul Moldovei în chilia Cuviosului, a fost îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci, ascultându-l Ştefan Voievod şi împreună alegând locul, cu binecu­vântarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna. Iar în anul 1470, când s-a sfinţit acest dum­nezeiesc locaş, însuşi Sfântul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toţi ca un al doilea ctitor.
    
Se mai spunea despre dânsul că, voind Ştefan Vodă să-i încredinţeze mănăstirea, de multe ori l-a rugat să fie egumen şi părinte duhovnicesc al Putnei. Dar Cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceas­tă şi iubind mai mult liniştea, a rămas mai departe la mica lui chilie din peşteră. Pentru  sfinţenia  vieţii  sale,  Cuviosul  Daniil Sihastrul s-a dovedit din tinereţe purtător de Hristos şi mare dascăl al liniştii şi rugăciunii lui Iisus.

În timpul vieţii sale nu era în Moldova alt sihastru şi duhovnic mai vestit, nici alt lucrător şi dascăl al rugăciunii mai iscusit decât el. De aceea, toţi egumenii şi duhovnicii din nordul Moldovei, ca şi dregătorii din sfatul ţării îl aveau de părinte duhovnicesc.
    
Urmând exemplul vieţii sale, numeroşi călugări iubitori de linişte din chinovii se retrăgeau în pustie cu binecuvântarea Cuviosului Daniil şi deveneau sihaştri şi lucrători sporiţi ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al Moldovei, avea prin mănăstiri şi sate numeroşi fii duhovniceşti, iar prin munţi şi prin codri avea peste o sută de ucenici sihaştri, care se nevoiau în plăcere de Dumnezeu, după sfatul său.
    
Într-adevăr, Sfântul Daniil Sihastrul a creat în Moldova de nord o mare mişcare isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel pentru multă vreme viaţa duhovnicească în mănăstiri şi schituri şi ridicând o întreagă generaţie de sihaştri şi rugători ai neamului.
    
biserica Mănăstirii PutnaDupă anul 1470, văzând Cuviosul că la Putna nu mai are linişte din cauza mănăstirii şi a mulţimii credincioşilor ce veneau aici, a părăsit chilia în care se nevoise peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în pădurile seculare din jurul Mănăstirii Voroneţ.

Aici se nevoiau ca la cincizeci de călugări sub povăţuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfântului Daniil. Deci, aflând un loc retras în preajma mănăstirii, şi-a făcut o mică chilie sub stânca numită Şoimul şi aici se ostenea Cuviosul în desăvârşită linişte şi plăcere de Dumnezeu.
    
Însă n-a trecut multă vreme şi îndată numele lui s-a făcut cunoscut în toate satele din partea locului, încât veneau la el tot felul de bolnavi, paralizaţi, oameni stăpâniţi de duhuri necurate şi se vindecau. Credincioşii, neputând ajunge la chilia lui, aşteptau jos în mănăstire. Iar Cuviosul cobora noaptea, se ruga pentru ei, le spunea pricina suferinţei, îi sfătuia, îi binecuvânta şi îi trimitea sănătoşi la casele lor.
    
În vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ. Deci, "bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până va termina ruga. Şi după ce şi-a terminat sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ştefan Vodă. Şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul.

Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru ce să facă, că nu poate să se mai bată cu turcii. Închina-va ţara la turci sau nu? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui; numai că, după ce va izbăvi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe".
    
Deci, crezând domnul Moldovei în proorocia Sfântului Daniil că va birui pe turci şi luând de la el rugăciune şi binecuvântare, îndată a adunat oaste şi a izgonit pe turci din ţară. Aşa ajuta Cuviosul cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu să se izbăvească Moldova şi ţările creştine de robia păgânilor.
    
Răposând mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ştefan cel Mare s-a sfătuit cu clerul şi episcopii ţării să aleagă păstor şi părinte al Moldovei pe Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Dar Cuviosul auzind de aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu şi voievodului să nu-l înstrăineze până la moarte de fericita lui linişte. Deci, cucerindu-se toţi de smerenia şi sfinţenia lui, şi-au cerut iertare şi l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe Dumnezeu.
    
Timp de douăzeci de ani cât a sihăstrit la Voroneţ, Cuviosul Daniil a creat aici o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca cea de la Putna. Căci în puţină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihaştri, unii mai nevoitori decât alţii, care se osteneau fie în codrii Voroneţului, fie în munţii Rarăului, fie de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni. Cei mai mulţi practicau rugăciunea lui Iisus, postul şi tăcerea.
    
Alţii citeau zilnic psaltirea, alţii făceau mii de metanii şi împleteau coşuri, iar alţii, fiind buni caligrafi, scriau cărţi de slujbă pentru biserici şi mănăstiri. Cei mai aleşi ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigore Roşca, monahul caligraf Ioan, precum şi egumenii Misail şi Efrem, toţi din Mănăstirea Voroneţ; apoi cuviosul Pahomie Sihastrul şi egumenul Nil din Mănăstirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie Sihastrul şi Anastasie Sihastrul de la Mănăstirea Neamţ, Isaia Pustnicul de la Mănăstirea Moldoviţa, egumenul Gherontie de la Humor şi mulţi alţii.
    
Aducându-şi aminte Ştefan cel Mare de făgăduinţa dată lui Dumnezeu şi Sfântului Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la Mănăstirea Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, în locul vechii biserici de lemn.
    
La 14 septembrie, în acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe, în prezenţa fericiţilor ei ctitori, Ştefan Voievod şi Cuviosul Daniil Sihastrul şi a zeci de mii de credincioşi, călugări, clerici şi dregători de ţară. În această zi, cu sfat de obşte, Sfântul Daniil, deşi bătrân, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneţ.
    
Timp de aproape zece ani Sfântul Daniil a povăţuit obştea Mănăstirii Voroneţ, ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihastrilor şi al întregii Moldove. Căci deşi petrecea mai mult la chilia sa de sub stânca Şoimului, fiind foarte iubitor de linişte, adeseori cobora în obşte, mărturisea soborul, tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate şi îi sfătuia pe toţi. Apoi iarăşi se retrăgea la chilia sa.
    
În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneţ a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care număra peste şaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiţi păstori şi duhovnici pentru credincioşi, alţii erau dascăli învăţaţi în şcoala mănăstirii şi neobosiţi caligrafi, iar cei mai mulţi erau călugări de rugăciune, care slăveau pe Dumnezeu neîncetat şi se rugau pentru toată lumea. La Voroneţ au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihaştri şi dregători de ţară.
    
Iar în codrii seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stânişoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihaştri, ucenici ai Sfântului Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a împărăţiei cerurilor, marele egumen şi povăţuitor de suflete "Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul cel Bătrân".
    
Ajungând vas ales al Duhului Sfânt, plin de tot felul de bunătăţi şi trecând de vârsta de nouăzeci de ani, Sfântul Daniil, marele sihastru al Moldovei, dascălul pustiei şi făcătorul de minuni, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos, în anul 1496.
 
Mulţimea ucenicilor lui, împreună cu mitropolitul şi domnul ţării l-au plâns îndeajuns şi l-au îngropat în pronaosul bisericii Voroneţ, cum se vede până astăzi, punând deasupra o piatră cu inscripţia: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil". Apoi, împărţind credincioşilor multe milostenii şi sărutând sfintele lui moaşte, s-a întors fiecare la ale sale.
    
După săvârşirea sa, văzând ucenicii şi credincioşii că se fac oarecare minuni şi vindecări de boli la moaştele Cuviosului, l-au trecut în ceata sfinţilor, numindu-l "Sfântul Stareţ Daniil", "Sfântul Daniil Sihastrul", sau mai ales "Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul Părintele nostru Daniil cel Nou".
    
Obştea Mănăstirii Voroneţ, împreună cu mitropolitul Grigore Roşca, ucenicul său, au dat acestei lavre, după hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, al doilea hram în cinstea Sfântului Daniil cel Nou, pomenindu-l în rândul fericiţilor ctitori. Totodată i-au rânduit zi de prăznuire peste an, anume după pomenirea Sfântului Daniil Stâlpnicul. Astfel, în Moldova, pomenirea cuviosului Daniil Sihastru s-a făcut, secole de-a rândul, la 23 aprilie, hramul Mănăstirii Voroneţ, şi la 18 decembrie, după Sfântul Daniil Stâlpnicul, 11 decembrie.
    
Ca sfânt cu aureolă a fost pictat, pentru prima dată în 1547 de acelaşi mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneţ, în stânga uşii de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, ţinând în mâna sa un sul desfăcut pe care scrie: Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Vă voi învăţa frica Domnului. Cine este omul…
    
Râvna credincioşilor a îndemnat pe călugării de la Mănăstirea Voroneţ, la începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormânt moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Daniil Sihastrul şi să le aşeze în biserică, în sicriu frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuşi mitropolitul Dosoftei le-a sărutat, cum singur spune în Vieţile Sfinţilor, scrise şi tipărite de el la Iaşi în anii 1682-1686. Vestea minunilor lui ajunsese până la Kiev, în Polonia, în Transilvania şi la Sfântul Munte, de unde veneau credincioşi să i se închine şi toţi îl numeau „Sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni".
    
În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4".
    
În anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, moaştele Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi. În anul mântuirii 1992, la 21-22 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat, în mod solemn, mai mulţi sfinţi din România, printre care şi pe Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul, rânduindu-i zi de prăznuire peste an la 31 decembrie.

Viaţa

Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului a primit de la însuşi Domnul Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie şi cel dintâi între Prooroci. Pe când încă se afla în pântecele maicii sale, sfânta Elisabeta, el a tresărit de bucurie în preajma lui Mesia pe care îl purta în ea Prea Sfântă Maica Domnului, venită în vizită la verişoara ei (Luca 1, 39-54). La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednică" (cf. Evrei 11, 38), s-a retras în pustiu, acoperit cu o haină din păr de cămilă şi încins cu o curea de piele (aceasta semnificând stăpânirea tuturor pornirilor trupeşti). Regăsind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hrănea cu lăcuste conservate în miere sălbatică, şi îşi ţinea în contemplare mintea netulburată de grijile acestei lumi.

În anul 15 al domniei cezarului Tiberiu (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu în pustie, s-a dus în regiunea Iordanului, pentru a predica pocăinţa către mulţimile care veneau la el, atrase de viaţa sa îngerească. El îi boteza în apele Iordanului în semn de curăţire de păcatele lor, şi pentru a-i pregăti să îl primească pe Mântuitorul, el îi îndruma să facă mai curând roade vrednice de pocăinţă, decât să se laude că sunt fiii lui Avraam. Reluând cuvintele proorocului Isaia, el le spunea :

Pentru că poporul se întreba dacă nu cumva era el Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii, Ioan le spune: "Eu vă botez cu apă, dar vine altul mai mare decât mine, El vă va boteza cu foc şi cu Duh Sfânt".

Curăţenia sa şi dragostea sa pentru feciorie erau într-atât de mari încât fost socotit vrednic, nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al cărui Înainte-mergător a fost să fie, ci chiar să Îl boteze în Iordan ("ca să se plinească dreptatea") şi să fie martorul descoperirii Sfintei Treimi cu acest prilej (de acest moment se face pomenire la Teofanie, 6 ianuarie).

Sfântul Ioan medita fără încetare la Cuvântul lui Dumnezeu şi le considera pe toate ale acestei lumi ca fără valoare faţă de Legea dumnezeiască, a cărei desăvârşită întruchipare era viaţa sa. De aceea nu se temea să adreseze reproşuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de ruşine şi dezmăţat care, contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui său, Filip, pe când acesta din urmă era încă în viaţă şi avusese cu ea o fată, Salomeea. Profetul îi vorbea în numele lui Dumnezeu : "Nu îţi este îngăduit să ai ca soţie pe femeia fratelui tău". De aceea Irodiada nutrea o ură puternică împotriva lui Ioan şi voia să îl omoare; era însa împiedicată de Irod, care îl proteja pe Ioan, ca bărbat drept şi sfânt, dar mai ales pentru că se temea de popor, care îl cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. În cele din urmă Irodiada cea perfidă îşi atinse scopul şi făcu astfel încât Profetul sa fie dus la închisoare în fortăreaţa din Macheronte. Când fu aniversarea zilei de naştere a regelui, în apropierea Paştilor, acesta invită pe notabilii regatului său la un mare ospăţ, în timpul căruia toţi se dedară îmbuibării şi beţiei. Salomeea dansa cu voluptate în faţa mesenilor acestui banchet al slavei deşarte, şi ea plăcu privirii desfrânate a tatălui său care îi jura sa îi dea ca recompensă orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumătate din regatul său. La sfatul mamei sale, tânăra ceru sa îi fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezătorul. Regele se simţi încurcat, dar din cauza jurământului său, şi pentru a nu-şi pierde onoarea în faţa invitaţilor, se decise să îl omoare pe Cel Drept. Sentinţa fu pe loc executată, un soldat îi tăie capul Sfântului Ioan în închisoare şi îl aduse imediat, încă sângerând, pe un platou, în sala de ospăţ care adresa în tăcere reproşul său faţă de slăbiciunea criminală a regelui. Salomeea prezentă mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Mănâncă, o, mamă, trupul celui care a trăit ca unul fără trup, şi bea sângele lui. Această limbă care nu înceta să ne facă reproşuri va tăcea de-acum pentru totdeauna".

Ucenicii Sfântului veniră să îi ia trupul şi merseră să îl îngroape în Sevastia apoi se duseră să îl înştiinţeze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moaştele Sfântului Înaintemergător fură regăsite în mod miraculos, pentru a răspândi harul asupra credincioşilor care li se închină.

Acest act sângeros pare să fi fost îngăduit de Dumnezeu pentru că, după ce a fost Înaintemergătorul lui Hristos pe pământ, Sfântul Ioan Botezătorul să fie de asemenea în împărăţia morţilor şi să meargă să înştiinţeze pe morţii cei drepţi de speranţa în Mântuire, venirea apropiată a lui Mesia care trebuia să spargă, prin Cruce, porţile şi închizătorile Iadului.

Prin viaţa precum şi prin moartea sa, Înaintemergătorul rămâne de asemenea pentru toţi Creştinii un Profet şi un stăpânitor al vieţii spirituale. Prin comportamentul său ireproşabil, el îi învaţă să lupte până la moarte împotriva păcatului, nu numai pentru respectul dreptăţii şi ascultarea Legii lui Dumnezeu dar şi pentru a înainta în virtute şi curăţia inimii. Orice conştiinţă cizelată prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamănă, deci, cu Înaintemergătorul şi croieşte "căile Domnului" în sufletul care se căieşte, pentru a-i da cunoaşterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).

Acasa Stiri Anunturi Audio S.O.S. Slujbe Abonare Despre noi Linkuri

HRISTOS este ORTODOX

Arhivă pentru categoria Sf. Nicolae Velimirovici

Explicarea Crezului, simbolul credinţei noastre ortodoxe

Posted in Sf. Nicolae Velimirovici cu etichete Credinţa, crezul, Mărturisitori, Nicolae Velimirovici, Ortodoxie, Sfinţi on septembrie 11, 2008 by admin

Sfântul Nicolae Velimirovici

Credinţa ortodoxă este credinţa purtătorilor de Hristos şi a celor mai sfinţi strămoşi ai noştri, ortodocşi

• Nu este oare aceasta şi credinţa noastră, a purtătorilor de Hristos, şi credinţa celor mai sfinţi strămoşi ai noştri ? Aceasta să fie şi credinţa copiilor noştri, din generaţie în generaţie. Aceasta este credinţa ortodoxă salvatoare, ce nu a fost ruşinată niciodată, adâncă precum adâncul mormântului şi înaltă ca înaltul cerului. Credinţa ortodoxă salvatoare predică pocăinţa şi purificarea. Credinţa ortodoxă salvatoare este acceptată şi păstrată de către oamenii cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei. În Ziua Judecăţii lor vor fi miluiţi şi ei vor fi numiţi binecuvântaţi. •

• Binecuvântaţi sunt cei ce aşteaptă venirea Domnului, cu putere şi cu slavă, şi îi ajută pe fraţii mai mici ai lui Hristos ca şi cum L-ar ajuta pe Hristos Însuşi. •

 

Crezul Ortodox este cea mai concisă şi mai exactă expresie existentă a doctrinei de bază a credinţei noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii, îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale. Totuşi, câţi dintre noi s-au oprit o clipă pentru a se întreba ce vrea el să spună, sau de unde vine şi cine l-a compus ?

Simbolul Credinţei Ortodoxe, cum mai este numit Crezul, a fost elaborat în secolul al patrulea la primul Sinod ecumenic ţinut la Niceea în 325 şi la al doilea Sinod ecumenic ţinut la Constantinopol în 381, chiar dacă se bazează pe simboluri ale botezului datând încă din timpurile apostolice.

Prima parte a Crezului a fost elaborată de 318 episcopi, Sfinţi Părinţi inspiraţi de Dumnezeu ce s-au adunat la Niceea de pe întreg pământul. Aici, pentru prima dată în istoria Bisericii, s-a putut ţine un sinod ecumenic, adică cu o participare universală. Aceasta deoarece pe parcursul secolelor persecuţiile împăraţilor romani păgâni au determinat Biserica să aibă o existenţă ascunsă. Au existat totuşi, de-a lungul acestor secole, multe sinoade (sabors) locale sau regionale, printre care şi sinodul ţinut la Ierusalim, menţionat în Noul Testament (Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul 15). Scopul propus al Sinodului de la Niceea din 325 era ca, sub îndrumarea Sfântului Duh al lui Dumnezeu, să se formuleze o expunere concisă care să definească adevărurile şi convingerile fundamentale ale Credinţei Creştine Ortodoxe.

A doua parte a Crezului, începând cu cuvintele “… Şi în Sfântul Duh …”, a fost elaborată de 150 Sfinţi Părinţi adunaţi la Al doilea Sinod ecumenic ţinut în 381 la Constantinopol, şi care avea scopul de a completa Simbolul Credinţei şi a contracara diferitele erezii ce ameninţau să submineze adevărurile eterne ale creştinătăţii ortodoxe.

Începând cu acele timpuri, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, trupul veritabil şi adevărat al lui Hristos a rostit acest vechi Crez în forma sa originală. Şi astăzi, şaisprezece secole mai târziu, creştinii ortodocşi continuă să rostească Crezul în forma sa iniţială inspirată de Dumnezeu, fără modificări, adaosuri sau eliminări.

Cuvântul “Crez” vine din latinescul credo, EU CRED. În variantele multor limbi primul cuvânt din Crez înseamnă tot “eu cred”, de exemplu pistevo în greaca clasică, vjeruju în Biserica Slavonă, şi vjerujem în sârba modernă.

EU CRED – aceasta este cheia pentru înţelegerea Crezului: convingerea, credinţa, vero. Vom expune câteva meditaţii ale Sfântului Nicolae Velimirovici asupra Crezului, Credinţa poporului lui Dumnezeu, publicate în “The Faith of Chosen People“, by Bishop Nikolai Velimirovich, USA, meditaţii ce trezesc în inimile credincioşilor o credinţă înfocată. Ele picură credinţă curată în sufletele însetate. Ele luminează cugetele căutătoare ale credincioşilor cu razele strălucitoare ale credinţei adevărate.

Aceasta nu este o expunere didactică, rece, a unor realităţi teologice rigide. Aceasta este o istorie mişcătoare ce încălzeşte inimile, a iubirii unui tată pentru copiii săi, despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, o iubire ce depăşeşte capacităţile noastre de înţelegere.

De fiecare dată când rostim Crezul din inimă, noi de fapt confirmăm realitatea acestei iubiri.

EU CRED că acest adevăr divin, etern şi nemuritor este realitate.

EU CRED că acest Simbol al Credinţei divin, etern şi nemuritor a fost lăsat lumii de Însuşi Dumnezeu – Izvorul a toată iubirea – pentru ca oamenii să poată cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi să-L iubească şi ei.

EU CRED că aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă în sine icoana lui Dumnezeu.

EU CRED că acesta este adevăratul înţeles al credinţei părinţilor noştri – Credinţa Ortodoxă.

Crezul – Simbolul credinţei noastre ortodoxe

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi într-Unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.

 

• Cred într-Unul Dumnezeu •

Cine seamănă seminţe bune pe un câmp ce nu a fost curăţat ? Un om raţional nu va face aşa ceva. Un om raţional va acţiona în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. El va curăţa mai întâi câmpul de neghină şi apoi va semăna seminţe bune.

Câmpul este sufletul uman, neghina este politeismul, iar sămânţa cea bună este credinţa într-un Dumnezeu.

Să credem într-un singur Dumnezeu ne pare azi ceva firesc şi evident totodată; să credem în mai mulţi dumnezei ne pare ceva absurd şi prostesc. Dar nu întotdeauna a fost aşa. Au fost timpuri în care doar câţiva oameni pe pământ credeau într-un Dumnezeu, apoi au venit alte timpuri când un întreg popor credea într-un Dumnezeu. Toţi ceilalţi, care erau politeişti, priveau pe monoteişti cu dispreţul omului bogat deoarece considerau că aceştia aveau un singur Dumnezeu şi deci mult prea puţin. Dar monoteiştii, la rândul lor, îi priveau pe politeişti cu mirare şi tristeţe, deoarece ei având mulţi dumnezei de fapt nu aveau nici unul.

Credinţa într-un Dumnezeu trebuia să fie primită mai întâi de la un martor de încredere, pentru ca mai apoi ea să fie semănată în sufletele oamenilor ca în câmp. Martorul cel mai de încredere ce a adus mărturie pentru un Dumnezeu unic şi contra mulţimii de zei a fost Însuşi Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieşirea – A doua carte a lui Moise – 20, 2-3).

Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat treptat, în mijlocul neghinei politeiste, El a găsit câteva câmpuri mici pe care le-a curăţat şi le-a purificat şi a semănat peste ele sămânţa bună a credinţei. Acestea erau sufletele câtorva bărbaţi drepţi. Aceste suflete erau mai mult ca nişte lumânări pregătite pe care El le-a aprins şi acestea au luminat în întunericul politeismului “şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan – 1, 5). Abel, Enoh, Noe, Abraham, Isaac, Iacob, Iov, Iosif, Moise, Isaia şi Daniel au fost lumânările Domnului – aprinse fiecare în parte!

Astfel, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat întregului neam al lui Iacob sau Izrael. În marea Sa milă, El S-a revelat lor mai întâi pe pământurile Egiptului, un pământ străin, apoi în pustiu, pământul nimănui şi apoi în Canaan, pământul lor. Şi pentru un timp întregul neam a spus “Cred într-un Dumnezeu”.

Dar oamenii înduhovniciţi au început să se clatine în credinţa lor şi aceasta a durat mai multe secole. Şi exista pericolul ca lumina să se mistuie în întuneric şi din focul aprins să rămână cenuşa. Văzând pericolul, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat, îndurătorul şi cel mai Milostiv Dumnezeu a trimis printre oameni pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos: pentru a împrăştia întunericul politeismului; pentru a întări inimile oamenilor ca aceştia să-şi urmeze calea lor spre înălţimi; pentru a semăna sămânţa bună a credinţei într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Silitoarele albine ale lui Hristos, Sfinţii Apostoli, au împrăştiat această credinţă, acest polen al lui Dumnezeu asupra întregii lumi.

Sfinţii Apostoli s-au împrăştiat din Ierusalim în toate părţile lumii printre popoare şi triburi ca nişte albine ale lui Dumnezeu pentru a îndulci sufletele oamenilor cu vestea cea dulce ca mierea despre Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Sfinţii Apostoli curăţau pământurile de neghina idolilor şi sufletele oamenilor de credinţa într-o mulţime de dumnezei. Pe câmpurile curăţate ei aveau să semene sfânta credinţă într-un Dumnezeu Unul, Viu şi Adevărat. Aceasta a fost cea mai mare divergenţă cunoscută vreodată, care i-a costat pe aceşti misionari ai monoteismului sudoare şi lacrimi, răni şi sânge.

Oamenilor le era foarte greu să se despartă de zeităţile lor imaginare şi să accepte credinţa într-un Dumnezeu. Derutaţi de mulţimea de creaturi şi forţe contrare din univers, ei considerau mai demnă de crezare existenţa unei mulţimi de dumnezei decât a Unui Singur Dumnezeu. Captivaţi de iluzia unui copil naiv că puterea constă în număr, ei susţineau că era mai credibil ca o mulţime de zei să aibă o putere mai mare decât un Dumnezeu. Ei susţineau că mai mulţi dumnezei ar putea oferi un ajutor mai mare decât un singur Dumnezeu.

Două feluri de oameni s-au ridicat împotriva Sfinţilor Apostoli – şi în întreaga lume existau numai aceste două feluri: cei ce-şi hrăneau sufletele cu otrava idolatriei şi cei ce-şi amăgeau trupurile făcând statui cu chipul idolilor. Şi aceştia din urmă nu constituiau un obstacol mai mic decât primii. Avem exemplu pe Sfântul Apostol Pavel şi argintarul Dimitrie: “Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea temple de argint Artemisei şi da meşterilor săi foarte mare câştig, i-a adunat pe aceştia şi pe cei care lucrau unele ca acestea si le-a zis: Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru. Şi voi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini. Din aceasta… meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere…” (Faptele Sfinţilor Apostoli – 19, 24-27). De aceea unii priveau noua credinţă ca pe o ameninţare pentru sufletele lor, în timp ce alţii o considerau o ameninţare pentru trup.

Astfel, toate popoarele şi toţi oamenii din lume, cu foarte puţine excepţii, se simţeau ameninţaţi. Şi cei ce formau aceste excepţii, ca şi Socrate la Atena, au fost condamnaţi la morţi crude.

Cultura nu a ajutat câtuşi de puţin. Popoarele mai cultivate făceau doar idoli din materiale mai preţioase şi cu o lucrare mai rafinată decât popoarele primitive, dar idolii rămâneau idoli şi subjugarea sufletului uman era aceeaşi în toate. Când Sfântul Apostol Pavel a fost în cultivata Atena “duhul lui se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli” (Faptele Sfinţilor Apostoli – 17, 16). Acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Andrei în Sarmeţia, lui Matei în Egipt şi lui Bartolomeu în India – idoli în pieţe, idoli în faţa judecătoriilor şi a cazarmelor militare, idoli în case, idoli în fiecare cameră, idoli pretutindeni. Nici nu puteau număra toţi zeii pe care popoarele şi oamenii îi venerau.

Şi aceşti spini idoletrici i-au înţepat până la sânge pe Sfinţii Apostoli. Aceştia i-au îndepărtat cu îndrăzneală, i-au curăţat şi purificat şi în locul lor au semănat sămânţa bună în Dumnezeul Unul, Viu şi Adevărat. Sfinţii Apostoli au îndeplinit această sarcină titanică prin cuvinte, miracole, dragoste şi sacrificiu. Unde au eşuat într-un fel, au izbândit într-altul. Unde nu au putut izbândi în nici un fel, ei au izbândit prin propriul lor sânge şi propria lor moarte. Sângele martiriului lor i-a ars pe idoli ca focul cel viu.

Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat a binecuvântat mesajul apostolilor Săi şi muncile, lacrimile, suspinele şi sacrificiile lor. Astfel, seminţele lor au dat roade bune. Şi aceste roade constau în faptul că azi ne pare ceva firesc să credem într-un Dumnezeu, şi absurd şi prosteşte să credem în mulţi dumnezei.

“Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău şi să nu ai alţi dumnezei afară de Mine“. Aceasta a fost, prima mărturie a lui Dumnezeu în ceea ce-L priveşte, prima revelare făcută oamenilor de pe pământ a lui Dumnezeu despre Dumnezeu şi prima poruncă a lui Dumnezeu. “Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine“, porunceşte Dumnezeu; pentru că dacă vei avea alţi dumnezei vei abate asupra ta două nenorociri. Prima: vei crede în dumnezei falşi, inexistenţi, imaginari şi iluzorii.

A doua: vei împărţi cu aceştia iubirea şi teama reverenţioasă care Mi se cuvine în întregime Mie, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Astfel, credinţa ta în Mine se va umbri şi vor slăbi iubirea şi teama ta reverenţioasă faţă de Mine. Eu Mă voi îndepărta de tine jignit şi insultat. Şi vei deveni ateu, oricâtă evlavie ai crede tu că depui în credinţa ta în mai mulţi dumnezei, în ultimă instanţă politeistul şi ateul sunt acelaşi lucru. Nici unul nu are un Dumnezeu, nu-L are pe Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Credinţa într-un Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat este credinţa celui umil şi înţelept. Nu este credinţa celui mândru, a cărui mândrie îl face nesocotit. Aceasta deoarece el se zeifică pe el însuşi sau o altă creatură de-a Creatorului şi nicidecum pe Creator.

Cu cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod. Dumnezeu dă discernământ celui umil pentru ca acesta să ştie şi să înţeleagă, dar El se opune celui mândru. Cu cât cel umil trăieşte mai mult în pace cu Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl înzestrează cu discernământ. Şi discernământul este lumina ce duce la Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Binecuvântaţi sunt cei ce au discernământul de a vedea vremelnicia lumii şi nimicnicia omului. Binecuvântaţi sunt cei ce se simt mici şi neînsemnaţi pentru că Dumnezeu îi va ridica la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea existenţei şi măreţiei Dumnezeului celui Preaînalt.

Aceasta este credinţa noastră, purtători de Hristos, şi a voastră, cei mai umili şi deci cei mai înţelepţi. Lăsaţi să fie aceasta şi credinţa copiilor voştri din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Prin această credinţă au fost salvaţi strămoşii voştri. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a acelora ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata înfricoşată, ei nu vor fi ruşinaţi în faţa îngerilor şi a celor drepţi. Dimpotrivă, ei vor primi slavă şi vor fi numiţi cei binecuvântaţi.

 

• Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute •

 

Să privim, cu frică şi cutremur, prin perdeaua eternităţii puţin îndepărtată. Nu mâna slabă a omului a dat uşor la o parte această perdea. Ea a fost dată la o parte de Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Cine în afară de El ar putea să o înlăture ? Toate minţile omeneşti luate la un loc cu toate puterile ce nu ţin de ce­ruri nu ar putea urni această perdea nici cât un fir de păr.

El s-a îndurat de oameni şi a mişcat per­deaua. Şi trei raze de lumină s-au răsfrânt asu­pra oamenilor ce poartă icoana Sa în ei înşişi. Şi cei aleşi au văzut aceasta şi au tresărit de bucu­rie sfântă. El S-a revelat ca Unul Incomparabil – comparabil doar cu El Însuşi. Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat ca Tată, Atot­puternic şi Făcător.

Cugetul vă este străfulgerat de un gând neli­niştit si de întrebarea: “Tată al cui ?” şi “în ce moment a devenit El Tatăl ?” El este Tatăl Dom­nului nostru Iisus Hristos si a fost dintotdeauna Tată. Înainte de crearea lumii a fost El Tată. Tatăl a născut pe Fiul Său Unul – născut înaintea tim­pului şi a fiinţelor supuse acestuia, înainte de îngeri şi de toate puterile cereşti, înainte de soare şi de lună, înaintea zorilor şi a luminii lunii. Vorbind despre Cel Veşnic, îndrăznim noi să pronunţăm cuvântul “când ?” De când Dum­nezeu a fost Dumnezeu, de atunci Dumnezeu a fost Tatăl. Dar în El nu există nici un “când”, deoarece în El nu există ciclu temporal.

Cel Preaînalt S-a revelat mai întâi ca Tată, apoi ca Atotputernic şi Făcător, în vecie, în afară de Fiul Său Unul-Născut, nimeni nu a putut să-L numească pe Dumnezeu Tată.

Dar în timpuri ? Nici chiar în timp, pe par­cursul a secole şi secole – nimeni. Citiţi istoria antică a omenirii şi primiţi-o în inimă; ea vă umple gândurile de lumină şi sufletul de bucu­rie. De când a fost creată lumea şi de când Adam a fost izgonit din rai din cauza păcatului de moarte, respingătorul păcat al neascultării faţă de propriul său Creator şi până la coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, în tot acest răstimp nici un muritor nu a îndrăznit să-L numească pe Dumnezeu, tată al său. Cei mai su­puşi aleşi ai Săi se adresau Lui cu nume foarte măreţe. Ei îl numeau “Atotputernicul”, “Jude­cătorul”, “Preaînaltul”, “Regele”, “Domn al mulţimilor”, dar niciodată nu foloseau dulcele nume de “Tată”.

Cei mai buni reprezentanţi ai neamului ome­nesc puteau să se simtă creaturi ale unui Creator Atotputernic, ca oale ale unui Olar divin, dar niciodată copii ai unui Tată ceresc. Acest drept i-a fost acordat omului prin Domnul nostru Iisus Hristos. Nu este un drept acordat tuturor oamenilor, ci numai celor ce L-au primit. Şi ce­lor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan – 1, 12), aceasta înseamnă să fii adoptat şi să în­drăzneşti să te adresezi lui Dumnezeu cu cuvin­tele “Avva Părinte” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel – 4, 5-6; Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel – 8, 14-16).

Însuşi Hristos a revelat această adopţie, dar al milei lui Dumnezeu, şi a oferit-o oamenilor chiar de la începutul misiunii sale pe pământ: a revelat oamenilor că din acel moment ei pu­teau să-L numească pe Dumnezeu, Tată al lor, atunci când a spus: “Deci voi aşa vă rugaţi: “Tatăl nostru, care eşti în ceruri” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei – 6, 9). Şi de atunci până acum, milioane de copii şi adulţi de pe tot globul pământesc murmură zi de zi “Ta­tăl nostru”.

Duhurile rele nu au dreptul de a-L numi pe Dumnezeu, tată al lor. Nici păcătoşii nepocăiţi nu au voie să pronunţe acest dulce cuvânt “Tată“. Acest drept li se acordă doar celor drepţi şi celor plini de căinţă, astfel încât în rugăciunile lor ei să poată striga din toată inima şi din tot sufletul lui Dumnezeu “Tatăl nostru!“. De ace­ea, acelora ce duc război împotriva lui Dumne­zeu şi a legii lui Dumnezeu fie prin gânduri, vorbe sau prin fapte nu le este nicidecum per­mis să se adreseze lui Dumnezeu cu acest nume reconfortant şi dulce: “Tată! “.

Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea care au compus Crezul nostru, Simbolul Credinţei Ortodoxe, pentru noi, cei ce purtăm imaginea lui Dumnezeu în noi, care suntem aleşi, L-au numit mai întâi pe Dumnezeu “Tată“, apoi “Atotputernic” şi “Făcător“. Ei au făcut aceasta, fiind luminaţi de către Sfântul Duh al lui Dum­nezeu. Şi au făcut-o în primul rând deoarece Cel Preaînalt este Tatăl lui Hristos: Domnul dinain­tea timpului şi a creării lumii, în al doilea rând, deoarece Fiul întrupat al lui Dumnezeu a adus ca prim dar oamenilor, acelora care-L urmează, adopţia; adică dreptul de a-L numi pe Tatăl Său, Tată al lor. Tatăl nostru! Ce bucurie sub soare şi sub stele ar putea încălzi mai mult ini­mile noastre, ale aleşilor care purtăm icoana lui Dumnezeu în noi. Şi Domnul, Fiul lui Dum­nezeu, nu numai că ne-a permis să-L numim pe cel Preaînalt, Dumnezeul Cel Unul, Viu şi Ade­vărat, Tată al nostru, mai mult, El ne-a poruncit “şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei – 23, 9). O, ferici­re vouă, fericire inefabilă. Adevărata paternitate se află în ceruri, dincolo de soare şi de stele. Pater­nitatea de pe pământ e doar o umbră, un simbol.

Fericirea noastră constă şi în faptul că Tatăl nostru ceresc este şi Atotputernic şi Făcător. Sfinţii Părinţi de la Niceea, luminaţi de Sfântul Duh al lui Dumnezeu, au numit pe cel Preaînalt mai întâi Atotputernic şi apoi Făcător. Veţi spune: “Oare nu e normal ca mai întâi să creezi ceva şi mai apoi să-ţi foloseşti puterea pentru a conduce ceea ce ai creat ? Şi cel Preaînalt nu ar trebui să fie numit mai întâi Făcător şi apoi Atotputernic ?” Este aşa doar în aparenţă, dar atunci când vă aflaţi în faţa Celui Adevărat nu judecaţi după aparenţe. Ascultaţi! Dumnezeu într-adevăr este mai întâi Atotputernic, înainte de a crea cerul şi pământul, Atotputernicul Dumnezeu a purtat în Sine măreţul proiect al creaţiei, de la cele mai mari până la cele mai mici detalii, precum şi toate forţele, toate legile, toate sistemele de ordine. Fără această înţeleap­tă atotputernicie cum ar fi fost creaţia posibilă şi realizabilă ?

Astfel, după ce măreţul Creator a creat lumea văzută şi cea nevăzută, El a rămas în continuare Atotputernic şi prin puterea sa de netăgăduit a continuat să exercite control absolut asupra tu­turor forţelor, legilor şi sistemelor de ordine din ambele lumi. “Au nu se vând două vrăbii pe un ban ? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” spune Fiul lui Dum­nezeu” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei – 10, 29). “Şi păr din capul vostru nu va pieri” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca – 21, 18), iarăşi fără voia Dum­nezeului Atotputernic. Cu tăria braţului Său, Dumnezeu supune chiar şi forţele adverse, cele care luptă împotriva legii Sale şi împotriva credincioşilor, şi armonizează totul cu planurile Sale. Nici o lacrimă a celui drept nu este uitată nici dacă aceasta cade în mare. Nici un cuvânt rostit pe pământ, bun sau rău, nu rămâne fără răspuns, fie el deschis sau ascuns din partea lui Dumnezeu.

Tatăl, Atotputernicul, Făcătorul. Acesta este Dumnezeul vostru – Cel Unul, Viu şi Adevărat. Ca Făcător, Dumnezeu a creat cerul şi pământul şi toate creaturile văzute şi nevăzute “…în cer si pe pământ toate câte a voit a făcut” (Psalmii – 113, 11). Prin cuvintele “în cer” sfinţii interpreţi au înţe­les întotdeauna împărăţia îngerilor şi a tuturor celorlalte puteri cereşti, văzute pentru Dum­nezeu, dar nevăzute pentru noi. Prin cuvintele “pe pământ” ei au înţeles toate lucrurile mate­riale şi toate creaturile de pe pământ, de sub pământ, de deasupra pământului, cât şi cele de­parte de pământ, dar accesibile percepţiei noas­tre senzoriale.

Tot ce a fost creat, văzut şi nevăzut, a fost creat de Dumnezeu. Nu există un alt Făcător în cer sau pe pământ în afară de Cel Preaînalt. Şi de la cele mai mari până la cele mai mici, nu există nimic creat care să fie creat de altcineva în afară de Cel Preaînalt. El este unicul Făcător în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului; Făcătorul este Cel ce a făcut atât materialul con­strucţiei, cât şi scheletul. Atât materia, cât şi for­ma materiei; şi El este Cel ce infiltrează în toate o putere mistică a creaţiei, a relaţiei reciproce, a atracţiei şi respingerii, a mişcării şi vieţii.

De aceea, când auziţi spunându-se “Creato­rul a creat tot ceea ce este creat”, nu înţelegeţi că numai forma lucrurilor a fost creată de Creator dintr-o materie preexistentă, ci că însăşi materia a fost creată: Prin aceasta se manifestă deplină­tatea puterii creatoare a lui Dumnezeu, prin faptul că El a creat şi una, şi cealaltă.

Fie că materia constă din cele patru mari ele­mente – pământ, apă, foc şi aer – stabilite de gândirea antică, fie că acestea patru împreună cu toate celelalte constau dintr-o singură proto-materie de natură electrică, potrivit gândirii ştiinţifice moderne, nu merită să ne adâncim acum în acest subiect. Un lucru este sigur: atât urzeala cât şi bătătura fabricii universale repre­zintă invenţia şi creaţia lui Dumnezeu, marele Creator.

Poate oare gândirea omenească să pătrundă vreodată tot misterul şi toată măreţia acestei fabrici? Poate ochiul să o cuprindă ? Poa­te urechea să o audă ? Poate limba să o expri­me ? Figuri şi culori, numere şi propoziţii, muzi­că şi cântec, bucurie şi durere, vietăţi în apă, vietăţi în sol, vietăţi în aer, constelaţii străluci­toare – toate acestea oare nu vă conduc, o, aleşilor, mai mult spre o tăcere pioasă decât spre cuvântare ?

Să ştiţi totuşi că această splendoare miracu­loasă şi impunătoare a universului văzut nu e decât o strajă atrăgătoare în faţa intrării unui palat împărătesc, în faţa porţilor lumii nevă­zute, a împărăţiei spirituale îngereşti. Şi acolo, în spatele porţilor, se află adevăratul miracol, miracolul tuturor miracolelor, splendida măre­ţie a tuturor măreţiilor. Aici, unde Preaînaltul împărat al împăraţilor străluceşte în locul soare­lui: “Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa scrisă de Sfântul Ioan Teologul – 22, 5). Aici nici gândul, nici urechea, nici ochiul, nici limba nu folosesc la nimic. Ma­rele Apostol a fost ridicat în duh “până la al trei­lea cer…“, “a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le gră­iască” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel – 12, 2-4). Astfel, în ceruri, în împărăţia spirituală a împăratului Creator totul de­păşeşte puterea noastră actuală de înţelegere şi expresie.

Şi lumea aceasta văzută, în comparaţie cu cea nevăzută, e ca o umbră comparată cu realitatea, ca un simbol comparat cu un spirit, ca tipăritu­ra comparată cu ideea, ca o amintire despre casă a celor exilaţi. Dar acelaşi Creator a creat ambele lumi, atât cea văzută, cât şi cea nevăzută. El, Unul, ţine în mâna sa neobosită si atotputernică ambele lumi – doar El, Creatorul. El, Unul, le conduce pe cărări misterioase, spre destinaţii misterioase pe care tot El le-a predestinat – El, blândul Tată al Domnului Hristos şi al tuturor aleşilor săi copii.

Aceasta este credinţa celor scăldaţi în lacrimi, a celor ce plâng pentru dreptate, adevăr şi viaţă. Nu este credinţa slugilor nedreptăţii, înşelăciu­nii şi morţii, a prietenilor râsului ce sfârşeşte prin disperare. Aceasta este credinţa celor scăl­daţi în lacrimi, care plâng din cauza neputinţei lor şi a neputinţei întregii omeniri. Ei caută Izvorul dreptăţii, al adevărului şi al vieţii. Şi acest Izvor le este dat. Astfel, lacrimile lor de durere sunt transformate în lacrimi de fericire, pentru că ei găsesc cea mai preţioasă comoară, adică pe Tatăl Atotputernicul, Făcătorul. Ce mai au ei de căutat când prin El li se dă totul ? Le rămân doar lacrimile de pocăinţă cu care ei spa­lă orice nedreptate şi înşelăciune şi se îndepăr­tează de moartea veşnică. Spălaţi cu lacrimile pocăinţei, ei devin blânzi şi îngăduitori faţă de fraţii lor ce se căiesc, faţă de tovarăşii lor de drum, pe cărarea ce duce la tărâmul etern şi îi ajută să descopere dreptatea lui Dumnezeu, Iz­vorul dreptăţii, adevărului şi vieţii.

Aceasta este credinţa voastră, purtători de Hristos, credinţa strămoşilor voştri, care nu au regretat niciodată calea anevoioasă şi lacrimile vărsate când au ajuns lângă Domnul şi au fost consolaţi. Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie până la sfâr­şitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă salvatoare ce nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dum­nezeu în sine. La Judecata lui Dumnezeu lor nu le va fi greu. Ei vor fi numiţi binecuvântaţi.

 

din meditaţiile Sfântului Nicolae Velimirovici

 

Cititi si:

• FILE DE PATERIC VIU CU PARINTELE CALCIU – ultimele sale zile de viata, la Spitalul Militar, povestite de maicile de la Diaconesti
• Ultimele zile ale Parintelui Gheorghe Calciu
• Fisier video cu secvente filmate de la inmormantarea parintelui Calciu – Man. Petru-Voda, 2006
• PARINTELE GH. CALCIU: “Prefer sa mor aici fara niciun compromis!”
• Parintele Calciu – cuvinte puternice, actuale si esentiale despre VORBIREA DE RAU IN BISERICA, LIMBAJ VULGAR SI MÂNIE: “Sa revenim la demnitatea limbajului!”
• PARINTELE CALCIU DE INVIEREA LUI 2003: “Sa ne iubim unii pe altii, acum cand ura invadeaza pamantul!”
• Fiul iubirii nu poate sa moara!

***

“(…) Vreau să vă mărturisesc dragostea pe care o am pentru voi toţi şi vă cer iertare pentru orice greşeală am făcut, că cine poate spune că este fără greşeală?!

Totuşi vă scriu această scrisoare cu gândul că dacă nu voi ajunge viu în America, prin ea să vă ajungă la urechi mărturisirea aceasta de dragoste şi de iertare… (…)

Sunt unii dintre dumneavoastră care cred despre ei că sunt mai buni şi judecă, iar acest lucru nu este îngăduit. Umilinţa şi smerenia sunt cheia tuturor virtuţilor. „Ce-ţi pasă ţie” – spune Sfântul Apostol Pavel – „dacă sluga aproapelui tău stă sau cade, dacă stă, pentru el stă, iar de cumva cade, pentru el cade.” Cine priveşte cu ochi duhovnicesc înlăuntrul lui nu va zice niciodată: „eu sunt drept”; această afirmaţie o face fariseul; ci, cuprins de jalea păcatelor pe care le descoperă întru el va spune împreună cu Sfântul Simeon Metefrastul: „eu sunt cel mai mare păcătos”. Nimeni în lumea asta nu este fără de păcat. Unul singur este, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care n-a avut nici păcat, nici măcar prăvălirea spre păcat. (…)

Ar trebui să pomenesc pe fiecare după nume cu mulţumire şi dragoste căci voi aţi fost copiii mei iubiţi şi bucuria zilelor mele. Ar fi însă prea lung şi mă simt obosit…

Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi, cu al Său Har şi cu a Sa iubire de oameni. Amin.

Preot Gheorghe Calciu,

31 octombrie 2006,
Spitalul Militar Bucureşti

***

” (…) Prietenilor mei de o viaţa, ucenicilor mei şi credincioşilor care mă vor însoţi pe ultimul drum, le mulţumesc… Dumnezeu să le răsplătească însutit dragostea, grija şi ajutorul pe care mi l-au dat! Nu sunt în stare să găsesc cuvinte de recunoştinţă pentru toate, cuvântul îmi este prea slab şi inima mea prea săracă, ca să pot exprima toată recunoştinţa mea pentru ei.

Pentru enoriaşii mei las acest cuvânt: Iubiţi-vă unii pe alţii cum şi Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă dintru aceasta că suntem fiii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiţi jertfelnici! Străduiţi-vă pentru zidirea bisericii! Rugaţi-vă şi milostiviţi-vă de cei în nevoi!

Arhitecţilor care au proiectat Biserica fără nici o răsplată materială, să le înmulţească Dumnezeu harul, să le răsplătească dragostea cu care au lucrat la proiect luni de zile pentru a ajunge la cea mai desăvârşită formă, prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Vă rog să păstraţi curată pictura bizantină, fără nici un fel de amestec cu alte influenţe. Numai pictură, culoare si lumină… nici o icoană în relief, nici o icoană atinsă de modernismul zilelor noastre!

Mulţumesc Consiliului Parohial care m-a susţinut şi ajutat. Duc cu mine în mormânt o dragoste uriaşă pentru voi, pentru jertfa voastră, pentru susţinerea mea în faţa greutăţilor, a micilor neînţelegeri şi a propriilor mele slăbiciuni.

Dacă am uitat pe unii, îi rog să mă ierte… Scriu asta pe patul spitalului, sunt slăbit şi fără îndoială că mintea mea nu-i poate cuprinde astăzi pe toţi cei care m-au iubit şi i-am iubit, dar Dumnezeu ştie dragostea mea pentru toţi, şi-mi iartă neputinţa.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi toţi! Amin.

12 noiembrie 2006,

Spitalul Militar Bucureşti,

Preot Gheorghe Calciu

(din: Testamentul Părintelui Gheorghe Calciu)

Decizie finala si irevocabila: preotul Crecan care a slujit cu un papistas a fost caterisit

11/18/2010 de admin

Ca urmare a semnalarilor din acest articol, oficialii BOR au luat act de fapta eretica a preotului Crecan Daniel din Bocsa Montana, jud. Caras Severin si spre surprinderea multora au respectat Sfintele Canoane care interzic slujirea impreuna cu ereticii. Nadajduim ca in cazul vizitei in Romania, papa sa fie considerat ceea ce si este: ERETICUL ERETICILOR si tratat ca atare. Mai jos aveti comunicatul Episcopiei Caransebesului:

Sinodul Mitropoliei Banatului respinge recursul preotului Daniel Crecan, depus din treapta pentru concelebrare cu un cleric apartinand altui cult.

Joi, 18 noiembrie a.c., la resedinta mitropolitana din Timisoara, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Banatului a respins recursul inaintat de preotul Daniel Crecan impotriva deciziei de depunere din treapta preotiei nr. 1682/25.10.2010, emisa de Preasfintitul Parinte Lucian, Episcopul Caransebesului urmare hotararii Consistoriului eparhial al Episcopiei Caransebesului.

Intrunit in sedinta de judecata, Consistoriul eparhial al Episcopiei Caransebesului a hotarat, la data de 19 octombrie a.c., ca preotul Daniel Crecan se face vinovat de concelebrare liturgica cu un cleric apartinand altui cult, in baza probelor administrate.

Fapta s-a petrecut in data de 23 mai 2010, in Duminica Rusaliilor, cand biserica pastorita de preotul Daniel Crecan isi serba hramul si a ajuns in atentia Oficiului canonic-juridic al Episcopiei Caransebesului la sfarsitul lunii septembrie, fiind sesizata de Cancelaria Sfantului Sinod.

Hotararea data de Consistoriul eparhial, dupa doua sedinte de judecata, a fost aprobata de chiriarhul locului, in conformitate cu legiuirile bisericesti si prin urmare, a fost emisa decizia pedepsirii disciplinare cu „depunerea sau pierderea dreptului pentru totdeauna de a savarsi vreo lucrare sacra, fara pierderea calitatii de preot, cu putinta de a fi intrebuintat in administratia bisericeasca”, la care se adauga „interdictia de a purta, pentru totdeauna si in orice imprejurare, reverenda preoteasca, vesmintele liturgice, precum si orice alt insemn clerical, incepand cu data de 1 noiembrie 2010”.

Intrunit in sedinta in luna iulie a anului 2008, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat, in baza Sfintelor Canoane, ca „nu este ingaduit niciunui cleric ortodox sa concelebreze Sfintele Taine si Ierurgii cu slujitori ai altor culte. Cei ce nu se supun acestei hotarari pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxa, si in consecinta, vor suporta sanctiuni canonice corespunzatoare starii pe care o ocupa in Biserica: depunerea din treapta sau caterisirea, in cazul clericilor, si oprirea de la impartasanie a credinciosilor mireni”.

Invatatura de credinta a Bisericii Ortodoxe isi are exigentele ei bine definite si conturate in doua milenii de experienta si gandire duhovniceasca. Acestea constituie corpusul dogmatic al Ortodoxiei sobornicesti si apostolice peste care nu se poate trece fara a pierde identitatea crestina ortodoxa. Un preot sau un mirean care incalca aceste randuieli se exclude singur din comuniunea Bisericii. In cazul de fata, Consistoriul Episcopiei Caransebesului a luat act de incalcarea deliberata a invataturii de credinta ortodoxa si a aplicat hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, luata in duhul canoanelor Ortodoxiei.

Hotararea de astazi a Sinodului Mitropoliei Banatului, de respingere a recursului preotului Daniel Crecan impotriva deciziei episcopului Caransebesului, respecta asadar hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, precum si Sfintele Canoane si legiuiri bisericesti.

Biroul de presa al Episcopiei Caransebesului

Intuitia, visele si concluziile ratiunii noastre.

Despre dreapta judecata.

Despre rugaciunea pentru cei bolnavi

The Old Rectory Ianuarie 1958

(…) Eu am trimis felicitarile mele mai degraba decat voi. Apoi, suvoiul vietii m-a atras, incat nu am putut sa-ti mai scriu inca o data.

Noua, crestinilor, ne este firesc ca orice contact cu apropiatii nostri, sa-l incepem cu rugaciune si binecuvantare. Si eu mi-am creat o astfel de obisnuinta, incat orice scrisoare adresata celor in care am incredere o incep cu binecuvantarea mea. Acum, cand tu esti atat de nelinistita, sunt dator sa-ti raspund fara intarziere. Te rog sa ma ierti, iti spun cu mare sinceritate ca m-ai pus intr-o situatie dificila.

Tu-mi scrii: „Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum, as fi bucuroasa sa aflu ca eu am gresit”. Daca iti voi spune ca, de aceasta data, intuitia ta cu adevarat a gresit sau, cum scrii tu, „te-a inselat”, atunci ma tem ca nu vei fi cu adevarat multumita si bucuroasa de aceasta. Cu atat mai mult cu cat in privinta mea si a celor ce sunt cu mine aici tu nu te inseli pentru prima data. Daca eu nu-ti voi spune nimic in aceasta privinta si voi intarzia cu scrisoarea, tu te vei increde in intuitia ta si lucrurile nu vor fi deloc bune. In legatura cu acestea, eu ma repet putin. Multor oameni li s-a intamplat si li se intampla ca deseori visele lor sa se dovedeasca a fi profetice. Si, in felul acesta, ei[1] s-au obisnuit sa creada in visele lor. Lucruri asemanatoare se intampla multora si cu intuitia lor. Dupa cum spun parintii cu viata ascetica, este extraordinar de periculos. Cand este vorba despre lucruri de mica importanta, atunci greseala nu este atat de importanta. Dar daca se afla in discutie probleme de importanta majora, atunci fiecare greseala va avea ca rezultat catastrofe grave. Ceva asemanator se petrece permanent in lume cu o multime de oameni. Nu este de asemenea mai putin important si ceea ce se intampla cu increderea noastra ce depaseste limitele necesarului in decizia ratiunii[2]. In cartea mea, eu ating foarte pe scurt aceasta problema, vorbind despre limitele logicii noastre, adica ale gandirii noastre logice, despre faptul ca concluziile ratiunii noastre nu sunt niciodata absolut corecte[3]. Asa se intampla si cu rationamentele despre oameni. De aceea, s-a dat porunca celor ce cauta dreptatea: Nu judecati! (Matei 7, 1).

Ce judecata cautam noi la urma urmelor? Fara indoiala, pe cea absolut adevarata, daca noi suntem oameni autentici si nu „neoameni”. Asa si in cautarea noastra, a cunoasterii, noi ne straduim intr-o tensiune maximala a fiintei noastre sa cunoastem nu mai putin decat ADEVARUL ABSOLUT. Pentru orice OM NORMAL, adica creat cu adevarat dupa chipul lui Dumnezeu, acesta este un lucru foarte firesc si altul nu exista. In „gandirea noastra logica” insa este un viciu inevitabil: insuficienta fundamentarii.

Astfel, in mod obisnuit, din punct de vedere psihologic, oamenii isi inchipuie ca deductia rationamentului lor este CORECTA pana la evidenta. Dar daca ei sunt capabili de autoanaliza, pot de asemenea sa inteleaga pe cale logica ca aceasta evidenta este inselatoare. Si nu te poti opri la aceasta.

Pentru o judecata absolut dreapta, rationamentele si analogia trebuie sa fie purtatoare ale unei experiente atotcuprinzatoare si a unei cunoasteri inepuizabile. Noi cunoastem doar „in parte”, asa cum a spus Apostolul Pavel[4]. Desigur, si tu si oricare altul veti spune: “Atunci cum este posibil sa traiesti, adica sa actionezi in viata de zi cu zi?” Aceasta nu este un lucru simplu. Stiinta noastra este prea mare, telurile ce ii stau in fata sunt atat de marete, incat orice alta „stiinta” mandra prin sine in fata ei este NIMIC; ca de exemplu miscarea „lunaticilor” contemporani care este nimic in comparatie cu nemarginirea lumii. Este neindoielnic ca in aceasta lume totdeauna suferim oarecum. Este fireasca pentru noi nazuinta spre EXISTENTA FARA DE INCEPUT si CAUTAREA unitatii cu PRINCIPIUL oricarei EXISTENTE, dar in hotarele pamantesti si in vagaunile trupului nostru nu vom dobandi desavarsirea. De aici si suferinta noastra. Noi uitam „detaliile” acestui plan pamantesc; noi cedam locul oricarei fiinte; ne dam pe sine chiar spre pangarire, pentru a crea” o cariera, oricare ar fi ea. Suntem neputinciosi nu pentru ca suntem in realitate neputinciosi, ci pentru ca in „puterea” iubirii noastre fata de Dumnezeu si de aproapele cedam si ne retragem.

Astfel, prin aceste scurte cuvinte, te rog sa faci o deductie corespunzatoare, adica sa temperezi in primul rand, increderea, in intuitia ta si atunci vei gresi mai putin. Imi va fi mai usor sa te iubesc si tu insati vei fi mai libera in iubirea ta fata de oameni. Te rog sa crezi ca ai trecut rece, mai mult decat altadata, pe langa iubirea sincera ce ti s-a aratat. Stiindu-te pe tine ca pe cea care nazuiesti fierbinte spre ADEVAR si DESAVARSIRE, m-am hotarat sa-ti spun ca, dupa cuvantul aceluiasi Apostol Pavel, noi putem fi indatorati in multe privinte, dar nu in iubire. Imi vei spune ca este o adaptare a cuvintelor Apostolului Pavel. Da, este o adaptare pentru a sublinia faptul ca suntem datori sa-i iubim pe altii nu mai putin decat ne iubesc acestia pe noi. Este adevarat, N. te iubeste, dar nu mai mult decat altii. Zilele trecute am primit o scrisoare de la N. Ea scria: „Iata N. N. este un om de care nu te poti lovi, nu te poti zgaria”. Asa era si staretul Siluan. Cu toate ca nu toti sunt asemenea acestor oameni, dar ne staruim si noi sa fim mai putin mai „usori”…

(…) Deseori am spus oamenilor ca atunci cand sunt vindecati prin rugaciune si nu intentioneaza sa-si schimbe in mod radical viata lor, atunci ar face mai bine sa se foloseasca de medici obisnuiti[5]. Acestia isi primesc onorariul lor si totul se termina cu ei. Insisi doctorii nu isi iau mai multa responsabilitate asupra lor decat socotesc a fi necesar, si aceasta depinde de finetea fiecarui doctor. Legile statului ii apara pe doctorii „calificati”, adica pe cei cu diplome, de acuzatii, in cazul cand ei au adus prejudicii oamenilor prin neglijenta lor. In felul acesta, sunt posibile chiar infractiuni din partea medicilor, dar aceste neglijente le pot formula asa: „diagnostic gresit”. Si nu se mai intampla nimic cu ei.

Altfel stau lucrurile cu rugaciunea crestina. Cel ce se roaga ia, in chip launtric, asupra sa, in parte, suferintele celui pentru care se roaga si, in afara de aceasta, responsabilitatea pentru acel om in fata lui Dumnezeu. Iti spun aceasta, nu cu scopul de a refuza rugaciunile pentru N, ci pentru a-ti spune ca noi Il punem si pe Dumnezeu intr-o situatie „imposibila”. Este mult de vorbit despre aceasta, dar noi, intr-un fel sau altul, L-am dus pe Dumnezeu pana la Cruce, L-am omorat, iar acum cream o “teologie a mortii lui Dumnezeu”[6].

Stiinta contemporana a avansat considerabil in domeniul stapanirii fortelor naturii. Dar care este rezultatul? Creatorul naturii este inlaturat tot mai mult si mai mult din lume si din constiinta omenirii. Cu cat se descopera mai profund adevaratele „minuni” ale lumii, cu atat omul este mai putin sensibil la „minune”[7]…

Note:

[1] In varianta de fata, cuvantul „ei” a inlocuit cuvintele „multi neintelepti”

[2] In varianta initiala a scrisorii, parintele Sofronie si-a continuat ideea sa: “Pentru noi, activitatea rationala a creierului are putere de convingere interioara primejdioasa. Este greu sa gasesti oameni care_sa si inteleaga mediocritatea lor (pentru a nu spune „ignoranta”) si, in virtutea acestui lucru, sa fie foarte prudenti in concluziile lor. Eu am scris foarte pe scurt referitor la aceasta problema (asa cum ma straduiesc intotdeauna) pentru a se constientiza cu claritate faptul ca concluziile ratiunii noastre nu sunt niciodata absolut corecte, deoarece, pentru aceasta, ar trebui sa purtam in sine intreg universul si sa fim uniti cu desavarsire cu Creatorul tuturor…”

[3] Arhimandritul Sofronie, Staretul Siluan, p. 69.

[4] Cf. I Cor. 13,3

[5] Parintele Sofronie face referire la aceasta tema ca raspuns la rugamintea Mariei sa se roage pentru o ruda a lor. In scrisoarea sa din 2 ianuarie 1968 Maria scria : „Ea nu a fost botezata. Acum este bolnava si pe moarte, avand un traumatism din nastere. Este inconjurata de oameni care o iubesc, dar vreau ca tu sa o pomenesti din cand in cand”.

[6] Parintele Sofronie are in vedere aici unele forme ale teologiei radicale din anii ‘60. Ideea principala a teologiei „mortii lui Dumnezeu” consta in faptul ca notiunea de Dumnezeu, ca si Insusi Dumnezeu, si-a pierdut o oarecare importanta pentru Occidentul contemporan, deoarece existenta poate fi explicata si fara El.

[7] In aceasta scrisoare parintele Sofronie a facut o insemnare: „Aceasta scrisoare nu am expediat-o Mariei, temandu-ma ca o va primi cu durere si ca relatiile noastre vor deveni si mai delicate”. In varianta de fata a scrisorii, parintele Sofronie a introdus schimbari fata de textul initial. In scrisoarea anterioara, din 2 ianuarie 1968, Maria, raspunzand parintelui Sofronie la felicitarile de Craciun, scria: „Straniu lucru, in ciuda faptului ca in cuvinte nu am gasit nimic din ceea ce ar fi putut sa-mi insufle gandul ca te superi pe mine, eu am avut sentimentul ca scrisoarea adresata mi-ai scris-o fara nici un fel de caldura si poate cu un sentiment de iritare. Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum as fi bucuroasa sa aflu ca am gresit”.

***

Despre lucrarea asupra sinelui.

Despre intuitie si sfintenie

The Old Rectory, 13 ianuarie 1968

Draga Maria,

Sa se inmulteasca neincetat asupra ta binecuvantarile de Sus si pacea lui Hristos sa imparateasca in sufletul tau.

Astazi este o zi deosebit de importanta, deoarece am inceput scrisoarea mea cu rugaciunea ca cele de sus sa se coboare asupra ta. Tu ma obligi sa-ti scriu neintarziat, deoarece ultima mea scrisoare te-a tulburat. Tu imi scrii: “Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum as fi bucuroasa sa aflu ca eu am gresit”. Te rog nu mai pune omul intr-o situatie atat de dificila cand poti gasi ceva negativ la orice raspuns. Astazi vreau sa-ti scriu nu numai ca intuitia ta, relativ la scrisoarea trimisa, a fost neadevarata si ca, in general, faptul de a te increde atat de profund in intuitia ta nu este un lucru lipsit de primejdii. Nu trebuie sa te indoiesti de faptul ca eu am avut intotdeauna fata de tine cele mai bune sentimente. Tu ai o inima minunata, dar chiar si asa, trebuie sa mai lucrezi inca la tine insati, ca sa fii si mai calda cu oamenii care te iubesc. Sa devii o persoana care sa nu zgarie, cu care sa nu se insele si de care sa nu se loveasca nimeni. Asa era staretul Siluan.

Ei, Maria, daca este vorba despre lucruri degrab-trecatoare, atunci greseala nu este atat de esentiala, dar daca noi incredintam intuitiei noastre probleme de maxima importanta, atunci orice greseala poate fi periculoasa si chiar mortala pentru om. Relativ la aceste probleme, fii cu luare aminte la experienta vechilor nostri asceti care nu permit sa ne incredem intr-o asa mare masura in intuitia noastra.

Din pacate, aceasta greseala, se savarseste permanent in lume. Noi ne folosim, in mod inevitabil, de „aparatul” pe care-l avem. Fidel sau infidel, radarul nostra, care este inima, nu poate fi trecut cu vederea. Pentru a infrange increderea noastra, trebuie sa ducem o intensa munca sufleteasca si intelectuala. Intuitia noastra ar fi dreapta cu adevarat daca si noi am fi cu adevarat sfinti. Daca nu am dobandit aceasta sfintenie, atunci si intuitia si logica noastra lucreaza incorect. Eu am scris undeva: „Concluziile ratiunii noastre ni se prezinta noua ca fiind imanente din punct de vedere psihologic, evidente si indubitabile”[1]. Dar daca am gandi cu adevarat, mai profund, daca este asa, atunci ne-am incredinta ca un asemenea lucru nu se poate intampla cu noi. De ce? Deoarece, pentru om, unica necunoscuta este doar judecata absolut dreapta. Dar pentru aceasta este necesar sa fii inzestrat cu o vedere dumnezeiasca, pe care noi n-o avem. In gandirea noastra logica exista un defect ce nu poate fi inlaturat si anume acela al argumentelor sau al fundamentelor pe care le avem, in virtutea carora facem deductia; in realitate niciodata nu sunt suficiente. In existenta noastra marunta, cotidiana, o astfel de logica cu deductii insuficiente pare oarecum folositoare, dar in cautarea Vesnicului Adevar noi iesim dincolo de limitele celor vazute si gandite de noi. Acest lucru nu ne este permis sa-l uitam. Fara prea multe si indelungate lamuriri, ingaduie-mi propunerea de a-ti modera increderea in intuitia ta…

[1] Arhimandritul Sofronie, Staretul Siluan, p. 69.

Numele celebrelor opere brancusiene nu-s cele originale

Liviu Popp

Dragii mei, iata ce mi-a scris un prieten de-al nostru si consider ca e bine sa va comunic aceste lucruri importante.

Doamna M, este o problema mai grava cu Brancusi. Am aflat de la un doctor de aici, care acum este mort, a murit in 1999, el locuind lânga Târgul Jiu: Parintii sai au fost directori la scolile din Tg. Jiu cea de baieti si cea de fete. Tatal sau, Matei Stoicoiu, a cumparat o casa chiar în oras, pentru a fi aproape de scoala.

Într-o vara, când se plimba prin parcul de la Târgul Jiu l-a întâlnit pe Brâncusi prin parc. Ei se cunosteau de la clasele primare. L-a întrebat de ce a veni, iar el i-a spus ca vrea sa cerceteze locul prin parc, unde sa amplaseze niste monumente, care au fost comandate în memoria eroilor din primul razboi mondial. Apoi Matei i-a spus ca o sa-i faca cunostiinta cu fiul sau, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu. Astfel ca atunci când Traian la cunoscut pe Brâncusi, a ramas impresionat. Traian era suparat atunci când îmi povestea de comunisti, ca au schimbat adevaratele nume ale operelor brâncusiene, anume: “Coloana infinitului” din  “Coloana sacrificiului infinit”– dat de eroii nostrii. Pe de alta parte daca numarati modulele (de fapt sunt sicrie – ale sacrificiului infinit) din care este alcatuita coloana, veti obtine un numar care reprezinta anul când a fost primul razboi mondial si termina cu o jumatate din modul, adica reprezinta jumatatea anului respectiv, jertfa continua a neamului românesc.

Al doilea monument, asa cum l-a conceput Brâncusi, este o masa înconjurata de 12 scaune. Deci nu “Masa tacerii”, ci “Masa apostolilor neamului”, iar în mijloc s-ar afla însusi Iisus Hristos.

Al treilea monument arata ca o poarta, dar nici pe departe nu este asa ceva. Deci nu se numeste “Poarta sarutului” caci nu are legatura cu memoria eroilor, ci “Monumentul Intregirii neamului”, deoarece fiecare stâlp este alcatuit din 4 stâlpi uniti sus cu o grinda. Sarutul mai înseamna si unitate. Deci acestea reprezinta 8 regiuni care trebuiau sa se alipeasca patriei mame – România.

Trebuia sa stie lumea ca Brâncusi a fost un sculptor simbolist. Comunistilor nu le-au placut numele. De atunci a ramas asa, iar românii parca sunt drogati, nu vor sa schimbe nimic.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Sursa: http://hamangia.ro/brancusicenzurat.html

Lucrarea lui Salvador Dali care îl înfăţişează pe Cristos răstignit dintr-o perspectivă neobişnuită faţă de reprezentările uzuale e deosebit de cunoscută publicului larg.

Salvador Dali, „Crucifixul sfântului Ioan al Crucii” (1951)

Dali, educat ca ateu voltairian – căruia îi este atribuit uneori, eronat, gândul: „Slavă Domnului că sunt ateu” (al cărui autor e însă prietenul său, Louis Buñuel) –, se pare că şi-ar fi găsit drumul către credinţa catolică cândva spre sfârşitul deceniului al patrulea al secolului trecut. Binecunoscut ca personaj excentric şi megaloman, obişnuia să vorbească despre sine însuşi la persoana a treia, numindu-se „divinul (sic!) Dali”… se plimba pe strazile New-Yorkului zornăind dintr-un clopoţel pentru a le atrage atenţia trecătorilor asupra magnificei sale apariţii… un personaj pitoresc, pentru care smerenia şi sărăcia evanghelică nu păreau a avea vreo semnificaţie… Nu contest geniul artistic al lui Dali (nu am căderea necesară) şi nici nu sunt surprinsă că un ex-ateu ar fi dorit să picteze Răstignirea (explicaţia lui Dali asupra „viziunii cosmice” care i-a inspirat lucrarea se subscrie megalomaniei sale intelectuale)… Cheia de interpretare care înscrie crucifixul într-un triunghi îndreptat în jos (aluzie la Sfânta Treime, a cărei grijă se îndreaptă din ceruri înspre pământ) mi se pare interesantă şi coerentă cu subiectul. Dar… prefer, de departe, modelul care l-a inspirat pe Dali.

Probabil că e imposibil să studiezi această lucrare fără a şti (măcar din titlu, dacă nu după o abordare mai aprofundată) că perspectiva ei inedită i-a fost inspirată lui Dali din singurul desen al Sfântului Ioan al Crucii ajuns până la noi (biograful carmelitan al sfântului Ioan, Bruno de Jésus-Marie, a prezentat desenul în 1945 şi 1950 pictorilor momentului, José Maria Sert şi Salvador Dali).

Desenul sfântului Ioan al Crucii (1474-1477)

Acesta transpune o viziune primită în timpul unui extaz mistic trăit cândva între 1474 şi 1477 în mănăstirea carmelitană a Întrupării din Avila. Lucrarea, de dimensiuni reduse, schiţată de sfânt pe un simplu pergament, a fost dăruită de către Ioan surorii carmelitane Ana Maria de Jésus, una din fiicele sale spirituale. În ciuda lipsei de pretenţie artistică şi a dimensiunilor modeste, desenul sfântului Ioan rămâne absolut spectaculos. Crucifixul e plasat, înclinat, în partea dreaptă a imaginii, iar autorul înfăţişează „perspectiva”  (dacă ne este îngăduit să spunem aşa) a lui Dumnezeu-Tatăl asupra evenimentului de pe Golgota – din câte se ştie, este prima reprezentare a crucificării din această perspectivă. Unghiul inedit permite sublinierea unor detalii ale suferinţei extreme (un trup fără viaţă, contorsionat, acel „eu sunt vierme şi nu om” al Ps 22/21, 7), în care chipul lui Cristos rămâne ascuns privitorului. Subtilul joc de lumini şi umbre învăluie lemnul crucii într-o lumină caldă, proiectată de sus. Lucrarea trebuie interpretată în lumina doctrinei mistice a sfântului privind iubirea divină, explicitată exhaustiv în poemul al VII-lea din „Romances” (excelentă integrala operei poetice a Sf. Ioan al Crucii, bilingvă, editată de „Christiana” în 2003, după care reproduc traducerea):

„Deci pe plac îmi este, Tată / ce Mărirea-ţi porunceşte / căci acesta-i chipu-n care / mila ta se preavădeşte. / Arătase-va puterea, / mila şi dreptatea ta, / iar eu merge-voi în lume / şi de veste îi voi da / ce desfăt şi ce mărire întru tine va afla. / Merge-voi să îmi caut soaţa / şi asupra mea voi lua / multele poveri sub care / pătimeşte firea sa. / Iar ca ea sa aibă viaţă, / pentru ea voi şi muri / şi scoţând-o eu din valuri, / înapoi o vei primi.

Desenul transmite această imagine a lui Cristos-Mire trimis în lume de Tatăl pentru a căuta sufletele-mirese, care ajung a se uni cu El în contemplaţie şi pe care El le redă Tatălui. Sufletul chemat de Isus e atras în lumina mântuirii; pentru acest suflet îşi întinde Isus mâinile pe cruce şi îndură întreaga suferinţă a pătimirii.   

În raport cu valenţa mistică a lucrării sfântului Ioan, Răstignitul lui Dali nu poartă nimic din suferinţa relatată de evanghelii, aduce mai curând cu un zeu al antichităţii greceşti (dealtfel, pentru silueta lui Isus i-a pozat un cascador celebru). René Huyghe, fost restaurator-şef la Luvru, explicitează perfect diferenţa dintre cele două lucrări, situată la nivelul cauză-efect: „Sfântul Ioan al Crucii se sustrage habitusurilor vizuale cărora le este tributar orice artist. El nu cunoaşte nimic în privinţa regulilor şi barierelor viziunii contemporane; nu e condiţionat de viziunea artistică a secolului său; nu e condiţionat de nimic altceva decât de obiectul contemplaţiei sale… Perspectiva verticală – îndrăzneaţă, aproape violentă, acentuată de lumini şi umbre – în care l-a surprins pe Cristos, nu îşi găseşte egal în arta contemporană; în contextul acestei arte, ea rămâne de neconceput”.

Răstignitul sfântului Ioan e cu adevărat transcendent, al lui Dali e doar o imagine frumoasă, surprinzătoare. Întocmai ca şi viziunea inspiratoare, Cristos pictat de Dali e cosmic, grandios, în vreme ce al lui Ioan e mistic, interior… Precum iubirea desăvârşită, simplă, intensă  faţă de acest Răstignit, aşa cum este ea exprimată în magnificul sonet închinat „Lui Cristos crucificat” – atribuit incert când sfintei Tereza de Avila, când sfântului Ioan al Crucii (oricum, explicitare profundă a aceleiaşi spiritualităţi carmelitane a întemeietorilor):

„Nu spre-a afla în ceruri vreo răsplată / îţi dărui, Doamne, casta mea iubire, / şi de-mi strunesc năravul după fire, / nu-i spre-mbuna gheena-nfricoşată. / Tu singur faci ca inima să-mi bată / de cum îţi văd cumplita răstignire; / domol mă prazi, simţire cu simţire, / când chipul tău pe cruce mi se-arată. / Şi-atâta mă-nfiori cu mila ta / că, Doamne, te-aş iubi şi fără cer, / şi fără iad eu tot te-aş asculta; / nimic nu vreau iubindu-te aşa, / ci nesperând la toate câte sper, / precum te-ador, la fel te-aş adora”.