Viaţa şi pătimirea Sfintei Muceniţe Varvara
(4 decembrie)

Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie
 

În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea ca lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decît numai pe ea şi care, cu vîrsta, s-a făcut foarte frumoasă la faţă, încît nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumuseţea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meşteşug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase şi în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rînduindu-i acolo femei purtătoare de grijă şi slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumuseţea fiicei sale de către poporul cel simplu şi de neamul de jos, căci socotea că nu sînt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea faţa cea prea frumoasă a fiicei sale.

Deci vieţuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul acela, se mîngîia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălţime, ca şi la cea de jos, la lumina cerului şi la frumuseţea pămîntului. Odată privind spre cer şi luînd seama la strălucirea soarelui, la alergarea lunii şi la frumuseţea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună cu dînsa şi către slujnice: "Cine le-a făcut pe acestea?". Aşijderea, căutînd şi la frumuseţea cea de pe pămînt, la verdeaţa cîmpului, la pomi, la grădini, la munţi şi la ape, întreba: "A cui mînă a zidit toate acestea?", iar cele ce-i stăteau înainte i-au zis: "Toate acestea le-au zidit zeii". Apoi fecioara a întrebat: "Care zei?". Răspuns-au ei slujnicele: "Zeii aceia pe care îi cinsteşte tatăl tău şi-i ţine pe ei în palatul său, care sînt de aur, de argint, de lemn şi se închină lor; acei zei au zidit toate acestea cîte le vedeţi cu ochii", dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia şi zicea în sine: "Zeii pe care îi cinsteşte tatăl meu sînt făcuţi de mîini omeneşti. Pe cei de aur şi de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) şi pe cei de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuţi au putut zidi această luminată înălţime cerească şi o frumuseţe ca aceasta pămîntească, neputînd ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mîinile?"

Astfel, cugetînd întru sine, ea căuta adeseori spre cer, ziua şi noaptea, şi din zidiri se sîrguia a cunoaşte pe Ziditorul. Odată ea privind mult la cer şi fiind cuprinsă de o mare dorinţă ca să ştie cine a făcut acea înălţime cu bunăcuviinţă şi acea lăţime şi strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar şi i-a deschis ochii minţii, pentru cunoştinţa nevăzutului, neştiutului şi neajunsului Dumnezeu, care, cu înţelepciune a zidit cerul şi pămîntul. Şi zicea întru sine: "Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nici o mînă omenească. Acela singur este făcător şi pe toate cu mîna Sa le zideşte. Unul trebuie să fie cel ce a întins lăţimea cerului, a întemeiat greutatea pămîntului şi străluceşte din înălţime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii şi cu lumina stelelor, iar jos înfrumuseţează pămîntul cu copacii şi cu felurite flori şi-l adapă pe el cu rîuri şi cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ţine, pe toate le cîrmuieşte, pe toate le viază şi pentru toţi mai înainte poartă de grijă".

Aşa învăţa fecioara Varvara, a cunoaşte pe Făcătorul din făpturi, încît se împlineau asupra ei cuvintele lui David: "Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mîinilor tale am gîndit". Cu acea învăţătură s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti şi a ars sufletul ei cu văpaia doririi lui Dumnezeu, încît nu avea odihnă ziua şi noaptea; numai la acestea într-una cugeta şi de aceasta întruna dorea ca să ştie cu adeverire pe Dumnezeu şi Ziditorul a toate.

Şi nu putea avea învăţători pe nimeni din oameni, care să-i descopere tainele sfintei credinţe şi s-o povăţuiască la calea mîntuirii, pentru că nu era cu putinţă nimănui a veni la dînsa, afară de slujnicele cele orînduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dînsa mare pază. Însă singur Duhul Sfînt, învăţătorul cel preaînţelept şi povăţuitor, o învăţa pe dînsa dinăuntru nevăzut, cu tainica insuflare a darului Său şi lucra în mintea ei cunoştinţa adevărului. Fecioara era pe acel turn ca o pasăre deosebită, la cele de sus cugetînd, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei de nimic din cele pămînteşti: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult preţ, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe fecioreşti, nici de nuntă nu gîndea vreodată; ci numai spre Unul Dumnezeu avîndu-şi tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.

Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulţi tineri bogaţi, de neam mare şi slăviţi, auzind de frumuseţea ei cea minunată, rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui în căsătorie. Atunci s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara şi a început a-i grăi despre nuntă şi a-i spune despre tinerii cei frumoşi care caută a o avea pe dînsa mireasă; deci cu care dintre dînşii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină de înţelepciune, auzind de la tatăl său asemenea cuvinte, s-a roşit la faţă ruşinîndu-se nu numai a auzi, ci şi a gîndi la nuntă; şi în tot chipul s-a lepădat de dînsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă îşi socotea ei aceasta, adică a-şi vesteji floarea curăţiei sale şi a-şi pierde mărgăritarul cel fără de preţ al fecioriei. Apoi mult sfătuind-o pe dînsa tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă şi la sfîrşit i-a zis: "Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, şi mă vei sili către logodire, apoi aceasta voi face: nu te voi mai numi tată şi eu singură mă voi omorî şi te vei lipsi de fiica ta". Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spăimîntat şi s-a dus de la dînsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi. Pe lîngă acestea, cugeta că mai bine va fi cu sfaturi bune decît cu sila a o logodi cu cineva şi nădăjduia ca, după o vreme oarecare, singură îşi va da seama şi va voi a se mărita.

După aceasta s-a gîndit să se ducă într-o cale depărtată pentru oarecare trebuinţă, socotind că fără dînsul Varvara se va mîhni şi, cînd se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta sfatul şi porunca lui. Deci, plecînd Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei, ca să zidească o baie cu multă cheltuială şi cu meşteşug iscusit, lîngă scăldătoarea care era în grădina lui; iar la baie a poruncit ca să fie două ferestre într-un perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor săi să o lase liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn şi să umble oriunde va voi şi să facă orice-i va plăcea. Se gîndea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind cu mai mulţi oameni şi văzînd multe fecioare logodindu-se şi măritîndu-se, va voi şi ea a se mărita cu un bărbat.

După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara, avînd libertate a intra şi a ieşi din casa sa şi putînd, fără oprire, a avea vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu nişte fecioare creştine şi auzind de la dînsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul de numele acela. Apoi a dorit să ştie de la dînsele despre Domnul, mai cu amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata Fecioara Maria, despre patima Lui cea de bunăvoie şi învierea, despre judecata ce are să fie şi despre veşnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfîrşită a creştinilor celor credincioşi întru împărăţia cerurilor.

Acestea toate ascultîndu-le, Varvara se îndulcea cu inima, ardea cu dragostea către Hristos şi dorea botezul. Apoi s-a întîmplat în vremea aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip neguţătoresc, despre care înştiinţîndu-se Varvara, l-a chemat la ea şi a învăţat de la dînsul, în taină, cunoştinţa Ziditorului tuturor şi Atotţiitorului Dumnezeu, cum şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare rîvnă. Spunîndu-i preotul toate tainele sfintei credinţe, a botezat-o pe ea în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, învăţînd-o pe dînsa mult, s-a dus într-ale sale. Iar Sfînta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu şi se îndeletnicea în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă, logodindu-şi fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.

În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său cînd plecase în cale; deci a ieşit odată Sfînta Varvara din turnul său, ca să vadă cum se zideşte baia aceea şi văzînd numai două ferestre la baie, a zis către lucrători: "Pentru ce aţi făcut numai două ferestre? Au nu este mai bine a fi cu trei, ca şi peretele să fie mai frumos şi baia mai luminoasă?" Meşterii au răspuns: "Aşa ne-a poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre să facem dinspre miazăzi". Iar Sfînta Varvara stăruia, poruncindu-le să facă şi a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meşterii nu voiau să facă aceasta, temîndu-se de tatăl ei, ea le-a zis: "Eu vă voi apăra de tatăl meu şi voi răspunde pentru voi; faceţi precum vă poruncesc". Şi au făcut a treia fereastră la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo o scăldătoare (precum s-a zis) lîngă care se zidea baia; acea scăldătoare era îngrădită cu pietre de marmură cioplite. Acolo la scăldătoare venind Sfînta Varvara şi uitîndu-se către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul Sfintei Cruci, care s-a şi închipuit pe piatră cu degetul cel sfînt al curatei fecioare, ca şi cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lîngă aceeaşi baie chiar urmele cinstitelor ei picioare fecioreşti s-au închipuit asemenea pe piatră; apoi din urmele acelea a curs apă şi multe vindecări se făceau acolo, celor ce veneau cu credinţă. Pentru că toate acelea, adică baia cea cu trei ferestre, care era făcută în chipul Sfintei Treimi şi piatra cea de marmură de lîngă scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum şi urmele picioarelor Sfintei Varvara au rămas întregi pînă în vremea fericitului Simeon Metafrast, care, după Ioan Damaschin, a scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăieşte în istoria sa astfel: "Pînă în ziua de astăzi se găseşte scăldătoarea aceea, vindecînd tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă ar fi voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scăldătoarea oilor, nu ar fi greşit de la adevăr; pentru că şi prin aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos".

Altădată, preumblîndu-se Sfînta Varvara prin palaturile tatălui său, a văzut zeii, idolii cei fără de suflet, stînd la loc cinstit şi a oftat greu pentru pierderea sufletelor omeneşti, celor ce slujesc idolilor. Apoi a scuipat în faţa idolilor zicînd: "Asemenea vouă să fie toţi cei ce vi se închină şi toţi cei ce cer ajutor de la voi, care sînteţi fără suflet". Acestea zicînd, s-a suit în turnul său şi se sîrguia în rugăciunile sale cele obişnuite şi în posturi, toată mintea sa îndreptînd-o spre gîndirea de Dumnezeu.

După aceasta s-a întors şi Dioscor, tatăl ei, din calea sa şi luînd seama celor ce se lucrase în casa lui, s-a apropiat şi de baia aceea ce se zidise din nou şi văzînd trei ferestre în perete, a început cu mînie a cîrti asupra slugilor şi a meşterilor, pentru că au călcat porunca lui şi n-au făcut numai două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: "Nu cu voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru că ea ne-a poruncit nouă să facem trei ferestre, deşi noi n-am vrut". Deci, îndată chemînd Dioscor pe Sfînta Varvara, a întrebat-o: "Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie a treia fereastră?" Iar ea a răspuns: "Mai bine este să fie trei decît două, căci tu, părintele meu ai poruncit să se facă două ferestre în chipul precum mi se pare - a doi luminători cereşti, al soarelui şi al lunii, ca să lumineze baia, iar eu am poruncit ca să se facă şi a treia în chipul luminii celei întreite, pentru că trei sînt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negrăite, celei neapuse şi celei neînserate, care luminează pe tot omul ce vine în lume".

Tatăl ei, tulburîndu-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale şi cu adevărat minunate, dar neînţelese de el, a luat-o de-o parte şi stînd lîngă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu degetul Sfintei Varvara şi pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfîntă: "În ce chip lumina cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?" Sfînta a grăit: "Ia aminte, părintele meu, şi înţelege cele ce-ţi voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care vieţuieşte întru lumina cea neapropiată, luminează şi viază toată zidirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt; pentru aceea am poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una - arătînd cu degetul - să închipuiască pe Tatăl, cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfînt, ca şi zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi". Apoi a arătat cu degetul către Crucea cea închipuită pe marmură şi a zis: "Şi am închipuit aici şi semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfînt, pentru mîntuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară şi a pătimit de bunăvoie pe o Cruce ca aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să izgonească de aici toată puterea diavolească".

Acestea grăind, prea înţeleapta fecioară către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfînta Treime, despre întruparea şi patima lui Hristos, despre puterea Crucii şi despre celelalte taine ale sfintei credinţe, l-a pornit spre mare mînie.

Îndrăcindu-se Dioscor de iuţime şi de mînie şi uitînd dragostea cea firească, a scos sabia şi a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, avînd sabia în mîna sa. Apoi, ajungînd pe mieluşeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întîmplat în acel loc un munte de piatră, care era ca un perete şi, neavînd sfînta unde să fugă de mîinile şi de sabia tatălui său sau mai bine a muncitorului său, avînd scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicîndu-şi ochii cei sufleteşti şi cei trupeşti, ceru de la El ajutor şi apărare. Şi n-a zăbovit Cel Preaînalt, auzind pe roaba sa. Ci degrabă întîmpinînd-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a despicat în două înaintea ei muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea Sfintei Muceniţe Tecla, care fugea de mîinile celor fără de ruşine. Deci, despicîndu-se piatra, Sfînta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea şi îndată s-a închis piatra la loc după dînsa, dînd sfintei cale slobodă ca să se suie în vîrful muntelui, unde s-a ascuns într-o peşteră de piatră. Iar Dioscor cel mai împietrit decît piatra, nevăzînd înainte pe fiica sa care fugea, se mira cum s-a ascuns de ochii lui căutînd-o cu sîrguinţă multă vreme. Deci, înconjurînd muntele acela şi căutînd pe Varvara a văzut doi păstori pe munte, păscîndu-şi oile lor, care o văzuseră pe Sfînta Varvara fugind la munte şi ascunzîndu-se în peşteră. Suindu-se la dînşii, Dioscor i-a întrebat: "N-aţi văzut pe fiica mea ascunzîndu-se pe aici?" Unul din păstori, fiind milostiv şi văzînd pe Dioscor plin de mînie, vrînd să tăinuiască pe fecioara cea nevinovată, a zis: "N-am văzut-o". Dar celălalt, tăcînd, a arătat cu degetul locul unde se ascunsese sfînta. A alergat Dioscor acolo degrabă, iar pe ciobanul care a arătat pe sfîntă cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar în locul acela, pentru că el însuşi se transformă în stîlp de piatră, iar oile lui în lăcuste.

Dioscor, aflînd pe fiica sa în peşteră, a apucat-o şi a început a o bate fără milă şi, trîntind-o la pămînt, o călcă cu picioarele; apoi, apucînd-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o într-o casă mică şi întunecoasă, încuind uşile şi ferestrele şi, pecetluindu-le cu pecete, a pus strajă şi o chinuia pe dînsa cu foame şi cu sete. După aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marţian şi i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor şi crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credinţa cea părintească. Apoi, scoţînd-o de la închisoare, a adus-o şi a dat-o în mîinile ighemonului, zicînd: "Eu mă lepăd de dînsa de vreme ce şi ea s-a lepădat de zeii mei şi dacă nu se va întoarce iarăşi către dînşii şi nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică şi eu să nu-i fiu tată; iar tu, stăpînitorule ighemoane, munceşte-o pe dînsa precum voieşte stăpînirea ta". Ighemonul, văzînd frumuseţea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviinţa ei şi a început a grăi către dînsa cu blîndeţe, cuvinte bune, lăudînd frumuseţea ei şi neamul cel bun şi o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părinteşti şi să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor şi întru toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moştenitoarea tuturor averilor lui.

Sfînta fecioară Varvara, cu prea înţelepte şi blînde cuvinte mustrînd deşertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea şi preamărea numele lui Iisus Hristos şi se lepădă de toate deşertăciunile pămînteşti, de bogăţii şi de mîngîierile lumeşti, dorind pe cele cereşti. Iar ighemonul o sfătuia pe dînsa să nu necinstească neamul său şi să nu-şi piardă floarea cea prea frumoasă a tinereţilor sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: "O! frumoasă fecioară, fie-ţi milă singură de tine şi te sîrguieşte cu osîrdie împreună cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine şi voiesc a te cruţa, fiindu-mi jale a da la munci şi la răni o aşa frumuseţe. Iar de nu mă vei asculta şi vei petrece nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar nevrînd, să te chinuiesc cumplit". Iar Sfînta fecioară Varvara i-a răspuns: "Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu şi însumi voiesc a-I fi Lui jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sînt şi nimic n-au zidit, fiind fără de suflet şi nelucrători. Căci pe aceia singuri îi zidesc mîinile omeneşti, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii păgînilor sînt argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Şi toţi zeii păgînilor sînt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte prooroceşti eu le ascult şi cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru zeii voştri aceasta mărturisesc, că sînt deşerţi şi deşartă este nădejdea voastră într-înşii".

După ce sfînta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mîniat şi îndată a poruncit să o dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea decît rănile cele grele, căci a pus-o să stea goală înaintea multor bărbaţi, care fără ruşine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi muncitorul a poruncit să o întindă pe pămînt şi cu vine de bou să o bată tare, mult timp, încît s-a roşit pămîntul cu sîngele ei. Şi încetînd muncitorii a o mai bate, după porunca ighemonului, a frecat rănile ei cu zdrenţe şi cu ţesături de păr, adăugînd dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea care năvăleau mai repede decît vîntul şi decît viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au clătinat pe Sfînta muceniţă Varvara, cea tare în credinţă, pentru că era întemeiată pe piatra Hristos, Domnul său, prin care răbda acele dureri amare.

După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o muncească. Deci fiind abia vie de rănile cele multe, Sfînta Varvara se ruga în temniţă cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri cumplite şi grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Aşa rugîndu-se ea şi fiind miezul nopţii, a strălucit o lumină mare, iar sfînta a simţit în inima sa o spaimă şi o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel nestricăcios, vrînd a cerceta pe mireasa sa. Apoi Însuşi împăratul măririi S-a arătat întru slava negrăită, pe care văzîndu-l sfînta, o! cît s-a bucurat cu duhul şi s-a îndulcit cu inima! Căutînd Domnul spre ea cu ochii blînzi, a zis cu dulcile Sale buze: "Îndrăzneşte, mireasa Mea şi nu te teme. Eu sînt cu tine şi privind la nevoinţa ta, uşurînd durerile tale, pregătindu-ţi pentru acesta răsplătirea veşnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă pînă la sfîrşt, ca degrab să te îndulceşti de veşnicile bunătăţi, întru împărăţia Mea". Nişte cuvinte ca acestea grăind către dînsa Hristos Domnul, Sfînta Varvara se topea ca ceara de focul dumnezeiescului dor şi ca un rîu se revărsa cu dragostea către El. Aşa a mîngîiat-o Iisus cel prea dulce şi cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara şi a vindecat-o de răni, încît nici urmă nu se mai cunoştea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la faţa ei, lăsîndu-i o nespusă veselie duhovnicească. Şi era sfînta Varvara în temniţă ca şi în cer cu îngereasca dragoste aprinzîndu-se către Dumnezeu şi mărindu-L cu inima şi cu gura, dînd mulţumire Domnului că n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimeşte pentru numele Lui.

Era acolo o femeie credincioasă şi temătoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de cînd a fost prinsă Sfînta Varvara, o urmărea de departe şi privea la pătimirile ei. Iar cînd sfînta a fost aruncată în temniţă, şedea la fereastra temniţei, minunîndu-se cum acea fecioară tînără, în floarea tinereţilor şi a frumuseţii sale, a trecut cu vederea pe tatăl său şi pe tot neamul său, bogăţiile şi toate bunătăţile, frumuseţile lumii acesteia şi încă şi sufletul său nu şi-l cruţă pentru Hristos, ci cu osîrdie îl jertfeşte pentru El. Apoi văzînd că a vindecat Hristos de răni pe Sfînta Varvara, a dorit ca şi ea să pătimească pentru Dînsul şi a început a se pregăti pentru nevoinţe, rugînd pe Iisus Hristos începătorul de nevoinţe, ca să-i dea şi ei răbdare pentru munci.

Deci, făcîndu-se ziuă, au scos pe Sfînta Varvara din temniţă şi au dus-o la necuratul divan, spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urma ei de departe. Sfînta Varvara, stînd înaintea divanului, a ighemonului şi a celor ce erau împreună cu dînsul, aceştia au văzut pe fecioară sănătoasă, cu faţa luminată şi mai frumoasă decît întîi, iar pe trup fără nici o rană din cele ce avusese şi s-au mirat. Apoi ighemonul a zis către dînsa: "Oare, vezi, o! fecioară, cîtă purtare de grijă au zeii noştri pentru tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat şi, fiind slăbită de dureri acum eşti sănătoasă. Deci fii şi tu mulţumitoare spre o facere de bine ca aceasta şi, închinîndu-te lor, adu-le jertfă".

Sfînta a răspuns: "Ce grăieşti, ighemoane? Oare zeii tăi m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muţi şi neavînd nici o simţire, ei, care nu pot să dea orbilor vedere, muţilor grăire, surzilor auz, şchiopilor umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morţi să-i învieze? Cum au putut aceia a mă vindeca şi pentru ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tămăduieşte toate durerile, iar morţilor le dă viaţă. Aceluia eu cu mulţumire mă închin şi singură însămi mă aduc Lui jertfă, pe care tu cu ochii tăi cei necuraţi, orbit fiind cu mintea, nu poţi a-L vedea, că nu eşti vrednic".

Aceste cuvinte ale sfintei muceniţe au pornit pe ighemon spre mînie şi a poruncit să spînzure pe muceniţă pe lemn şi să-i strujească trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu făclii aprinse. Şi pe toate acestea le răbda Sfînta Varvara cu vitejie, ba încă şi cu ciocanul a fost bătută în cap. Cîte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat nici un bărbat, oricît de tare, de n-ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut, pe mieluşeaua Lui.

În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenită; aceea, privind la pătimirea Sfintei Varvara, plîngea şi nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplîndu-se de rîvnă, a ridicat glas din popor şi a început a ocărî tirania cea fără de omenie a nemilostivului ighemon şi a huli pe zeii lor cei păgîneşti. Îndată însă a fost prinsă şi, fiind întrebată despre credinţă, a mărturisit că e creştină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască şi pe dînsa, ca şi pe Sfînta Varvara. Deci a fost spînzurată împreună cu Sfînta Varvara şi strujită cu piepteni de fier. Iar Sfînta Mare Muceniţă Varvara, spînzurată în acele munci, şi-a ridicat ochii către Dumnezeu şi a zis: "Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omeneşti, Tu ştii că dorindu-Te pe Tine şi poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ţie şi dreptei Tale celei Atotputernice m-am încredinţat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra mea şi asupra Iulianei, care pătimeşte împreună cu mine; întăreşte-ne pe amîndouă şi ne împuterniceşte, ca să săvîrşim bunăvoinţa ce ne stă înainte, pentru că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios".

Aşa rugîndu-se sfînta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din înălţime, spre răbdare cu bărbăţie. După aceasta, tiranul a poruncit să le taie sînurile la amîndouă, apoi înmulţindu-se durerile cele grele, Sfînta Varvara, ridicîndu-şi iarăşi ochii spre doctorul şi vindecătorul său, a strigat: "Nu întoarce faţa Ta de la noi, Hristoase, şi duhul Tău cel sfînt nu-l lua de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria mîntuirii şi cu Duh stăpînilor ne întăreşte, întru dragostea Ta".

După nişte munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfînta Iuliana să o bage în temniţă, iar pe Sfînta Varvara, spre mai marea ei ruşine, să o poarte goală, spre batjocură, prin toată cetatea, îmbrîncind-o şi bătînd-o. Sfînta fecioară Varvara cu ruşine acoperindu-se ca şi cu o haină, a strigat către iubitul său mire Hristos Domnul, zicînd: "Cela ce îmbraci cerul cu nori şi acoperi pămîntul cu negură, ca cu nişte scutece, Tu însuţi o! Împărate, acoperă goliciunea mea şi fă ca să nu fie văzute mădularele mele de ochii păgînilor, ca nu pînă în sfîrşit să fie de rîs roaba Ta". Şi îndată Domnul Hristos, Care împreună cu Sfinţii Săi îngeri privea de sus la nevoinţele roabei Sale, a grăbit spre ajutorul ei şi a trimis către dînsa un înger strălucit, cu haina în chipul luminii ca să acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită Sfînta Varvara, nu mai puteau ochii păgînilor să vadă mădularele ei cele goale şi au întors-o către muncitor. După dînsa a fost dusă Sfînta Iuliana aşijderea goală, prin toată cetatea, întru priveliştea îngerilor şi a oamenilor. Apoi, văzînd muncitorul că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos şi să le înduplece să se închine idolilor, le-au judecat pe amîndouă, dîndu-le spre tăiere de sabie.

Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima, văzînd muncile cele cumplite ale fiicei sale, pînă într-atîta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a ruşinat făcîndu-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mînă a luat pe fiică-sa, iar cu cealaltă mînă ţinea sabia şi aşa a dus-o la locul de osîndă, care era însemnat pe un munte, afară din cetate. Apoi a fost dusă de un ostaş şi Sfînta Iuliana. Cînd mergea pe cale, Sfînta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperămînt şi pămîntul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, Tu şi acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, şi dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el; pentru că ştii Doamne, că trup şi sînge sîntem şi lucrul Preacuratelor Tale mîini". Aşa rugîndu-se sfînta, s-a auzit glas din cer, chemînd-o pe ea împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cererea ei. Deci, mergeau amîndouă sfintele muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup şi a merge către Domnul. Ajungînd la locul cel însemnat, mieluşeaua lui Hristos, Varvara, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi a fost tăiată de mîinile nemilostivului ei tată. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va da spre moarte tatăl pe fiul, iar, pe Sfînta Iuliana alt ostaş a tăiat-o şi astfel s-a săvîrşit alergarea nevoinţei lor. Sfintele lor suflete s-au suit în glasuri de bucurie către Hristos, Mirele lor, întîmpinîndu-le îngerii şi însuşi Stăpînul lor, cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor şi pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe cînd cobora din munte, iar pe ighemon care şedea în casa sa, tunete şi fulgere din cer lovindu-i i-au ucis şi i-au ars, încît nici cenuşa lor nu s-a mai aflat.

În cetatea aceea era un bărbat dreptcredincios cu numele Galentian. Acela, luînd cinstitele moaşte ale sfintelor muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit şi biserică peste dînsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaştele sfintelor cu rugăciunile lor şi cu darul Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin...

 

AnalogiiMarți, 04 Decembrie 2012 13:13  

Cunoscutul colind “O, brad frumos” ne arată ca bradul este veşnic verde, iar forma sa piramidala face să pară că tinde spre cer. Omul a fost creat de Dumnezeu tot veşnic şi are ca scop atingerea asemănării cu Dumnezeu. Mirosul de brad este foarte intens, mai ales în contact cu aerul, la fel şi omul devine o oglindă a sfinţeniei, atunci când rămâne în comuniune cu Dumnezeu.

Înainte ca omul să împodobească brazii, Dumnezeu l-a împodobit pe om cu înalte virtuţi şi multe alte daruri duhovniceşti. Însă, dat fiind că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, împodobirea brazilor reflectă împodobirea omului şi relaţia sa cu Creatorul lui. Deşi împodobit cu atâtea decoraţiuni colorate, bradul pare, totuşi, gol fără instalaţie. Luminiţele dau farmec bradului împodobit. Abia atunci când lumina lui Hristos luminează omul, acesta ajunge la adevărata înălţime pentru care a fost creat: ”Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmeazã Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8,12).

Bradul este şi mai frumos atunci când, în camera în care este amplasat, nu există alte surse de lumină în afară instalaţiei de brad. Omul se simte mai aproape de Dumnezeu în suferinţă, în întuneric, pentru că, astfel, observa cu uşurinţă lumina Sa. Abia în întuneric, când omul nu mai are nici o speranţă şi nici un ajutor lumesc, Îl simte cu adevărat pe Dumnezeu: “Poporul care stãtea în întuneric a vãzut luminã mare și celor ce şedeau în latura și în umbra morții luminã le-a rãsãrit” (Mt 4,16). Atunci, sufletul înţelege că întotdeauna Dumnezeu a fost cu El şi că doar păcatele au fost cele care l-au împiedicat să simtă prezenţa Lui: “Și lumina lumineazã în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1,5).

Cele mai întâlnite decoraţiuni pentru brazi sunt globuleţele. Forma rotundă denotă delicateţea lor. La fel de fragil este şi sufletul omului; păcatul slăbeşte puterile sufletului, iar virtuţile pierdute sunt greu de recuperat așa cum un glob spart nu mai poate fi refăcut din propriile-i cioburi. Dacă aceste globuleţe sunt puternic agăţate de crenguţa, prin Taina Spovedaniei, nu vor cădea cu uşurinţă.

Cadourile de sub brad ne arată cu câtă inteligenţă l-a înzestrat Dumnezeu pe om, pentru a fi capabil să creeze o sumedenie de jucării, dulciuri, haine şi tot ceea ce este folositor omului. “Te voi lãuda, cã sunt o fãpturã așa de minunatã” (Ps 138).

Culoarea roşie predomina în perioada Crăciunului. Acele globuleţe roşii ne amintesc de roşeaţa nevinovăției - îngerul credincios pentru apărarea noastră şi sora prevestitoare a nevinovăţiei. “Ferice de tânără fată care roşeşte pentru orice glumă necuviincioasă şi care, simţindu-şi aprinderea obrajilor ei, vede în această o înştiinţare ca să fugă de pericolul păcatului. Să nu faci, să nu vorbeşti, să nu cugeţi nimic de care ar trebui să roşeşti, dacă Tatal tău ar şti aceasta. Nu-l întrista pe acest înger, că nu cumva să se depărteze de la tine şi să fii în primejdia de a fi pierdută pt totdeauna” (Coşuleţul cu flori). Roșul Crăciunului amintește mai ales de jertfa până la sânge spre care Hristos Domnul a venit de bună voie pentru a mântui întreaga lume. De fapt pruncul în icoana nașterii Domnului nu stă în pătuț sau în iesle ci în într-un mic mormânt, pentru a arăta tuturor că a venit să-și dea viața pentru noi.

Bomboanele duc gândul la dulceața ce se revarsă din diferitele daruri duhovniceşti pline de har.

Cu trecerea timpului, bradul împodobit începe să-şi lase aplece crengile, posomorât. În acele momente, decoraţiunile, la fel de frumoase ca înainte, nu-l mai ajuta la nimic, căci el tânjeşte după aerul curat al pădurii de unde a fost adus, după pământul rodnic și după apa rece a izvoarelor.. Aşa se întâmplă şi când omul se depărtează de Creatorul Său de la care a primit viața... se refugiază în lume și se usucă. Deşi poate avea multe bogăţii materiale şi bucurii lumeşti, acestea nu îi aduc fericirea. Abia atunci când respiră din nou din Dumnezeu, “Cãci în El trãim și ne mișcãm și suntem” (Fapte 17,28), acesta îşi înălţă victorios, crengile. Căci “unde ești Tu, de acolo fuge întristarea, iar unde Tu lipsești, bucuria se preface în deșertăciune” (Acatistul la vreme de ispită).

Un alt moment în care bradul îşi pierde măreţia este atunci când decoraţiunile sunt prea multe iar bradul cedează sub presiunea lor. Aşa cum spunea părintele Paisie Aghioritul, “Cu cât oamenii se îndepărteazã mai mult de viața cea simplă, fireascã și înainteazã spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Fericiți sunt cei care au izbutit să-și simplifice viața și s-au eliberat din lațul acestui progres lumesc al multelor înlesniri, sau mai degrabã al multelor greutãți, și au scãpat de acest stres înfricoșător al vremii noastre de azi..”

Iisuse preadulce, lumina lumii, împodobeşte ramurile sufletului meu, Fiul lui Dumnezeu, cu lumina Ta cea dumnezeiasca strălucitoare, ca să Te laud pe Tine, lumina cea neînserată...

DOAMNE AJUTA.

 

Ziua națională - 1 decembrieSâmbătă, 01 Decembrie 2012 02:03 Începuturi

„Da, aceasta era România ... ţara de la soare-răsare... Nesfârşite drumuri, praf, ţărani, sate, şiruri de care, fântâni cu lungi cumpene profilate pe cer, şi toate ogoarele acestea şi larga zare a câmpiilor... România" (Regina Maria, Povestea vieţii mele)

În primăvara anului 1866 un bărbat politic român, cunoscut ca fiind de o inteligenţă remarcabilă, după propriile cuvinte „hrănit la sânul Franţei", un bărbat politic căruia i se deschideau uşile celor mai pretenţioase saloane de la Paris, căuta un prinţ pentru o ţară.
Omul politic era Ion Constantin Brătianu iar ţara era România, atât de nouă şi totodată atât de veche, ridicată prin domnia prinţului Alexandru Ioan Cuza la o nouă viaţă de stat în cadre naţionale, sedimente europene aşezate peste vechile temelii ale autocraţiilor medievale de la Bucureşti şi Iaşi.

”Deşteptarea spiritului naţional”, ”unitate naţională”, ”reprezentare naţională”, ”voinţă naţională”, ”popor suveran”... la 1866 viaţa socială şi, fireşte, politică nu puteau fi imaginate în afara cadrelor naţionale. Există în primul rând un aspect raţional sub care poate fi înţeles fenomenul: legitimitatea exercitării puterii se schimbă de la un om, suveranul „domn din mila lui Dumnezeu", singurul îndrituit să conducă cetatea fiindcă era uns de Biserică, la un grup de reprezentanţi care îşi revendică puterea de la popor, constituit în corp politic.

Spre deosebire de regimul politic al suveranilor autocraţi care se întemeia pe credinţă, tradiţie şi loialitate faţă de suveran, naţiunea presupunea democraţie (toţi cetăţenii erau egali chiar dacă o perioadă lungă nu toţi au avut drept de vot sau voturile unora au avut o greutate mai mare decât a altora) dar şi stat unitar care să aducă la un loc pe toţi fiii poporului. Credinţa, religia, nu sunt evacuate din societatea românească deşteptată la o viaţă naţională. Dimpotrivă, deşi Biserica e marginalizată şi redus rolul ei politic, reprezentanţii naţiunii sunt, sau vor să fie „de lege românească", creştini, pentru a fi acceptaţi şi votaţi de un popor al cărui fond religios era mai presus de orice îndoială.

Există în al doilea rând un aspect sentimental, profund uman al naţionalismului. Românii erau un popor vechi, conştient de originea şi limba comună încă din evul mediu. Dar abia după 1800 se generalizează dorinţa, devenită misiune a vieţii marilor personalităţi, atât politice cât şi culturale, de a trăi toţi laolaltă într-un stat, de a-şi uni energiile pentru a construi o ţară „a lor", de limbă, credinţă şi moravuri româneşti.

Misiunea era atât de profund înrădăcinată în mentalul şi inimile bărbaţilor politici români, încât generaţii întregi, suucesive, şi-au sacrificat energiile, şi-au pus voinţele şi averile, unori chiar viaţa în slujba adunării într-un singur stat a românilor din regiunile unde ei erau majoritari. Condiţia caracterului românesc al acestor „pământuri" care se voiau aduse la Ţară se impunea, altfel ei ar fi lucrat o nedreptate. Pentru acei oameni, invocarea considerentelor economice, a „PIB-ului" mai scăzut al unor fraţi faţă de al altora, ar fi fost o jignire şi o mostruoasă coborâre în materialism a unor principii şi sentimente.

Carol I, prinţul prusac din familia domnitoare de Hohenzollern-Sigmaringen, va scrie în memoriile sale despre una din primele întâlniri cu românii, la 1 mai 1866, la Dusseldorf, înainte de a pleca spre ţară, când îi primeşte pe I.C. Brătianu şi pe Carol Davila, inspector general al serviciului sanitar român.

„Davila arată prinţului o hartă care reprezintă România cu ţările vecine: Transilvania, Banatul, Bucovina şi Basarabia. El aminteşte că toate aceste ţări sunt locuite în majoritate de români şi de aceea vor trebui să se încorporeze la principatul României. Prinţul Carol nu vrea să ştie nimic despre nişte planuri atât de îndepărtate. Cei doi domni lasă prinţului un număr mare de cărţi şi fotografii, din care să facă mai de aproape cunoştinţă cu principatu-i viitor."

Ca pe o tablă de şah, într-un fantastic joc ce implică timp de aproape un veac popoare, armate, diplomaţi, servicii secrete, oameni de cultură dar, mai cu seamă personalităţi de excepţie, Germania, Franţa, Rusia, Austria, Ungaria, România se confruntă în geopolitica Balcanilor şi a Dunării.

Prusia unifică Germania zdrobind Austria în 1866. De aceea Carol I ajunge în România, trecând prin Austria şi Ungaria incognito, sub nume fals, „Karl Hettingen, călătorind la Odessa în afaceri" şi abia la Baziaş se va întâlni pe neaşteptate cu Brătianu şi vor urca pe acelaşi vapor.

„Punând piciorul pe acest sfânt pământ, am devenit român", avea să declare tânărul prinţ Carol I de Hohenzollern la Turnu Severin.

„Românii nu sunt o naţiune ci o profesie" amintea cu cinism cancelarul Bismarck, iar Carol I va practica cu seriozitate nemţească profesia de român, una deloc uşoară.

Va aduce în lumea românească rigoare, disciplină, se va implica cu experienţa fostului ofiţer prusac în reorganizarea armatei române.

1866, 1867, 1868... ani tulburi, complicaţi. Acum se va vedea că întotdeauna drumul Germaniei spre est trece prin Viena. Şi cancelarul va proteja Viena, o va ajuta să-şi păstreze Imperiul. Şi tot acum se va adeveri că marşul lui Radetzki spre Balcani are nevoie de releu la Budapesta.

Aşa se naşte Austro-Ungaria, iar românii se trezesc din nou neam tolerat într-o ţară stăpânită de alţii.

Bucureştiul reacţionează. Naţiunea nu se apără doar prin discursuri frumoase şi echilibristică diplomatică de salon. Naţiunea înseamnă misiunea punerii în slujba fraţilor tăi, sacrificiu şi hotărâre, forţa caracterului şi voinţă politică.

Gruparea naţionalistă a burgheziei comerciale, meşteşugăreşti, a orăşenimii mai mult sau mai puţin cultivate din Muntenia, a micilor boieri din Argeş, Dâmboviţa şi Prahova, liberalii radicali naţionalişti conduşi de I.C. Brăianu şi C.A. Rosetti pregătesc insurecţie în Transilvania, intră în conflict din considerente economice cu evreii poaspăt sosiţi în Moldova, sparg geamurile legaţiei germane şi au în vedere, în momentul începerii războiului franco-prusac, chiar detronarea lui Carol.

Revoluţionarii bulgari se adăpostesc la nord de Dunăre iar sârbii caută alianţe. Europa cere plecarea de la guvern a lui Brătianu.

Independenţa

1870-1871: Germania câştigă războiul cu Franţa. Mutările pe marea tablă a geopoliticii continentale se înlănţuie logic.

La Bucureşti vin la guvernare conservatorii, marii boieri aşezaţi, tacticoşi, dornici de echilibru şi de construcţie. Peste ani, Titu Maiorescu va evoca cu nesfârşită nostalgie perioada aceasta, a primelor întruniri de la Junimea şi a publicării Convorbirilor literare, a închegării unui spirit conservator-organicist şi orientat din punct de vedere politic spre Germania, dar atât de rodnic cultural.

Izolată de Franţa la 1856, Rusia se întoarce la 1877 în Balcani. Durata lungă a istoriei operează cu segmente mari de timp, în care mişcările marilor jucători sunt asemenea unor fluxuri, urmate de refluxuri, replieri, apoi reveniri şi iarăşi stabilitate.

România îşi joacă propria carte cu aplomb. Liberalii naţionalişti se întorc la guvernare şi nu ratează ocazia de a implica ţara în război, sperând că România va putea sta la masa negocierilor. Nu va fi aşa, ba mai mult, Germania îi impune să schimbe cu Rusia pământuri româneşti cu altele, tot româneşti. Nu putem înţelege 1918 fără 1878. Ultimul an înseamnă obţinerea independenţei dar, totodată, şi conştientizarea limitelor acesteia. Minorităţile devin calul toian prin care Marile Puteri influenţează politica micilor state.

Marja de manevră exterioară se îngustează, dar statul se consolidează interior. Se înfiinţează instituţiile fundamentale ale unui stat liber: Academia, Banca Naţională, şcoli superioare.

Ţara se transformă în Regat iar Carol I îşi făureşte coroană dintr-un tun turcesc capturat la Plevna. Orgoliul învingătorului sau revanşa lui Mircea asupra lui Baiazid, peste timp? Coroana de fier a lui Carol I o va purta la Alba Iulia, după Marea Unire, Ferdinand, urmaşul.

Dar până la momentul acela va trebui să curgă multă apă pe Dunăre şi multă suferinţă în Transilvania. În 1874, prin Legile Banffy, până şi grădiniţele din sistemul de stat erau cu predare în limba maghiară.

Într-o Europă germană, visul întorcerii noastre la Alba Iulia aproape se destrăma. În 1883 era încheiat vestitul tratat secret cu Germania şi Austro-Ungaria. Nu va fi ratificat niciodată de către Parlamentul României şi nu va fi invocat în mod public decât la momentul începerii războiului mondial din 1914.

Încheiat la Viena de junimistul P.P.Carp, tratatul din 1883 reprezenta trădarea românilor din Transilvania, de aceea va fi şi secretizat.

Încheierea tratatului pune capăt şi acţiunilor subversive din Transilvania. Mihai Eminescu, implicat în acţiunile societăţii Carpaţii, va fi închis la ospiciu şi eliminat apoi din viaţa publică.

Exstă şi un aspect pozitiv al încheierii tratatului: dacă Bucureştiul nu mai putea desfăşura acţiuni în Transilvania de subminare a Austro-Ungariei, se putea în schimb implica diplomatic, mai ales la Berlin, garantul alianţei. Numai astfel, prin intervenţia regelui de la Bucureşti, vor fi puşi în libertate memorandiştii români de la Cluj.

Din 1885 începea un dur război economic cu Austro-Ungaria. Taxe vamale protecţioniste, sistarea importurilor, Regatul Român face totul pentru a-şi dezvolta propria industrie, sufocată de mărfurile superioare importate din Austro-Ungaria. Şi politica de independenţă economică va da roade. De la începutul secolului XIX se pun în valoare terenurile petrolifere din Muntenia, politica „prin noi înşine" va consolida capitalul românesc, iar ţara se transformă dintr-un pion al jocului geostrategic într-un lider local în zona Balcanilor.

Războiul

În 1914, la Consiliul de coroană, bătrânul rege Carol I va deschide caseta metalică unde păstra tratatul. Va invoca tratatul ca argumentul de onoare pentru intrarea în război alături de Germania. Dar ţara voia altceva. Şi Carol I, bătrânul patriarh, nu va putea trece peste voinţa ţării. Precum odinioară îl avea în faţă pe Brătianu tatăl, prieten, călăuză într-o ţară necunoscută, inamic feroce totodată, dar omul de încredere din momentele decisive pentru ţară, acum, în 1914, Guvernul era condus de Ionel Brătianu fiul.

Principesa Maria, viitoarea regină, îl descria astfel: „Înalt, însă chiar din tinereţe de o statură cam greoaie, avea ochi negri frumoşi şi catifelaţi, însă vocea cam prea subţire. Ironic fără răutate, chibzuit până la vicleşug, nu lăsa să scape nimic privirilor lui. Mişcările îi erau încete, indolente. Niciodată nu prea a dat atenţie felului cum se îmbrăca (...)

Soţului meu îi plăcea Brătianu, însă nu fără o uşoară nuanţă de teamă; nu ştia cu ce fel de om avea de-a face. Era în Brătianu ceva ce deştepta o senzație de nelinişte; mâna cu care te atingea era parcă îmbrăcată într-o mănuşă de catifea, sub care nu prea ghiceai ce se ascundea".

Ionel Brătianu a fost iniţiat în tainele politicii mari încă de copil. Regele Carol I va constata cu surprindere că în timpul războiului de independenţă din 1877-1878, când I.C. Brătianu era ministru de război, copii acestuia, Pia de 12 ani şi Ionel de 10 ani aveau sarcina de a descifra tatălui lor telegramele criptate care soseau la Ministerul de război!

Întreaga logistică a liberalilor naţionalişti controlată de tatăl său, inclusiv complexul bancar-industrial condus de Eugeniu Carada, fondatorul Băncii Naţionale a României, se va pune în slujba lui Ionel Brătianu, liderul lor firesc.

În 1907 Ionel Brătianu va fi cel care va ordona represiunea împotriva ţăranilor răsculaţi. Dar tot el va înţelege greşelile făcute până atunci în politica agrară a ţării.

Din 1909 va iniţia o amplă schimbare în politica internă şi va înscrie reforma agrară printre priorităţi.

Tot acest program va permite regelui Ferdinand să anunţe în plin război că fiecare soldat-ţăran va primi pământ, declaraţie care va sta la baza reformei agrare din 1921.

Precizăm că Declaraţia regelui va opri eventualele influenţe bolşevice din rândurile armatei române şi va avea o influenţă covârşitoare şi asupra membrilor Partidului Social-Democrat din Transilvania, care vor vota unirea cu România în 1918.

Bătrânul rege Carol I se va stinge în 1914, îndurerat, crezând în adevărata sa patrie, Germania, şi hărţuit de miniştrii germani şi austro-ungari care îi cereau să respecte tratatul.

Îi va urma Ferdinand I, nepotul adoptat pentru a urca pe tron. Figură tragică, lipsit de o personalitate care să-i permită a o domina pe fascinanta consoartă, Maria de Edinburgh, Ferdinand a avut meritul de a fi loial ţării de adopţie până acolo încât va intra în război împotriva ţării de origine, Germania. Îl va costa scump. La castelul de Hohenzollern se va arbora doliul, iar Ferdinand va fi şters din cartea familiei.

Dimpotrivă, pentru regina Maria, englezoaică cu rădăcini ruseşti, interesele patriei adoptive coincid cu cele ale patriei de origine. Aşa se explică de ce, în perioada de neimplicare a României în război, regina se afişa la un bal îmbrăcată într-o rochie foarte viu colorată. „Nu-mi plac culorile neutre" declara ea, spre stupefacţia diplomaţilor prezenţi. Doar ambasadorul Germaniei îi va înmâna, lipsit de eleganţă, câteva gloanţe vidia: „cu aşa ceva trag englezii".

România nu poate să intre în război de partea Ungariei când la Bucureşti erau prezenţi pretutindeni, la cluburi politice, reuniuni literare, membrii elitei româneşti transilvănene, o elită foarte legată de patrie, de iubirea pământului românesc, a istoriei noastre. Octavian Goga când locuia la Budapesta şi avea în faţă Dunărea scria poezia Oltul. Preţuia lucrurile autentice, româneşti, sărăcia de acasă, dorinţa de a-şi ajuta neamul.

Când la 29 aprilie 1918 înceta din viaţă, la Iaşi, Barbu Ştefănescu Delavrancea, un mare patriot, printre cei care au ţinut discursuri şi au fost prezenţi în biserică, refugiaţi în Moldova (Bucureştiul era ocupat) a fost şi Octavian Goga, care va rosti un sfâşietor „noapte bună, nene Barbule!".

Practic toate marile nume ale culturii româneşti din Transilvania erau în strânsă legătură cu cei din Regat. George Coşbuc trăieşte la Bucureşti, scrie versuri pline de revoltă cu ocazia tragicelor evenimente din 1907. Fără puternica legătură dintre elita culturală românească din Transilvania şi cea din Regat, simţămintele comune româneşti, unirea ar fi fost de neînchipuit.

Intrarea în război va fi de fapt o declaraţie politică de revendicare a Transilvaniei. Armata română trece Carpaţii şi atacă Austro-Ungaria. Era o catastrofă din punct de vedere tactic dar Ionel Brătianu punea mai mare preţ pe considerentele „istorice" decât pe cele militare. Atacaţi din sud de Bulgaria şi Turcia, ne retragem în Moldova. Sunt ani grei în care ţara face un efort colosal.

În final, România va realiza unitatea naţională cu preţul a peste 500.000 de morţi şi răniţi grav. Era cam jumătate din efortul şi jertfa de război a Marii Britanii şi mult superior efortului de război făcut de Statele Unite ale Americii! Astăzi pare de neimaginat cum s-a putut susţine o armată de aproape 1 milion de combatanţi, mobilizaţi vreme de 3 ani.

Şi faptele mari nu se opresc aici. Vreme îndelungată susţinem frontul în condiţiile în care armatele ruseşti aliate sunt în descompunere, bolşevizate. Suntem obligaţi să încheiem pacea de la Bucureşti, în mai 1918, după ce Rusia încheiase pacea cu Germania şi aliaţii acesteia. Au existat voci care au cerut sacrificiul armatei române în numele principiilor onoarei, aceleaşi invocate de Carol I în 1914. „Ne retragem în Basarabia şi luptăm până la capăt". Suna demn, dar, vai, atât de înşelător şi dezastruos! Şi iată de ce: România era obligată prin tratatul de capitulare din mai 1918 să demobilizeze armata. Oficial va fi demobilizată, în mod real nu. Un mare număr de trupe de elită, care aveau 2 ani de lupte în spate, vor fi camuflate, astfel încât în toamna anului 1918 armata română a fost capabilă într-un timp record să fie pe picior de război. Va conta enorm. Fără protecţia armatei nici nu ar fi intrat în discuţie să se poată realiza unirea, atât cu Basarabia cât şi cu Transilvania. Este adevărat că în ambele cazuri avem de-a face cu decizia liberă a unor organisme reprezentative, dar pentru ca acestea să se poată organiza, întruni, aduce oamenii la mari manifestări populare, este nevoie de protecţie, în caz contrar adversarul ar fi subminat asemenea pregătiri, ar fi organizat acţiuni provocatoare şi ar fi contrapus falşi reprezentanţi.

Practic, fără aportul serviciilor secrete ale armatei, conduse de Traian Moşoiu, nu s-ar fi putut organiza Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia.

Este de notat rolul deosebit al lui Iuliu Maniu, cel care negocia cu reprezentanţii guvernului maghiar, şi care se va pronunţa pentru separare.

În 1918 erau create premisele pentru realizarea marilor fapte politice, dar nimic nu s-a realizat de la sine. Totul a presupus îndrăzneală, credinţă, conştiinţa misiunii istorice. A existat apoi o puternică susţinere populară, oameni dispuşi să facă mari sacrificii pentru un interes comun, obştesc.

Este impresionantă starea sufletească a populaţiei. Există momente când fondul profund iese la suprafaţă. Astfel, în timpul bătăliilor de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, din Moldova, ţăranii din Muntenia ocupată ieşeau noaptea pe drumuri cu lumănări aprinse pentru a le călăuzi sufletelor celor morţi pe front pe drumul întoarcerii acasă. Un asemenea neam nu poate pieri, el cunoaşte veşnicia.

Cea mai frumoasă zi

Ziua de 1 decembrie 1918 reprezintă momentul în care la Alba Iulia peste 100.000 de oameni aclamau unirea cu ţara. Lucian Blaga avea să scrie: „În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună".

Dar 1 decembrie este şi sfârşitul unui proces istoric, de realizare a statului naţional unitar, înainte de Alba Iulia, a fost 27 martie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău votase unirea cu ţara, a fost 28 noiembrie, când Congresul general al Bucovinei vota şi el unirea cu ţara, iar actul unirii era înmânat regelui Ferdinand aflat la Iaşi.

Jocul strategic dintre România şi Austro-Ungaria început în 1867 se sfârşea în 1918. România nu a gândit în 1916, când a intrat în război, pragmatic, şi-a urmat misiunea istorică. Pe frontul de est Puterile Centrale germane şi austro-ungare erau mai puternice, dar Bucureştiul nu a ţinut cont de bunul simţ comun.

În sfârşit, 1 decembrie înseamnă şi întorcerea în capitală a regelui şi a oficialităţilor din Moldova. Iată cum descria un martor ocular evenimentul: „Am văzut gările înţesate de mulţimea care se apropia ca valurile mării, îndesându-se să vadă pe rege şi pe regină, să-i atingă, să se bucure de ei. Noi, care am trăit acele momente, niciodată nu vom putea uita entuziasmul acelei bucurii naţionale. Familia regală revenea într-o românie curată şi liberă".

Bucuria reîntoarcerii acasă, bucuria reîntregirii familiei româneşti. Dar şi bucuria învingătorului. Trecusem printr-un război cumplit şi câştigasem. La sfârşitul slujbei de la Mitropolie, generalul Eremia Grigorescu va înmâna regelui Ferdinand I cartea de mareşal.

Regina Maria nota în memorii: „Oraşul înnebunise complet. Aveam senzaţia că până şi casele şi pietrele din calarâm strigau, ovaţionau, se bucurau împreună cu mulţimea. Noi înaintam printr-un nesfârşit tumult de puternice ovaţii. Peste tot fluturau steaguri la ferestre şi pe acoperişuri era plin de lume, ca să nu mai vorbim de străzi".

Preoţii erau prezenţi în fruntea convoaielor militare, binecuvântând drapelele, trecând pe sub arcuri de triumf încropite ad-hoc. Punctul terminus era Piaţa Universităţii. Kilometrul 0 al românismului era reprezentat de statuia lui Mihai Viteazul.

Epilog

Momentul de triumf de la 1 decembrie 1918 nu a însemnat şi pacea. Austro-Ungaria prăbuşită va lăsa în loc o Ungarie dornică de revanşă, indiferent că avem de-a face cu regimul bolşevic al lui Bela Kun, zdrobit prin intrarea armatei române în Budapesta în 1919, sau de regimul fascist al lui Horty.

Tratativele de pace de la Paris au însemnat lungi lupte diplomatice pentru a i se recunoaşte României ceea ce Ionel Brătianu trecuse foarte clar în tratatul prin care intrasem în război, şi ceea ce obţinusem pe teren, prin forţe proprii şi prin voinţa populaţiei româneşti.

După 1918 statul român va realiza o dezvoltare economică accelerată, depăşind în scurt timp nivelurile înregistrate înainte de război, dar unirea provinciilor româneşti cu patria nu rezolva şi starea deplorabilă în care se găseau românii, felul cum erau trataţi, ca popor inferior, desconsideraţi, ţinuţi departe de mecanismele puterii şi însuşirii bogăţiei.

Deşi în toate provinciile românii reprezentau marea majoritate a populaţiei, structura etnică a oraşelor era dominată de minoritarii care deţinuseră până atunci puterea şi beneficiaseră de avantajele acesteia.

Este halucinant să constaţi că la 1930 Cernăuţiul nu avea decât 27% români, Clujul doar 34%, Braşovul doar 32%, Târgu-Mureş 25% iar Timişoara 26%.

Deşi marile latifundii din Transilvania au fost desfiinţate prin reforma agrară, în continuare românii erau lipsiţi de capital şi de forţă economică. Spre exemplu, în 1938, după 20 de ani de administrare românească, doar 17% din firmele de comerţ din Basarabia erau deţinute de români, 36% din cele din Transilvania, 47% în Banat, 14% în Bucovina, 21% în Crişana! Chiar în Moldova, românii nu deţineau decât 40% din firme.

Abia distrugerea de către comunism a sistemului economic capitalist, din considerente ideologice, precum şi industrializarea accelerată coroborată cu dezvoltarea oraşelor cu noile cartiere muncitoreşti, migrarea la oras a tinerilor de la țară prin democratizarea mediului universitar, va reechilibra etnic peisajul vieţii urbane din provinciile istorice ale României, cu preţul greu cultural şi uman pe care l-a presupus regimul comunist.

Care a fost destinul eroilor de la 1918?

Regele Ferdinand şi omul politic Ionel Brătianu vor înceta din viaţă, amândoi, în 1927, ultimul încă tânăr, în condiţii considerate de unii istorici ca fiind suspecte. Suferise după război o serie întreagă de campanii violente prin care se dorea înlăturarea sa, pentru a lăsa locul „funcţionării democratice a statului român". A fost artizanul negocierilor cu Antanta în 1916 dar va fi nevoit să se retragă de la Conferinţa de Pace de la Paris, în 1919, fiindcă nu era „flexibil" cu cererile marilor puteri.

Disparitia lor va prilejui în scurt timp reîntoarcerea în ţară a fiului cel mare al lui Ferdinand, devenit apoi regele Carol al II-lea, dezertor în timpul războiului şi ostracizat din ţară de rege şi de Ionel Brătianu.

Regina Maria, atât de iubită de români, va trebui să sufere un tratament dur din partea lui Carol II-lea, care va căuta să o izoleze şi să-şi impună amanta, pe Elena Lupescu. Se va stinge din viaţă în 1938. Trenul care o aducea în ţară, pe o căldură toridă, era stropit cu găleţi de apă în fiecare gară de şiruri nesfârşite de ţărani, care nu puteau uita că regina îşi scotea mănuşile din mâini în timpul războiului pentru a lăsa a fi sărutate de buzele soldaţilor bolnavi de tifos.

Iuliu Maniu şi mulţi dintre membrii elitei politice interbelice care au avut contribuţii importante în evenimentele din 1918 vor sfârşi ca „bandiţi" şi „trădători" în temniţele comuniste de la Aiud sau Sighet.

Fruntaşii politici şi ofiţerii români din Basarabia vor fi vânaţi fără milă de NKVD, ucişi sau trimişi în lagăre, după 1940.

În final, o întrebare pentru cei care citesc acest material: oamenii care au făcut posibilă cea mai frumoasă zi a naţiunii române au plecat demult dintre noi. Mai sunt azi însă valabile crezurile lor

 

Predici la duminici și sărbătoriDuminică, 02 Decembrie 2012 10:56 Scris de: Pr. Dorin Octavian Picioruș

Iubiții mei,

în vechime, zidurile Ierihonului au căzut prin puterea lui Dumnezeu [Iis. Nav./ Iosua 6, 20,cf. LXX], pe când în Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43], orbul din Ierihon, tot prin puterea Lui, a văzut [v. 43].

Pentru că Dumnezeu și când ne privează de ceva…și când ne umple de daruri…e bun!

E foarte bun cu noi…

De aceea și orbul a cerut mila Lui [v. 38]…care ne dă viață, care ne dă sănătate, care ne dă bucurie, care ne dă vedere…

Și observăm din atitudinea orbului că vindecarea e milă dumnezeiască…și că adevărata vedere vine din mila lui Dumnezeu, e darul Lui…și nu ceva primit prin naștere.

Da, vederea fizică, a ochilor, e darul Lui primit la naștere…dacă ne naștem fără traume fizice…

Dar vederea duhovnicească, vederea de sine…adică pocăința…și, mai apoi, vederea lui Dumnezeu…sunt darurile Lui în urma curățirii noastre de patimi.

Adică vin în urma efortului nostru smerit, plin de umilință…ca daruri ale iubirii Sale de oameni.

Și când tot ne rugăm…și cerem…ca Domnul să ne miluiască…cerem, de fapt, ca Dumnezeu să ne dea să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne vedem adevărul faptelor noastre, adevărul ontologic, care e pasul spre intimitatea cu El.

De aceea nu sporim…duhovnicește…pentru că nu începem cu începutul!

Iar începutul nu e să așteptăm…vedenii, minuni, înțelegeri dumnezeiești…ci să ne vedem păcatele în adâncimea urâțeniei și a nebuniei lor.

Începutul e să stăm aproape de Ieriho…de mireasmă sau de cale…adică de frumusețea slavei Lui.

Să stăm aproape de El…văzându-ne orbirea, întunecarea, întunericul din lăuntru…

Începutul e să te conștientizezi prin rugăciune, prin faptă bună, prin asceză…să te conștientizezi pe tine…prin ceea ce faci.

Pentru că Ortodoxia gândește rugându-se…sau gândește muncind…sau gândește pocăindu-se…și nu gândește psihologist…gând după gând…fără să intre în viața practică…

Adică aidoma orbului, care așteaptă milă rugându-se…care iese în stradă pentru viața lui…care nu tace pentru sănătatea lui pentru că vrea să trăiască, să fie viu!

Iar cei care nu știu cum sunt ortodocșii…cred că ei sunt niște indolenți în viața reală, niștevisători…

Însă rugăciunea neîncetată, pe care o lucrăm în adâncul ființei noastre…e plină de vioiciune, de așteptare, de atenție, de încordare, de luptă pentru…viața noastră duhovnicească.

Noi luptăm cu demonii în adâncul nostru, cu zgomotele de tot felul, cu prostia altora și cu patimile noastre, cu răutatea altora și a noastră, cu diverse bariere ideologice, cu cutume lipsite de evlavie.

Noi nu dormim niciodată!

Nici când dormim…nu dormim…ci priveghem…

Pentru că a dormi înseamnă să nu ai așteptări…să nu ai griji reale…să nu ai iubiri.

Însă noi avem iubiri…și avem așteptări…și multe proiecte vizibile și invizibile…pentru noi și cei din jurul nostru.

Pentru că e nevăzută încordarea, grija, rugăciunea, iubirea noastră…seriozitatea noastră…

Ea se vede din apropiere…când analizezi faptele noastre.

Dar de la depărtare se vede…numai ceea ce se vede…

De aceea, pentru a fi aproape…de mila Lui…trebuie să nu îți pese…de cei care îți spun…să taci!

Să nu taci…câtă viață vei avea…ci să strigi spre El!

O strigare din toată ființa…o strigare cu toată ființa…o strigare care ajunge la El, la Dumnezeul nostru.

Pentru că orbul a știut ce să ceară…tocmai pentru că a știut de ce suferă.

Și Domnul ne arată în v. 42 că pistis/ credința, cf. GNT, vede mântuitor…vede bine…vede profund…pentru că Îl vede pe Cel singur de dorit.

Și când Îl vezi pe El, când Îl simți pe El, când I te închini Lui prin tot ceea ce faci și spui…atunci Îl lauzi pe El [v. 43].

„Doxazon ton Teon” [v. 43, cf. GNT], spune textul grecesc, adică „doxologind/ lăudând pe Dumnezeu”.

Pentru că spui cuvinte despre El…numai când ești plin de slava Lui.

Și când ești plin de slava Lui ești plin de vedere, de discernere reală a lucrurilor.

Ai minte clară…frumoasă…cuvioasă…

Tocmai de aceea nu e de încurajat credinciosul sau asociația religioasă…care nevăzândlucrurile Bisericii în profundul lor…iscă tot felul de tulburări neavenite/ inutile.

Pentru lucrurile de finețe ale vieții duhovnicești și sociale…e nevoie nu doar de citiri, derepetitori din cărți…ci de oameni care întrupează cărțile la modul personalizat.

Și se observă că unde e discernământ…nu se nasc facțiuni extremiste, foarte pline de „adevărurile lor” dar lipsite de adevărurile tuturor.

Spre exemplu, mai ieri, unii militau pentru „guvern naționalist-militar”, adică pentrudictatură, Mihail Neamțu asimilează „inima” din Mt. 6, 21 cu sloganul coaliției sale, aceeași coaliție își pune sigla politică pe calendarul nostru, ortodox, mulți politicieni se fotografiază lângă oameni ai Biserici, în Biserici și la Sfintele Moaște…dar apoi uită „cu ce” sau „prin cine” au câștigat încrederea oamenilor.

Însă când vezi…lucrurile nu te mai lași manipulat.

Știi să alegi pentru viitorul tău…și al copiilor tăi.

Iar în ianuarie-februarie 2012 și în vară, la Referendum…românii au spus răspicat ceea ce vor.

Pentru că românii, de 2.000 de ani, sunt un popor care a știut ce vrea.

Și ceea ce vrea poporul român e să trăiască pașnic în țara lui, fără să fie mințit, fără să fie escrocat, fără să fie umilit…să trăiască și să iubească și să creadă în valorile sale…și nu în te miri ce fantasme.

Astăzi, în prima duminică a lui decembrie 2012…și după ziua unirii tuturor românilor…avem tricolorul și tot ceea ce reprezintă el în lacrimile noastre…în speranțele noastre, în rugăciunile noastre…fără ca prin asta să fim disprețuitori față de valorile fundamentale ale altora.

Și am dovedit-o și o dovedim, de secole, prin ospitalitatea noastră, prin bunul nostru simț, prin munca și dăruirea de care suntem capabili.

Iar dacă, în anii din urmă, câteva decenii de comunism ne-a schilodit fața sufletului…eu văd…și vedem foarte mulți dintre noi…cum se limpezește lăuntrul nostru, cum începem să ne unificăm interior, să ne redescoperim identitatea…

Și asta înseamnă maturizare!

Suferințele, sărăcia, credința, așteptările, munca, ne maturizează în mod constant…

Și de aceea mă bucur pentru noi ca nație…și pentru fiecare în parte…când dovedim că știmcine suntem…și ceea ce vrem.

Dumnezeu să ne binecuvinteze și să ne întărească în toate zilele vieții noastre, pentru ca să vedem ceea ce e bun, ceea ce e frumos și unificator pentru noi toți. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș - Teologie pentru azi)

 

Ziua națională - 1 decembrieJoi, 29 Noiembrie 2012 15:05  

Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi, totodată, realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 Decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Naţională a României.

Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor.

Spectacol simbolic şi instructiv: mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile Cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc. În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român. Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului (n. r.: Vasile Goldiş – fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, deputat în Parlamentul României, ministru al Culturii, fost redactor al ziarului Românul, cel care în calitate de preşedinte al delegaţiei ardelene a adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand actul Unirii adoptat la Alba-Iulia).

Marea Adunare de la Alba-Iulia proclamă dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre. Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte: Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate – cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană -, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române şi exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului, au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei. La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită...

(www.1decembrie.ro)

 

Ziua națională - 1 decembrie Joi, 29 Noiembrie 2012 15:22  

”Unirea naţional-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvârşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpânire ungurească, austriacă sau rusească, stăpânirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de putere hotărâtoare în noua întocmire a aşezământului de pace europeană. De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna - potrivit adevărului - ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă " sărăcia şi nevoile şi neamul", rămânând împotriva, tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămoşesc în care, ca într-un liman de mântuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.” (Nicolae Iorga)

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v4.4) starts here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v4.4) ends here -->

 

 

Predici la duminici și sărbătoriVineri, 30 Noiembrie 2012 11:25

Iată că încet, încet se apropie Sărbătorile Galaţiului. Pregătirile au şi început să aibă loc prin oraş: au fost montate beculeţe colorate, au început primele vânzări de obiecte tradiţionale ale meşterilor populari (vase tradiţionale, coşuri împletite, costume populare, măşti, lumânări parfumate, turtă dulce, colaci secuieşti etc.), precum şi unele mai puţin tradiţionale (blănuri, căciuli, lumânări made în China, bâte de baseball, pisici de pluș care miaună, păpuşi în formă de vrăjitoare, grătare, mici, vin fiert etc.). Să nu uităm de tarabele de jocuri de noroc, de baloanele de toate mărimile şi formele… Să vedem, ce altceva ar mai fi? Ah, da, ar mai fi pregătirile pentru concertele ce vor avea loc în aceste zile, amerindienii care cântă, dansează şi vând CD-uri, precum şi aglomeraţia de pe străzi: peste tot, oameni pătrunşi de bucuria cumpărăturilor, care se distrează, care se bucură de Zilele Galaţiului.

”Foarte bine că se bucură” vom zice, ”foarte bine că sărbătoresc Zilele Galaţiului”. Cum să nu sărbătorim un eveniment atât de important, care este doar o dată pe an? Cum să nu profităm de ocazie pentru a ne cumpăra lucruri tradiţionale, pe care altfel nu am avea ocazia să le achiziţionăm? De ce să nu încercăm să cunoaştem şi alte culturi, precum cea a indienilor din America, şi să ne bucurăm şi de cântecele lor?

Şi totuşi, cu atâta sărbătoare şi voie bună, cu atâtea cumpărături, oare nu uităm noi ceva? În modul acesta putem, într-adevăr, să sărbătorim foarte bine Zilele Galaţiului. Însă unde este Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul spiritual al acestui oraş, în toată această agitaţie? Unde este sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei? Cât de mult ne interesează zilele acestea de “cel dintâi chemat” de Hristos, în afară de faptul că mulţi îşi sărbătoresc onomastica? Ce loc are în inima şi în preocupările noastre apostolul? Oare nu scăpăm din vedere cel mai important lucru din cadrul acestor sărbători, şi anume sensul, pe Sfântul Apostol Andrei însuşi? Nu e paradoxal să-l sărbătorim în atâtea feluri, însă să nu ne ducem la el?

Suntem oare conştienţi cât de important a fost rolul Sfântului Apostol Andrei în creştinarea neamurilor, inclusiv a geto-dacilor, pe teritoriul de astăzi al României? Şi câţi dintre noi ştiu că putem să-l găsim pe acesta, pe ocrotitorul spiritual al oraşului Galaţi, şi al întregii Românii, chiar în Galaţi, la Catedrala Episcopală? Acolo ne aşteaptă racla cu sfintele moaşte ale mai multor sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, printre care şi părticele din moaştele Sfântului Apostol Andrei şi din crucea în formă de X pe care a fost răstignit cu capul în jos. Ne dăm noi seama cu adevărat că de aproape 2000 de ani, moaştele sfântului tămăduiesc trupurile şi sufletele credincioşilor, iar acum noi îl avem atât de aproape?

Cum îl cinstim noi pe cel care s-a lepădat de toată tulburarea lumească şi a devenit mai întâi ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul, cel care atunci când L-a cunoscut pe Mântuitor, a vestit fratelui său Petru: “Am aflat pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos” (Ioan 1, 41)?

Cum urmăm noi modelul celui care, pescar fiind, a dat ascultare Domnului nostru Iisus Hristos când a zis: “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19)?

Cum ne închinăm noi Sfântului Apostol Andrei, “cel întâi chemat”, care a urmat pe Hristos şi şi-a închinat întrega sa viaţă propovăduririi Adevărului, a dreptei credinţe, a lui Dumnezeu cel adevărat?

Cum mulţumim noi celui care, “cel întâi chemat” fiind, ne-a chemat şi pe noi la mântuire, cel datorită căruia românii “s-au născut” creştini?

Nu-i nimic dacă ne bucurăm şi de unele din aspectele laice ale acestei sărbători, atâta timp cât păstrăm măsura şi nu scăpăm din vedere esenţialul: pe Sfântul Apostol Andrei…

Așadar, să nu sărbătorim doar Zilele Galaţiului, ci mai ales Sărbătoarea Sf. Apostol Andrei, care este însuşi sufletul acestui oraş binecuvântat prin ocrotirea sa! Să profităm de acest prilej pentru a ne apropia cu adevărat de Sf. Apostol Andrei, de Biserică, închinându-ne la sfintele sale moaşte, participând la diversele manifestări religioase din aceste zile organizate de Arhiepiscopia Dunării de Jos, dar şi încercând să urmăm modelul de viață al acestui mare sfânt, care a murit tocmai pentru a da şi nouă, celorlalţi, curajul de a răspunde cu toată hotărârea la chemarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos!..

doamne ajuta.

 

Predici la duminici și sărbătoriVineri, 30 Noiembrie 2012 11:30 Scris de: Pr. Dorin Octavian Picioruș

Iubiții mei,

din păcate, cei mai mulți dintre români „știu” despre Sfântul Andrei că de ziua lui se pune grâu la încolțit… iar șoferii că există un semn, la trecerea de linie de cale ferată, care se numește Crucea Sfântului Andrei.

Puțini știu câte ceva despre viața lui… sau despre Sfintele lui Moaște.

Mai recent…tot mai mulți au aflat că el este evanghelizatorul nostru, al românilor…și că există locuri, în Dobrogea, care amintesc de propovăduirea lui.

Însă cunoașterea Sfântului Andrei prin viața lui… dar, mai ales, prin rugăciunea către el e ceea ce noi avem nevoie să facem.

Pentru că datele despre Sfinți trebuie să ne ajute în rugăciunea noastră față de ei.

Și e foarte important de reținut că Sfântul Apostol Andrei, ca și Sfântul Ioan Evanghelistul, au fost feciorelnici. Nu s-au căsătorit niciodată…

Au iubit fecioria…și fecioria i-a umplut de multă curăție, seninătate, bucurie dumnezeiască…

Născut în Betsaida Galileii și fiind fratele Sfântului Apostol Petru, Sfântul Andrei se ocupa și el cu pescuitul.

A locuit în Capernaum potrivit Mc. 1, 29…și e numit „cel dintâi chemat” la apostolat tocmai pentru că a fost chemat primul de Domnul, potrivit In. 1, 40.

Asta după ce, mai înainte, fusese ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul…

Și după Cincizecime, Sfântul Andrei a venit și în părțile Dobrogei și a propovăduit strămoșilor noștri.

 

 

Plecând în Grecia…a fost martirizat pe o Cruce în formă de X , la Patras, în data de 30 noiembrie 60 d. Hr.

Și cu toate că știm puține lucruri despre Sfântul Andrei… pe baza acestora putem să ne rugăm lui… ca să ne învețe să-I slujim Domnului.

Căci de acest lucru avem noi nevoie: de bărbăție duhovnicească, de nădejde frumoasă,viguroasă, în ajutorul lui Dumnezeu.

Și observați ce înseamnă predică marcantă… dar și receptivitate a auditoriului.

Pentru că predica lui, a Sfântului Andrei, a dăinuit peste timp…tocmai pentru că a găsit sol bun, inimi credincioase în strămoșii noștri.

Căci nu se poate explica altcumva perenitatea credinței ortodoxe în spațiul românesc fără un început bun, apostolic, pus de Sfântul Apostol Andrei și, după cercetări mai recente, și de Sfântul Apostol Filip…dar și de continua lucrare a ierarhiei bisericești de aici, timp de 2000 de ani, care, după datele concrete, și-a făcut treaba…

De aceea insist asupra ideii că întotdeauna trebuie să facem lucruri durabile…și nu superficiale.

Dacă ne grăbim, dacă încercăm să furăm ochii altora… nu reușim, în definitiv, decât să ne simțim neîmpliniți cu ceea ce facem.

Iar Sfântul Apostol Andrei, ca toți Apostolii Domnului, și-a făcut treaba din plin.

Propovăduirea lor a rămas, frumusețea sufletului lor se vede din viețile lor, din minunile lor, din Sfintele lor Moaște…și din modul cum ei au schimbat istoria lumii…

De aceea să ne rugăm Sfântului Andrei cu bucurie și cu pace, cu încredere în prezentul și viitorul Bisericii, al României și al întregii umanități!

Să ne rugăm Apostolului/ Evanghelizatorului nostru cu încrederea că el ne poate îndruma spre a păși în viitorul nostru ca Biserică și nație.

Pentru că nu trebuie doar să trăim… ci să trăim autentic ortodox și cu simțiri responsabile pentru Biserica, națiunea română, limba, tradiția și parcursul nostru european și mondial.

Să ne odihnim frumos azi, în ziua noastră duhovnicească națională…dar și mâine…în ziuaunității noastre naționale!

Să arătăm cât de frumoși suntem când ne iubim credința, țara, neamul, limba, tricolorul, identitatea…

La mulți ani!… și să avem parte de multă bucurie dumnezeiască în viața noastră. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș - Teologie pentru azi)

 

BisericiMiercuri, 28 Noiembrie 2012 18:27 Scris de: Super User

În perioada 27-30 noiembrie 2012 la Catedrala Arhiepiscopală din Galați au fost puse spre închinare moaștele Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul orașului Galați și al țării noastre, moaștele Cuviosului Patapie și moaștele Sfântului Ierarh Luca al Crimeei.

Eu am fost astăzi dimineață împreună cu soția mea și cu sora ei, să ne închinăm sfinților și să cerem ajutor pentru mântuire și pentru famiiliile noastre.

 

 

 

Ziua națională - 1 decembrie 2012Miercuri, 28 Noiembrie 2012 14:10 Scris de: Super User

Vă invit cu bucurie să ascultați un frumos colind dedicat Unirii românilor la 1 decembrie 1918, pe versurile lui Adrian Păunescu și în interpretarea lui Ștefan Hrușcă.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v4.4) starts here -->

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v4.4) ends here -->

 

1. Bat clopote cântând reîntregirea
Şi sufletul ia foc în clopotari
Întâi decembrie ne e unirea
Şi strălucirea României Mari
Mihai Viteazul intră-n catedrală
Şi are harta Daciei în mâini
Într-însul Burebista se răscoală
Şi-apoi pe vatra lui se nasc români

 

R: Cât flamura roş-galbenă-albastră
Ne este prag şi steag şi ideal
Veniţi români, veniţi la Mecca noastră
Veniţi la Alba Iulia-n Ardeal

2. Şi iar începe clopotul să bată
Şi sângerează sutele de ani
În osul naţiei se-aude-o roată
Muşcând din Horea, Cloşca şi Crişan
Şi iar la Alba Iulia ni-i flancul
Pe care ardem şi ne batem toţi
Când dinspre Apuseni răsare Iancu
Ca un Isus Cristos cu chip de moţ

3. Dar e un an care nicicând nu trece
Un an pe care-n veci îl vom dori
O mie nouă sute optsprezece
Al nostru an de fiecare zi
Ne fie el de-a pururea an-noul
În lupta cu problemele de azi
Cântăm din Alba Iulia eroul
Pe reîntregitorul cel viteaz


Versuri: Clopotul Reîntregirii - Adrian Păunescu

Femeie și mamă

Miercuri, 28 Noiembrie 2012 16:56 Scris de: Super User

A spune ”babă” unei persoane în vârstă este un gest urât, care rănește. Totuși am folosit acest termen în titlu pentru a răspunde celor care încă sunt nedumeriți de ce sunt mai mulți bătrâni la Biserică decât tineri.

Mai întâi de toate aș vrea să ne punem de acord asupra definiției termenului de bătrân. De la ce vârstă poate fi considerată o persoană îmbătrânită? Răspunsul ar putea fi dat într-o temă de doctorat, și concluzia ar fi că până la urmă toți suntem tineri, pentru că toți suntem veșnici, și vom trăi veșnic, unii în veșnicia împărăției lui Dumnezeu, alții în veșnicia iadului.

Când ești copil, persoanele de 50 de ani ți se par bătrâni, iar cei de 60-70 de ani moși și babe, și asta pentru că părinții tăi sunt tineri, au până-n 30-35 de ani. Dar apoi crești, devii adolescent, și părinții tăi înantează în vârstă, și din acel moment începi să muți mental limita bătrâneții mai sus, pentru că realizezi că părinții tăi sunt tineri la 40 de ani. Trece timpul, ajungi la casa ta și ai părinți de aproape 50 de ani și nici atunci n-ai să spui că părinții tăi sunt în vârstă... ba dimpotrivă, sunt oameni maturi, oameni în toată firea.

Atunci înțelegi de ce ai auzit pe unii oameni spunând de o anumită persoană că a murit de tănără, la 50 de ani. Treci de 30 de ani și realizezi că și 60 de ani e o vârstă venerabilă și nu le poți spune părinților tăi că sunt bătrâni... și atunci înțelegi că de fapt continua repoziționare a limitei bătrâneții în mintea ta are de fapt o cauză precisă: Nu vrei să moară cei dragi ai tăi, și nu accepți că sunt bătrâni... parcă vrând ca prin această neacceptare să le mai prelungești viața.

Treci de 40 de ani, ai familie, copii mari, iar părinții tăi au aproape 70 și începi să înțelegi că nu doar ei îmbătrânesc ci și tu, ba chiar și copiii tăi de care noi mereu spunem că sunt în creștere. Chiar și copiii îmbătrânesc. Semnele bătrâneții se vad atât pe fața ta, cât și pe fața părinților tăi, și începi de acum înainte să te gândești că va veni o vreme și pentru ei să se mute la Dumnezeu. De la 70 de ani în sus e osteneală și durere, așa cum spune Psalmistul David. Și uite așa îi vezi pe părinții tăi cum se îmbolnăvesc și mor, și realizezi că ar fi vrut să trăiască mai mult, să facă mai multe, iar bătrânețea e doar o caracteristică a trupului lor, și nicidecum a sufletului.

Dacă i-ar reda Dumnezeu unui bătrân de 80 de ani, trupul de la 20, ați vedea câtă înțelepciune și creativitate se află într-un om „bătrân”. Tatăl meu are 54 de ani și îmi povestește că ar vrea să învețe și mai multe lucruri, să se specializeze pe noi meserii care se leagă de ceea ce face astăzi, iar eu mă uit la el și mă gândesc: „Oare de ce nu se gândește că va muri, și tot își face planuri, ca și cum ar avea 20 de ani?”. Iar răspunsul e simplu l-am intuit repede: pentru că nimeni nu vrea să moară. Pentru că omul are chipul lui Dumnezeu în el și este veșnic, și de aceea tata se comporta ca și cum ar trăi 1000 de ani.

Bătrânii noștri sunt doar bătrâni trupește, doar limitați în trup și nicidecum la minte. De fapt suferința și boala trupească le afectează și mintea uneori.

De ce vin mai mult bătrânii la Biserică?

Întrebarea capătă uneori o nunață greșită. E ca și cum ai spune: „Dacă vin numai bătrânii la biserică înseamnă că Biserica nu înseamnă nimic, nu face mai nimic”. Nu uitați că bătrânii sunt și ei oameni, au suflet și vor și ei să se mântuiască, la fel ca și cei tineri sau cei de vârsta a doua. Un suflet de om înaintea lui Dumnezeu înseamnă mai mult decât Universul întreg.

Mă gândesc oare peste 40 de ani, dacă îmi va mai da Dumnezeu viață, cum se vor uita tinerii în Biserică la mine? Vor zice unii probabil: „Uite-l și pe moșul acesta, îi este frică de moarte și vine la Biserică”. Dar nu știu că și eu am fost tânăr ca ei, și am venit de la vârsta de l8 ani la biserică, duminică de duminică, și sărbătoare de sărbătoare. Sunt bătrâni care poate au venit la biserică de când erau copii mici, de la câteva luni. Este oare cuviincios să-i denigrăm atunci când îi vedem în biserică?

Bătrânii din Biserică sunt tinerii de ieri, care au construit România de azi. Pe munca și inteligența lor trăim noi astăzi, pentru că am moștenit atâtea lucruri bune de la ei...

De ce vin mai mult bătrânii la Biserică?

Pentru că au mult mai pregnant în inimă conștiința că va veni o zi când vor muri.

Dar dacă Sfântul Vasile cel Mare spune că cea mai mare filozofie de pe acest pământ este gândul la moarte, înseamnă că bătrânii noștri sunt oameni de apreciat pentru că gândul la moarte îi schimbă, îi cheamă la Dumnezeu, îi îndeamnă la pocăință, le aduce aminte că toți țărână suntem și ajungem în pământul din care am fost creați.

Ori gândul la moarte e un lucru așa de benefic! Gândiți-vă la câți oameni tineri sau de vârsta a doua cunoașteți care nu cred în Dumnezeu, care sunt indiferenți față de Biserică, sau care nici nu vor să audă, ba mai mult și denigrează cele sfinte! Sunt mulți! Plăcerile vieții, puterea tinereții, slava lumească te păcălesc de multe ori să uiți de Dumnezeu, și tocmai de aceea te dai zmeu și spui că n-ai nevoie de credință, de Biserică și de preoți. Dar când vin necazurile, bătrânețea, boala, singurătatea și suferința, atunci ofertele lumii nu fac două parale, și gândul la moarte te sperie, și te impulsionează să acționezi, să faci ceva. Așa se face că pe unii oameni doar gândul la moarte îi smerește și îi întoarce către Dumnezeu.

În fața lui Dumnezeu suntem toți oameni, pentru că El ne știe din pântecele mamei noastre și până la moarte, știe cum vom arăta peste 30 de ani, cum am fost și cum vom fi, ba știe și cum ne vom trăi viața în veșnicie.

Astfel în Biserică înainte lui Dumnezeu nu există moși, babe, tineri, sau copii ci există oameni cu suflet veșnic și dorința Lui e să ne mântuim toți. Dacă unii vin la Biserică de la 5 ani e minunat, dar El îi primește și pe cei care fac pasul spre credință la 70 de ani, sau chiar pe patul morții.

Bătrânii din biserică ar trebui să ne bucure, pentru că sunt suflete de oameni salvate, sau cel puțin pe calea mântuirii, pe calea îndreptării sufletelor.

Sunt mai mulți decât tinerii, întotdeauna va fi așa, pentru că sunt mai înțelepți și mai conștienți de sufletul lor și de trecerea în viața de dincolo.

E adevărat că uneori lipsa tinerilor dintr-o parohie poate fi pusă în vina păstorilor de suflete, dar totuși să nu-i denigrăm pe bătrâni. Ei sunt părinții, bunicii și străbunicii noștri.

Dacă ne-ar arăta Dumnezeu cât bine fac bătrânii lumii noastre!

Dacă ne-ar arăta ce suflete lămurite în focul vieții au ei! Ce sfaturi minunate ne-ar putea da.

Nu-i denigrați pe bătrâni pentru că viața ne va așeza în locul lor peste ceva timp!

Doamne ajută!

 

IertareaLuni, 26 Noiembrie 2012 11:40  

Da, de multe ori simțim că iertarea pe care i-o acordăm aproapelui nostru presupune să acceptăm o nedreptate... presupune să ne călcăm pe propriile principii și să fim îngăduitor cu celălalt. Observați că în titlu am trecut cuvântul „nedreptate” între ghilimele și asta pentru că veți vedea că în realitate a ierta înseamnă a mărturisi Adevărul, adică a-L mărturisi pe Însuși Dumnezeu.

La supărare mintea noastre se întunecă, iar sufletul se învrăjbește împotriva aproapelui, fără a mai putea fi rațional. Când mă cert aduc multe argumente pentru a-mi îndreptăți poziția în fața celuilalt, argumente care în acele momente par foarte pertinente, dar mai târziu, după ceva timp realizez că am mai spus și prostii, sau că îngăduința pe care-o clamez celuilalt, ar fi putut la fel de bine să mi se ceară și mie.

Iată de ce este mereu recomandat să amânăm discuțiile într-un moment când suntem liniștiți, pentru că atunci putem mai bine percepe poziția celuilalt.

O să vă povestesc ceva. Soția mea a participat odată la un team-building la munte împreună cu colegii. Aici reprezentații firmei care se ocupau cu pregătirea angajaților prin diferite cursuri și activități, le-au propus un joc. Jocul presupunea un scenariu de negociere / conflict între două părți, client și furnizor. După ce li s-a expus scenariu, au fost împărțiți în două tabere, dar nu li s-a spus dacă vor susține cauza clientului sau a furnizorului, ci au fost rugați să se pregătească pentru a participa în ambele poziții, iar ulterior, după câteva minute vor fi anunțați ce cauză vor trebui să susțină. Așa se face că fiecare echipă a fost nevoită să pregătească argumente pro și contra pentru ambele poziții... Ce a fost foarte interesant la acest joc era că argumentele pro pe care le pregăteai din postura de client trebuia să le contracarezi tot tu cu argumente contra din partea furnizorului. Atunci îți dădeai seama cu adevărat care erau motivațiile argumentațiilor celailalte părți. Atunci îți înțelegeai de fapt partenerul de conflict, și bineînțeles erai mai îngăduitor și mai atent la argumentele și nevoile lui.

Gândiți-vă puțin! Ce-ar fi dacă la ultima ceartă pe care ați avut-o, ați schimba puțin taberele. Tu ai fi celălalt și ar trebui să susții cauza lui. Imaginează-ți contextul social în care el trăiește, educația lui, firea lui, dorințele lui, și apoi încearcă să te gândești, tu ce-ai fi răspuns dacă erai în locui lui în acea ceartă. Stai și te gândește 15 minute la lucrul acesta, și i-ați rolul în serios și vei vedea cum cel puțin o parte din argumentele lui pe care tu le contracarai înainte, acum ți se par pertinente, ba mai mult, vei vedea cum începi să-ți vezi propria ipocrizie din argumentele tale și egoismul care te-au impulsionat spre acest conflict.

Acest exercițiu este minunat pentru că îți dai seama cât de resentimental ai fost față de aproapele tău, cât de mult l-ai judecat, fără să stai o clipă să-i înțelegi poziția... aruncând direct cu noroi și pietre asupra lui.

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să țip la fetele mele și să le cert, după ce făceau câte ceva, și după câteva secunde să-mi dau seama că n-au greșit deloc și că defapt datorită grijilor și stresului meu zilnic, cerințele lor mi se păreau inacceptabile... dar de fapt erau lucruri firești. Le certam degeaba, răutatea din minte țipa.

Ce vreau să spun este că de multe ori așa zisa nedreptate pe care o considerăm că ne-o face aproapele nu este chiar nedreptate, ci doar o percepem noi ca pe o încălcare a propriilor noastre principii... egoiste adesea.

Totuși noi creștinii știm că dreptatea lui Dumnezeu este alta decât dreptatea oamenilor, și că la baza Adevărului stă iubirea.

Un sfânt părinte spunea așa, că toate dogmele Bisericii Ortodoxe sunt idoli dacă le susținem fără să punem la bază iubirea.

Prin urmarea susținerea oarbă a unor principii morale în detrimentul iubirii față de aproapele, nu este îngăduită. Hristos ne-a arătat de atâtea ori că e mai bine să suportăm nedreptatea, și să arătăm iubire, decât să susținem dreptatea acuzându-i pe toți. Asta nu înseamnă să nu susții Adevărul, și nici nu înseamnă să accepți ereziile și minciuna, ci înseamnă să nu-l rănești sufletește pe aproapele tău. Adevărul iese la iveală din iubire și iubirea mărturisește Adevărul.

Mai degrabă vor simți oamenii Adevărul dacă le arătam iubire și îngăduință, decât dacă-i certăm pentru nedreptatea lor. Iată ce frumos spune Sfântul Apostol Pavel:

"Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi" (Coloseni 3 12-13).

Unde este dreptatea iertării, dacă aproapele tău ți-a greșit?

Păi iat-o: Tu îi ierți lui așa cum și Hristos îți iartă ție. Tu ceri îngăduință lui Dumnezeu pentru păcatele și neputințele tale, iar Dumnezeu cel Milostiv ți-o acordă. Din acest motiv și tu ești obligat moral să faci același lucru față de aproapele tău.

Prin urmre nedreptatea pe care o simți când ierți e un sentiment izvorât din egoism și dintr-o inimă acaparată prea mult de lucrarea celui rău.

Vedeți ce frumos pregătește Sfântul Apostol Pavel terenul sufletesc pentru a acorda iertarea. Nu poate ierta oricine ci doar cei apropiați de Dumnezeu, care se îmbracă cu milă și îndurare, cu bunătate, smerenie, blândețe și îndelungă-răbdare. Abia atunci prinzi putere să ierți din suflet și să treci peste „greșeala” aproapelui. Abia atunci sesizezi dreptatea actului iertării... pentru că abia atunci apropirea de Dumnezeu îți descoperă Adevărul în Persoană, nu în principii. Iar Adevărul este izvorul iubirii, pentru Hristos n-a venit să judece lume ci s-o mântuiască.

"Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă." (Matei 9, 13)

Oricât de nedreptățiți am fi ar trebui mai degrabă să suportăm prin îngăduință, decât să corectăm prin acuze. Iubirea corectează mai lesne decât orice argument al „dreptății”...

DOAMNE AJUTA.

 

Ziua națională - 1 decembrie 2012Luni, 26 Noiembrie 2012 12:07 Scris de: Super User

În aceste trei iubiri: de Dumnezeu, de Biserică şi de Neam, se cuprinde tot idealul sublim de viaţă al omenirii întregi şi al fiecărui om în parte. Ele constituie un triptic de viaţă, o Treime Sfântă a mântuirii noastre pe pământ şi din ceruri. Cu acest crez întreit de viaţă vei dobândi fericirea nu numai pe cea terestră, dar şi pe aceea care urmează după ce plecăm din această viaţă.

Prin iubirea pe care ne-o arată mai întâi însuşi Dumnezeu, noi venim pe lume şi apoi tot timpul în călătoria acestei vieţi “viem şi ne mişcăm prin El” şi suntem ceeace suntem. El e pentru noi “Calea, Adevărul şi Viaţa”. Şi tot El ne dă Haruri şi putere să ne călăuzim viaţă departe de păcat şi de toate primejdiile vieţii care ne-ar duce la pieire. Iată pentru ce El ne-a spus, că cea mai mare poruncă pentru noi e: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta” (Matei 22:37).

În cea de-a doua iubire, ceea ce se cere nouă ca oameni, e iubirea de Biserica Domnului nostru Iisus Hristos, care este împărăţia lui Dumnezeu pe acest pământ, de la care noi primim toate darurile cereşti, pe care Dumnezeu le-a adus nouă oamenilor pe pământ. Tot tezaurul cel sfânt dat la îndemână oamenilor, în această viaţă, Dumnezeu l-a încredinţat Bisericii. În ea se păstrează Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, ca într-un locaș sfânt, apărându-se de toate adausurile şi întinăciunile vrăjmaşilor ei. Şi tot în Biserică avem cele şapte Sfinte Taine, pe treptele cărora coboară către noi însuşi Dumnezeu cu Harurile şi Darurile Sale Sfinte. Şi Biserica se îngrijeşte prin slujitorii ei ca, aceste Haruri, să le primim cu toată sfinţenia, ca să ne sfinţească şi să ne întărească pe calea mântuirii.

Iată pentru ce s-a spus, cine are pe Dumnezeu de Tată, are Biserica de Mama.

În ceea ce priveşte iubirea de Neam, ea este cea de-a doua poruncă pe care ne-a dat-o însuşi Dumnezeu: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. (Matei 22:39).

Această poruncă e pentru noi oamenii tot atât de mare ca şi cea dintâi. Ea se începe prin a arăta iubirea ta mai întâi faţă de părinţii ce te-au născut şi crescut ca să fii ceea ce eşti, apoi faţă de fraţii şi surorile tale, de toate rudeniile şi de strămoşii tăi, adică de Neamul în care te-ai născut, respectând cu iubire toate ctitoriile şi instituţiile sfinte ale celor ce mai înainte de tine le-au creat pentru binele întregului popor. Şi cu smerenie să ne întrebăm fiecare dintre noi: „Ce avem noi pe care să nu le fi primit?”

 

Şi dacă tot ce avem, noi am primit de la slujitorii Bisericii, de la profesorii şcolilor, de la doctorii care au venit să ne vindece când am fost bolnavi, de la conducătorii ce s-au îngrijit şi au ocrotit cultura şi civilizaţia Neamului nostru, atunci se cade şi se cuvine să ne iubim Neamul din care ne-am născut şi ne-a ajutat să fim ceeace suntem în viaţă. Viaţa Neamului e viaţa noastră! Nu cu noi începe viaţa şi nici cu noi se sfârşeşte! De aceea, Sfântul Apostol Pavel face acest îndemn, tuturor creştinilor şi omenirii întregi: „Cinsteşte mai întâi Casa ta” (I Timotei 5:4), fă ceea ce este bun în viaţă, începând de la Casa ta, de la Neamul tău, în care să fie iubirea de Dumnezeu, de Biserică şi de Neam.

Prin aceste trei iubiri: de Dumnezeu, de Biserică şi de Neam, noi putem fi socotiţi, pe dreptul, fiii Părintelui Ceresc, copiii Bisericii şi tineretul şi cetăţenii Neamului din care facem parte cu toată fiinţa noastră. Atunci vei putea mărturisi cu psalmistul de demult:

„Eu am pe Domnul totdeauna înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clinti. Tu mi-ai arătat calea vieţii; în prezenţa Ta eu sunt plin de bucurie, în dreapta mâniei Tale sunt desfătările pentru totdeauna” (Psalm 15:8 şi 11).

 

Arhimandrit Mitrofor Vicar Dr. Vasile Vasilachi

10 Iunie 1990

New York City

(Prefaţa la “Întreita iubire de Dumnezeu, Biserică şi Neam “)

În fotografie: Elevii Liceului „George Emil Palade” din Satu Mare care s-au mobilizat cu toţii pentru a-și manifesta empatia cu toți românii care simt și gândesc românește. (Sursa: Pe tricolor e scris UNIRE)

doamne ajuta-

Predici la duminici și sărbători Sâmbătă, 24 Noiembrie 2012 11:21 Scris de: Pr. Dorin Picioruș

Iubiții mei, tinerii vor mai multe…decât pot iar bătrânii nu mai pot să facă multe din cele pe care le vor!

De aceea nu e bună tinerețea care vrea fără să poată…după cum nu e bună nici bătrânețea care nu își conștientizează neputințele, limitările…

Însă tânărul care face pe măsura la cât poate și bătrânul care se rezumă la cât mai poate…dar face totul pe măsura înțelepciunii sale…sunt cei care duc o nație mai departe…și ajută Biserica în mod real.

Pentru că noi trebuie să încurajăm tinerii…dar nu la orice lucru.

Noi trebuie să îi sprijinim să se cunoască pe ei înșiși…dar nu să îi ideologizăm în scopurile noastre meschine…și nici să ne împlinim, prin ei, frustrările personale.

Tinerii au potențial, au vigoare, au sănătate, au așteptări…dar nu toți sunt Enescu sau Sfântul Pavel.

Iar a le scoate coarne în cap, a-i face să se creadă cei mai răpitori de pe pământ, cei mai valabili, cei mai talentați…înseamnă a-i transforma în rebuturi.

Pentru că nu toți tinerii vor ajunge mari personalități în viața lor…după cum niciun handicap nu e de netrecut.

Trebuie să fim cinstiți cu cei tineri!

Să îi impulsionăm spre drumul lor, spre ceea ce vedem că pot face (dacă vedem acest lucru în ei…cu harul lui Dumnezeu) și nu să îi împingem, pe toți, spre aceeași direcție.

Pentru că fiecare are direcția lui…și nu sunt toți la grămadă…

Tânărul de azi, din Evanghelie (Luca 18, 18-27) a vrut un răspuns…pentru care nu era pregătit. A vrut un răspuns peste măsura lui…

Și l-a primit la modul dureros…

Alții însă sunt în stare să renunțe la avere, la serviciul lor, la casa lor, la demnitatea lor…la tot…pentru o ideologie, pentru o năzăreală, pentru o filosofie, pentru o obsesie, pentru o persoană iubită…

Însă puțini sunt cei care renunță la tot pentru Dumnezeu.

Sau, dimpotrivă, care nu renunță la nimic…au de toate…dar în inima lor se comportă ca și când nu ar fi legați de nimic și de nimeni…

Da, tinerii pot renunța!

Renunță la limba lor, la demnitatea lor, la firescul lor…din prostie…renunță la familia lor din teribilism…își iau viața din orgoliu…

Tinerii pot renunța…

Însă Evanghelia de azi nu e despre renunțare…ci despre căutarea desăvârșirii!

Despre căutarea lui mai sus, mai înalt, mai curat, mai frumos, mai sfânt…

Pentru că tânărul bogat de azi a vrut să știe ce e mai sus de starea lui…a vrut mai multul…dar s-a blocat în act…în deliberare…fără să mai vrea eliberarea survenită în urma actului.

Fiindcă nu averea…nu renunțarea la ea era desăvârșirea…ci eliberarea de presiunea/constrângerea/ ochii dulci ai averii e drumul spre desăvârșire.

Căci nu postul e eliberarea…ci ceea ce se coboară în urma postului în noi.

Nu ducerea la Mănăstire…sau milostenia e desăvârșirea…ci ceea ce se produce în noi după renunțare, după fapta bună, după asceză…e drum spre desăvârșire.

Pentru că desăvârșirea nu e act…ci stare!

Desăvârșirea e aprofundarea stării de renunțare continuă la tine…pentru ca slava lui Dumnezeu să te pătrundă și mai profund…

Căci dacă ești în stare să renunți la averi, la poziția ta socială, la tabieturile tale, la prietenii tăi…ești în stare să renunți continuu…

Renunțarea nu ca lașitate…ci ca biruință asupra posesiunii pătimașe.

Însă poți să renunți la toate…fără să te desparți de toate!

Pentru că oricât ai da…chiar dacă ai rămâne gol, sărac lipit pământului…totuși ai trup…și nevoi ale lui….și nu poți să renunți la ceea ce înseamnă supraviețuirea ta…

Așa că tinerețea poate să renunțe…la proastele ei obiceiuri…dar poate să învețe de la Dumnezeu și cum să fie paradoxală.

Pentru că ceea ce pare imposibil la oameni…la Dumnezeu nu e imposibil!

Cu Dumnezeu poți să te educi, poți să-ți faci familie, poți să te nevoiești, poți să te sfințești, poți să te umpli de erudiție, poți să îți împlinești vocația…

Da, nu e imposibil!

Și maturii și bătrânii care îți spun ție, tinere, că aceste lucruri sunt imposibile…sunt niște oameni ratați, care nu s-au lăsat cu totul în mâna lui Dumnezeu și de aceea nu s-a prea ales mare lucru de ei!

A te contamina de neîncrederea, de sarcasmul și de invidia lor…înseamnă a ajunge ca ei: un grețos…

De aceea, pentru a nu ajunge ca ei, fii ca tine!

Fii ca cel pe care Dumnezeu îl vrea!

Și dacă tu, tânărul de azi, te ratezi ca și mulți alții…nu propovădui ratarea celor care nu o cunosc!

Însă bătrânii reali sunt cei care au fost nişte tineri bătrâni.

Nişte tineri care au adunat, care au strâns cunoaștere, frumusețe, cumințenie, distincţie, asceză, care s-au creat ca niște persoane viguroase, comunionale, chintesențiale.

Căci ce să duci spre 50, 60, 70, 80, 90 de ani…în afară de erudiție și sfințenie?

Să duci basme despre cu cine te-ai culcat, de câte ori te-ai îmbătat, cu cine te-ai drogat, cu cine te-ai bătut la fotbal? Nu!

Ci omul real e o operă…în continuă finisare!

O operă a lui Dumnezeu plină de har…dar și de trudă, de învățare din căderi, de învățare din marile exemple ale umanității.

Așadar, iubiții mei, nu fiți tineri cu minte de copii și nici bătrâni cu minte de tineri!

Fiți oameni cu mintea lui Hristos, plini de multă cunoaștere, de multă bunătate, de multă renunțare la păcat…și la tot ceea ce stresează, în mod real, pe aproapele. Amin!

Iubirea aproapelui Sâmbătă, 24 Noiembrie 2012 12:40 Scris de: Diana Balan

Ne tot plângem ce rea e viaţa, ce greu ne este, cât de multe necazuri trebuie să îndurăm şi că nimeni nu ne ajută să le facem faţă. Parcă toate nenorocirile s-au adunat doar pe capul nostru. Şi totuşi, pretutindeni oamenii suferă, se zbat pentru existenţă în sărăcie sau boală. Doar că noi suntem mult prea ocupaţi cu grijile, cu nevoile noastre, încât uităm de ceilalţi. Nu vedem că şi ei au nevoie de ajutor, că poate sunt într-o situaţie mult mai gravă decât noi. Iar dacă vedem, spunem că nu ne priveşte supărarea altuia, că suntem şi aşa destul de împovăraţi de necazuri pentru a ne mai face griji şi pentru alţii.

E adevărat, avem şi noi supărările noastre, pe care trebuie să încercăm să le rezolvăm după propriile puteri. Dar aşa cum avem noi nevoie uneori de sprijinul celorlalţi, aşa au nevoie şi alţii de o mână de ajutor. Noi poate că îi avem pe cei dragi care să ne fie alături la nevoie. Alţii nu au nici atât. De aceea ar trebui să încercăm să fim sensibili şi la suferinţa celorlalţi. Până la urmă, cine ştie dacă nu ne vom afla vreodată şi noi într-o astfel de situaţie? Şi cum vom îndrăzni atunci să cerem cuiva ajutor dacă noi n-am fost dispuşi să-l acordăm la rândul nostru? Cum să le pese altora de noi dacă nouă nu ne pasă de ceilalţi? Ajutorul trebuie să înceapă de undeva. De ce n-ar începe de la noi?

Dar oamenii sunt nerecunoscători, vom spune. Nu vor şti să ne aprecieze efortul. Şi apoi nu e momentul cel mai potrivit pentru noi, nu avem nici timpul, nici energia necesară. Dar când e momentul potrivit? Când suntem veseli, lipsiţi de griji, nu ne gândim la ceilalţi. Atunci pur şi simplu trăim clipa. Nici când suntem trişti, în suferinţă, căci suntem prea ocupaţi cu problemele noastre. Dar oricât de ocupaţi am fi cu toate acestea, oricât de plină de supărări ne-ar fi inima, totdeauna se poate găsi puţin timp pentru cineva aflat în nevoie. Căci nevoia nu aşteaptă să ne găsim noi momentul potrivit.

Şi, cine ştie, ajutând pe cineva, dăruindu-i puţină bucurie, poate ne vom alina şi noi durerile. În loc să ne plângem de milă că am ajuns într-o situaţie dificilă, vom vedea că se putea şi mai rău, că suntem norocoşi că nu e mai grav. Alţii au şi mai multe de suferit şi rezistă. Atunci cum să nu rezistăm şi noi încercărilor la care suntem supuşi? Să ne bucurăm că e doar atât, că nu e ceva mai grav.

În loc să stăm neputincioşi şi să aşteptăm plictisiţi şi morocănoşi să treacă totul, ne vom găsi o ocupaţie, vom fi activi. Nu ne vom mai gândi la problemele noastre, nu ne vom mai lăsa dărâmaţi de ele, ci le vom înfrunta cu curaj, acestea pierzându-şi astfel importanţa şi puterea ce o aveau asupra noastră. Astfel ne vom simţi mai bine, mai utili, ne vom găsi un sens, ne vom bucura că am reuşit să înseninăm ziua cuiva, să îi aducem o mângâiere. Dăruind celorlalţi ajutor, acesta se va întoarce şi asupra noastră… Dăruind celorlalţi bucurii, ne vom umple şi noi de bucurie…

Ce putem totuşi face noi pentru ceilalţi, mai ales când ne aflăm noi înşine în neputinţe şi nevoi? Cum îi putem ajuta? Ei bine, nu e nevoie de mult. Oriunde am fi, în orice împrejurare ne-am afla, totdeauna vom găsi pe cineva care să aibă nevoie de ajutor. Tot ce trebuie e să ne uităm cu atenţie în jurul nostru şi să vrem să fim de folos şi celorlalţi, şi vom găsi un mod de a-i ajuta pe ceilalţi pe măsura puterilor noastre. Nu e nevoie neapărat de bani pentru aceasta, nu e necesar cine ştie ce sacrificiu. Şi un singur gest, şi o simplă vorbă bună poate fi de mare folos.

Să asculţi pe cineva care are nevoie să fie ascultat, să oferi braţul cuiva care a căzut, să mângâi pe cel întristat. Ce ne costă? Absolut nimic, dacă ştim să păstrăm un echilibru între timpul şi energia dedicate celorlalţi şi cele de care avem nevoie pentru noi înşine. Să nu depăşim măsura, atâta tot! Să facem totul cu măsură, iar mijloace vom găsi din belşug. Astfel vom realiza că putem face foarte multe lucruri pentru aproapele nostru, numai să vrem şi să încercăm...

DOAMNE AJUTA

DREGATORUL BOGAT SI PAZIREA PORUNCILOR. Radicalismul Evangheliei lui Hristos. Crestinismul nu este ceva comod (PS SEBASTIAN, PR. COMAN)

<!-- .post-title --><!-- .day-date -->

„Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona“, ca să cităm pe Sfântul Luca (16,13)[1].

Mamona este un cuvânt de origine siriacă şi înseamnă bogăţie.

In viaţa omului, în inima omului, de fapt, bogăţia face cea mai mare concurenţă lui Dumnezeu. Şi nu numai lui Dumnezeu, ci şi semenilor. Bogăţia este un idol, adică un dumnezeu fals. Cine se închină bogăţiei se leapădă de Dumnezeul cel viu şi adevărat. Cine se alipeşte de avuţie, se converteşte la un mod de viaţă egoist, egocentric, deşi sistemul nostru existenţial este unul teocentric. Dacă Dumnezeu este Creatorul lumii şi al nostru, şi raţiunea pentru care ne-a creat este aceea de a-I fi parteneri într-o relaţie de dragoste deschisă veşniciei, atunci când întoarce spatele lui Dumnezeu, omul se înscrie pe o traiectorie existenţială greşită. Rămas cu faţa la Dumnezeu, el se află pe traiectoria împlinirii sale, a sensului şi a vocaţiei sale esenţiale, a raţiunii sale ultime de a fi. Omul este chemat să aleagă între Dumnezeul cel adevărat şi viu, duhovnicesc, al iubirii jertfelnice, al iubirii celuilalt şi zeul banului, Mamona, al iubirii de sine, al plăcerilor egoiste, al culturii materialiste, care slujeşte egoismul sinucigaş.

Mai este şi o explicaţie tehnică, să spun aşa, a faptului că în duminicile acestea revine atât de frecvent tema bogăţiei. In această perioadă se citesc fragmente din Evanghelia după Luca. Sfântul Evanghelist Luca este foarte preocupat de problema bogăţiei, ca de altfel şi de multe alte probleme sociale. Apropos, cei care se ocupă de problematica socială, politicienii noştri – pentru că ne aflăm într-o perioadă de campanie electorală – ar trebui să studieze foarte bine Evanghelia după Luca. Ar găsi aici o foarte complexă şi bogată perspectivă asupra problemelor sociale. Desigur, discursul biblic este un pic radical. Politicienii iubesc un discurs mai nuanţat, mai diplomatic. Diferenţa vine de la obiectivul pe care şi-l propune fiecare. Discursul biblic îşi propune să arate lumii adevărul, fără să urmărească să placă în vreun fel oamenilor, în timp ce limbajul politic caută cu preponderenţă să placă oamenilor.

- R. Rădulescu: La Mântuitorul Hristos vine, să zicem, un politician al vremii, un dregător, cum îi spune Evanghelia, care este preocupat şi de viaţa de veci. Il întreabă ce să facă? Mântuitorul îi răspunde dur, pentru că simte tonul linguşitor al dregătorului. Mi se pare că mesajul Evangheliei în legătură cu atitudinea omului faţă de ceea ce posedă, de ceea ce dobândeşte în lumea aceasta, puţin neluat în seamă, care se confruntă cu un eşec, constatăm în jurul nostru, că există preocupare doar pentru lucrurile materiale în viaţa aceasta, avem impresia chiar că ar fi ultimul scop. Toate eforturile noastre merg în direcţia câştigului cât mai mare, a unui serviciu bun, a unei vieţi confortabile. Cum să încadrăm mesajul Mântuitorului Hristos, în viaţa noastră plină de materialitate?

- Pr. Coman: Intâi de toate, va trebui să privim cu luciditate şi cu stăruinţă, să vedem dacă această cultură în care ne aflăm noi şi care este generalizată, pentru că suntem într-o epocă a mondializării, este o cultură convenabilă cu adevărat. Aşa cum aţi definit-o şi dumneavoastră, este o cultură a banului prin excelenţă, a confortului material, a folosului material, a consumului, a plăcerilor materiale şi aşa mai departe. Este o cultură materialistă prin excelenţă. Sunt puţini oamenii care şi-o asumă lucid, conştient, în urma unei îndelungi reflecţii. Toţi suntem prinşi ca intr-un iureş de modul acesta de viaţă şi nu ne mai întrebăm dacă, într-adevăr, este profitabil până la capăt. Deci, primul lucru pe care ar trebui să-l facă fiecare om este să se întrebe dacă este mulţumit în adâncul lui de acest mod de viaţă, dacă îl satisface pe deplin.

Să nu mai vorbim despre faptul că această civilizaţie materialistă, a consumului material, este susţinută de cei care beneficiază de pe urma ei, adică de cei care produc. In spatele diferitelor industrii se află o ideologie propagată pe toate canalele şi susţinută cu toate mijloacele posibile. Publicitatea s-a dezvoltat atât de mult, este atât de rafinată, încât strecoară în adâncul conştiinţei noastre motivaţiile unei astfel de vieţi. Ne face să alergăm după himere, pe care nu le prindem, dar ne consumăm viaţa întreagă, alergând după ele. Este o adevărată dramă. Oricine îşi poate da seama că nu averile nenumărate îi aduc bucuria, ci prezenţa unui suflet lângă el, a unui om, a mamei, a tatălui, a soţului, a soţiei, a copiilor, a vecinului, a prietenului. Un prieten nu-l poţi plăti cu toate averile din lume! Ori, banul este cel care ne strică aproape toate prieteniile. Averile sunt cele care sapă între oameni prăpăstii adânci, între semeni, între fraţi, între părinţi şi copii. Nu este nici o filozofie în a înţelege acest lucru! Şi totuşi, o lume întreagă aleargă după bani! Mă întrebaţi cum este posibil?! Ce să spun, pare o lume în derivă, purtată de vânt pe valurile istoriei, ca o turmă de necuvântătoare. Indrăznesc să spun lucrul acesta pentru că deseori mă simt pe mine şi pe cei din jurul meu făcând parte din această turmă.

Sunt lucruri atât de evidente. Mântuitorul Hristos le spune cu atâta simplitate, cu atâta claritate, cu atâta fermitate, sentenţios, încât nimeni nu poate comenta nimic, tocmai pentru faptul că lucrurile se pot certifica în propria existenţă.

Dacă ar fi cineva curios să facă un sondaj de opinie, în rândul celor bogaţi, la sfârşitul unei vieţi pline de bogăţie, şi dacă aceştia ar fi oneşti, am avea mărturia eşecului lor existenţial. Dar, la bătrâneţe, nu-i mai caută nimeni pe aceşti oameni, pentru că nu mai slujesc cultura şi ideologia bogăţiei, nu mai slujesc la altarul lui Mamona, ca să spunem lucrurilor pe nume.

Nu sunt de acord cu exegeţii contemporani nouă, care cred că numai în anumite condiţii bogăţia este piedică în calea omului şi a lui Dumnezeu. Nu, în toate condiţiile, bogăţia este o piedică. Omul bogat nu este milostiv, nu poate fi milostiv! Teoretic, desigur, dacă este înţelept şi foloseşte bogăţia pentru a face milostenie, atunci bogăţia nu este o piedică în relaţia lui cu Dumnezeu. Nu avem exemple nici în Evanghelii, nici în istorie. Poate, foarte rare exemple. Ca să vedem că nu există excepţii, să citim finalul Evangheliei de astăzi, unde Mântuitorul spune clar şi fără echivoc: „Mai uşor trece o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu!” Există vreun echivoc aici? Există vreo clauză? Apar circumstanţe atenuante, care să ofere vreo şansă bogatului? Eu nu văd niciuna!

Mântuitorul Hristos este foarte clar şi foarte radical. Aceasta este Evanghelia! Dacă rămâi agăţat şi de un capăt de aţă, de un lucru care pentru tine este mai preţios decât Dumnezeu, eşti un nefericit. Imi amintesc un film, care a circulat foarte mult pe CD-uri: Ostrov se numeşte. Un film extraordinar, în care un călugăr foarte înduhovnicit este perceput aproape ca nebun de ceilalţi, tocmai pentru că îşi asumase întru totul calea lepădării de lume. Acesta dă o lecţie stareţului său, care se ataşase de nişte ciubote, de o plapumă şi de o saltea, pe care le primise în dar. Intr-o noapte i le aruncă pe foc şi în mare şi-i spune: „Cât eşti de lipit de aceste cizme, atât eşti de departe şi de nealipit de Dumnezeu!”.

Avem mărturia celor care îl trăiesc pe Dumnezeu, Ii trăiesc apropierea, trăiesc darurile fantastice ale întâlnirii sau ale apropierii sau măcar ale simţirii de la distanţă a dumnezeirii. Ce pace, ce linişte, ce dulceaţă, ce bunătate, ce bucurie, ce prietenie, ce deschidere fantastică asupra omenirii, asupra lumii, ce ierarhie extraordinară a lucrurilor şi a valorilor când ai o mică, fie şi numai o mică percepţie la nivelul simţirii Dumnezeului celui adevărat! La acest nivel, oamenii nu pot judeca scolastic şi teoretic, conceptual.

Lucrurile nu se limpezesc la nivelul abordării teoretice sau al dezbaterii, ci la nivelul experienţei. Stă la îndemâna noastră, a tuturor, să experimentăm bogăţia? Să experimentăm un timp şi lepădarea totală de avuţie, sărăcia! Am experimentat bucatele bogate? Să experimentăm o lună şi bucatele sărace! Am experimentat dănţuirea cu bucurie lumească? Să experi­mentăm şi întristarea duhovnicească! Să le experimentăm, aşa cum spune Hristos, dând, măcar pentru un timp, ce este al nostru săracilor. Să observăm ce se naşte în noi! De altfel, ideologia despre care vorbeam ţine sus drapelul libertăţii individuale şi al dreptului de opţiune şi alegere. Nu sunt, oare, demne de luat în seamă cuvintele lui Hristos, măcar la nivel experimental?! Ar fi pătruns atât de mult în conştiinţa omenirii acest Personaj, care este Iisus Hristos, dacă vorbele Sale nu ar fi avut relevanţă în adevăr?

- R. Rădulescu: Se pare că este greu. Greu a fost şi pentru dregător. După ce Hristos îl îndeamnă pe dregătorul bogat să vândă tot, îi mai spune „…vino după Mine!” Vă întreb, ce înseamnă acest îndemn, la ce îl cheamă Mântuitorul Hristos pe dregătorul dornic de veşnicie?

- Pr. Coman: Urmarea lui Hristos este un concept evanghelic esenţial. A urma lui Dumnezeu, a urma calea lui Hristos este intrarea pe calea cea împlinitoare, pe traiectoria existenţială corectă şi sănătoasă. Care este calea lui Hristos, ne întrebăm? Calea lui Hristos este calea jertfirii de sine, calea crucii, a batjocoririi de către ceilalţi, a neînţelegerii şi a morţii. Aceasta este calea lui Hristos! Asta înseamnă „...vino după Mine!” Lasă calea confortului, a bunăstării, a aparentei mulţumiri şi împliniri şi vino pe calea renunţării, pe calea sacrificiului de sine. Eşti cinstit de lume, ţi se dau onoruri, eşti respectat, lăudat, ai un statut social pentru că eşti bogat?! Calea lui Hristos este să fii gata să renunţi la toate acestea şi să primeşti din partea semenilor dispreţul, batjocura, umilirea etc.

Paradoxal, aceasta este adevărata cale a împlinirii existenţiale şi a vieţii celei adevărate, dacă mai preocupă pe cineva împlinirea în această viaţă! Toţi suntem flămânzi după fericire şi după bucurie, şi le căutăm. Dar nimeni nu mai ia seama, nu se mai întreabă: „este aceasta calea care duce la bucurie?“ Sau, măcar, să-şi propună să verifice şi calea despre care vorbeşte Biserica, de două mii de ani, în numele lui Dumnezeu şi în numele lui Hristos. De aceea îndemn, experimentaţi! Ascultaţi un cuvânt la biserică sau citiţi Evanghelia, aplicaţi-l şi vedeţi! Veţi gusta bucuria pe care nu aţi avut-o niciodată! Dar noi nu reuşim nici măcar să testăm. Vom constata, dramatic, că există potrivnicii! Există înlăuntrul nostru un monstru care se împotriveşte acestor experimentări. Există o construcţie înlăuntrul şi în afara noastră, care se împotriveşte să ne recuperăm traiectoria sănătoasă spre Dumnezeu.

Este greu. Este greu de unul singur. Nu poate omul singur. Este, însă, posibil cu ajutorul lui Dumnezeu: „Ceea ce la oameni nu este cu putinţă, este cu putinţă la Dumnezeu!”

Recuperăm, astfel, antropologia teologică, adică o înţelegere a omului, în care intră în calcul prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Omul, prin construcţie, prin structura sa psihosomatică şi prin vocaţia sa, nu este o fiinţă autonomă, suficientă sieşi. Adică, vine de undeva, fără voia lui, şi se duce undeva, dar nu ştie unde va ajunge. Mărturisim, prin descoperirile dumnezeieşti, că omul este o fiinţă în mâna lui Dumnezeu, nu numai la naştere şi după moarte, ci în fiecare clipă a existenţei sale. De aceea, recursul la Dumnezeu este necesar continuu, moment de moment. Poporul nostru are o vorbă: „Trăieşte cu Dumnezeu sau trăieşte fără Dumnezeu!” A trăi cu Dumnezeu, înseamnă a fi într-o raportare permanentă la Dumnezeu, cu simţul limitelor, cu implorarea şi invocarea ajutorului lui Dumnezeu. Când omul va ajunge la această măsură, desigur, biruindu-şi trufiile, atunci va înţelege ce înseamnă bucuria adevărată a fiinţei smerite, care este el însuşi!”.

CitateJoi, 22 Noiembrie 2012 11:24 Scris de: Pr. Sofronie Saharov

Unde este împărăția cerurilor?

Marți, 20 Noiembrie 2012 11:46

Rugăciunea

Marți, 20 Noiembrie 2012 13:40

Eu când eram mic am fost învățat de părinți ca înainte de masă să spun rugăciunea „Tatăl nostru” și să fac fac semnul crucii. La fel și la sfârșitul mesei. Abia după câțiva după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu am aflat că Sfinții Părinți au rânduit anumite rugăciuni care se spun în funcție de fiecare masă. Pentru cei dintre voi care nu le cunoașteți, le voi scrie mai jos:

1.a. Rugăciunea înaintea gustării de dimineață

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

1.b. Rugăciunea după gustarea de dimineață

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te slăvim.

2.a. Rugăciunea înaintea mesei de prânz

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

2.b. Rugăciunea după masa de prânz

Mulțumim Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătățile Tale cele pământești. Nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta Împărăție; ci precum în mijlocul ucenicilor Tăi ai venit, Mântuitorule, pace dându-le lor, așa vino și la noi și ne mântuiește.

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te slăvim.

3.a. Rugăciunea înainte de cină

Mânca-vor săracii și se vor sătura și vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe Dânsul, vii vor fi inimile lor în veacul veacului.

3.b. Rugăciunea după cină

Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne, întru făpturile Tale și întru lucrul mâinilor Tale ne-am bucurat. Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne. Dat-ai veselie în inimile noastre, din rodul grâului, al vinului și al untdelemnului, ce s-au înmulțit. Cu pace ne vom culca și vom adormi, căci Tu, Doamne, îndeosebi, întru nădejde ne-ai așezat.

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te slăvim.

(Sfinte rugăciuni ale creștinului ortodox - Mănăstirea Sihăstria Putnei - carte apărută cu binecuvântarea ÎPS Pimen - Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților).

Încercați să memorați aceste rugăciuni și să le rostiți mereu în gând, sau cu voce tare, în funcție de locul în care vă aflați.

Rugându-ne astfel suntem toți membrii Bisericii în același Duh de rugăciune... și mireni și clerici și monahi și monahii.

Doamne ajută!

Vechiul Testament

Marți, 20 Noiembrie 2012 15:59

La rugăciunea dinaintea mesei de seară noi creștinii ortodocși rostim așa:

„Mânca-vor săracii și se vor sătura și vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe Dânsul, vii vor fi inimile lor în veacul veacului.”

Aceste cuvinte sunt de fapt un verset din Psalmul 21, parte din cartea Psalmii, din Vechiul Testament.

Nu întâmplător Sfinții Părinți au rânduit ca fiecare creștin să rostească această rugăciune seară de seară, și vom vedea de ce. Haideți în primul rând să analizăm puțin conțintul Psalmului 21 pentru a vedea exact în ce context se regăsesc aceste cuvinte.

În primul rând titlul psalmului este următorul: „Întru sfârșit, pentru sprijinirea cea de dimineață, psalm al lui David.”

„După Sfântul Grigorie Teologul și Teodorit, acest psalm se dă lui [Îl vestește pe] Hristos fiindcă proorocește înomenirea și pătimirea Lui cea mântuitoare. Se vorbește de sprijinire deoarce cuprinde rugăciunea lui Hristos, Care-I cere sprijin Tatălui Celui din ceruri, pentru a se împuternici întru pătimire. Însă zice de dimineață, adică început al zilei, căci nouă, celor ce ne aflam întru întuneric și în rătăcire, cu adevărat ne-a răsărit Hristos – Soare al dreptății și lumină a cunoștinței.” (Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, Editura Egumenița, pag. 266).

Este un psalm profetic pentru că prevestește prin câteva versete fapte care s-au întâmplat după sute de ani în vremea când Mântuitorul a fost răstignit:

 

• „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine; de ce m'ai părăsit?” - prevestesc în esență cuvintele rostite de Iisus Hristos pe cruce (Mt 27, 46; Mc 15, 34).

• "Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el" – prevestesc cuvintele celor ce-L hulea pe Mântuitorul atunci când era pe cruce: „Pe alţii i-a mântuit, dar pe sine nu poate să se mântuiască! Dacă este împăratul lui Israel, coboare-se acum de pe cruce şi vom crede în el; s'a încrezut în Dumnezeu: să-l scape acum, dacă-l vrea; că a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu“. (Matei 27, 42-43).

• „Că mulţime de câini m'a înconjurat, adunarea celor vicleni m'a împresurat, mâinile şi picioarele mi le-au străpuns” - prevestește adunarea ostașilor în pretoriul în jurul Lui, atunci când l-au batjocorit (Matei 27, 27)

• „Străpuns-au mâinile mele și picioarele mele.” - prevestește pironirea cu cuie a Mântuitorului pe cruce cu mâinile și picioarele.

• „Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau și se uitau la mine.” - prevestește răstignirea trupului gol al Mântuitorului. Profeție confirmată ca fiind împlinită și în Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 37, care zice: „Vor privi la Acela pe Care L-au străpuns.”

• „Împărţit-au hainele mele loruşi, iar pentru cămaşa mea au aruncat sorţi” - prevestește cum după ce L-au răstignit, şi-au împărţit hainele Lui prin aruncare de sorţi (Matei 27, 35).

Iată de ce întreg psalmul este atribuit de Sfinții Părinți lui Hristos, ca și cum ar fi fost rostit chiar de El însuși, prevestind toate câte aveau să i se întâmple atunci când a venit pe pământ.

Versetul „Mânca-vor săracii și se vor sătura” face referire în primul rând la cei săraci de bună-cinstire, adică la cei care se închinau la idoli și nu-L cunoșteau pe Dumnezeu... de fapt la cei săraci cu inima, cu mintea... adică la cei ce nu știau mai nimic despre Dumnezeu.

Întruparea Mântuitorului Hristos și propovăduirea răstignirii, morții și Învierii Lui la toate neamurile arată de fapt cum cei neștiutori (cei săraci la minte) au aflat despre Dumnezeul Cel adevărat, și s-au îmbogățit aflând acestă veste bună (Evanghelia). Mâncarea lor devine astfel „hrana duhovnicească a învățăturii Evangheliei, care hrănește și crește sufletul” (Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, Editura Egumenița, pag. 281).

Vor lăuda pe Dumnezeu toți cei care Îl vor cunoaște pe Dumnezeu. Iar cei care-L vor cunoaște vor împlini poruncile Lui. Se vor împărtăși cu Trupul și Sângele Lui și se vor umple de Duhul Sfânt, și vor lăuda pe Dumnezeu înaintea Sfintei Mese.

Toți cei care vor mânca Trupul și Sângele Domnului vor fi vii în veac așa cum spune chiar El:

„Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51).

Prin urmare rugăciunea dinaintea cinei, deși scurtă, rememorează toată lucrarea de mântuire a Fiului lui Dumnezeu venit în lume, amintind de patimi, de Înviere, de împlinirea poruncilor Lui, și de împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, modul cel mai puternic de apropiere de Dumnezeu și de oameni.

De fapt dacă am sintetiza am putea spune că rugăciunea dinaintea cinei ne amintește de Biserica lui Hristos, de Sfintele Taine, de credința în Dumnezeu și de faptele bune... adică de tot ceea ce ne este necesar spre mântuire nouă oamenilor.

Totuși trebuie să apelăm și la înțelesul prim al acestui verset din psalmi, nu doar la cel figurat. Se spune că săracii vor mânca, se vor sătura și vor lăuda pe Dumnezeu.... ca și cum ar vrea să ne amintească nouă zilnic să le dăm să mânânce, așa cum le-a amintit și apostolilor:

„Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce” (Matei 14:16).

Zilnic să ne amintim că unii oameni mor de foamne, mânănca foarte puțin sau deloc și n-au frigierele pline ca noi. Este de datoria noastră să le ducem de mâncare, nu să așteptăm să le arunce Dumnezeu din cer. Noi trebuie să le dăm de mâncare! Așa avem poruncă de la Dumnezeu.

Nu este de ajuns să ne rugăm pentru ci săraci, pentru cei de pe stradă ci trebuie să ne arătăm iubirea față de ei în faptă.

Ce frumos! Nu te lasă Dumnezeu să mergi la culcare împăcat că ai de toate, ci îți aduce aminte că sunt și alți oameni în jurul tău, care suferă, chiar dacă tu o duci bine. Cum poți fi fericit întru ale tale, dacă alții în jurul tău mor de frig și foame?

Astfel această rugăciune ne amintește și de milostenie dar și de lepădarea bogățiilor noastre. Ne amintește să nu ne legăm sufletește de cele pe care le avem, pentru că acolo unde este comoara noastră acolo va fi și sufletul nostru. Ținem mult la mâncare și la băutură... ele se deteriorează și ușor ușor intră în putrefacție și ajung în pământ.... acolo va fi și sufletul nostru... în stricăciune, în iadul egoismului nostru.

Suntem în Postul Crăciunului... nu uitați de cei în suferință!..

DOAMNE AJUTA.