Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan AthonitulPosted on noiembrie 12, 2007 by prieteniisfmunteathos <!-- .entry-meta -->  Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte” (Is 21, 24-25).
Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica: “Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45) “Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosii acelasi lucru il fac” (Lc 31-33). “Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este” (Mt 5, 47-48). In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai pozitiv, avea drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa rupa cu ea pentru a raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le pe cele ale lui Hristos. Luata “ad litteram”, ea parea insa sa aduca razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai adeseori la favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit. Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l maltrateaza. El este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe toti oamenii, buni sau rai, in mod egal. Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile. In acest fel e posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte.
1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii raul. 2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut. Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de vrajmasi; ele sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si nu este inutil sa le reamintim aici, intr-atat de instinctiva si spontana e inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de a ne razbuna pe ei, fara a uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-testamentare a talionului inteles intr-un sens literal. 3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde sfaturilor Apostolului: “Nu rasplatiti nimanui raul cu rau” (Rm 12,17); “nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul” (Rm 12, 19). In acest sens, Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: “Lasa-te prigonit, dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar nu ocara. Lasa-te defaimat, dar nu defaima”. 4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!” (Mt 5, 39). 5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: “Prigoniti, rabdam” (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: “caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz – rabdati” (2 Co 11, 20). 6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog “de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt”. Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru ca ea insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi legata de dispret, si asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai inalta, ea poate fi legata de indiferenta, si asadar nu este conforma inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea poate da marturie ca am atins nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de adevarata iubire. 7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a atins aceasta treapta simte intelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: “Fericiti veti fi cand va vor ocara si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea” (Mt 5, 11). E lucru obisnuit ca Parintii sa ne sfatuiasca sa-l privim pe cel ce ne ocaraste drept un medic ce vine in chip providential sa vindece sufletul nostru de boli (mai cu seama de slava desarta si de mandrie), si sa sublinieze folosul duhovnicesc pe care-l putem scoate pentru aici si pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac sa suferim. O apoftegma relateaza ca Sfantul Zosima sublinia: “Daca cineva il tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe niste leacuri trimise tie de Domnul”. Sfantul Ioan din Gaza scrie mai general: “Daca suntem drepti, incercarea ce ne vine (de la vrajmasii nostri) e spre inaintarea noastra, iar daca suntem nedrepti, e pentru iertarea pacatelor si indreptarea noastra, e un exercitiu si o lectie de rabdare”. 8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt” (Mt 5, 39). 9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa induram. 10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza. 11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. “Iubirea – scrie Sfantul Ioan Scararul – este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul (1 Co 13, 5)”. 12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care ni-l fac. 13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei. 14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de aversiune sau respingere fata de ei. 15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare. 16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile noastre nedreptati. Acest lucru corespunde poruncii lui Hristos: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?” (Mt 7, 1-3). 17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. Aceasta atitudine ne face vrednici sa-L chemam pe Dumnezeu pentru iertarea greselilor noastre in rugaciunea pe care ne-a invatat-o Domnul: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Mt 6, 12), si atesta ca luam in serios cuvintele lui Hristos: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre” (Mt 6, 14). In forma ei cea mai inalta, aceasta iertare merge pana la a nu mai tine minte ceea ce am suferit. Pe aceasta treapta, observa Sfantul Simeon Noul Teolog, iubirea de vrajmasi sta in “a uita cu desavarsire cele ce le-am suferit si a nu ne aduce aminte de ceva din cele ce ni s-au intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce ne-au suparat, si de a-i primi pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la masa, fara nici un gand la cele intamplate. Aceste prime saptesprezece trepte insa nu ne fac sa intram in ceea ce este propriu-zis iubirea, desi sunt conditii indispensabile si trepte pregatitoare pe care trebuie sa le strabatem. Iubirea nu este simpla absenta a animozitatii, ci este mai presus de ea. Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in aceasta privinta: “Cine nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca asa e porunca”; “cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca”. Treptele urmatoare ne vor introduce propriu-zis in iubire. 18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri, precum spune Hristos: “Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau” (Mt 5, 24), “impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale” (Mt 5, 25). Prin aceasta atitudine se manifesta dorinta de unire care e la temelia iubirii (opusul caruia e tendinta spre diviziune si separatie). 19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat in insusi contextul poruncilor Sale privitoare la iubirea de vrajmasi: “Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este” (Lc 6, 36). Sfantul Isaac Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentica pentru toate fapturile creatiei si, prin urmare, si fata de vrajmasii sai: “Cand se gandeste la ei si ii vede, ochii sai varsa lacrimi. Si atat de puternica si naprasnica e compatimirea sa, si atat de mare e staruinta sa, incat inima sa se strange si nu poate indura sa auda sau sa vada nici cel mai mic rau si nici cea mai mica intristare in faptura”. 20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii nostri. Sfatul Apostolului: “Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: “A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul”" (Rm 12,19), pare aici sa fi fost dat pentru incepatorii care de-abia erau in stare sa renunte la propria lor razbunare. Aceasta a douazecea treapta consta in mod pozitiv din a voi ca Dumnezeu sa-i ierte pe vrajmasii nostri, sa-i pazeasca si sa-i mantuiasca. 21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28). Rugaciunea pentru vrajmasi este evident implicata inca de la primele trepte, dar atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum sunt ura, ranchiuna, resentimentul si mandria legate de ele, si de a ne curati de ele. Pe treptele mai inalte, ea se face nu numai fata de noi insine, ci si fata de ceilalti; ea duce la compatimire si iubire pentru vrajmasi si ingaduie dezvoltarea, intarirea si manifestarea acestor atitudini pozitive. Ea consta atunci in a-I cere lui Dumnezeu sa se milostiveasca de ei, sa le ierte pacatele, sa-i mantuiasca si sa le dea ce este mai bun. Semnul ca rugaciunea e adanca, sincera si motivata de o compatimire autentica e acela ca e insotita de intristarea inimii si de lacrimi. Cel ce are compatimire, scrie Sfantul Isaac Sirul, “se roaga cu lacrimi in tot ceasul pentru dobitoacele necuvantatoare, vrajmasii adevarului, si pentru toti cei ce il vatama, sa fie paziti si iertati”. Cine-si iubeste vrajmasii, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, merge “pana la a suferi pentru ei, daca i se da prilejul”. 22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. Sfantul Simeon observa ca pe aceasta treapta iubirea consta in “a iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi”. 23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28); “iubiti pe vrajmasii vostri, faceti-le binele” (Lc 6, 35); “tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor” (Lc 6,31), porunca reluata de Apostolul: “Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si nu-i blestemati” (Rm 12, 14); “cautati ce este bine inaintea tuturor oamenilor” (Rm 12, 17). “daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa manance; daca inseteaza, da-i sa bea” (Rm 12, 20). Apostolii marturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine: “Ocarati fiind, binecuvantam” (1 Co 4, 12). Unui mirean maltratat de cineva si care il intreaba despre purtarea pe care trebuie sa o aiba fata de el, Sfantul Ioan din Gaza ii da un singur raspuns: “Fa-i binele”. Sfantul Isaac sfatuieste: “Arata-ti maretia compatimirii tale facandu-le bine celor ce te-au nedreptatit”, si observa ca “e mai mare lucru a face binele pacatosilor decat dreptilor”. Sfantul Maxim invata ca iubim cu adevarat numai atunci cand suntem in stare “sa rasplatim raul cu binele”, caci “a face bine din indemn launtric celor ce ne urasc pe noi e propriu numai dragostei duhovnicesti adevarate”. Iubirea nu consta de altfel numai in a face binele vrajmasilor nostri, dar si in a gandi bine despre ei (aceasta neimplicand apriori in chip necesar aceasta). Cine isi iubeste vrajmasii nu numai nu se bucura de esecurile lor si de raul ce vine asupra lor si nu se intristeaza vazandu-i cinstiti sau multumiti, dar se intristeaza vazandu-i la incercare sau in chinuri si se bucura de succesul lor, vrea in mod sincer fericirea lor si cauta in toate imprejurarile sa-i multumeasca. 24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. Trebuie sa ajungem, invata Sfantul Varsanufie, la “a-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce ne cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza”. Mai mult decat toti Parintii, Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe toti oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei, prieteni sau vrajmasi, drepti sau pacatosi. “Fericit omul care poate sa iubeasca pe toti oamenii deopotriva”. “Cel bun si fara patima in aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel pacatos il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric”. “Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si sarguitori ca pe niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la ei”. “Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva”. Fiindca “prietenii lui Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile”. Gasim aceeasi invatatura la Sfantul Isaac Sirul: “Socoteste ca toti oamenii, fie ei necredinciosi sau ucigasi, sunt egali in bine si in cinste, si ca fiecare e prin fire fratele tau, chiar daca, fara sa o stie, s-a departat de adevar”. Compatimirea – observa acelasi sfant – e o intristare iscata de har, ea se pleaca spre toate fiintele cu aceeasi afectiune”. “Cine iubeste toate fapturile deopotriva, cu compatimire si discernamant, a ajuns la desavarsire”. 25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii nostri. Cine-si iubeste cu adevarat vrajmasii, scrie Sfantul Simeon, e in stare “sa-i primeasca ca pe prieteni in adunari si in ospete, fara nici un gand la cele trecute”. Sfantul Ioan Hrisostom spune la fel: “Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine”. 26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri un numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine. Iubirea, spune Sfantul Maxim, “duce in chip armonios la laudabila inegalitate prin care fiecare il prefera pe aproapele lui insusi, tot pe atat pe cat mai inainte se sarguia sa-l indeparteze si sa treaca inaintea lui”. O apoftegma relateaza ca monahii din Sketis realizasera acest ideal si “faceau mult mai mult decat cere Scriptura, iubindu-si vrajmasii mai mult decat pe ei insisi”. Aceasta clasificare in trepte nu pretinde evident sa stabileasca o ierarhie riguroasa. Unele atitudini pot fi situate pe diferite planuri si fiecare le implica mai mult sau mai putin pe celelalte. Iubirea e in cele din urma o dispozitie unitara si indivizibila. Clasificarea noastra are mai cu seama un scop pedagogic; ea urmareste sa faca inteles faptul ca iubirea de vrajmasi are multiple componente, dobandirea ei raspunde la numeroase exigente si nu este cu putinta decat in urma unui efort launtric treptat si divers; ea vrea sa sublinieze si ca aceasta poate primi diferite niveluri de calitate si intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat indelungat pentru o dobandi n-au decat o constiinta restransa. Daca examinam invatatura Sfantului Siluan despre iubirea de vrajmasi, ne dam seama ca, desigur, el nu ignora treptele ei elementare, dar ca cel mai adeseori o priveste in treptele ei cele mai inalte. Acest lucru afirma ceea ce am remarcat anterior, si anume ca invataturile staretului sunt expresia unei experiente personale ce se situeaza pe culmile vietii duhovnicesti. Pentru Sfantul Siluan, daca nu suntem in stare sa ne iubim vrajmasii, se cuvine macar sa nu-i uram, sa nu-i blestemam si sa nu ne repezim la ei (aceasta ar fi deja un progres spre iubire), si sa refuzam gandurile de manie impotriva lor. Iubirea de vrajmasi implica nu numai suportarea mahnirilor pe care ni le produc acestia, ci si suportarea lor cu bucurie pentru Dumnezeu. Ea implica de asemenea multumirea adresata lui Dumnezeu pentru toate aceste mahniri: fiindca ele contribuie, am vazut, la progresul nostru duhovnicesc, si in acest sens trebuie primite ca pe un dar al providentei lui Dumnezeu care are in vedere mantuirea noastra. Iubirea de vrajmasi implica de asemenea faptul ca, in fata violentelor pe care le suferim, ne pastram pacea sufletului si a trupului, astfel spus, cum am notat deja mai sus, nu numai sa nu ne infuriem la randul nostru, dar sa ramanem netulburati. Staretul recomanda de asemenea nu numai sa nu ne invinuim vrajmasii, ci si sa nu gandim rau despre ei si chiar sa nu-i judecam deloc. Mai degraba decat de a-i invinui pe ceilalti, trebuie sa ne simtim vinovati noi insine. Iubirea de vrajmasi presupune bineinteles pentru staret iertarea ocarilor lor si rugaciunea pentru ei. Cu toate acestea, iertarea nu este inca iubire si rugaciunea poate precede iubirea fara sa fie inca o manifestare a ei: “Cand eram in lume – marturiseste Siluan – imi placea sa iert din suflet si iertam usor si ma rugam cu pofta pentru cei ce ma ocarau, dar cand am venit in manastire, pe cand eram frate sub ascultare, am dobandit mare har si el m-a invatat sa-i iubesc pe vrajmasi”. In compatimire Sfantul Siluan vede una din principalele dimensiuni ale iubirii de vrajmasi. Desigur, aceasta compasiune consta inainte de toate din a avea mila de ei. Aceasta mila decurge in parte din constiinta faptului ca cei ce ne vor raul sau ne fac rau au sufletul bolnav (regasim invatatura patristica traditionala potrivit careia patimile sunt boli duhovnicesti) si actioneaza sub stapanirea demonilor, aceasta dubla situatie facand din ei victime si facandu-i sa sufere adanc. La intrebarea: “Cum isi poate pastra pacea sufletului un subordonat atunci cand seful lui e un om artagos si rau?”, staretul raspunde: “Omul artagos indura el insusi un mare chin de la duhul cel rau. El sufera acest chin din pricina mandriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie sa stie aceasta si sa se roage pentru sufletul chinuit al sefului sau”. Aceasta mila decurge, pe de alta parte, din constiinta faptului ca cel ce face raul si se impotriveste adevarului sau il ignora, traieste in indepartare de Dumnezeu, se lipseste asadar de bunurile Lui, rataceste departe de caile mantuirii si se preda suferintelor iadului, a caror arvuna o incearca inca de aici. “Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si merge in iad. Aceasta e iubirea fata de vrajmasi”. “Omul bun gandeste: “Tot cel ce rataceste de la adevar piere” si, de aceea, ii este mila de el. Cine a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela se intristeaza toata viata pentru oamenii care nu se mantuiesc si varsa multe lacrimi pentru popor, si harul lui Dumnezeu ii da puterea de a iubi pe vrajmasi. Intelegeti! E atat de simplu. Sunt vrednici de mila oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se impotrivesc Lui. Inima mea sufera pentru ei si lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi si raiul si chinurile se vad limpede: le cunoastem prin Duhul Sfant. Aceasta a spus-o si Domnul: “Imparatia lui Dumnezeu e inauntrul vostru” (Lc 17, 21)! Asa ca inca de aici incepe viata vesnica; si chinurile vesnice incep si ele tot inca de aici”. Vedem aici ca mila insoteste compatimirea, care consta in a suferi ceea ce sufera ceilalti ca si cum am suferi noi insine, in a ne arata cu adevarat solidari cu ei in suferinta, in a ne pune in locul lor in incercarile pe care le sufera, ceea ce atesta o iubire autentica si fara rezerve. Aceasta compasiune, de care ne da un exemplu staretul insusi, e profund traita: asa cum o indica pasajul citat mai sus, ea e insotita de durere si lacrimi, si e permanenta. Ea este la fel de adanca ca si cea pe care o incercam pentru cei de aproape ai nostri atunci cand sunt in suferinta si nenorocire: “Duhul Sfant ne invata sa iubim pe vrajmasi pana intr-atat incat sufletului sa-i fie mila de ei ca de propriii nostri copii”. Trebuie, spune staretul, sa ne fie mila fata de vrajmasii nostri si de vrajmasii adevarului, dar si fata de demonii insisi care sufera mai mult decat toti chinurile iadului, fiindca au savarsit pana la capat ceea ce provoaca aceste chinuri: indepartarea de Dumnezeu si tagaduirea lui, lipsirea de bunavoie de bunurile dumnezeiesti, refuzul de a iubi pe Dumnezeu si de a fi iubit de El. Curatati de Duhul Sfant, scrie el, “ne va fi mila chiar si de demoni, pentru ca s-au dezlipit de bine si au pierdut smerenia si iubirea de Dumnezeu”. Compasiunea pentru vrajmasi e implicata pentru stareti de compasiunea pe care trebuie sa o avem (si pe care o avea el insusi) pentru toate fapturile fara exceptie. “Trebuie sa-ti fie mila de orice suflet, de orice faptura si de toata zidirea lui Dumnezeu”. “Duhul lui Dumnezeu ne invata iubirea pentru toate si atunci sufletul sufera impreuna cu fiece fiinta, iubeste chiar si pe vrajmasi si plange chiar si pentru demoni, pentru ca au cazut din bine”. Compasiunea nu face exceptie de la nimeni, ci se adreseaza tuturor, fara nici o deosebire. “Sunt oameni care doresc vrajmasilor lor sau dusmanilor Bisericii pierire si chinurile in focul iadului. Ei gandesc asa pentru ca n-au invatat de la Duhul Sfant iubirea lui Dumnezeu, caci cel ce a invatat aceasta va varsa lacrimi pentru intreaga lume. Tu zici: “Cutare e un criminal si e bine sa arda in focul iadului”. Dar te intreb: “Daca Dumnezeu ti-ar da un loc bun in rai si de acolo ai vedea arzand in foc pe cel caruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ti va fi mila de el, oricine ar fi, chiar daca e un dusman al Bisericii?” Sau vei avea si tu o inima de fier?”. Staretului ii era cu atat mai mult mila de cei ce trebuie sa indure suferintele iadului, si incerca cu atat mai multa compasiune pentru ei, cu cat facuse el insusi experienta in acelasi timp a fericirii raiului si a nenorocirii vrednice de plans a iadului si masura intreaga distanta dureroasa ce separa pe una de cealalta. Iubirea de vrajmasi indica mai ales, dupa staret, pe langa faptul de a incerca fata de ei mila si compasiune, si faptul de a le voi si de a le face binele, atitudine pe care Parintii nostri o situeaza, cum am vazut, pe o treapta foarte inalta. Cine-i iubeste pe vrajmasi vrea indeosebi ce este mai bun pentru ei: ca ei sa se caiasca, sa cunoasca pe Dumnezeu si sa dobandeasca harul mantuirii. “Trebuie sa avem un singur gand – spune Sfantul Siluan: ca toti sa se mantuiasca”. O alta componenta a iubirii de vrajmasi asupra careia insista indeosebi Sfantul Siluan e rugaciunea pentru ei. “E mare lucru in fata lui Dumnezeu sa te rogi pentru cei ce te ocarasc si te mahnesc”. Rugaciunea si iubirea pentru vrajmasi sunt in ochii staretului intim legate si adeseori le citeaza impreuna: “Domnul e iubire si El a dat pe pamant pe Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei”; “Milostive Doamne, invata-ne prin Duhul Tau Cel Sfant sa-i iubim pe vrajmasi si sa ne rugam pentru ei cu lacrimi”; “Doamne, asa cum Te-ai rugat pentru vrajmasi, asa invata-ne si pe noi prin Duhul Sfant sa-i iubim pe vrajmasi”; “Sufletul a fost invatat de harul lui Dumnezeu sa se roage iubeste si-i este mila de fiecare faptura si indeosebi de om”. Fiindca rugaciunea e in acelasi timp cea care starneste iubirea de vrajmasi si ceea ce decurge din ea, o manifesta si da marturie de ea. Rugaciunea pentru vrajmasi e inainte de toate ceea ce ne ingaduie sa dobandim de la Dumnezeu harul de a iubi: “Nu e cu putinta sa iubesti pe vrajmasi decat prin harul Duhului Sfant si de aceea, de indata ce cineva te-a suparat, roaga-te lui Dumnezeu pentru el”. “Neincetat il rog pe Domnul ca, milostiv fiind, sa-mi dea iubirea de vrajmasi; ziua si noaptea cer de la Domnul iubire”, marturiseste staretul. Tot prin rugaciune e cu putinta sa ne pastram pacea in fata vrajmasilor nostri si a ocarilor lor: “Pentru pacea sufleteasca trebuie ca sufletul sa se obisnuiasca sa iubeasca pe cel ce l-a intristat si sa se roage de indata pentru el. Sufletul nu poate avea pace, daca nu va cere cu toata puterea de la Domnul darul de a iubi pe toti oamenii”. Rugaciunea e si ceea ce ingaduie pastrarea harului de a iubi pe vrajmasi, odata primit. Dar, daca rugaciunea starneste iubirea de vrajmasi, iubirea de vrajmasi starneste la randul ei rugaciunea. “Cine n-a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela nici nu se va ruga pentru vrajmasi”. Mila si compasiunea pe care le incercam pentru vrajmasi in constiinta faptului ca s-au indepartat de Dumnezeu, ca sunt lipsiti de bunatatile dumnezeiesti si ca merg spre pierzania lor, ne indeamna sa ne rugam ca ei sa scape de relele pe care le sufera si le vor suferi; ele ne indeamna sa ne rugam lui Dumnezeu ca ei sa se caiasca si sa se abata de la rau, ca sa-L cunoasca si sa se mantuiasca. “Domnul e iubire si El a dat pe pamant Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei, ca ei sa se mantuiasca. Aceasta si este iubirea”. “Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si sa se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si merg in iad”. “Cine poarta in sine pe Duhul Sfant, chiar daca nu mult, acela se intristeaza pentru toti oamenii ziua si noaptea, si in inima lui ii este mila pentru orice zidire a lui Dumnezeu si mai cu seama pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se impotrivesc Lui si care, pentru aceasta, vor merge in focul chinurilor. El se roaga pentru ei ziua si noaptea, mai mult decat pentru sine insusi, ca toti sa se pocaiasca si sa cunoasca pe Domnul”. “Doamne, toate noroadele sunt lucrul mainilor Tale; intoarce-le de la ura si rau spre pocainta, ca sa cunoasca toate iubirea Ta”. Pentru ca decurge din compatimire, dar si pentru ca e legata de sentimentul plin de strapungere de a fi noi insine pacatosi si chiar mai rai decat demonii, rugaciunea pentru vrajmasi e insotita de lacrimi, ceea ce e semnul profunzimii si al sinceritatii ei, al faptului ca e legata de o iubire adevarata.
|
Sa avem in suflet sfintenie si iubire – Cuv.Porfirie Bairaktaris28/01/2011 de cristianstavriu i 9 Votes  <!--//--><![CDATA[//><!--PDRTJS_settings_233674_post_739={"id":233674,"unique_id":"wp-post-739","title":"Sa avem in suflet sfintenie si iubire – Cuv.Porfirie Bairaktaris","permalink":"http:\/\/cristianstavriu.wordpress.com\/2011\/01\/28\/sa-avem-in-suflet-sfintenie-si-iubire-cuv-porfirie-bairaktari\/","item_id":"_post_739"}//--><!]]>  Să avem în sufletul nostru sfințenie și iubire Omul are asemenea puteri, încât poate răspândi în jurul său binele sau răul. Aceste lucruri sunt foarte subțiri. Este nevoie de multă băgare de seamă. Trebuie să vedem întru bunătate fiecare lucru. Nimic rău să nu gândim despre ceilalți. Chiar și o privire, chiar și un suspin lucrează asupra semenilor noștri. Până și cea mai mică răzvrătire face rău. Să avem în sufletul nostru sfințenie și iubire, pe acestea să le răspândim la rându-ne. Să fim cu luare aminte să nu ne aprindem din pricina oamenilor care ne vatămă; numai să ne rugăm pentru ei cu iubire. Orice ar face semenul nostru niciodată să nu ne gândim rău despre el. Totdeauna să cugetăm binelr. Vedeți pe întâiul mucenic Ștefan. Se ruga: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60). Aacelași lucru trebuie să-l facem și noi. Nu trebuie niciodată să gândim despre celălalt că-i va da Dumnezeu vreun rău, sau că-l va pedepsi pentru păcatul său. Acest gând aduce foarte mult rău, fără ca noi să ne dăm seama. De multe ori ne aprindem și zicem celuilalt: „Nu te temi de dreptatea lui Dumnezeu, nu te temi că are să te pedepsească?” Altădată zicem:„Nu se poate, Dumnezeu o să te pedepsească pentru ce ai făcut”, sau „Dumnezeul meu, să nu faci rău acestui om pentru ce mi-a făcut”, ori „Să nu pățească acest lucru cutare”. În toate aceste cazuri, avem în adâncul nostru dorința ca celălalt să fie pedepsit. Însă, în loc să mărturisim mânierea noastră pentru greșeala lui înfățișăm altfel tulburarea noastră și, chipurile, ne rugăm lui Dumnezeu pentru el. Însă, de fapt, noi îl blestemăm pe fratele. Iar dacă, în loc de a ne ruga, zicem: „Să-ți răsplătească Dumnezeu pentru răul care mi l-ai făcut”, și atunci ne rugăm să-l pedepsească Dumnezeu. Chiar și când zicem ”vede Dumnezeu”, pornirea sufletului nostru lucrează într-un chip tainic, înrăurește sufletul semenului nostru și acesta pătimește un rău. Când ne gândim la rău, o oarecare putere rea iese dinlăuntrul nostru și se transmite celuilalt, precum se transmite vocea prin undele sonore, și cu adevărat celălalt pățește un rău. Se întâmplă ceva ca un deochi, atunci când omul are pentru ceilalți gânduri rele. Aceasta se lucrează din tulburarea noastră. Nu Dumnezeu este pricina răului, ci răutatea oamenilor. Nu Dumnezeu pedepsește, ci reaua nostră dispoziție se transmite în sufletul celuilalt în chip tainic și aduce răul. Hristos nu voiește niciodată răul. Dimpotrivă, El poruncește: „Binecuvântați pe cei ce vă blesteamă….” (Mt. 5, 44). Deochiul este un lucru foarte rău. Este influența rea ce se lucrează atunci când cineva invidiază sau râvnește ceva sau pe cineva. E nevoie de multă luare aminte. Invidia face mult rău celuilalt. Celui ce deoache nici nu-i trece prin minte că face rău. Ați văzut ce spune și Vechiul Legământ? „Căci vraja viciului întunecă cele bune” (Înț. Lui Sol. 4, 12). Însă, când celălalt este om al lui Dumnezeu și se spovedește și se împărtășește, și are asupra lui semnul crucii, nu se atinge de el nimic. Toți demonii de-ar cădea asupra lui, nu izbândesc nimic. „Ne vorbește părintele Porfirie” – Editura Egumenița pag.349-350
|
Sfantul Ignatie Briancianinov despre BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana (2)Postat de admin pe 07 Jan 2011 la 07:30 pm | Categorii: Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Nevoia de discernamant, Sfantul Ignatie Briancianinov Print 
- Continuare de la: FARISEUL
* Să ne sârguim a ne curaţi nu doar de patimile trupeşti, ci şi de cele sufleteşti: de slava deşartă, de necredinţă, de viclenie, de pizmă, de ură, de iubirea de argint şi de celelalte neputinţe asemănătoare, ce par a se mişca şi a lucra doar în suflet, fără împărtăşirea trupului, şi ca atare se numesc „sufleteşti”. Am spus „par” fiindcă ele inrâuresc şi trupul, însă în chip subţire, pe care puţini îl bagă de seamă şi îl pricep... Păcatul smintirii şi osândirii pierde atât de lesne pe oameni şi este, ca atare, atât de iubit de către diavol, încât acesta nu se mulţumeşte să stârnească în inimile noastre râvna vicleană şi străină de înţelegerea evanghelică, cu stârnirea gândurilor trufaşe, ce totdeauna sunt unite cu înjosirea şi dispreţuirea aproapelui, ci întinde şi curse vădite pentru a-i împinge la smintire şi osândire pe cei fără luare aminte 
Partea a doua“Domnul a rostit în Sfânta Sa Evanghelie multe porunci care sădesc în om gânduri şi simţăminte cu desăvârşire potrivnice fariseismului pierzător de suflet şi urâtor de oameni. Prin aceste porunci sunt nimicite însesi temeiurile pe care se întemeiaza si se zideste fariseismul. Paziti-va, a spus Domnul, îndeobste de aluatul fariseilor (Mt. 16, 6). Unul dintre Evanghelisti lamureste ca prin spusa aluatul fariseilor Domnul a numit învatatura fariseilor (Mt. 16, 12), iar alt Evanghelist întelege prin acest cuvânt fatarnicia lor (Lc. 12, 1). Este unul si acelasi lucru: din purtarea fatarnica apare felul de a gândi si învatatura fariseica; pe de alta parte, învatatura si felul de a gândi fariseic educa un fatarnic, pentru care nici un pacat nu este cumplit, nici o virtute nu merita cinstire; el nadajduieste sa îsi ascunda orice pacat, sa-l dezvinovateasca, sa si-l îndreptateasca si sa înlocuiasca toate virtutile prin prefacatorie. Domnul i-a deprins pe ucenicii Sai cu o purtare fara ocolisuri, nefatarnica, întemeiata pe întelepciune sfânta, nu îndreptatindu-se pe sine cu viclenie – purtarea din care trebuie sa lumineze virtutea curata si sa atraga prin cereasca sa frumusete privirile si inimile oamenilor. Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, încât sa vada lucrurile voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri (Mt. 5, 16). Dimpotriva, fariseii, dorind numai sa para drepti, se îngrijeau doar cum sa faca pe slugile lui Dumnezeu înaintea societatii oamenilor, înaintea unei mase îndeobste cu prea putin discernamânt. Şi acum se poate vedea că fariseii se folosesc de toate şireteniile cu putinţă cu scopul ca faptele lor, având înfăţişare bună, să strălucească cât mai puternic înaintea ochilor oamenilor, iar fărădelegile lor să fie dezvinovăţite prin „necesitatea politică”, prin masca „justiţiei” şi „prevederii înţelepte” , prin dorinţa de „a preveni un rău mai mare prin ingaduirea unui rău mai mic” şi alte îndreptăţiri, ce se revarsă cu atâta imbelşugare din inima plină de viclenie. Domnul ne opreşte de la o astfel de purtare în cuvinte foarte puternice. Voi sunteţi, spune El, cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor; dar Dumnezeu ştie inimile voastre: că ce este întru oameni înălţat urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Lc. XVI, 15). Fariseii s-au străduit să îşi ascundă prin dezvinovăţirile lor patimile sufleteşti, lucrarile acestora, roadele lor. Patimile sufleteşti, la umbra şi răcoarea îndreptătirii de sine, de obicei înfig rădăcini adânci in suflet, devin un copac puternic, care cuprinde prin ramurile sale întreaga lucrare a omului; pătrunde, adică, în toate gândurile lui, în toate simţămintele lui, în toate faptele lui. Sfântul Pimen cel Mare a zis: „Dacă voii păcătoase a omului îi ajută dezvinovăţirile, omul se strică şi piere”.  Când prin purtarea sa omul nu caută, fără egoism, să aibă fapte bune înaintea ochilor lui Dumnezeu, ci caută slava faptelor bune înaintea ochilor oamenilor, în parerea lor nimicnica, nestatornica, schimbătoare, el nu este in stare să cunoască credinţa crestina, să primească învăţătura lui Hristos – lucru pentru care este nevoie de o inima ce recunoaşte că e păcătoasă, care marturiseste pacatul sau.
Cum puteţi voi să credeţi, grăieşte Mântuitorul către farisei, când voi primiţi slavă unul de la altul şi slava cea de la Singurul Dumnezeu nu o căutaţi? (In. V, 44). Domnul le ia ucenicilor Săi orice hrană a slavei deşarte. El vrea ca jertfelnicul inimii să fie curăţit de idolul spurcat şi tot ce ţine de slujirea idolească. Domnul porunceşte să săvârşim toate faptele bune în taină. Şi milostenia, după porunca Lui, trebuie să fie în taina! Şi postul să fie în taină ! Şi rugăciunea – în cămara zăvorâtă! Faptele noastre bune trebuie să fie ascunse nu doar de oameni, ci şi de noi înşine, aşa încât nu numai oamenii să nu strice sufletele noastre prin laude, ci nici inima noastră să nu ne linguşească şi să nu prea-curvească, încălcând sfântul legământ cu sfânta smerenie. Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta (Mt. VI, 3). Şi nu numai atât! Domnul a poruncit sa ne lepadam de noi însine în aceasta scurta viata pamânteasca, sa calcam în picioare toate dezvinovatirile, toata dreptatea noastra, pentru dreptatea evanghelica. Dar ce alcatuieste dreptatea evanghelica? Patimirile, crucea! Aici îl cheama pe ucenicul Sau Mântuitorul! Aici face El deosebire între cei chemati! Aici desparte neghina de grâu! Aici însemneaza cu pecetea Sa pe cei alesi! Cel ce nu va lua crucea sa si nu va veni dupa Mine, nu este Mie vrednic. Cel ce si-a aflat sufletul sau îl va pierde pe el, iar cel ce îsi va pierde sufletul sau pentru Mine, îl va afla pe el (Mt. 10, 38-39). Fratilor! La picioarele crucii lui Hristos sa lepadam si sa îngropam tot ce gândeste lumea despre onoare, despre jigniri, despre necazuri, despre pagube, despre nedreptate, despre legile omenesti si despre dreapta judecata omeneasca. Sa devenim nebuni pentru Hristos! Sa dam obrajii nostri spre scuipari, spre loviri! Onoarea noastra pamânteasca, veche, sa fie acoperita de praful înjosirilor! Sa nu privim cu mila averea noastra stricacioasa: las’ s-o rapeasca si s-o împrastie viforele, când li se va îngadui sa se abata! Sa nu crutam trupul nostru în nevointele de bunavoie si în patimirile de nevoie! Sa învatam de la Domnul Iisus Hristos tacerea tainica a Lui, care este cea mai înalta Teologie si oratorie, de care îngerii se minuneaza! Lui, Dumnezeului întrupat, lumea nu I-a dat dreptate: cum sa o cautam noi de la lume? Sa ne lepadam de ea la picioarele crucii lui Hristos! Sa nu fim ca fiarele ce zgârie şi rănesc pe vânători şi pe celelalte fiare ce năvălesc asupra lor! Să fim asemenea cu Mielul lui Dumnezeu aici, pe pământ, în vremea scurtei noastre pribegii pământeşti şi El ne va face asemenea cu El în veşnicie, unde fericirii noastre nu va fi sfârşit şi măsură. Şi aici, în surghiunul pământesc, la ucenicul credincios al lui Iisus vine Duhul Sfant, Mângâietorul, adie asupra sufletului sau negrăita fericire a vieţii viitoarei, ce inlatura de la el simţirea pătimirii, ce ii aduce într-o nevăzută, sfântă desfătare care nu tine de oameni şi de împrejurari. In faţa acestei desfătări toate desfatarile pământesti, chiar cele legiuite, sunt nimicnice.  Semnul de căpetenie ce îl deosebeşte pe făţarnic, prima săgeată aruncată de el împotriva aproapelui, este smintirea de acesta şi osândirea lui, care se naşte din smintire. In răufăcătorii înveteraţi, smintirea de aproapele este adesea prefăcută, fâţărită, ca un pretext pentru fărădelege, ce pregăteşte din vreme atât fărădelegea cât şi îndreptăţirea ei; în cei bolnavi încă de învechirea lui Adam, chiar dacă aceştia vor numai binele şi năzuiesc spre mântuire, este un semn al învechirii şi o boală foarte însemnată, anevoie de vindecat. Impotriva acestei boli lucrează pocăinţa, din care vine curăţirea..
Smintirea de aproapele este privirea bolnăvicioasă asupra neputinţelor aproapelui, ce face ca aceste neputinţe sa crească până la o mărime necuprinsă, monstruoasa. Smintirea de aproapele este odrasla iubirii de sine ce se sălăşluieşte în sufletul străin iubirii de aproapele si iubirii nerătăcite fată de sine. Domnul a asemănat această boală unei bârne, fată de care orice greşeala vădită a aproapelui e ca un pai. Nu judecaţi, a grăit Domnul, ca să nu fiţi judecaţi: căci cu ce judecată veţi judeca veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură veţi măsura se va măsura vouă… Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Mt. VII, 1-2, 5). Trebuie să ne silim a ne feri de osândirea aproapelui, ingradindu-ne de ea prin frica de Dumnezeu şi prin smerenie. Pentru a slabi si, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dezrădăcina cu desăvârşîre din inimă smintirea de aproapele, trebuie ca în lumina Evangheliei sa ne adâncim in noi înşine, să luam seama la neputinţele noastre, să cercetăm pornirile, mişcările şi stările noastre păcătoase. Atunci când păcatul nostru ne va atrage privirile spre sine, nu vom mai avea când sa luăm aminte la neajunsurile aproapelui, să le băgăm de seamă. Atunci toţi semenii ne vor părea minunaţi, sfinti; atunci fiecare din noi se va socoti pe sine cel mai mare păcătos din lume, singurul păcătos din lume; atunci se vor deschide larg înaintea noastră uşile, bratele pocaintei adevărate, lucratoare. Pimen cel Mare a zis: „Noi si fratii nostri ca doua icoane suntem. Deci, în orice vreme va lua omul aminte de sine si se va prihani, se afla fratele lui cinstit înaintea lui; iar când i se pare el luisi bun, afla pe fratele sau rau înaintea sa”. Cei mai mari bineplacuti ai lui Dumnezeu aveau deosebita grija sa se socoata pe sine pacatosi, si atât de pacatosi, încât greselile aproapelui, vadite si mari, li se pareau marunte si lesne dezvinovatite. Preacuviosul Sisoe i-a zis Avvei Or: „Spune-mi un cuvânt”. Si i-a zis lui: „Ai încredere în mine?“ „Da, am”. Apoi a urmat: „Du-te si ce m-ai vazut pe mine ca fac, fa si tu”. Si i-a zis lui: „Ce sa vad, parinte, la tine?“ si i-a raspuns batrânul: „Cugetul meu este mai prejos decât al tuturor oamenilor”. Daca omul, a spus Pimen cel Mare, atinge starea despre care Apostolul a grait: Toate sunt curate celor curati (Tit 1, 15), el vede ca este mai prejos decât toata faptura. Un frate l-a întrebat pe batrân: „Cum pot eu sa gândesc despre mine ca sunt mai rau ca un ucigas?” Pimen a raspuns: „Daca omul va ajunge la starea aratata de Apostol si va vedea pe cineva ca savârseste ucidere, va spune: Acesta o data a savârsit ucidere, dar eu ucid în fiecare zi”. Fratele a povestit cuvintele lui Pimen unui alt batrân. Batrânul a zis: „Daca omul va ajunge la starea unei asemenea curatii si va vedea pe fratele pacatuind, dreptatea lui va înghiti pacatul”. Fratele a întrebat: „si care e dreptatea lui?” Batrânul a raspuns: A se învinui pe sine totdeauna”. Iata adevaratii ascultatori si facatori ai Legii evanghelice! Izgonind din inimile lor smintirea de aproapele şi osandirea lui, ei s-au umplut de sfântă dragoste fată de semeni, revărsând milă asupra tuturor si prin mila tamaduindu-i pe pacatosi. (…) Pe cât ne trage Dumnezeu departe de prăpastia smintirii şi osândirii, pe cât se feresc adevăraţii robi ai lui Dumnezeu de această, prăpastie cumplită si pierzătoare, pe atât se sileşte diavolul să ne tragă în ea, acoperind-o prin felurite îndreptăţiri. Una din îndreptatirile satanice este râvna lipsită de dreapta socotinţă, luata de catre multi drept râvnă pentru cucernicie, drept ravnă sfantă. „Omul mânat de râvna fără dreaptă socotinţă”, grăieşte Sfântu l Isaac Sirul, niciodată nu va putea ajunge la pacea gândurilor – iar cel străin de această pace este străin de bucurie. Dacă pacea gândurilor este sănătatea desăvârşită, iar râvna aceasta este potrivnică păcii, înseamnă că cel ce are râvnă vicleană boleşte de boală grea. Omule! Socotind că te aprinzi de râvnă dreaptă impotriva neajunsurilor straine, tu alungi sănătatea sufletului tău. Osteneşte-te, osteneşte-te pentru sănătatea sufletului tău! Iar de voieşti să vindeci pe cei bolnavi, trebuie să pricepi că bolnavii au mai mare nevoie de luare aminte grijulie decât de cruzime. O asemenea râvnă în om nu e semn al înţelepciunii, ci boală a sufletului, sărăcie a înţelegerii duhovniceşti, neştiinţă mare. Inceputul înţelepciunii după Dumnezeu este seninătatea şi blândeţea – însuşiri ale unui suflet mare şi puternic, care apar în el dintr-un fel întemeiat de a gândi şi poartă neputinţele omeneşti”. Păcatul smintirii şi osândirii pierde atât de lesne pe oameni şi este, ca atare, atât de iubit de către diavol, încât acesta nu se mulţumeşte să stârnească în inimile noastre râvna vicleană şi străină de înţelegerea evanghelică, cu stârnirea gândurilor trufaşe, ce totdeauna sunt unite cu înjosirea şi dispreţuirea aproapelui, ci întinde şi curse vădite pentru a-i împinge la smintire şi osândire pe cei fără luare aminte. Avva Pimen grăieşte: „In Scriptură e scris: Cele ce au văzut ochii tăi grăieşte (Pilde XXV, 7): dar eu vă sfătuiesc să nu vorbiţi nici măcar despre ceea ce aţi pipăit cu mâinile. Un frate a fost amăgit în următorul chip: i s-a părut că fratele lui păcătuieşte cu o femeie. Indelung s-a luptat cu sine; până la urmă, apropiindu-se, i-a împins cu piciorul, gândind că sunt ei, şi a grăit: Vă ajunge de acum, până când? S-a arătat, însă, că erau nişte snopi de grâu. De aceea zic vouă: să nu mustraţi nici de veţi pipăi cu mâinile”.  Păcatul osândirii este atât de neplăcut lui Dumnezeu că El Se mânie, îşi întoarce faţa chiar şi de la bineplăcuţii Săi atunci când ei îşi îngăduie să osândească pe aproapele: El ia de la dânşii harul Său, precum se vede din numeroasele pilde păstrate de scriitorii bisericeşti spre folosul şi zidirea generaţiilor creştine. Nici o dreptate nu dă dreptul de a-l osândi pe fratele care greşeşte, căruia Domnul poate foarte uşor să-i dăruiască dreptatea cea adevărată, neasemuit mai mare decât cea pe care socotim a o afla în noi înşine. Putem fi drepţi numai prin dreptatea dumnezeiască, iar când îl osândim pe aproapele înlocuim această dreptate cu dreptatea noastră sau, mai bine zis, cu boala fariseismului. Cel ce osândeşte pe aproapele răpeşte cinul lui Dumnezeu, Singurul Căruia se cuvine judecata asupra făpturilor Sale, răpeşte cinul lui Hristos, Ce va să judece viii şi morţii în ziua cea de apoi.
(…) Fraţilor! Să fim cu luare aminte la noi înşine! Să ne sârguim a ne curaţi nu doar de patimile trupeşti, ci şi de cele sufleteşti: de slava deşartă, de necredinţă, de viclenie, de pizmă, de ură, de iubirea de argint şi de celelalte neputinţe asemănătoare, ce par a se mişca şi a lucra doar în suflet, fără împărtăşirea trupului, şi ca atare se numesc „sufleteşti”. Am spus „par” fiindcă ele inrâuresc şi trupul, însă în chip subţire, pe care puţini îl bagă de seamă şi îl pricep. Luând aminte la noi înşine şi curăţindu-ne de aceste patimi, în noi răsare treptat iubirea de aproapele, ce face să slăbească şi nimiceşte simţământul smintirii de aproapele şi al osândirii lui. Sa ne aducem aminte neîncetat că nu este dreptate plăcuta lui Dumnezeu afară de sărăcia cu duhul. Să dezvinovaţim pe aproapele şi să ne osândim pe noi înşine, ca Dumnezeu să ne dăruiască harul şi mila Sa, pe care El le dăruieşte doar celor smeriţi şi milostivi. Amin”. (Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice, Editura Sophia, 2008)
|
|
Category:
carti
Smerenia paruta este odrasla a mandriei
Sfantul Ignatie Briancianinov “Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotriva, ea vede in sine multa mandrie. Ea se ingrijeste sa afle in sine toate ramurile acesteia; odata ce le-a aflat, vede ca foarte multe inca sunt de aflat. Cuviosul Macarie Egipteanul, numit de catre Biserica „cel Mare” pentru virtutile sale covarsitoare si mai ales pentru smerenia lui adanca, parinte purtator de semne si purtator de Duh, a zis in Omiliile sale inalte, sfinte, de taina, ca pana si cel mai curat si desavarsit om are in sine o anumita mandrie (v. Omilia 7, cap. 4). Acest bineplacut al lui Dumnezeu a ajuns la cea mai inalta treapta a desavarsirii crestine, l-a vazut pe cel mai mare dintre sfintii monahi, Antonie cel Mare – si a zis ca n-a vazut om care sa poata fi numit „desavarsit” pe deplin si in toata puterea cuvantului (Omilia 8, cap. 5). Smerenia mincinoasa se vede pe sine smerita in chip caraghios si jalnic, se mangaie cu aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet. Satana ia chip de inger de lumina; apostolii lui iau chip de apostoli ai lui Hristos (II Cor. 9,13-15) invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos, starile pricinuite de amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti, harice; mandria si slava lui desarte, amagirea de sine si inselarea pricinuita de catre ele iau chip de smerenie a lui Hristos. Ah! Unde se ascund de nenorocitii visatori, de visatorii in chip nenorocit multumiti de sine, de starile lor de amagire de sine, unde se ascund de visatorii care cred ca se desfata si-s fericiti, unde se ascund de ei cuvintele Mantuitorului: Fericiti voi, care flamanziti acum, ca va veti satura. Fericiti cei ce plangeti acum, ca veti rade. Vai voua, celor ce sunteti satui acum, ca veti flamanzi. Vai voua, celor ce astazi radeti, ca veti plange si va veti tangui (Lc. 6,21-25)? Uita-te mai staruitor, uita-te fara impatimire la sufletul tau, preaiubite frate! Oare pentru el nu e mai de nadejde pocainta decat placerea? Oare pentru el nu e mai de nadejde sa planga pe pamant – in aceasta vale a plangerii, menita anume plansului – decat sa-si alcatuiasca singur placeri premature, amagitoare, lipsite de noima si pierzatoare? Pocainta si plansul pentru pacate aduc fericirea vesnica: lucrul acesta este stiut, este vrednic de crezare, marea lui insemnatate a fost intarita de catre Domnul. Si atunci de ce sa nu te cufunzi in aceste stari sfinte, de ce sa nu ramai in ele, de ce sa-ti alcatuiesti singur placeri, sa te saturi cu ele, sa te indestulezi cu ele, sa nimicesti in tine prin ele fericita foame si sete de dreptatea lui Dumnezeu, fericita si mantuitoarea intristare pentru pacatele si pacatosenia ta? Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei duhului; plansul arata smerenia, e glasul ei. Lipsa plansului, saturarea cu sine insusi si desfatarea de propria stare parut duhovniceasca dau in vileag mandria inimii. Teme-te ca pentru placerea desarta, amagitoare, vei mosteni nenorocirea vesnica, fagaduita de Dumnezeu pentru cei ce se satura acum in chip samavolnic, impotriva voii lui Dumnezeu. Slava desarta si odraselele ei – placerile duhovnicesti mincinoase – urzesc, lucrand in sufletul nepatruns de pocainta, o naluca a smereniei. Aceasta naluca inlocuieste in suflet smerenia adevarata. Naluca adevarului, punand stapanire pe casa sufletului, ii inchide Adevarului Insusi toate intrarile in aceasta. Vai, suflete al meu, templu de Dumnezeu zidit al adevarului! Primind in tine naluca adevarului, inchinandu-te minciunii in locul Adevarului, tu devii capiste paganeasca! In capiste e asezat un idol: paruta smerenie. Paruta smerenie este cel mai groaznic fel al mandriei. Cu greutate este izgonita mandria chiar si atunci cand omul si-o recunoaste – insa cum o va izgoni atunci cand ea i se pare smerenie? In aceasta capiste este o amarnica uraciune a pustiirii! La aceasta capiste se revarsa fumul de tamaie al slujirii idolilor, sunt glasuite cantari de care iadul se veseleste. Acolo, gandurile si simtamintele sufletesti gusta din mancarea oprita a jertfelor idolesti, se imbata de vin amestecat cu otrava aducatoare de moarte. In capiste, care este salas al idolilor si a toata necuratia, nu numai harul dumnezeiesc, harisma duhovniceasca, nu poate sa intre: nu poate sa intre nici o virtute adevarata, nici o porunca evanghelica. Smerenia mincinoasa il orbeste pe om intr-asa un hal, incat il sileste nu numai sa creada despre sine, sa le dea de inteles celorlalti ca este smerit, ci sa si spuna pe fata asta, s-o propovaduiasca in gura mare. Cumplit ne batjocoreste minciuna atunci cand noi, amagiti de ea, o luam drept adevar! Smerenia harica este nevazuta, dupa cum nevazut este Dumnezeu, Datatorul ei. Ea este ascunsa de tacere, de simplitate, de sinceritate, de naturalete, de libertate. Smerenia mincinoasa este intotdeauna artificiala la aratare: ea isi face, cum s-ar spune, publicitate. Smerenia mincinoasa iubeste scenele: prin ele amageste. Si se amageste. Smerenia lui Hristos este imbracata in camasa (v. In 19, 24), in cel mai simplu dintre vesminte: acoperita de aceasta haina, ea nu este recunoscuta si nu este bagata in seama de oameni. Smerenia este chezasie in inima, insusire sfanta, lipsita de nume, a inimii, deprindere dumnezeiasca, ce se naste pe nebagate de seama in suflet in urma implinirii poruncilor evanghelice (Cuviosul Ava Dorotei, Invatatura a 2-a). Lucrarea smereniei poate fi asemanata cu lucrarea patimii iubirii de arginti. Cel molipsit de boala iubirii de comorile stricacioase, cu cat strange mai multe, cu atat devine mai nesatios; cu cat se imbogateste mai mult, cu atat i se pare ca este mai sarac si mai nevoias. Si cel manat de smerenie, cu cat se imbogateste mai mult in virtuti si in harismele duhovnicesti, cu atat devine mai sarac, mai neinsemnat, in proprii ochi. Acesta e un lucru firesc. Cand omul n-a gustat inca din binele cel mai inalt, propriul lui bine, care este spurcat de catre pacat, are pret inaintea lui - dar dupa ce s-a impartasit de binele dumnezeiesc, duhovnicesc, atunci propriul lui bine, unit si amestecat cu raul, isi pierde pe deplin pretul. Scumpa este pentru sarac punga de banuti din arama pe care a strans-o vreme indelungata, cu osteneala pana la vlaguire. Un bogat i-a aruncat in san, pe neasteptate, o multime nenumarata de bani din aur curat, si saracul a aruncat cu dispret punga de aramioare, ca pe o povara care nu face decat sa-l impovareze. Dreptul, multpatimitorul Iov, dupa ce a indurat ispite cumplite, s-a invrednicit de vederea lui Dumnezeu. Atunci I-a zis lui Dumnezeu rugaciune plina de insuflare: cu auzul urechii Te auzisem mai inainte, iar acum ochiul meu Te-a vazut , dar ce roada a odraslit in sufletul dreptului de pe urma vederii lui Dumnezeu? Iov isi continua si incheie rugaciunea astfel: pentru aceea, m-ai defaimat pe mine si m-am topit, si ma socotesc pe mine pamant si cenusa (Iov 42,5-6). Vrei sa agonisesti smerenie? Implineste poruncile evanghelice: odata cu ele se va salaslui in inima ta si va fi insusita de catre ea sfanta smerenie, adica insusirile Domnului nostru Iisus Hristos. Inceputul smereniei este saracia duhului, mijlocul sporirii in ea este pacea lui Hristos, care covarseste orice minte si intelegere, iar sfarsitul si desavarsirea este dragostea lui Hristos. Smerenia nu se manie niciodata, nu cauta sa fie pe placul oamenilor, nu se lasa prada intristarii, de nimic nu se teme. Oare se poate lasa prada intristarii cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de orice necaz? Oare se poate infricosa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveste ca pe un mijloc de mantuire a sa? Bineplacutii lui Dumnezeu au indragit cuvintele talharului celui cu buna intelegere, care a fost rastignit alaturi de Domnul. In necazurile lor, ei obisnuiau sa spuna: cele vrednice de faptele noastre primim: pomeneste-ne, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta (Lc. 23, 41-42). Ei intampina orice necaz recunoscand ca sunt vrednici de el (Cuviosul Ava Dorotei, invatatura a 2-a). Sfanta pace le intra in inimi pentru cuvintele lor smerite! Ea aduce paharul mangaierii duhovnicesti si la patul celui bolnav, si la cel ce zace in inchisoare si la cel prigonit de oameni, si la cel prigonit de draci. Paharul mangaierii este adus de mana smereniei si la cel rastignit pe cruce; lumea ii poate aduce numai otet amestecat cu fiere (Mt. 27, 34). Cel smerit nu e in stare de rautate si ura. El nu are vrajmasi. Daca cineva ii face necazuri, el vede in acel om unealta dreptei judecati sau a purtarii de grija dumnezeiesti. Cel smerit se incredinteaza cu totul voii lui Dumnezeu. Cel smerit traieste nu propria sa viata, ci viata lui Dumnezeu. Cel smerit este strain de nadajduirea in sine, si de aceea cauta tot timpul ajutorul dumnezeiesc, ramane tot timpul in rugaciune. Ramura purtatoare de rod se apleaca spre pamant, apasata de multimea si greutatea roadelor sale. Ramura stearpa creste in sus, inmultind mladitele sale sterpe. Sufletul bogat in virtutile evanghelice se cufunda tot mai adanc in smerenie, si in adancurile acestei mari afla perlele pretioase: darurile Duhului. Mandria este semnul neindoielnic al omului desert, al robului patimilor, semnul sufletului in care invatatura lui Hristos nu se poate nicidecum apropia. Nu judeca omul dupa infatisare; sa nu tragi dupa infatisare concluzia ca este mandru sau e smerit. Nu judecati dupa infstisare, ci dupa roadele lor ii veti cunoaste (In 7,24; Mt. 7,16). Domnul a poruncit sa-i cunoastem pe oameni dupa faptele lor, dupa purtarea lor, dupa urmarile faptelor lor. Stiu eu mandria ta si inima ta cea rea (I Imp. 17,28), ii spunea lui David aproapele lui, insa Dumnezeu a marturisit despre David: aflat-am pe David, sluga Mea; cu untdelemnul cel sfant al Meu l-am uns pe el (Ps. 88,20). Eu nu Ma uit ca omul, caci omul se uita la fata, iar Domnul se uita la inima (I Imp. 16, 7). Adeseori, judecatorii orbi il socot smerit pe cel fatarnic si pe cel ce cu josnicie cauta sa fie pe placul oamenilor: acesta este un adanc al slavei desarte. Dimpotriva, pentru acesti judecatori nestiutori pare mandru cel ce nu cauta laudele si rasplatile omenesti si de aceea nu se taraste in fata oamenilor, cu toate ca acesta este rob adevarat al lui Dumnezeu: acesta a simtit slava lui Dumnezeu, ce se descopera numai celor smeriti, a simtit putoarea slavei omenesti si si-a intors de la ea atat ochii, cat si mirosul sufletului sau. „Ce inseamna a crede?” – a fost intrebat un mare bineplacut al lui Dumnezeu. Acesta a raspuns: „A crede inseamna a petrece in smerenie si in mila” (Pateric, Ava Pimen cel Mare). Smerenia nadajduieste in Dumnezeu, nu in sine si nu in oameni, si de aceea se poarta simplu, fara ocolisuri, cu statornicie, cu maretie. Fiii orbi ai acestei lumi numesc aceasta „mandrie”. Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile pamantesti; in ochii ei, mare e Dumnezeu, mare e Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, fara sa invredniceasca de luare-aminte, de privirea sa, stricaciunea si desertaciunea. Fiii stricaciunii, slujitorii desertaciunii, numesc „mandrie” sfanta raceala fata de stricaciune si desertaciune. Este o inchinare sfanta, ce vine din smerenie, din cinstirea fata de aproapele, din cinstirea fata de chipul lui Dumnezeu, din cinstirea fata de Hristos in aproapele, si este o inchinare patimasa, o inchinare interesata, o inchinare ce cauta sa placa oamenilor si totodata uraste oamenii, o inchinare potrivnica lui Dumnezeu si urata de Dumnezeu: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeu-Omul, imbiindu-L in schimb cu toate imparatiile lumii si slava lor (v. Lc. 4, 7). Cat de multi sunt si acum cei care se inchina pentru a trage foloase pamantesti! Cei carora li se inchina lauda smerenia lor”. (Extras din cartea Experiente ascetice, preluat din: “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)
|
|
Category:
carti
Marele Iuda de Pr. Arsenie Boca Trădătorul ... Omul care L-a vândut şi pe Dumnezeu. Omul cu suflet meschin, îngust, orbit. Unii au căutat să-l prezinte dimpotrivă: pătruns de un ideal al neamului său - dezrobirea politică a lui Israel. Cum că Iisus îi înşela aşteptările. Deci avea dreptate să apere pe Israel de un "om" care-l conducea contrar intereselor sale. Au dreptate. Dar atâta dreptate câtă poţi da unui om care raţionează just pe principii false. Israel a refuzat să-l considere pe Iuda printre eroii neamului. Conducerii lui Israel îi trebuia doar un trădător. S-a prezentat Iuda. "Iar ei s-au bucurat şi s-au tocmit să-i dea bani". Pe urmele explicaţiei Fariseii cu gândul ucigaş în inimă erau deja "fii diavolului". Le-a spus-o Iisus în templu (Io an 8, 44. Le mai trebuia un mijlocitor. Şi-a intrat satana în Iuda (Luca 22, 3). Aceasta-i explicaţia faptului. De acum Iuda nu mai este un anonim, de acum Iuda este o mare putere: a devenit o minune satanică. "Marele Iuda". Iată, (li se oferă) oamenilor mici o cale de a ajunge "mari". De acum Iuda va fi prototipul tuturor trădătorilor. Iuda va avea ucenicii lui până la sfărşitul lumii, care aceeaşi treabă o vor face, vânzând ţara, religia, neamul, reclamând stăpânirilor, trădând, dând la moarte: părinţi, copii, fraţi, surori, bărbaţi, preoţi, sfinţi, popoare ... Iuda, multiplicat, mereu îl vinde pe Iisus. Fii diavolului îi cumpără lui Iuda ucenici. Şi cu preţuri derizorii, fiindcă se îmbie mulţi. Explicaţia lui Iuda Credea în Dumnezeu dar nu credea in Iisus. Izbăvirea politică a lui Israel o punea mai presus de marea operă a lui Iisus: mântuirea omului; pe aceasta nu o înţelegea (şi mulţi nu o înţeleg nici până azi). Se crampona într-o contradicţie surdă cu Iisus. Nu l-au putut scoate din contradicţie nici darurile excepţionale, pe care le-a dat Iisus la toţi, nu-l lărgise sufleteşte nici însăşi iubirea, care strălucea în Iisus (Tradiţia spune că pe Iuda îl rodea invidia că Iisus îl iubea mai mult pe Ioan). Adevărul n-a încăput în Iuda cum n-a încăput nici în farisei. Structura lui Iuda era o dezordine, (dizarmonie), un haos! De aceea satana întru ale sale a intrat. Explicaţia metafizică este şi mai grea După Scriptură, a fost cineva prevăzut cu trădarea. Este scris şi preţul, şi ce s-a făcut cu preţul trădării. Nu este scris ce se va alege cu vânzătorul, semn ca Dumnezeu n-ar fi vrut sinuciderea lui. Deci, daca în planul Providenţei era prevăzută moartea "cea de bunavoie" a lui Iisus, fără ca aceasta să fie o sinucidere ci o jertfă prin mijlocirea lui Iuda, acesta (Iuda) nu şi-ar fi atras pierderea mântuirii dacă nu se sinucidea. Vânzarea şi apoi răstignirea lui Iisus l-au aruncat pe Iuda în deznădejde, cu care satana şi-a aruncat ucenicul în zghilţul unui ştreang, din care l-a mai arucat o data, cu capul în jos şi căzând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc şi "i s-au vărsat toate măruntaiele lui" (Faptele Apostolilor 1, 1-18) De atunci este desenat de zugravi, pe genunchii lui Lucifer, ca cel mai iubit fiu al diavolului, fiul pierzării. A fost sau nu predestinat Iuda? Putea să fie şi altul. El s-a ales! El! Libertatea lui a cedat ispitei, ca Adam în Rai. Putea să nu cedeze? I s-a retras Harul? Nu, i s-a dat ca şi celorlalţi! Dumnezeu n-are nici o vină. O are toată numai satana. "Fiul Omului merge după cum Îi este rânduit; dar vai, omului aceluia prin care este vândut. Mai bine i-ar fi fost lui de nu s-ar fi născut" (L uca 22, 22) Este misterul fiilor pierzării în care mârâie un rânjet de drac. "La semn alerg", "dar nu mă socotesc să fi ajuns" (Filip eni 3, 14, 13), la starea de a nu mai putea păcătui. Aşa îşi atrăgea luarea aminte Apostolul, care de fapt i-a luat locul (lui Iuda), între ucenicii lui Iisus.
|
Despre invatatura adevarului de Pr. Arsenie Boca  La ce ne folosesc acele vorbiri indemanatice despre lucruri ascunse si intunecoase, de care la ziua judecatii nu vom fi tinuti de rau ca nu le-am cunoscut. O, Adevar, care Dumnezeu esti, fa sa fiu una cu Tine intr-o dragoste vesnica. In Tine salasluieste tot ceea ce doresc, tot ceea ce vreau. Toti invatatii sa taca, toata faptura sa amuteasca in fata Ta, graieste-mi numai Tu. Un duh curat, simplu si statornic, nu-i niciodata imprastiat chiar in mijlocul multor indeletniciri, fiindca el face totul ca sa cinsteasca pe Dumnezeu, si fiindca, pasnic fiind in el insusi, isi da osteneala sa nu se caute pe sine in nimic. Cea mai grea lupta in viata aceasta, nu este alta decat biruirea de sine. Caci biruirea de sine duce la propasirea binelui. Orice desavarsire, in viata aceasta, este amestecata si cu putina nedesavarsire - si pe toate le vedem ca printr-o ceata. Cei mai multi se indeletnicesc mai osebit a cunoaste decat a trai cum se cuvine, se ratacesc adesea, iar din truda lor nu se aleg decat cu putine roade, sau deloc. O, daca ar fi tot atat de harnici cu starpirea stricaciunilor lor si cu cultivarea virtutii, cum sunt cu vanturarea desartelor vorbiri, n-am vedea atatea rele, nici atatea scandaluri, si slabanogie in lume. Fara indoiala, la ziua judecatii nu vom fi intrebati ce-am citit, ci ce-am facut, nici daca am vorbit cu dibacie, ci daca am trait cum se cuvine. Acela cu adevarat e mare, care are o mare dragoste. Acela cu adevarat e mare, care-i mic in ochii lui insusi - si pentru care slava lumii nu-i decat o curata nimicnicie. Sunt doua invataturi, dar nu-i decat un singur adevar. Sunt doua invataturi: una a lui Dumnezeu, neclatinata ca si El, alta a omului, schimbatoare ca si el. Invatatura lui Dumnezeu se imprastie in sufletele pregatite s-o primeasca prin intelepciunea necreata si Cuvantul dumnezeiesc. Ea este o particica din El Insusi si fara de moarte. Este pusa la indemana oricui si este daruita mai din belsug celui smerit cu inima. Invatatura omului, dimpotriva, ii maguleste mandria, fiindca el ii este tata. "Ideea aceasta imi apartine, eu am spus cel dintai acest lucru, nu se stia nimic despre aceasta inainte de mine ..." Placa-ti sa intrebi, asculta in tacere vorbirile batranilor, caci ele nu sunt spuse in desert. Dorinta de a sti a pierdut pe omul dintai, - el cauta cunoasterea, care hraneste trufia, si a gasit moartea.
|
|
Category:
marturisiri duhovnicesti
ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI CULESE DE LA PĂRINŢII DUHOVNICEŞTI ÎNTREBARE: De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată ? RĂSPUNS: Toţi cei care credem în Domnul nostru Iisus Hristos, ne numim creştini. Însă uneori vă puneţi întrebarea de ce sunt mai multe culte (credinţe, confesiuni) creştine? Şi ortodocşi, si catolici, şi protestanţi, şi baptişti, şi adventişti, şi penticostali, şi alte culte. Unde este adevărul, căci toţi aceştia susţin că la ei este adevărul, la ei este credinţa cea adevărată. În Sfânta Carte scrie că Hristos este capul Bisericii (nu al bisericilor). Deci Biserica este una, căci Hristos are un singur cap. Care să fie Biserica adevărată ? Haideţi să coborâm în timp spre începuturile creştinismului, la origini. La Înălţarea la Cer, Domnul Hristos oare a lăsat mai multe credinţe creştine pe pământ ? Noi cunoaştem credinţa de la Ucenicii Domnului, de la Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti. Aţi auzit cumva că unii apostoli erau ortodocşi, alţii catolici, alţii adventişti ? Nu, desigur. La început a fost o singură credinţă, o singură Biserică. Creştinii s-au ghidat mai întâi după învăţătura primită de la Apostoli, care s-a transmis prin tradiţie. Mai târziu o parte din această tradiţie a fost scrisă în Sfintele Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole, în scrierile Sfinţilor Părinţi. O vreme toate au fost bune şi frumoase. Dar ce s-a întâmplat după aceea. Unii oameni, din mândrie, din îngâmfare, au răstălmăcit învăţătura sănătoasă primită de la Ucenicii Domnului, şi au adus unele interpretări, unele inovaţii în cult şi în dogmă. Însă Părinţii Bisericii din toată lumea creştină, călăuziţi de Duhul Sfânt, s-au strâns în Sinoade (Soboare, un fel de congrese internaţionale), unde au discutat problemele apărute şi au restabilit ordinea în Biserică, iar rătăciţii au căzut sub blestemul Bisericii. Au fost şapte asemenea Sinoade în decursul istoriei, la care au participat sfinţi mari (ex. Sf. Nicolae, Sf. Spiridon, Sf. Împărat Constantin cel Mare etc.) unde s-a stabilit cu exactitate cum trebuie să credem, ce trebuie să credem (Crezul), unde s-a demonstrat, uneori în chip minunat, că icoana şi crucea nu sunt idoli, că Sf. Duminică este ziua Domnului, ziua eliberării noastre din robia iadului, şi multe alte lucruri necesare cultului creştin. A mers aşa Biserica mult timp, cca. o mie de ani. La anul 1054 apare în Biserică Marea Schismă, adică o mare ruptură, o separare a părţii de răsărit a Bisericii (Bizanţ), de partea de apus (Roma), datorită pretenţiei papilor din apus de a-şi exercita supremaţia asupra întregii Biserici creştine, ceea ce nu era în concordanţă cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice, mai ales că Apusul făcuse unele modificări în dogmă (ex. Filioque la Crez). În cadrul bisericii apusene a apărut o altă ruptură când s-au desprins protestanţii (care au protestat din anumite motive împotriva papei). Din protestanţi s-au desprins alte grupări creştine, care şi-au făurit un cult după bunul lor plac, nemaipăstrând aproape nimic din cultul creştin stabilit la Cele Şapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare unii ţin sâmbăta ca zi de odihnă; nu mai păstrează Sfintele Taine ale Bisericii; fug de cruce, de icoană, de tămâie; nu mai au sfinţi, nu mai au preoţie, nu mai au biserică. Unii au ajuns chiar să-i cunune pe homosexuali, să facă femei preoţi, şi multe alte rătăciri. După desprinderea de Biserica primară, toate celelalte culte şi confesiuni au făcut tot felul de modificări după poftele şi neputinţele oamenilor. Doar Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit mai păstrează în totalitate predaniile şi tot ce ne-a fost lăsat de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţii noştri, care şi-au vărsat sângele, ca mucenici, pentru păstrarea neştirbită a sfinţeniei Bisericii Strămoşeşti. Ea este Biserica adevăratei slave (în greacă, ortho = corect, doxa = slavă) a lui Dumnezeu. Dumnezeu arată lumii că Biserica Ortodoxă este cea adevărată prin mai multe minuni, şi anume: 1.În fiecare an, la Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt, numai şi numai la Paştele ortodox, coboară din Cer o lumină dumnezeiască (Sfânta Lumină), care aprinde vata ce este aşezată pe Sfântul Mormânt şi lumânările din mâinile credincioşilor. Această lumină nu este o lumină materială, căci la început, câteva minute nu frige. I-am văzut pe mulţi trecându-şi mâinile şi bărbile peste această flacără sfântă, fără să se ardă. Această minune o văd şi celelalte religii şi culte, dar stau împietriţi în mândria lor şi nu vin la adevărata credinţă. 2. Ştim cu toţii că Agheasma Mare pe care o săvârşeşte preotul ortodox la Bobotează nu se strică. Eu am băut de la o bătrână din Constanţa agheasmă de 40 de ani, şi era aşa de plăcută la gust ca şi cum ar fi fost sfinţită în acea zi ! Unii spun că agheasma noastă nu se strică fiindcă preotul foloseşte busuioc şi cruce de argint. Nu este adevărat ! Agheasma se sfinţeşte şi cu cruce de lemn, şi tot la fel este. Unii oameni au încercat să prepare şi ei agheasmă, procedând precum preotul, dar mare le-a fost mirarea când au văzut că „agheasma” lor s-a stricat, iar cea sfinţită de preot a rămas curată. 3. Creştinii care au dus o viaţă sfântă, sunt proslăviţi de Dumnezeu, căci după moarte trupurile lor, în multe cazuri, nu putrezesc şi sunt plăcut mirositoare. De exemplu Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, român de neam. Sau mai recent, după cum ştiţi din presă, Părintele Ilarion Argatu de la Mânăstirea Cernica, la care, când era în viaţă, alergau mulţi creştini pentru rezolvarea necazurilor lor, a fost găsit după şapte ani neputrezit. 4. Cunoaşteţi destule cazuri de părinţi duhovniceşti ortodocşi plăcuţi lui Dumnezeu, care au primit darul înainte-vederii şi care atunci când aţi alergat la dânşii deja vă cunoşteau necazurile şi ştiau şi cum vă cheamă. 5. Aţi auzit, sau aţi văzut icoane ortodoxe care plâng cu lacrimi de sânge sau de mir. Uneori mirul care a izvorât din aceste icoane a depăşit cu mult greutatea icoanei. Şi sunt multe alte dovezi palpabile din care rezultă că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Le veţi afla dacă veţi veni mai des la biserică şi veţi citi mai multe cărţi ortodoxe şi nu toate prostiile de prin reviste şi ziare care fac reclamă păcatelor: desfrânării, violenţei, lăcomiei, lenei, luxului şi altor păcate.
|
|
Category:
scrieri personale legalizate
S-A FACUT PUBLIC TESTAMENTUL INALTULUI BARTOLOMEU. “La carma Mitropoliei imi doresc un urmas demn, credincios Bisericii Ortodoxe, integru, adversar al coruptiei de orice fel…”
- sursa: Ziua de Cluj: Testamentul mitropolitului Clujului: Doresc ca Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”, al cărei fondator sunt, să îmi ducă mai departe memoria. Vezi textul integral
T E S T A M E N T Subsemnatul ANANIA VALERIU, pe numele de călugăr BARTOLOMEU, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului Albei, Crişanei şi Maramureşului, domiciliat în Cluj-Napoca, P-ţa Avram Iancu nr. 18, în vârstă de 88 de ani, aflându-mă în deplinătatea facultăţilor mintale, nesilit de nimeni, din voinţa mea liberă şi neviciată, dar cu sănătatea trupului din ce în ce mai şubredă şi cu sentimentul că nu mai e mult până când Domnul mă va chema acolo unde va crede El de cuviinţă, pentru cazul încetării mele din viaţă, însemnez aici câteva gânduri testamentare, spre cuvenită plinire şi fac următoarea dispoziţie testamentară: Las toate drepturile mele de autor Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”, pe care am înfiinţat-o, din economiile proprii, pentru a oferi burse tinerilor merituoşi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale. Vreau ca drepturile mele de autor de pe urma Bibliei, la diortosirea căreia am lucrat 11 ani, să revină Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”. Doresc ca Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”, al cărei fondator sunt, să îmi ducă mai departe memoria, să nu fie niciodată desfiinţată, să nu-i fie schimbat scopul principal pentru care a fost înfiinţată, iar banii şi întregul ei patrimoniu să nu poată fi folosit în alte scopuri de către nimeni. Fiind călugăr de la vârsta de 20 de ani, am renunţat la orice fel de moştenire de la părinţii mei, totul revenindu-le copiilor şi nepoţilor lor. Economiile mele băneşti din ultimii ani, depuse în conturile mele de la bancă sau în casa de fier pentru eventualele trebuinţe medicale şi aflate, sub semnătură şi cheie, în grija arhidiaconului Gavril Vârva, vor fi transferate în contul Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”. Singura mea avere sunt biblioteca şi manuscrisele personale, precum şi colecţia de acte, scrisori şi fotografii, toate aflate în reşedinţa mea din Mânăstirea Nicula, pe rafturi şi în două seifuri metalice, sub auspiciile Fundaţiei Mitropolitul Bartolomeu, din al cărui colegiu director face parte şi stareţul acestei mânăstiri. Dacă şi când se va considera că acestea pot prezenta un oarecare interes pentru cultura românească, prefer ca la ele să aibă acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul în acest sens. Obiectele personale mărunte din reşedinţa de la Cluj vor rămâne pe seama instituţiei; cele din reşedinţă niculeană vor rămâne pe loc. Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având deasupra piatra pe care mi-am pregătit-o din timp. Să nu mi se acorde distincţii post mortem, de nici un fel. La cârma Mitropoliei îmi doresc un urmaş vrednic şi demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al corupţiei de orice fel şi sub orice formă, care să continue şi să desăvârşească ceea ce am început eu. Dintre acestea: 1. Pictarea catedralei în tehnica mozaic. 2. Radio Renaşterea 3. Revista TABOR 4. Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu” 5. Policlinica „Sfântul Pantelimon” 6. Continuarea lucrărilor la mozaicurile din biserica „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului şi teologului italian Marko Ivan Rupnik. 7. Canonizarea şi cultul Sfântului Pahomie de la Gledin 8. Canonizarea şi cultul Sfinţilor Martiri Năsăudeni 9. Grădiniţa „Sfântul Stelian” Cer iertare tuturor celor cărora le-am greşit, într-un fel sau altul, aşa cum şi eu, la rându-mi, îi iert pe toţi cei care, cu voie sau fără voie, mi-au greşit. Declar că nu am copii, iar părinţii îmi sunt decedaţi. Numesc executor testamentar, în baza art. 910 şi următoarele din Codul Civil pe preotul Bogdan Ivanov, actualul meu secretar de cabinet căruia îi încredinţez spre executare acest testament. Orice Testament anterior acestuia devine nul şi neavenit. † BARTOLOMEU VALERIU ANANIA
|
|
Category:
Sfaturi duhovnicesti
Bucuria si implinirea duhovniceasca prin JERTFA ptr aproapele!…Cuv.Paisie Aghioritul<!--//--><![CDATA[//><!--PDRTJS_settings_233674_post_7009={"id":233674,"unique_id":"wp-post-7009","title":"Bucuria si implinirea duhovniceasca prin JERTFA ptr aproapele!…Cuv.Paisie Aghioritul","permalink":"http:\/\/cristianstavriu.wordpress.com\/2010\/11\/25\/bucuria-si-implinirea-duhovniceasca-prin-jertfa-ptr-aproapele-cuv-paisie-aghioritul\/","item_id":"_post_7009"}//--><!]]>
 Minunea se face atunci când participă cineva la durerea celuilalt. Toată problema este să-l simți pe celălalt ca pe fratele și să te doară pentru el. Durerea aceasta Îl mișcă pe Dumnezeu și face minunea. Pentru că nu există nimic altceva care să miște pe Dumnezeu, ca noblețea, adică jertfa. Dar în vremea noastră este rară noblețea, pentru că a intrat iubirea de sine, interesul. Rar se află un om să spună: ,,Să dau rândul meu celuilalt și lasă să mă întârzii eu”. Puține sunt sufletele acestea binecuvântate care se gândesc la celălalt. Chiar și la oamenii duhovnicești există un duh potrivnic, duhul nepăsării. Binele este bine, dar numai atunci când cel ce îl face jertfește ceva din sine: somn, odihnă etc. De aceea a spus Hristos: ,,din sărăcia ei…”. Atunci când sunt odihnit și fac binele, asta nu are valoare. Dar atunci când sunt obosit și când cineva îmi cere, de pildă, să-i arăt drumul și o fac, atunci are valoare. Sau când sunt sătul de somn și merg să stau noaptea cu cineva care are nevoie de ajutor, asta nu are mare valoare. Dacă-mi place și vorba, pot să fac asta ca să mă bucur de tovărășie, să mă destind puțin. Dar dacă sunt obosit și fac o jertfă, ca să ajut pe cineva, simt o bucurie paradisiacă. Atunci mă bombardează binecuvântarea lui Dumnezeu! Atunci când cineva se îngreuiază nu numai să facă o slujbă cuiva, ci chiar să facă o treabă pentru el însuși, unul ca aceasta se obosește cu odihna. Cel care are un duh de jertfă, dacă ar vedea, de pildă, pe cineva care nu are putere trupească lucrând și ostenindu-se, îi va spune: ,,Stai puțin să te odihnești”, și-i va face el treaba aceluia. Cel slab se va odihni trupește, iar celălalt va simți odihnă duhovnicească. Orice face cineva, s-o facă cu toată inima sa, altfel nu se schimbă duhovnicește. Orice se face din inimă, nu obosește. Inima este ca un motor care se încarcă; cu cât lucrează mai mult, cu atât se încarcă mai mult. Vezi, și drujbele, atunci când taie vreo buturugă moale, fac ,,vru…” și se opresc; iar când taie vreuna sănătoasă, se zoresc, se încarcă și lucrează. Și nu numai când dăm, dar și când trebuie să luăm ceva, să nu ne gândim la noi înșine, ci să căutăm totdeauna ce odihnește pe celălalt suflet. Să nu existe înlăuntrul nostru nesațiu, să nu avem gândul că suntem îndreptățiți să luăm oricât vrem și să nu rămână nimic pentru celălalt. -Părinte, iarăși e vorba de duhul jertfei. -Dar în viața duhovnicească toată cheia este aici. Și știi ce bucurie simte omul atunci când se jertește? Nu-și poate exprima bucuria ce o simte. Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă. Numai atunci când se jertfește, se înrudește cu Hristos, pentru că Hristos este jertfă. Omul, de aici trăiește raiul sau iadul. Cel care face binele se veselește, deoarece este răsplitit cu mângâierea dumnezeiască. Cel care face răul suferă. Trezire duhovnicească-Paisie Aghioritul-Schitul Lacu- Sfântul Munte Athos
|
|
Category:
articole
Biserica Din Criscior jud Hunedoara monument istoric sec XIVBISERICA VECHE      Biserica din localitate a fost construită într-o perioadă foarte grea pentru creştinii ortodocşi din Transilvania. După ocuparea Transilvaniei de către maghiari s-a început o acţiune de prigonire a Bisericii Ortodoxe Româneşti patronată de papi şi de regii Ungariei. Ludovic de Anjou (1342-1382) şi mai târziu Sigismund de Luxemburg (1387-1437) i-au prigonit pe preoţii ortodocşi din Transilvania, iar ultimul a legat calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În plus au fost luate măsuri pentru confiscarea moşiilor nobililor şi cnejilor care ar îndrăzni să adăpostească preoţi ortodocşi şi pentru interzicerea botezării copiilor nobililor, cnejilor şi ţăranilor de către preoţii ortodocşi. Aşezată pe o înălţime care domină comuna, Biserica din Crişcior reprezintă unul dintre cele mai valoroase monumente româneşti, fiind ctitorită de voievodul Bâlea Boarul la sfârşitul secolului al XIV-lea. Construită din piatră şi cărămidă, monumentul are un plan des întâlnit la bisericile hunedorene, fiind alcătuit dintr-un turn - clopotniţă, o navă alungită şi un altar. Absida altarului, de formă poligonală la exterior şi semicirculară la interior, este rezultatul unei refaceri din secolul al XIX-lea când vechiul altar a fost dărâmat, nava s-a prelungit spre răsărit şi a fost construit altarul actual. Tot cu prilejul acestor lucrări au fost lărgite şi ferestrele. Au fost păstrate portalurile originale, în arc frânt, specifice goticului transilvănean. 
În ea se păstrează fragmente din valoroasele picturi realizate în jurul anului 1410, probabil de către doi pictori, unul dintre ei purtând numele de Mihul. Una dintre cele mai importante scene este cea a ctitorului, voievodul Bâlea Boarul, care este înfăţişat alături de soţia sa Vişa, de fiul său Iova şi nepoţii Ştefan şi Laslău, prezentând Maicii Domnului macheta Bisericii din Crişcior. Deasupra scenei este următoarea inscripţie: „Robul lui Dumnezeu, ctitorul jupânul Bâlea, prezintă Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pururea Fecioarei Maria”. Chipul ctitorului Bâlea este de o remarcabilă frumuseţe. Obrazul de un oval perfect, încadrat de părul bogat, tuns cu grijă şi de barba mică în care se pierd mustăţile subţiri, nasul drept şi prelung, ochii migdalaţi, sprâncenele groase îmbinate, gura frumos conturată, reprezintă un portret de o remarcabilă frumuseţe. Costumul său este caracteristic nobililor din secolul al XIV-lea, cu tunica pe şold, spada împodobită la prăsele şi teacă cu pietre scumpe. Liniile costumului contribuie la impresia de eleganţă a personajului. Chipul soţiei sale Vişa, deşi mutilat în urma operaţiilor de tencuire a bisericii, este evidenţiat prin marama care îi înfăşoară capul şi umerii, amintind de portul popular al femeilor de la munte. 
O altă scenă importantă este aceea a Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Sfântul este îmbrăcat într-o cămaşă de zale, cu umerii înfăşuraţi într-o pelerină roşie care flutură în vânt. În faţa lui se află un înger care îl îndeamnă la luptă. Fecioara este înfăţişată într-un costum brodat cu perle, amintind de cel al prinţeselor bizantine. 
Pe peretele sudic al bisericii găsim o altă scenă importantă care îi înfăţişează pe regii Ungariei: Ştefan, Emeric şi Ladislau. Aceştia sunt îmbrăcaţi în tunici strâmte, brune şi roşii, cu mâneci scurte, de sub care ies mânecile albe ale cămăşii. Cei trei regi sunt prezentaţi încoronaţi, cu buzdugan în mâna dreaptă şi cu scut triunghiular în mâna stângă. Prezenţa lor într-o biserică ortodoxă se explică prin hotărârea Consiliului de la Buda, din 1279, care stabilise obligativitatea acestui omagiu, fără de care nu se putea construi nici o biserică. 
Pe peretele vestic al bisericii ne este înfăţişată scena „Adormirii Maicii Domnului”. Maica Domnului e reprezentată întinsă pe un catafalc, acoperit cu o draperie brodată de şiruri duble de perle. În jurul catafalcului sunt grupuri de Apostoli îndureraţi, iar în centru e prezentat Mântuitorul Iisus Hristos ţinând la piept sufletul răposatei. 
O altă imagine prezentă în biserică pe peretele nordic este aceea a Sfintei Marina care îl ceartă pe diavolul. Această imagine este caracteristică mai ales iconografiei din Moldova, însă ea este prezentă şi în Transilvania, atât la Crişcior cât şi la Densuş şi Zlatna. 
|
|
Category:
articole
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi toate le-mplineşti, vistieria bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te salaşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Iată rugăciunea către Sfântul Duh cea mai răspândită în Biserica Ortodoxă. Nu se începe nici o lucrare importantă, nici în biserică, nici în lume, înainte de a o spune. În Biserică, ea este rugăciunea care introduce orice altă rugăciune, pentru că orice rugăciune adevărată se face în suflarea Duhului. "Însuşi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rugăciunea noastră într-o lume în care numai Duhul poate să unească văzutul cu nevăzutul care, spune Maxim Mărturisitorul, trebuie să se simbolizeze reciproc – imagine hristică [Mistagogia 2]. Hristos există cu adevărat în Duhul Sfânt, pe care ni-L împărtăşeşte. Trupul său eclezial este locul de unde izbucneşte sau dimpotrivă se prelinge în taină, picătură cu picătură, această împărtăşire. Dacă Hristos este uns prin Duhul, va fi şi trupul său, adică Biserica, ale cărei mădulare, "hristificate" vor deveni, în Hristos, un neam de profeţi. Dacă Cincizecimea începe în ziua pe care o descriu simbolic Faptele Apostolilor, ea nu se şi sfârşeşte atunci, ci continuă, se desfăşoară sau se ascunde, într-un elan de nestăpânit către ultim, uneori tainică, alteori vizibilă, pregătind şi anticipând în euharistie şi în oamenii euharistici, întoarcerea tuturor la Hristos.
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului Cuvântul "împărat" afirmă dumnezeirea Duhului, aşa cum a făcut-o în anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonimă, creată sau necreată, El este Dumnezeu, un "mod" unic de "subzistenţă" a dumnezeirii, un tainic "ipostas" divin. "Împărate ceresc": acest ultim cuvânt desemnează aici "Marea Dumnezeirii" din tradiţia siriacă. Împăratul este Cel care domneşte. Duhul Tatălui, care se odihneşte în Fiul, "Împărăţie a Tatălui şi Ungere a Fiului" spune, alături de mulţi alţii, sfântul Grigorie de Nyssa [Despre rugăciunea duminicală, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s] - domneşte adică slujeşte comuniunea ipostasurilor divine din care, după tradiţie şi în conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Există Tatăl, Unul, Fiul este Celălalt şi depăşirea oricărei opoziţii se face în al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt într-Unul, cum se pare că este cazul cel mai adesea în spiritualităţile asiatice şi în gnoze, ci printr-o diferenţă întreit sfântă, fără cea mai mică exterioritate. În acelaşi timp, acest Împărat vine la noi ca să ne împărtăşească de ceresc, să ne mângâie, să ne dăruiască viaţa ca rezultat al Învierii. De aceea Hristos îl numeşte în Evanghelia lui Ioan, în cuvântarea de despărţire, Paraclet, care se traduce "Mângâietorul", "Mijlocitorul", sau şi mai bine comforter, din engleză, cel care întăreşte şi dă adevărata putere. "Celălalt Mângâietor”, spune Iisus, pentru că sunt nedespărţiţi: imensa mângâiere, schimbarea vieţii, forţa interioară şi tot ceea ce ţine de Hristos, se descoperă şi se manifestă de-a lungul istoriei, în Duhul, în funcţie de căutările, neliniştile, intenţiile care o sfâşie sau o înflăcărează. Împărate ceresc, Mângâietorule: în Duhul, Dumnezeu îşi transcede propria transcedenţă, într-o trans-descendenţă iubitoare, dacă acceptăm acest termen, adică Dumnezeu se dăruieşte pe Sine Însuşi, căci fiind cu totul inaccesibil prin natură, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky "Dumnezeu trece de zidul transcendenţei Sale" în Duhul Sfânt, prin care şi în care Logosul, Cuvântul nu încetează să se manifeste în diferitele formulări ale înţelepţilor şi profeţilor, "lumină care luminează pe tot omul ce vine în lume" [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul Sfântului Ioan], prin care şi în care Cuvântul nu încetează să se facă trup: întruparea Cuvântului se desăvârşeşte în Duhul - şi prin libertatea conştientă şi puternică a Fecioarei, căci Duhul şi libertatea nu pot fi despărţite. De aceea, când spunem "Duhul Adevărului", nu denumim o noţiune, un ansamblu de concepte, un sistem oarecare - sunt atâtea! - ci pe Cineva, care ne-a spus că El este "Calea, Adevărul şi Viaţa", cuvintele "cale" şi "viaţă", cuprinse în cel Adevărat, Credincios, Nemincinos, desemnând, se pare, îndeosebi pe Sfântul Duh. Adevărul, revelaţia, care uneşte adevărul lui Dumnezeu şi pe cel al omului, este Cuvântul întrupat, Dumnezeu făcut om. Pe El ni-l aduce Duhul Sfânt în sfintele taine ale Bisericii, în Biserică, taină a celui Înviat şi a învierii, datorită şi prin harul Duhului Sfânt. Hristos călătoreşte cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totuşi cuvântul Lui, care-i poartă Duhul, le înflăcărează inimile. Şi când frânge pâinea deja euharistică, El se descoperă şi imediat se face nevăzut căci nu mai poate fi prezent decât în Duhul Sfânt. Iată de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este şi templu al Duhului Sfânt. În Hristos, Biserica este Biserică a Sfântului Duh.
Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti Totul este pătruns de har, totul freamătă, vibrează, se trezeşte în această uriaşă Suflare de viaţă, ca şi copacul în vântul invizibil, dar mişcător, ca şi marea "cu mii de surâsuri", ca şi elanul care împinge, unul către celălalt, pe bărbat şi pe femeie. Limba franceză modernă e tentată să opună spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul Sfânt, Roua'h, este în limbile semitice, când masculin când feminin. Nu pentru a sărăci, a "naturaliza" Treimea într-un fel de schemă familială: Tată, Mamă, Fiu, ci pentru că în termenii neclari ai limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul său "la hotarul tăcerii" [Romani 19, 12], ca o mamă care-şi leagănă copilul, cântându-i cu gura aproape închisă. Aici presimţim poate acea tainică înţelepciune care străbate ultimele cărţi ale Vechiului Testament şi care ne aminteşte că Dumnezeu este "matriciant" (care dă viaţă) (cum traduce André Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care înseamnă matrice. Sfântul Maxim Mărturisitorul evocă prezenţa Sfântului Duh în existenţa însăşi a lumii, în fiinţele şi lucrurile care sunt tot atâtea logoi-raţiuni ai Logosului, tot atâtea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le adresează. Apostolul Pavel, în Epistola către Efeseni (4, 6), Îl evocă pe Dumnezeu, care este "peste toate şi prin toate şi întru toţi". Tatăl rămâne cu adevărat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce există. Cuvântul este Logosul care organizează lumea prin aşa-numitele idei-voinţe creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu în toate, care dă viaţă şi duce toate la desăvârşire, întru frumuseţe, Dumnezeu cel înaripat, reprezentat simbolic prin mişcare, zbor, vânt, pasăre, foc, apă vie, nu pământul, ci Cel care transformă pământul într-o taină.
Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă Cuvântul "bine" ca şi "bun", de la sfârşitul acestei rugăciuni, are un sens ontologic, care se referă la fiinţă, adică la iubire, căci "Dumnezeu este iubire", repetă Sfântul Ioan, deci fiinţa nu e altceva decât profunzimea, densitatea inepuizabilă a acestei iubiri. S-ar putea spune că fiinţa e relaţională, ceva ca un fel de înăuntru (iradiere) al comuniunii. Astfel "bunătăţile" Duhului, al căror "vistier" este, adică locul dăruirii şi al răspândirii, înseamnă harul, viaţa de după înviere, "lumina vieţii", spune tot sfântul Ioan. Sfântul Duh se face în noi ceea ce Scripturile spun despre Împărăţia lui Dumnezeu - piatră preţioasă, grăunte de muştar, dospitură, apă, foc, pâinea şi băutura vieţii, cămară de nuntă ... [Sfântul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a] De aceea textul rugăciunii completează cuvântul "bunătate", care ar putea avea o conotaţie de static, cu "viaţă". Duhul, cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, este "dătător de viaţă". Se pare că "viaţă" este cuvântul cheie atunci când se vorbeşte de Duhul. Sigur, în greceşte, există doi termeni distincţi: bios, pentru viaţa biologică şi zoi pentru viaţa spirituală, sau mai degrabă viaţa ca temelie şi desăvârşire, rezultat al Învierii lui Hristos. Sigur că aici nu e de făcut nici o distincţie, decât poate între diferitele grade de intensitate. Tot ce e viu este însufleţit de Suflarea divină. Aşa se întâmplă cu aceste structuri invizibile, aflate în mişcare, care fac ca tendinţa generală spre dezagregare, spre haos, spre entropie să se schimbe în reintegrare, în complexita>te din ce în ce mai subtilă, aşa încât mereu viaţa să nască din moarte, reprezentare clasică a Crucii, a morţii ca premisă a învierii. Un mare fizician a putut să afirme că lumea musteşte de inteligenţă! Duhul este prezent şi activ în tot ce este viu, de la celulă la unirea mistică, trecând prin acea mare mişcare a eros-ului care marchează, intensifică orice existenţă şi prin om, o duce spre har, spre agapi. Totuşi, dacă se poate spune că tot ce e viaţă, în lume, este în Duhul, în energia Sa, mult timp şi de multe ori încă anonimă - ceea ce sfântul Irineu de Lyon, în secolul al II-lea, numea Afflatus [Împotriva ereziilor IV, 2,1] - această viaţă este întotdeauna legată de moarte. Însă de la Învierea lui Hristos încoace, sursa personală a lui Afflatus, sau Spiritus (ca să reluăm vocabularul sfântului Irineu) este descoperită. Sau mai degrabă descoperită-ascunsă, sintagmă care ar putea defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie. Ori Spiritus comunică, începând din potirul euharistic, o viaţă curată, o viaţă care asumă şi care deturnează moartea: astfel încât atâtea morţi parţiale, stigmate de neevitat ale existenţei noastre, şi în final chiar moartea noastră biologică, sunt de acum încolo paşti, adică treceri iniţiatice. Moartea, în sens global, fizică şi spirituală, în acelaşi timp, este oarecum în spatele nostru, îngropată în apele botezului (al voinţei, al lacrimilor sau al sângelui - ce ştim noi?). Fundamentul existenţei noastre nu mai este moartea, ci Duhul. Şi dacă acordăm atenţie acestei prezenţe, dacă scormonim până la ea, până la întinsele ei pânze de tăcere, de pace şi lumină, teama din noi se schimbă în încredere, lacrimile, în haină de nuntă, haina sărmanului, – bună, proastă, nu contează, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la ospăţ numai şi numai prin har. Duhul este şi Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, această depăşire pe care o identificăm cu rădăcinile fiinţei noastre, într-un preaplin al inimii care se transformă în mărturisire şi care ne învaţă să vedem în Hristos pe Domnul şi să murmurăm întru El, cu El, Avva Tată, un cuvânt de tandreţe, de încredere şi respect. Duhul aprinde inima şi deschide în noi "ochiul inimii", "ochiul de foc", care descoperă în tot omul chipul lui Dumnezeu, iar în lucruri, "rugul aprins" al lui Hristos care vine. "Ochiul prin care Îl văd pe Dumnezeu şi cel prin care El mă vede pe mine este unul singur, acelaşi", spunea Meister Eckhart [Predica nr. 12], şi acest ochi unic este Duhul cel în Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Nu mai suntem prizonieri în timp şi spaţiu, ci se deschide în noi o respiraţie mai profundă, aducând cu sine o bucurie sfâşietoare, căci "respirăm Duhul", după admirabila formulă a Sfântului Grigorie Sinaitul [Mică filocalie a rugăciunii inimii, prima ediţie, Paris, 1953, p.250]. Atunci devenind încetul cu încetul "despărţiţi de toţi şi uniţi cu toţi” [Evagrie Ponticul, în I. Hausherr, Lecţiile unui contemplativ, Paris, 1960, p.187], începem să iubim cu adevărat, cu o dragoste care nu mai ţine nici de înfrângere, nici de biruinţă. Ochiul inimii, ochiul deschis de către Duhul, Îl ghiceşte, ca să vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde în misterul religiilor şi aş adăuga eu, în misterul umanismelor şi ateismelor providenţial revoltate de atâtea caricaturizări ale lui Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica în lume, formă sociologică şi adesea derizorie, ci lumea în Biserică, o Biserică fără graniţe, în care comuniunea sfinţilor s-ar lărgi într-o comuniune a tuturor marilor trăitori, creatori de viaţă, de dreptate şi frumuseţe şi chiar a tuturor marilor nefericiţi, care au vrut "să sfârşească odată cu judecata lui Dumnezeu", cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit, poate, şi ne-a făcut să intuim şi noi “crucea ca pe o judecată a judecăţii" [Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări către Thalassius, 43]. În inima acestei Biserici fără hotar, a acestei "iubiri nesfârşite", cum îşi intitula cea mai frumoasă carte “un călugăr al Bisericii din Orient”, o presimţim, o mărim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care, primind Duhul pentru a da naştere Cuvântului, a dezlegat tragedia libertăţii umane. Căci Duhul, dacă este primit de libertatea noastră, o eliberează şi o face să rodească, îi oferă un spaţiu infinit de creaţie, o impregnează cu eternitate. De aceea Biserica Ortodoxă foloseşte aceeaşi expresie pentru a caracteriza şi Duhul şi pe Fecioară: Duhul panaghion, preasfânt şi Fecioara panaghia...
Vino şi Te sălăşluieşte întru noi Vino, mai spune rugăciunea noastră. După ce ne-a asigurat că Duhul este pretutindeni şi le împlineşte pe toate, ea ne face totuşi să implorăm: vino. Dacă trebuie să-L chemăm astfel pe Cel care ne cheamă, este pentru că, în mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple şi pe noi. După ce creează lumea, Dumnezeu se dă oarecum la o parte, pentru a le da consistenţă proprie creaturilor Sale. Şi acest spaţiu, loc liber, spun Părinţii, se înscrie în libertatea omului - şi a îngerului: el conferă refuzului omului, exilului voluntar al "fiului risipitor", o dimensiune cosmică, astfel încât frumuseţea lumii, care vine la început din mărirea lui Dumnezeu, devine magică, nostalgică, grea de tristeţe, lunecând spre o împietrire disperată. Astfel încât până şi splendoarea eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care acţionează ignorându-l şi distrugându-l pe celălalt. Duhul care ne poartă în El, Care ne dă viaţă şi ne înconjoară ca o atmosferă gata să ne pătrundă sufletul până în cel mai mic cotlon, nu poate face asta fără încuviinţarea noastră, fără chemarea noastră. Trebuie să ne rugăm: “Vino”. "Vino, Persoană, ce nu poate fi cunoscută. Vino, bucurie nesfârşită, vino lumină care nu apune... Vino, înviere a morţilor... Vino, Tu Cel care eşti de-a pururi şi Care, în orice moment, Te îndrepţi spre noi, cei tăvăliţi în poftele iadului... Vino, suflarea şi viaţa mea" [Sf. Simeon Noul Teolog, Prefaţă la Imnele iubirii dumnezeieşti ]. Aceasta este partea omului şi cererea devine foarte precisă. Lumea locuieşte în Duhul. Pe acest univers, pe care astăzi îl putem cerceta până la miliarde de ani-lumină, sfântul Benoît de Nursie l-a văzut într-o clipă ca pe un fir de praf într-o rază din lumina dumnezeiască. Sfântul papă Grigorie cel Mare amintea această viziune în Dialoguri-le sale, iar sfântul Grigorie Palama înţelegea raza ca pe energiile divine care se revarsă prin Duhul Sfânt. Creaţia nu există decât pentru că Dumnezeu o vrea, o iubeşte, o apără, dar în acelaşi timp El este alungat de om din inima acestei creaţii, căci inima ei este omul însuşi. Se poate deci merge până la a se afirma că, dacă lumea locuieşte în Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui în ea, căci omul deţine, ca pe o putere, un fel de cheie inversă, luciferică şi cu ea Îi poate închide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifestă forţele neantului, concretizat în mod paradoxal. Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fără de ţară [Sf. Nicolae Cabasila, în Omilii mariologice, p. 52], o casă. Ea a consimţit ca El să se întrupeze în chiar sânul creaţiei Sale, ca pentru a o recrea. "Dumnezeu a creat lumea Sa să-şi găsească o mamă", spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Îl primeşte pe Dumnezeu în mod liber în pântecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde să-şi plece capul, în afara iubirii "mariale" a celor care îl primesc. Duhul, care este din veac locaşul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuinţa Fiului întrupat. Cu o condiţie fundamentală, aceea ca omul să se roage: “vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea”.
Şi ne curăţeşte de toată întinăciunea O, fără îndoială că e de ajuns o scânteie de bucurie amestecată cu recunoştinţă, e de ajuns, în faţa zidului lui Hippolite [În Idiotul lui Dostoievski ] sau al lui Sartre, un suspin de nelinişte în care să se topească autosuficienţa, un pas înapoi în faţa ororii – nu, nu vreau să fiu complice –, o privire de copil a cărei inocenţă uimită mă dă pe faţă, un moment de pace interioară, în care inima se trezeşte: numai chipuri, şi faţa ascunsă a pământului, pământul-înger [Cf. Henry Corbin, “Pământul este un înger”, în Pământ ceresc şi trup de înviere, Paris, 1960, p. 23 s ], pământul ceresc, pământul-taină pe care îl evocam mai sus în legătură cu extazul, în acelaşi timp ceresc şi pământesc, al unui Alioşa Karamazov. Dacă există o fericire îndeosebi iubită de oamenii înduhovniciţi ai Orientului creştin, aceasta este: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Această fericire nu este una de ordin moral, aşa cum este prea des interpretată. Este vorba mai ales de deschiderea şi de limpezimea "ochiului inimii": oglindă acoperită de necurăţie, care trebuie curăţată şi lustruită, izvor îngropat într-o viaţă decăzută, care trebuie scos la lumină pentru ca să se transforme în apă vie. Inima, centrul centrului, unde omul întreg, cu tot ce are el – inteligenţă, ardoare, dorinţă – este chemat să se adune pentru a se depăşi pe sine în Dumnezeu; inima trebuie curăţită nu numai de "gândurile spurcate", obsesie culpabilizantă, ci de orice gând. Numai atunci, cufundată în propria lumină, care nu poate fi decât o transparenţă, conştiinţa conştiinţei devine "punct zero", simplu loc de primire, cupă oferită, potirul smerit unde poate coborî, pentru a ne renaşte, Cincizecime interiorizată, focul Duhului. Această temă a întinăciunii - a degradării, spun asceţii - ne trimite la texte fundamentale ale Evangheliei, la revoluţia evanghelică, aceea care eliberează omul de dualismul infinit de complex şi de codificat al sacrului şi al profanului, al purului şi al impurului. Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea că uită de spălatul ritual al mâinilor, nu este ceea ce-i intră în gură, conform unei dietetici a permisului şi a interzisului: Sfântul Augustin, maniheu, vreme de mai mulţi ani, a luat cunoştinţă de o întreagă gnoză, menită să facă distincţie între luminos şi tenebros - tenebre ale jambonului, de exemplu şi lumină a melonului (pepenele galben). Şi în zilele noastre, cu cât suntem mai ghiftuiţi, cu atât mai mult căutăm distincţii analoage, sacrul constând în zvelteţea corpului, pe care ni l-am dori veşnic tânăr. Dar, spune Iisus, ceea ce murdăreşte este ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui: aşa-numitele dialogis-moď, jocul orb al fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava deşartă, dorinţa, nebunia. Aceste ispite ajung în inimă, venind din adâncimile inconştientului - personal, dar şi colectiv, prin hipnozele politicii -, şi trebuie să ştim a le arunca în focul Duhului, pentru ca acolo să ardă sau să se transfigureze ... În felul acesta necurăţia şi pervertirea pot fi smulse cu tot cu rădăcină, care nu este alta decât moartea şi nenumăratele măşti care o disimulează. Întinăciunea apare atunci ca tot ceea ce izolează sau tulbură, blochează şi deviază forţele vieţii, îl împiedică pe om să înţeleagă că are nevoie să fie mântuit, pentru că altfel va muri şi nu va avea parte decât de neant şi de coşmarurile neantului. Este tot ceea ce-i împiedică pe oameni să înţeleagă că formează cu toţii un singur Adam, mădulare ale aceluiaşi trup, mădulare unii altora. Şi cum noi nu ne putem curăţi singuri de toată această murdărie, atunci nu avem decât să implorăm Duhul: Vino şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea. Cea mai bună psihanaliză nu poate – şi e deja mult – decât să ne deschidă ochii asupra jocurilor şi mizelor dorinţei şi morţii din noi, ea permite posibile deplasări care ne uşurează, aşa cum se întâmplă când mutăm o greutate de pe un umăr pe celălalt, dar fără o adevărată eliberare. Freud îl considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul său, pentru că descoperise legea conservării energiei. Pe această energie - aici vitală, psihică - mutată de colo-colo, mereu conservată, numai venirea harului, venirea Duhului o poate pacifica şi transfigura în bucurie pascală. Puterea morţii e zdrobită. Sau: de data aceasta nu ne mai mulţumim să schimbăm locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca vântul de aiurea să intre şi să purifice atmosfera. Da, să-L implorăm pe Duhul, de profondis, din măruntaiele pământului, printr-o asceză a renunţării, o asceză de încredere şi smerenie.
... şi mântuieşte sufletele noastre A mântui, a salva - adică a face pe cineva teafăr, a-l face sănătos (sfânt) -, înseamnă a-l elibera de sub jugul morţii şi al iadului, de această "viaţă moartă" pe care o confundăm atât de adesea cu viaţa, de uciderea celuilalt şi de sinucidere şi fără îndoială, de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic şi dacă se lasă stăpânit de teamă şi de fuga de ea, disperată sau paroxistică, el se refugiază în iluzie, în vise, sau într-o luciditate fără ieşire, care dă la iveală iubirea rănită. Hristos "coboară" în iad şi în moarte, în văgăunile întunecate unde se chinuieşte omenirea, pentru a-l smulge întunericului pe fiecare în parte şi omenirea întreagă. Hristos face din toate rănile noastre sufleteşti, pe care le identifică propriilor Sale răni, tot atâtea izvoare de lumină –"lumina vieţii", lumina Sfântului Duh. La Cana, Hristos transformă în vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu focul Duhului. El dăruieşte pământul celor vii, acelora care nu îşi îngroapă "talanţii", ci îi înmulţesc. Mântuirea nu este numai salvatoare, ci şi însufleţitoare, dătătoare de viaţă. De aceea, atunci când rugăciunea zice: Mântuieşte sufletele noastre, nu este vorba de un spiritualism, de o mântuire care ar consta în eliberarea sufletelor de temniţa trupului. Sufletul, aici, desemnează persoana care transcede şi care face posibilă existenţa întregii noastre fiinţe, pe care o face opacă sau luminoasă; chiar sclavia ororii se poate transforma în blasfemie sau în strigăt de credinţă, aşa cum arată exemplul contrastant al tâlharilor răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos. S-ar mai putea spune şi că sufletul este viaţa în unitatea ei, în care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observă bine în anumite texte evanghelice, unde nu se ştie exact dacă trebuie tradus prin "suflet" sau "viaţă". Sufletul mântuit, impregnat de suflarea Duhului, invadează începând cu inima - acest "trup din cele mai adânci profunzimi ale trupului", spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere în studiul Sfântului Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facultăţile noastre, toate simţurile, mergând până la universul care ne înconjoară, cel omenesc şi cel cosmic. Astfel se pregăteşte, se anticipează printr-o saturare de viaţă – "trupul meu moare, dar eu nu m-am simţit niciodată atât de viu" – învierea morţilor în unitatea unui Adam total şi transfigurarea Cosmosului, când Duhul Sfânt, Duh de înviere, cel Necunoscut se va revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite chipuri, a pământului, "chip al chipului" din care sufletele îşi vor lua trupurile, în acelaşi timp credincioase tainei originare şi înnoite la Parusie. Reluarea adresării directe: "vino", "Te sălăşluieşte", "mântuieşte", aminteşte că Duhul este o "persoană, ascunsă, dar absolut reală, pe care o auzim grăind şi pe care o vedem lucrând în Faptele Apostolilor. O persoană, trebuie specificat, nu în sensul psihologic şi social pe care l-a căpătat acest cuvânt, ci un "ipostas", adică Dumnezeu însuşi făcându-se suflarea noastră, adâncimea noastră de taină, viaţa noastră. Între apartenenţa noastră strivitoare la lucruri, la materie şi certitudinea de neînlăturat că suntem altceva, există această pânză de foc, indestructibilă, Duhul. Şi, în fine:
Bunule Trebuie să ne întoarcem la conotaţia ontologică şi din ebraică şi din greacă a cuvântului "bun". În cartea facerii, la sfârşitul fiecărei zile simbolice a creaţiei, citim: "Şi a văzut Dumnezeu că este tob”, termen care se traduce şi prin frumos şi prin bun. Iată de ce în versiunea greacă a Septuagintei realizată la Alexandria între secolele al V-lea şi al II-lea î.Hr., tob este tradus prin kalon, care înseamnă frumos, şi nu prin agathon, bun. Este vorba de plenitudinea fiinţei care, creată şi recreată prin Cuvântul, însufleţită şi desăvârşită prin Duhul, reflectă viaţa divină şi, prin om, redevenit în Hristos creator creat, este chemată să se unească cu ea. Vocabular de artizan, sau de ţăran, pentru care bunul, dacă este cu adevărat bun, nu poate fi decât frumos. Lăsând la o parte distincţiile noastre care ţin de estetică: vechile unelte erau frumoase pentru că erau de folos. Bunătatea - frumuseţe a Duhului, desemnează acest extaz al lui Dumnezeu în creaţia Sa, extaz care face în acelaşi timp unitatea şi diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, constă tocmai în această expansiune a Uni-Diversităţii trinitare, într-o lume în care diferenţa poate fi sursă de războaie, pentru a o conduce nu la o dizolvare în nediferenţiat, ci la o armonie cu atât mai vibrantă cu cât se naşte din extrema tensiune a contrariilor. În Duhul, cu adevărat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din cele ce se deosebesc rezultă cea mai frumoasă armonie... [Fragment 8] Căci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism îmbâcsit, ci şi diferenţa vine de la Dumnezeu şi Îl defineşte. Duhul de bunătate şi frumuseţe fixează pe veci, în unitatea lui Hristos, chipul unic al fiecărei creaturi. “Întreaga lor fiinţă va fi salvată şi va trăi din plin şi de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine (dumnnezeieşti), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este Ipostasul Frumuseţii, o frumuseţe care radiază de forţa bunătăţii. Aici trebuie discutată tema îndumnezeirii: "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei", spun Părinţii, nu lepădându-se de umanitatea Sa, ci desăvârşind-o în Hristos, sub flăcările Duhului. Atanasie din Alexandria preciza: "Dumnezeu s-a făcut sarcofor (purtător de trup), pentru ca omul să poată deveni pnevmatofor (purtător de Duhul) [Despre întrupare şi împotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Într-adevăr, la omul înduhovnicit, sufletul pătruns de Duhul nu mai este în trup, ci trupul este în suflet şi prin el, în Duhul. Lutul originar s-a transformat în trup duhovnicesc, vas al suflării Duhului. Bunătatea Duhului nu se manifestă numai în transfigurarea uneori evidentă a sfinţilor, ci în atâtea gesturi umile care refac neobosit ţesătura fiinţei, pe care o sfâşie ura şi cruzimea. Duhul este Cel prin care se împlineşte zilnic această ţesătură: ca şi acele bătrâne cu faţa ca un lut crăpat, crisalidă ce se deschide încetul cu încetul, pentru a elibera, în momentul morţii, trupul cel din Duh. Frumuseţea Duhului se exprimă în calitatea unei priviri care nu judecă, ci primeşte şi face posibilă existenţa celuilalt. În expresia gurii, leagăn al surâsului. Tu, care eşti bunătate, Tu, frumuseţe, Tu, împlinire în taina unei clipe, vino! Tu, care eşti suflarea suflării mele şi "viaţa vieţii mele", cum spunea Sfântul Augustin. În centrul oricărei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se află fără doar şi poate Epicleza, această rugăciune către Tatăl, sursă a dumnezeirii, pentru ca să trimită Duhul său cel Sfânt "peste noi şi peste darurile ce s-au pus înainte", pâinea şi vinul, când e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenţi ca jertfă şi jertfa acestora. Rugăciunea pe care tocmai am comentat-o cu stângăcie este o imensă epicleză, o epicleză a omenirii şi a universului, pentru venirea Împărăţiei, despre care o variantă foarte veche a rugăciunii Tatăl nostru ne spune că nu este altceva decât Duhul Sfânt. Olivier Clement
|
Saracii cu duhul Mareste imaginea. Mi s-a intamplat adeseori ca in convorbirea cu anumite persoane si chiar in texte scrise sa constat o grava eroare legata de acesta expresie "sarac cu duhul"... poate si datorita si faptului ca nici in Sfanta Evanghelie si nici in alta parte nu ni se spune cine sunt cei "saraci cu duhul." Ei nu sunt cei neintelepti, nestiutori sau simpli cum la prima vedere am fi inclinati sa credem. Adresandu-se ucenicilor Sai, Domnul Hristos a spus "Fericiti voi cei saraci cu duhul ca a voastra este imparatia lui Dumnezeu"( Luca 5, 20). Cuvintele acestea ale Domnului indreptate catre ucenicii Sai ne conduc la intelegerea adevarului ca vrednci de inparatia lui Dumnezeu sunt in primul rand cei dintre noi care pot spune Mantuirtorului precum a spus odinioara Sfantul Apostol Petru "Iata noi lasand toate ale noastre am venit dupa Tine" (Luca 18,28)..Acestia au renuntat de bunavoie la bunurile materiale de prisos ele inrobind pe on si departandu-l de Imparatia lui Dumnezeu. Renuntarea de bunavoie la multe dintre cele materiale creaza conditii favorabile imbogatirii duhovnicesti caci omul care are multe se rispipeste de "grija cea lumeasca" pe care Mantuitorul ne recomanda "sa o lepadam". Pe astfel de saraci cu duhul ii fericeste Domnul Hristos si ii asigura ca "a lor este imparatia cerurilor". Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur "sarac cu duhul" inseamna "smerit de bunavoie", adica lipsit de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine pacate prin care s-au pierdut ingerii cei rai si primii oameni. Cei saraci cu duhul sunt oamenii care cred despre sine ca nu au lucruri de lauda şi considera pe toti mai buni decat ei adica sunt smereiti. Tot acestia sunt cei care privesc fara incetare la desavarsirea dumnezeiasca, dandu-si seama cat de departe sunt de ea. Dupa Fericitul Augustin "saracia cu duhul" trebuie intaleasa socotinta noastra ca suntem saraci in puteri spirituale.Un om trufas care se considera ca ar avea harisme pe care altii nu le au acela nu e sarac cu duhul chiar daca este oarecum sporit. Cuviosul Arsenie cel Mare se ruga lui Dumnezeu astfel: "Dumnezeule,nu ma parasi! Nimic bun nu am facut inaintea Ta, dar da-mi dupa bunatatea Ta, sa pun inceput." Fericitul Dorotei, in invatatura sa, spune: "Pe cat se apropie omul de Dumnezeu, pe atat se vede pe sine cat este de nedesavarsit." Asadar, cei ce se vad nedesavarsiti sunt pe calea inaintarii spre bine. Saraci fiind asadar de toate acestea nu ne ramane decat sa ne straduim in fiecare clipa sa ne imbogatim cu smerenie si cu toate virtutile care decurg din ea pentru a merge in Imparatia cereasca bogati in virtuti placute lui Dumnezeu. M-am folosit in scrierea acestui articol de "Talcuirile Fericirilor", de parintele arhimandrit Teofil Paraianu.
|
|
Category:
interviu
Un răspuns genial dat de Anne GrahamFiica marelui evanghelist nonagenar, Billy Graham, Anne Graham, intr-un interviu in emisiunea “Early Show” (Spectacolul matinal), a fost intrebata de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 si i s-a pus o intrebare la care multi ar fi dat raspunsuri nesatisfacatoare: “Cum a putut Bunul Dumnezeu sa lase sa se intimple asa ceva si sa priveasca atat de nepasator aceasta catastrofa de pe pamantul Americii?” Anne Graham, dupa ce a meditat cateva clipe, a dat un raspuns magistral, a raspuns cu niste replici foarte logice, profunde si inspirate, nepregatite dinainte (se poate vedea pe videoclipul inregistrat). Dansa a precizat foarte calm si explicit,
precizand urmatoarele: “Si eu mi-am pus deseori aceasta intrebare si mi-am gasit urmatoarele raspunsuri… Cred – nu cred, dar sunt profund convinsa – ca Dumnezeu a fost si ramane adanc intristat de aceasta, la fel ca si noi, numai ca noi, de ani de zile, Îi spunem si chiar Ii poruncim sa iasa din scolile noastre, din guvernul si din vietile noastre, ca ne descurcam si singuri, fara ajutorul Lui . . .
Si, fiind El un adevarat gentleman, cred ca pur si simplu S-a dat, calm, la o parte . . . Cum de mai indraznim noi oare sa-I cerem binecuvintarea, mila si protectia Sa, daca Ii cerem sa ne lase in pace? (În lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate in scoli etc.)
Cred ca totul a inceput cind Madeleine Murray O’Hare (doamna care a cerut ca America sa devina o tara atee si care a fost ucisa, iar corpul ei a fost gasit recent) a afirmat ca nu dorea nici un fel de rugaciuni in scolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobata si a devenit lege obligatorie in SUA … Apoi, cineva a spus ca mai bine nu am citi Biblia in scoli (Biblia care spune sa nu ucizi, sa nu furi si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti), iar noi am spus O.K..
Apoi, dr. Benjamin Spock a spus ca nu ar trebui sa ne plesnim copiii atunci cind se poarta urit, pentru ca aceasta le-ar afecta mica lor personalitate si stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus ca un expert trebuie sa stie ce vorbeste, asa ca am spus O.K. Apoi, altcineva a spus ca profesorii si dirigintii nu ar trebui sa ii disciplineze pe copii atunci cind gresesc. Iar conducatorii de scoli au spus ca nici un membru al personalului sa nu atinga vreun elev atunci cind se poarta urit, pentru ca scolile nu au nevoie de publicitate proasta si in nici un caz de procese. (Totusi, exista o mare diferenta intre a disciplina si a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K. Apoi, cine stie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei scoli a spus ca, baietii fiind baieti, vor face dragoste oricum, deci ar trebui sa le dam fiilor nostri prezervative. Asa, ei vor putea sa se distreze cit vor, iar noi nu vom trebui sa le spunem parintilor ca le-au primit de la scoala. Iar noi am spus O.K. Apoi, unii dintre alesii nostri de virf au spus ca nu conteaza ceea ce fac in viata lor privata atit timp cit isi fac treaba la slujba. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasa de ceea ce face altcineva, inclusiv presedintele, in viata sa privata, atit timp cit am o slujba si economia merge bine. Apoi, niste libertini au cerut sa tiparim cat mai multe reviste cu femei goale, in semn de respect si apreciere a frumusetii feminine . . . Iar noi am spus O.K.
Apoi, altcineva a impins acea apreciere un pas mai departe, publicind fotografii cu copii goi, si inca mai departe, afisindu-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare.
Apoi, industria show-business-ului a spus: hai sa facem show-uri TV si filme care sa promoveze indepartarea de Dumnezeu, violenta si sexul ilicit, sa inregistram melodii care sa incurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea si temele satanice. Iar noi am spus ca nu este decit entertainment-amuzament, nu are efecte adverse si oricum nu o ia nimeni in serios, asa ca totul a mers inainte. Iar acum ne intrebam speriati de ce copiii nostri nu au constiinta, de ce nu disting binele de rau, de ce nu ii deranjeaza sa ucida pe straini, pe colegii de clasa sau pe ei insisi.
Probabil ca, daca ne-am gindi mai mult, ne-am da seama de ce.
Cred ca totul se reduce la faptul ca ceea ce vei semana, aceea vei si culege. Noi Ii spunem lui Dumnezeu: Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa? Iar Dumnezeu raspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?
E ciudat cum oamenii Il dispretuiesc pe Dumnezeu, si apoi se intreaba cu naivitate de ce totul merge tot mai prost. Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne indoim de ceea ce spune Biblia.
E ciudat cum de toti oamenii vor sa mearga in ceruri, desi nu cred, nu gindesc, si nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie in Biblie. Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred in Dumnezeu si de fapt il urmeaza pe Satana, care, se stie ca, la randul lui, crede si el in Dumnezeu . . .
E ciudat cum ne repezim sa judecam, dar nu ne place sa fim judecati. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail si ele se raspindesc precum focul salbatic, dar cind incepi sa trimiti mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gindesc de doua ori inainte de a le trimite si altora.
E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud si obscen trece liber prin cyberspatiu, dar orice discutie publica despre Dumnezeu este impiedicata la scoala si la locul de munca.
Este, in sfarsit, ciudat cum poate fi cineva atit de inflacarat de dragoste pentru Hristos fiind in acelasi timp un crestin invizibil in timpul saptaminii.” (Interlocutoarea a mai venit si cu alte argumente, dar ne oprim aici). Sursa originală (limba engleză): http://www.breakthechain.org/exclusives/annegraham.html
|
|
Category:
carti
Dumnezeu există, eu L-am întâlnit
Fragmente din cartea: Dumnezeu există, eu L-am întâlnit, de André Frossard, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu “Intrând la ora şaptesprezece şi zece într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora şaptesprezece şi cincisprezece însoţit de o prietenie nepământească. Intrând acolo sceptic şi ateu de extremă stângă, am ieşit cu câteva minute mai târziu creştin şi apostolic.” André Frossard(1915-1995), membru al Academiei Franceze, autor al unor remarcabile cărţi cu caracter istoric, memorialistic şi eseistic. Volumul Dumnezeu există, eu L-am întâlnit (Dieu existe, je L’ai recontré) are un răsunător succes de public (în prezent [anul publicarii in Romania,1993]a ajuns la a 27-a ediţie). “Convertiţii sunt incomozi”, spune Bernanos.
Din acest motiv şi din altele am amânat multă vreme să scriu această carte. Este, într-adevăr, greu să vorbeşti despre convertirea ta fără să vorbeşti despre tine şi încă şi mai greu să vorbeşti despre tine fără să cazi în complezenţă sau în ceea ce înaintaşii noştri numeau într-un mod foarte nimerit “ironie”, manieră abilă de a induce în eroare judecata altora atribuindu-ţi mai multe defecte decât ai în realitate. Şi aceasta încă ar fi fără importanţă dacă mărturia n-ar fi legată de martor, susţinându-se reciproc, astfel încât şi mărturie, şi martor înfruntă riscul de a fi recuzaţi împreună. Şi totuşi, am sfârşit prin a mă convinge că un martor, chiar şi nedemn, care ajunge să ştie adevărul necesar într-un proces, trebuie să-l spună, sperând ca acest adevăr să câştige prin propria sa valoare o audienţă pe care el n-o poate aştepta de la semeni. Or, se întâmplă ca eu să ştiu, printr-un noroc extraordinar, adevărul asupra celei mai disputate dintre cauze şi asupra celui mai vechi dintre procese: Dumnezeu există. Eu L-am întâlnit. L-am întâlnit pe neaşteptate – aş spune: prin hazard, dacă hazardul ar face parte din acest gen de aventură -, cu uimirea trecătorului care, la capătul unei străzi din Paris, ar descoperi în locul pieţei ori intersecţiei familiare o mare, îmbrăţişând partea de jos a caselor şi întinzându-se la nesfârşit înaintea lui. A fost un moment de stupoare care durează încă. Nu m-am obişnuit niciodată cu existenţa lui Dumnezeu. Intrând la ora şaptesprezece şi zece într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora şaptesprezece şi cincisprezece însoţit de o prietenie nepământească. Intrând acolo sceptic şi ateu de extremă stângă, ceea ce înseamnă mai mult decât sceptic şi mai mult decât ateu, indiferent şi preocupat de cu totul altceva decât de un Dumnezeu pe care nu mă mai gândeam nici măcar să-l neg,.atât de mult timp mi se părea a fi trecut de când se încheiase bilanţul câştigurilor şi pierderilor neliniştii şi ignoranţei omeneşti, am ieşit cu câteva minute mai târziu: “creştin şi apostolic”, dus, ridicat, luat din nou şi rostogolit de valul unei bucurii inepuizabile. Aveam douăzeci de ani în momentul intrării, în momentul ieşirii eram un copil pregătit pentru botez, care privea în jurul lui, cu ochii larg deschişi, un cer locuit, un oraş care nu se ştia suspendat în văzduh, nişte fiinţe în plin soare care păreau să meargă prin întuneric, fără să întrevadă imensa destrămare care avea să se producă în ţesătura lumii. Sentimentele mele, peisajele mele interioare, construcţiile intelectuale în care deja mă instalasem comod nu mai existau; obiceiurile mele înseşi dispăruseră şi gusturile mele se schimbaseră. Nu ascund faptul că o convertire de acest fel, petrecută pe neaşteptate, poate să aibă ceva şocant şi chiar inacceptabil pentru spiritele contemporane, care preferă căile raţionale unor “coups de foudre” mistice şi care apreciază din ce în ce mai puţin intervenţiile destinului în viaţa cotidiană. Şi totuşi, oricât de dornic sunt să mă pun de acord cu spiritul timpului meu, nu pot să identific reperele unei elaborări lente acolo unde a fost o schimbare bruscă: nu pot să fac cunoscute motivele psihologice, imediate sau îndepărtate, ale 3himbării, pentru că aceste motive nu există; îmi este imposibil să descriu calea care m-a condus la credinţă, pentru că eu mă găseam pe cu totul alt drum şi mă gândeam la cu totul altceva atunci când am căzut într-un fel de capcană: această carte nu povesteşte cum am ajuns la creştinism, ci cum n-am mai făcut un pas atunci când am ajuns la el. Nu este vorba deci de relatarea unei evoluţii intelectuale, ci de consemnarea unui eveniment neaşteptat, ceva ca procesul verbal al unui accident. Dacă mi se pare necesar să mă refer pe larg la copilăria mea, nu o fac, cum s-ar putea crede, pentru a pune în evidenţă anumite antecedente, ci tocmai pentru ca să fie bine stabilit că nimic nu m-a pregătit în vederea a ceea ce mi s-a întâmplat: graţia divină are actele sale gratuite. Şi dacă renunţ, adeseori, să vorbesc la persoana întâi este pentru că mi-e clar, aşa cum aş vrea să vă fie şi dumneavoastră, că n-am jucat nici un rol în propria mea convertire. Dar nu este suficient s-o declari, trebuie s-o dovedeşti. Iată faptele. Satul tatălui meu era singurul sat din Franţa unde exista o sinagogă şi nici o biserică. Se află, după Belfort, un ţinut al ierbii mărunte şi al negurii, unul din acele pământuri din est greu accesibile soarelui, unde vagi amintiri ale invaziilor plutesc în spatele dumbrăvilor. Casele îşi înfundă până la ochi bonetele lor de ţiglă în stil alsacian şi se proptesc de câte o coastă pentru a rezista vântului. Din loc în loc – bucăţi de piatră cenuşie înfipte în pământ: sunt rămăşiţe ale vechii frontiere germane sau ale vreunui mormânt de ostaş; aici, un ofiţer austriac cu casca fixată în granit, dincolo, Pegoud, aviatorul, libelulă de fier sfărâmată la marginea pădurii după o scurtă demonstraţie de glorie şi flăcări. Foussemagne, patru sute de locuitori, halebardele negre ale unei patrule de brazi la orizont, o groapă de argilă şi o ţiglărie, ale cărei coşuri inegale, loc de întâlnire pentru berze, trasează două linii roşii pe o pânză de Brueghel, spălăcită. Atrasă de spiritul liberal al seniorilor locului, conţii de Reinach-Foussemagne, o colonie de evrei destul de numeroasă se stabilise în mijlocul satului la sfârşitul Evului Mediu. Aşa a apărut, nu departe de primărie, sinagoga de gresie roşie, la drept vorbind destul de puţin frecventată între marile sărbători, vastă construcţie în stil impersonal, străpunsă în zona boitei de ferestre cu sticlărie ieftină, populată de silueta şifonată a rabinului, personaj discret şi sărac, căsătorit cu întârziere cu o domnişoară aflată în şi mai mare întârziere, a cărui sărăcie îi făcea pe smeriţii purtători de sfeşnice cu voci tânguitoare să spună coreligionarilor lor, surâzând compătimitor: “Rabin, aceasta nu este o meserie pentru un evreu!” Erau cei din familia mea practicanţi ai cultului? Religia lor părea făcută mai curând din supuneri la reguli juridice şi morale decât din exerciţii ale evlaviei. Trebuia să se respecte, şi ei respectau, într-adevăr, sabatul, prescripţiile lui Moise asupra posturilor şi preparării cărnii. Sărbătoreau, de asemenea, cu fidelitate Pastele, sărbătoare misterioasă, cu ceremonialul bazat pe foi de pască uimitor de albe şi punctate de mici umflături uşor pârlite la dogoarea cuptorului. O dată pe an, cu cojoacele de oaie pe umeri, coborau la sinagogă ca să pregătească, printr-o noapte de rugăciuni sau de împietrire ritualică, postul lui lom Kipur – ce aducea câteodată la noi acasă pe câte un înfometat nedeclarat, pe care noi îl priveam, amuzaţi, cum ciugulească – ca din greşeală – struguri uscaţi sau bucăţele de zahăr, vorbind cu o însufleţire nefirească despre ploaie sau timp frumos. Credeau ei cu adevărat? Este totuna, pentru un evreu, să fie evreu şi să creadă, şi el n-ar putea să-l nege pe Dumnezeul său fără să se nege pe sine. Numai că despre religie nu ne vorbeau niciodată nouă, care eram republicani de un roşu mai mult decât vizibil. Cele două comunităţi trăiau fără conflicte şi fără să se închidă în ele înseşi ca într-o fortăreaţă şi eu aveam să petrec, copil fiind, o mare parte din vacanţe în acest sat eteroclit fără să ştiu că exista, după unii, o “problemă evreiască”. Creştinii aveau sărbătorile lor, pe care mergeau să le celebreze în satul vecin – unde existau biserici – şi evreii le aveau pe ale lor, care nu cădeau în aceleaşi zile. Creştinii se odihneau duminica, evreii – sâmbăta, ceea ce asigura în principiu tuturor avantajele unei săptămâni englezeşti în avanpremieră. Creştinii aveau cimitirul lor; şi evreii, în apropiere de Belfort, pe al lor; bunica mea este îngropată acolo. Linia de despărţire a spiritelor nu trecea prin religie, trecea prin politică. Existau “negrii”, priviţi de “roşii” ca supravieţuitori abuzivi ai unei epoci revolute. Negri ca uniforma nunţilor şi înmormântărilor de laţară.-negri ca sutanele preoţilor lor, negri ca noaptea timpurilor pe care nu ştiuseră să le ţină în loc, ei votau cu dreapta în favoarea mai marilor zilei, deşi erau, în majoritatea lor, la fel de mici ca noi. Plini de respect pentru ordine, nu se gândeau s-o schimbe nici măcar ca s-o facă mai bună, sacrificând orice pentru satisfacţia de a se supune şi a venera; cel puţin nouă ne dădeau această impresie. Cel mai influent dintre “roşii” era bunicul meu, şelar de meserie, care se declara republican-radical. Era un mod de a se declara revoluţionar într-un timp şi într-un loc unde socialismul nu pătrunsese încă. Seara, muncitorii ţiglăriei şi ţăranii republicani îşi dădeau întâlnire în dugheana lui şi discutau politică, în timp ce el continua, sub lampă, să taie şi să coasă. A discuta politică însemna să vorbeşti despre sărăcie. Un muncitor câştiga de la cinci la zece parale pe zi şi îi făcea invidioşi pe ţăranii ale căror câteva pogoane de pământ arid reuşeau cu greu să-i hrănească. Nici o lege socială nu îl proteja pe lucrătorul pe care zece sau douăsprezece ore de muncă zilnică nu ajungeau ca să-l scoată din sărăcie; iar agricultorul depindea de capriciile anotimpurilor şi n-avea pe nimeni de la care să aştepte ajutor. Aceasta era la Belle Epoque. Stăpânul ţinutului nu mai era contele de Reinach-Foussemagne, ale cărui proprietăţi fuseseră fărâmiţate şi vândute de mult timp, ci proprietarul ţiglăriei, care locuia aproape de uzină, într-un pavilion mare de cărămidă destul de urât, pe care noi, copiii satului, îl socoteam impunător şi luxos ca Versailles-ul. Ni-l imaginam plin de jucării uriaşe, de râsete şi lumini; era imposibil să fii acolo nefericit. Dar, oricât de obraznici eram de obicei, nu îndrăzneam să ne apropiem prea mult de el şi treceam destul de repede prin dreptul grilajului cu vârfuri ascuţite. Era poate casa fericirii; era poate casa căpcăunului, fatală unor prichindei de stânga, şi mie mi-era groază când auzeam, în trecere, invitaţia tradiţională folosită de persoanele mature ca expresie a amabilităţii: “Intră, nu te mănâncă nimeni!” Nu l-am cunoscut pe bunicul meu. După moartea lui, bunica domnea asupra modestei noastre case de chirpici, cu autoritatea tăioasă a unei femei care nu-şi pierduse capul decât o dată, atunci când se îndrăgostise, tânără domnişoară dintr-o familie de evrei cu dare de mână, de ochii albaştri ai unui simplu muncitor la domiciliu, care era pe atunci bunicul meu. Această uniune între o tânără moştenitoare, oricât de mică ar fi fost moştenirea, şi un proletar de origine catolică, oricât de vag ar fi fost catolicismul său, îi uimise deopotrivă pe evreii şi creştinii locului, la care capacitatea de a înţelege nu mergea chiar până la a găsi firesc un asemenea mariaj. Nimic nu amintea această poveste de dragoste pe chipul sever al celei care ne conducea fără slăbiciune, totdeauna îmbrăcată în negru, şi care nu-şi exprima tandreţea decât prin forma indirectă, pudică a ironiei. Această înclinaţie, de altfel specifică familiei şi poate chiar întregii zone, spre zeflemea – în egală măsură blândă, dezamăgită sau pedepsitoare – ne făcea să trăim într-o stare de hibernare sentimentală; elanurile noastre, declanşate într-o atmosferă de gheaţă, nu mai ajungeau să se întâlnească. Formam o familie foarte unită, dar dimineaţa cu greu ne încumetam să ne spunem bună ziua: primul sculat, temându-se să nu-l umilească pe întârziat, se prefăcea că nu-i observă sosirea; ne îmbrăţişam cel mai adesea f ară să spunem un cuvânt, ca di n întâmplare sau cum se ciocnesc două persoane intrând pe uşă. îmi priveam unchiul aplecat asupra mesei lui de lucru în atelierul mirosind a piele nouă sau o vedeam, în bucătărie, pe mătuşa mea frecând pateul şi, lipsiţi de puterea de-a ne spune că ne iubeam mult, ceea ce ni se părea de la sine înţeles, nu ne vorbeam. Silindu-ne să nu ne spunem nimic, aveam din ce în ce mai puţin să ne spunem; eram, în secret, lipsiţi de secrete. După masa de seară, iarna, câţiva vecini veneau să facă puţină politică sau să joace un nou joc de cărţi, a cărui răspândi re fusese, o dată cu aducerea electricităţii ‘a ţară, una din marile noutăţi de după război: mă refer !a belotă, joc democratic, la care valetul învinge cuplul regal, azvârlit la ultimul rang al cărţilor onorabile. La belotă, asul şi chiar decarul vin în urma valetului-atu, a cărui promovare a reprezentat o primă atingere – indirectă, dar semnificativă – adusă ordinii sociale stabilite. Se foloseau cărţi roase la colţuri care sfârşeau Prin a mirosi a carton jilav. Măcelarul, bărbat frumos cu mustăţi răsucite, îşi trântea cărţile câştigătoare, făcând să se zguduie masa ca sub pumnul unui cavaler din timpul cruciadelor. Negustorul de vite îşi înţepenea burta impozantă de spătarul scaunului pe care stătea călare şi scuipa zeama de la tutunul mestecat fără întrerupere într-o lădiţă cu rumeguş, împinsă până aproape de el de un picior grijuliu. Jiletca şi acolada lanţului aurit al ceasornicului te făceau sate gândeşti că era bogat, dar în sat erai bogat doar din momentul în care purtai cravată în zilele lucrătoare fără să fii funcţionar. După fiecare dona, el analiza, corecta, blama, sfătuia, fiind unul dintre acei jucători care supraveghează jocul partenerului mai îndeaproape decât pe al lor. în timpul, explicaţiilor, date cu gravitate în indiferenţa generală, unchiul meu răsucea o ţigară cu tutun pământiu, trecea marginea foiţei pe sub mustaţa lui de meseriaş, aşeza produsul finit după urechea dreaptă, precum creionul unui contabil, şi, tăind scurt, reîmpărţea cărţile. Sub abajurul de porţelan festonat, lampa numită “de patruzeci de lumini” evidenţia perfect jucătorii, masa de lucru, foile de piele, încâlceala de hamuri, ovalul gol al zgărzilor, toate aceste fiinţe şi lucruri familiare, cărora electricitatea le anulase un nu ştiu ce suplimentar şi comic adăugat altădată de lampa cu petrol. Copiii (aveam doi verişori cam de vârsta mea) asistau la partidă cu un interes inegal. Cel mai mic, drăguţ ca o fată, se întorcea după puţin timp la bucătărie. Cel mai mare rezista mai mult, apoi urcam cu toţii să ne culcăm în camera noastră spartană, unde bucăţele de gheaţă pluteau adeseori în vasul cu apă. Mă strecuram agil între cearşafurile înţepenite de frig, sub apăsarea aeriană a plapumei umflate ca o enormă clătită cu pene, care îmi ascundea aproape toată camera şi jumătate din tavan. Când eram singur, nu mă simţeam cu adevărat în siguranţă decât într-un întuneric deplin: nu mai vedeam, e adevărat, dar nici nu mai putea cineva să mă vadă. Şi aceasta chiar dacă – stând cu lumina stinsă – stranietatea universului mă atrăgea dincolo de fereastra neagră. Nu era deloc începutul unui coşmar, ci al unei aventuri. Mă foloseam de apariţia nocturnă a infinitului pentru a mă elibera de conturul desfiinţat al lucrurilor şi rătăceam, undeva, între pământ şi lună, cu toate simţurile treze, încercând să surprind nu ştiu ce secret, nu ştiu ce comunicare între firul de iarbă şi galaxie. Eram sigur că toate aceste ‘urni misterios alcătuite şi pe care eu le bănuiam de complicitate vor sfârşi prin a spune un cuvânt în plus care să-mi dea cheia enigmei. Mă îndreptam în linişte spre un adevăr iminent şi, exact în momentul când urma să-l aflu, somnul ştergea brusc tabla pe care noaptea îşi scria semnele. …
…
… Din ceea ce am scris până acum sper că reiese că nimic nu mă predispunea la religie, în afară de faptul că nu aveam nici o religie. Dacă părinţii mei , de la care n-am primit decât afecţiune şi un exemplu demn de urmat, ar fi crezut, mi-ar fi transmis credinţa în mod firesc. Necrezând – chiar dacă socialismul nu distrusese complet protestantismul mamei mele -, era normal ca ei să adere la concepţia lumii care era a lor şi care a fost şi a mea până la douăzeci de ani. În legătură cu anii tinereţii, n-am ascuns nimic din ceea ce trebuia spus, dar am trecut sub tăcere ceea ce uzanţele de altădată – oarecum căzute în desuetudine acum – cereau să păstrezi secret, cum ar fi experienţele şi tulburările adolescenţei, asupra cărora, într-adevăr, n-am de făcut declaraţii care să înveţe ceva pe cineva. În sfârşit, regret că am vorbit atât de des la persoana întâi; dar cum să fi scăpat de această dezagreabilă necesitate? Un mare om şi un foarte mare talent, căruia i-am spus povestea mea, nu s-a putut abţine să-şi arate uimirea, exclamând la sfârşitul istorisirii: “Vă iubesc foarte mult, dar, totuşi, de ce dumneavoastră?” Răspunsul la această întrebare este că nu există răspuns. Am fost un băiat obişnuit, poate cu câteva slăbiciuni în plus, fără alte semne particulare decât un picior purtând urma exploziei unei bombe şi o netă propensiune spre absenţa intelectuală şi, pe cât posibil, şi fizică. Conform Scripturii, harul nu ţine seama de persoană şi cred că am mai arătat că, revărsându-se asupra mea, s-a revărsat nu contează asupra cui. Ceea ce mi s-a întâmplat se poate întâmpla tuturor, celui mai bun şi celui mai puţin bun, celui care nu ştie şi celui care crede că ştie; cititorului – mâine sau poate în seara aceasta; într-o zi, cu siguranţă. Nikolai Berdiaev a fost o inteligenţă strălucită, un spirit supraîncărcat de gânduri a căror greutate făcea adeseori să i se poticnească limba. Am învăţat încă de pe atunci să-l admir; dar el avea pe vremea aceea în ochii mei un foarte grav defect: credea în Dumnezeu şi vorbea de El nu ca de o ipoteză ştiinţifică, lucru demn de toată stima, ci ca şi cum ar exista cu adevărat, ceea ce după mine rămânea de demonstrat. A recurge la Dumnezeu pentru a explica lumea şi istoria mi se părea un subterfugiu nedemn de un filozof. Cum ni s-ar înfăţişa un roman poliţist în care enigma clasică aasasinatului într-un spaţiu închis ar fi artificial elucidată prin inventarea unei fiinţe supranaturale, capabile să treacă prin zid? Astfel raţionam pe atunci şi de aceea lectura cărţii Un nou ev mediu nu m-a impresionat deloc. Autorul era un scriitor religios. Concluziile pe care le desprindea din credinţă în ceea ce priveşte marxismul, Revoluţia rusă sau Revoluţia franceză nu mă interesau, nu puteau să mă atingă, în acest spirit i-am răspuns lui Willemin, atunci când s-a arătat dornic să-mi cunoască impresiile, că această carte ” nu se discută”. Dumnezeu fiind în ea un dat, restul urma de la sine; nici o discuţie nu rămânea posibilă. El a înţeles, exact pe dos, că Berdiaev mă convinsese. S-a bucurat şi a vrut să sărbătorim evenimentul cinând împreună, propunere care mă găsea întotdeauna dispus s-o accept. Iubeam tovărăşia lui, agerimea lui de spirit, capacitatea de a excela când era vorba de flaut, de medicină, de bucătăria specifică ţinutului Lorraine sau de imitaţii comice; eram fericit -dacă nu-i împărtăşeam ideile – să râd de aceleaşi lucruri în acelaşi timp cu el. Slaba mea vocaţie pentru situaţiile clare sau frica de a-i strica buna dispoziţie m-au făcut să n-am curajul să-i corectez eroarea; I-am lăsat să se bucure. Şi apoi, mergeam să cinăm, aveam tot timpul, mă gândeam eu, să-l deziluzionez la desert. Aceasta a fost memorabila neînţelegere despre care afirmam, cu câteva pagini mai înainte, că se află la originea convertirii mele. Munca la ziar încheindu-se cu puţin înainte de ora cinci după-amiază, am plecat cu bătrânul lui automobil – lux pe atunci nemaipomenit pentru nişte tineri ca noi -la care una dintre portiere trebuia menţinută închisă cu cotul. Am traversat Sena, departe de insula Saint- Louis; deci, n-aveam să mergem la el. Piaţa Maubert, am presupus că ne îndreptam spre strada Mouffetard, unde se puteau cumpăra cartof i prăjiţi “imprimaţi”. Vom cina deci sub poduri. Nu vedeam în aceasta nici un inconvenient. Ne-ar fi costat un franc, plus câţiva bănuţi pentru o sticlă de vin umplută până la dop cu un lichid albastru închis bătând în mov şi translucid în zona gâtului sticlei. Totuşi, atunci când am traversat, parcă fără să atingem pământul, intersecţia în care se varsă strada Mouffetard, mi s-a făcut greaţă. După toate acestea, urma să cinăm-îmi închipuiam-la restaurant, chiar dacă era prea devreme pentru cină. Dau foarte multe amănunte care pot părea nesemnificative. Cititorul trebuie să înţeleagă, însă, că eşti înclinat să intri în detalii, când ai avut straniul noroc să asişti la propria ta naştere. Nu puneam întrebări. Mă lăsam dus de prietenie fără să-mi pese de direcţia pe care ea o alesese. Itinerariul devenea de altfel din ce în ce mai puţin explicabil: descriind un cerc în jurul Cartierului latin, ne-am întors pe propriile noastre urme, pe strada Claude-Bernard, apoi pe strada d’Ulm. Ce ne mâna prin acest perimetru depopulat din cauza vacanţelor şcolare? Ne-am oprit puţin după Şcoala normală superioară, în faţa vechii mele Şcoli de arte decorative, însoţitorul meu a coborât şi, cu capul aplecat în deschizătura lăsată de portieră, mi-a propus fie să-l urmez, fie să-l aştept câteva minute. Am preferat să-l aştept. Avea de făcut, fără îndoială, o vizită. L-am văzut traversând strada, împingând o uşiţă de lângă un mare portal de fier, deasupra căruia se ridica acoperişul unei capele. Bun, mergea deci să se roage, să se confeseze, să se dedice, în fine, uneia din acele activităţi care iau mult timp creştinilor. Un motiv în plus ca să rămân unde eram. Suntem în 8 iulie. Vara este magnifică, în faţa mea, rectilinie, strada d’Ulm îşi deschide albia însorită până la Pantheon, care, văzut din această parte, are avantajul de a se înfăţişa cu un anumit aplomb. Care sunt gândurile mele? Nu-mi amintesc. Vagi, ca de obicei, ele hoinăresc probabil de-a lungul zidurilor în căutarea unei proeminenţe, a unui unghi, a unui motiv geometric de care să se agate o clipă. Starea mea sufletească? Trebuie neapărat relevat un fapt: conştiinţa poate face să apară ceva din ea însăşi, fără nici una din acele perturbaţii despre care se pretinde că predispun la misticism. Nu sufăr din dragoste, în aceeaşi seară – o spun pentru cei care fac paradă de perspicacitate, explicând religia prin contrariul ei, spiritul prin corp, plusul prin minus şi, în mod special, susul prin jos – am întâlnire cu o tânără nemţoaică de la Belle-Arte, blondă, cu trăsăturile delicate ale domnişoarelor puţin grase, care m-a lăsat să sper că îşi va apăra cu moderaţie frontierele. In scurtă vreme, ea va fi atât de deplin uitată, încât nu mă voi gândi nici măcar să decomandez întâlnirea. Nu am angoase metafizice. Ultimele le-am trăit pe la cincisprezece ani, în forma ofensivă pe care am descris-o la începutul acestei cărţi: universul care mă asediază şi mă asurzeşte cu ceea ce nu pot numi altfel decât volubilitatea lui mută este pe punctul să-mi dezvăluie secretul existenţei lui, cheia hieroglifelor sale. Până la urmă, nu-mi dezvăluie nimic; de atunci am şi renunţat să mai aştept ceva de acest gen. Cred, împreună cu prietenii noştri socialişti, că lumea este o politică şi o istorie, iar metafizica- cel mai dezamăgitor mod de petrecere a timpului. Oricum, dacă aş crede că există un adevăr, preoţii ar fi ultimele persoane la care m-aş duce să-l aflu. Iar Biserica, pe care n-o cunosc decât din malformaţiile ei temporare, ultimul loc unde aş merge să-l caut. Meseria mea n-a făcut nimic pentru a-mi atenua scepticismul, dar a făcut mult pentru a atenua spaimele resimţite de părinţi din cauza adolescenţei mele debusolate. Practic această meserie la o vârstă prea fragedă şi de prea puţină vreme ca să fi putut să-mi aducă acele decepţii care pot crea în sinea cuiva un fel de gol, o senzaţie de singurătate favorabilă apariţiei sentimentului religios. Nu am nici o grijă, nu sunt motiv de griji pentru alţii, prietenia cu Willemin a îndepărtat legăturile primejdioase pe care le-am avut cândva, în general vorbind, anul este calm, fără tulburări pe plan naţional, fără o ameninţare directă din afară. Alarma încă n-a sunat; deci nimic din neliniştea unui asediat în cazul meu. Starea sănătăţii mele este bună; sunt fericit, pe cât de fericit poate fi cineva, şi o ştiu, seara se anunţă agreabilă, aştept. Nu simt nici un fel de curiozitate faţă de problemele religioase, care ţin de o altă epocă. Este ora şaptesprezece şi zece. Peste două minute, voi fi creştin. Ca ateu, eu nu ştiu, evident, nimic atunci când, sătul să mai aştept sfârşitul neînţelesului act de devoţiune care îl reţine pe prietenul meu mai mult decât el însuşi prevăzuse, împing la rândul meu mica uşă de fier pentru a examina mai de aproape, în calitate de desenator sau de gură-cască, clădirea în care sunt tentat să spun că el stă de-o eternitate (de fapt, îl aştept de maximum trei-patru minute). Ceea ce se poate vedea din capelă deasupra portalului nu are darul să mă entuziasmeze. Capela nu câştigă nimic – să mă ierte surorile, cărora urmează să le devin în scurt timp frate, dacă li se pare că le ponegresc sălaşul – văzută de jos. Ea se află în fundul unei mici curţi şi este un edificiu în stil gotic â l’anglaise, construit la sfârşitul secolului XIX de arhitecţi hotărâţi să pună ordine în utilizarea ogivelor, adică să elimine viaţa şi mişcarea. Nu scriu aceasta din plăcerea îndoielnică de a critica o artă a cărei reputaţie rămâne indiscutabi la, ci pentru ca să fie clar că emoţia artistică nu joacă nici un rol în ceea ce urmează. Interiorul nu este mai încurajator decât exteriorul. El poate fi considerat carenajul banal al unui vas de piatră ale cărui linii de un gri întunecat se opresc şi pleacă din nou înainte de a fi reuşit să realizeze o întâlnire cisterciană între austeritate şi frumuseţe. Naosul este împărţit net în trei. Prima parte, aproape de intrare, este rezervată fidelilor, care se roagă în penumbră. Vitraliile, estompate din cauza aglomeraţiei de construcţii înconjurătoare, lasă să cadă puţină lumină asupra statuilor şi a unui altar lateral împodobit cu buchete de flori. A doua parte este ocupată de călugăriţe, cu capul acoperit de un văl negru; ele formează şiruri cuminţi de păsări zgribulite în traveele de lemn lăcuit. Aveam să învăţ mai târziu ce sunt surorile din “Adoraţia reparatoare”, congregaţie fondată în replică pioasă la anumite excese ale primăverii revoluţionare din 1848. Relativ puţin numeroase – se va vedea mai departe că detaliul are importanţa lui -, ele aparţin unuia din acele ordine contemplative care au ales închisoarea pentru a ne face pe noi liberi, întunericul pentru ca noi să avem lumină, şi despre care morala materialistă – a mea, pentru încă un minut sau două – are impresia că n-ar fi de folos nimănui. Ele rostesc un fel de rugăciune pe două voci care îşi răspund de la un capăt la altul al naosului pentru a se contopi la intervale regulate în exclamaţia gloria pairi et filio, et spiritul sancto, înainte de a-şi relua cursul lor alternativ şi liniştit. Nu ştiu decât că este vorba de psalmi, nu ştiu decât că suntem la începutul slujbei de noapte şi că mă simt legănat de ritmul uşor al orelor canoniale. Fundul capelei este destul de viu luminat. Deasupra altarului principal îmbrăcat în alb, un ansamblu de plante, candelabre şi ornamente este dominat de o mare cruce de metal forjat care are în centrul ei un disc de un alb mat. Trei alte discuri de aceeaşi dimensiune, dar de o nuanţă imperceptibil diferită, sunt fixate la extremităţile crucii. Am mai intrat în biserici, de amorul artei, dar n-am văzut nici măcar un chivot obişnuit, n-am idee cum arată hostia şi nu ştiu că mă aflu în faţa Sfântului-Sacrament, spre care se înalţă lumânări aprinse. Prezenţa discurilor suplimentare şi a complicaţiilor aurite ale decorului face şi mai dificilă identificarea acestui soare îndepărtat. Semnificaţia a tot ceea ce văd îmi scapă, cu atât mai uşor cu cât nu urmăresc nimic, în picioare, aproape de uşă, îl caut din privire pe prietenul meu şi nu reuşesc să-l recunosc printre formele îngenuncheate dinaintea mea. Privirea îmi trece de la umbră la lumină, revine asupra asistenţei, fără vreun gând, merge de la fideli la călugăriţele nemişcate, apoi, nu ştiu de ce, se fixează pe a doua lumânare, care arde în stânga crucii. Nu prima, nici a treia, a doua. Şi atunci se declanşează, brusc, seria de miracole a căror irepresibilă violenţă destramă într-o clipă fiinţa absurdă care sunt şi aduce la lumină, orbit, copilul care n-am fost niciodată. Inainte de toate, îmi sunt transmise aceste cuvinte: viaţă spirituală. Ele nu-mi sunt spuse, nu le compun eu însumi, le aud ca şi cum ar fi pronunţate aproape de mine cu voce joasă de o persoană care ar vrea ca eu să n-o văd încă. Este de ajuns ca ultima silabă a acestui preludiu murmurat abia să atingă în mine râul conştientului, pentru ca el să genereze o avalanşă inversă. Nu spun că cerul se deschide; el nu se deschide, se avântă, se ridică brusc, fulguraţie silenţioasă, din această insignifiantă capelă în care se găsea în mod misterios inclus. Cum să-l descriu cu aceste cuvinte dezertoare, care refuză să mă servească şi ameninţă să-mi intercepteze gândurile, ca să le depună în magazinul de himere? Pictorul care ar întrezări culori necunoscute cu ce le-ar picta? Este un cristal indestructibil, de o transparenţă infinită, de o luminozitate aproape insuportabilă (un grad în plus m-ar fi aneantizat) şi mai ales albastră, o lume, o altă lume, de o strălucire şi o densitate care, prin comparaţie, o fac pe a noastră să apară aşa cum este: a umbrelor fugare şi a viselor neterminate. Este realitatea, realitatea adevărată, o văd de pe ţărmul obscur unde sunt încă ancorat. Există o ordine în univers şi, în vârful ei, dincolo de vălul de ceaţă strălucitoare, evidenţa lui Dumnezeu, evidenţa făcută prezenţă şi evidenţa făcută persoană chiar a celui pe care eu îl negasem cu numai un minut înainte, pe care creştinii îl numesc tatăl nostru şi despre care aflu acum că este blând, de o blândeţe fără seamăn, ceea ce nu înseamnă calitatea pasivă pe care o desemnăm adeseori prin acest cuvânt, ci o blândeţe activă, copleşitoare, surclasând orice violenţă, capabilă să facă să cedeze piatra cea mai dură şi, mai dură chiar decât piatra, inima omenească. Erupţia sa torenţială, plenară îmi provoacă o bucurie comparabilă cu bucuria naufragiatului, recuperat la timp, cu diferenţa, totuşi, că înălţându-mă spre salvare şi devenind conştient de noroiul în care am stat scufundat, mă uit la partea din corpul meu încă sechestrată şi mă întreb cum am putut să trăiesc şi să respir până acum. În acelaşi timp, îmi este dăruită o nouă familie, Biserica, însărcinată să mă conducă acolo unde trebuie să merg, fiind de la sine înţeles că, în ciuda aparenţelor, am încă o distanţă mare de parcurs, distanţă care n-ar putea fi abolită decât prin răsturnarea gravitaţiei. Toate aceste senzaţii pe care mă chinuiesc să le traduc în limbajul inadecvat al ideilor şi imaginilor sunt simultane, contopite unele în altele; după trecerea atâtor ani, încă nu le-am epuizat conţinutul. Totul este dominat de prezenţa, dincolo de vastul ansamblu pe care l-am descris, a celui căruia n-aş putea niciodată să-i scriu numele fără teama de a-i răni tandreţea, în faţa căruia am avut fericirea să fiu un copil iertat, care se trezeşte pentru a înţelege că totul este un dar. Afară se făcea tot mai frumos, eu aveam cinci ani, iar lumea, alcătuită înainte din piatră şi asfalt, era o mare grădină în care urma să mi se îngăduie să mă joc atâta timp cât avea să-i placă cerului să mă lase. Willemin, care mergea alături de mine şi părea să fi descoperit ceva aparte pe chipul meu, mă privea cu o curiozitate medicală: “Dar ce ţi s-a întâmplat? – Sunt creştin”, şi, cum mi-era teamă că n-am fost destul de explicit, am adăugat “apostolic şi roman”, pentru ca mărturisirea mea să fie completă. “Ai ochii ieşiţi din orbite. – Dumnezeu există şi totul este adevărat. – Ah, dacă te-ai vedea!” Nu mă vedeam. Eram o cucuvea în plină amiază, care făcea experienţa soarelui. Cinci minute mai târziu, pe terasa unei cafenele din Piaţa Saint-Andre-des-Arts, îi povesteam totul prietenului meu. Mai exact, tot ceea ce, în luptă cu inexprimabilul, reuşeam să spun despre acea lume dintr-o dată desfăşurată, despre concreteţea ei scânteietoare care făcuse să explodeze fără zgomot casa copilăriei mele şi să se evapore peisajele. Ruinele construcţiilor mele interioare zăceau la pământ, îi priveam pe trecătorii care mergeau fără să vadă şi mă gândeam la uimirea pe care o vor trăi când vor întâlni, la rândul lor, ceea ce eu tocmai întâlnisem, în mod sigur vor avea aceeaşi revelaţie mai devreme sau mai târziu, mă gândeam încă de pe acum, amuzat, la surpriza necredincioşilor şi a celor care se îndoiesc fără să se îndoiască. La un moment dat ni l-am evocat amândoi pe acel dictator de operetă care acordase cerului două minute ca să i se dezvăluie şi absurditatea provocării aruncate în infinit, cu un grăunte de putere, ne-a făcut să râdem nebuneşte. Dumnezeu exista oricum; exista acolo revelat şi mascat de o delegaţie de lumină care, fără discursuri şi figuri explicative, făcea totul de înţeles şi de iubit, îmi dau seama că unele din afirmaţiile mele pot părea exorbitante, dar ce să fac dacă creştinismul este adevărat, dacă există un adevăr, dacă acest adevăr este o persoană, care nu vrea să rămână incognoscibilă? Miracolul a durat o lună. În fiecare dimineaţă regăseam cu uimire acea lumină care făcea să pălească ziua, acea blândeţe pe care n-aveam s-o mai uit vreodată şi în care constă, de altfel, toată ştiinţa mea teologică. Obligaţia de a-mi prelungi şederea pe planetă când exista tot acest cer la îndemână nu-mi apărea ca foarte clară şi o acceptam mai mult din recunoştinţă decât din convingere, între timp, lumină şi blândeţe pierdeau de la o zi la alta câte ceva din intensitate. Până la urmă, au dispărut, fără ca eu să fiu lăsat din nou în singurătate. Adevărul urma să-mi fie dat altfel, trebuia să-l caut după ce îl găsisem. Un părinte de la Saint-Esprit a început să mă pregătească pentru botez, iniţiindu-mă într-o religie despre care nu puteam să spun decât că nu ştiam nimic. Tot ceea ce mi-a spus despre doctrina creştină eu aşteptam deja şi am primit cu bucurie; învăţătura bisericii era adevărată până la ultima virgulă şi eu luam cunoştinţă de fiecare buche aclamând-o, aşa cum se salută o lovitură reuşită. Un singur lucru m-a surprins: euharistia, nu pentru că mi s-ar fi părut incredibilă, ci pentru că graţia divină găsise acest mijloc de a se comunica; mă uimea mai ales faptul că ea alesese tocmai pâinea, care este alimentul săracului şi hrana preferată a copiilor. Din toate darurile revărsate în faţa mea de creştinism, acesta era cel mai frumos. Copleşit, astfel, de binecuvântări, credeam că viaţa mea va f i un Crăciun fără sfârşit. Persoanele cu experienţă cărora mă confesasem încercau în zadar să mă prevină că această stare privilegiată va avea un sfârşit, că legile devenirii spirituale sunt aceleaşi pentru toată lumea, că după suavităţile excursiei pe pajiştile verzi ale graţiei revelate vor veni la rând stânca ascuţită, urcuşul, riscul şi că eu nu voi fi întotdeauna copilul fericit care eram. Nu le ascultam deloc pe acele persoane. Eram foarte hotărât să nu săvârşesc a doua oară eroarea de a creşte; aceasta era înţelepciunea mea, mai puţin sigură decât a lor. Sfătuitorii mei aveau dreptate, nu eu. Crăciunul surâzător s-a dizolvat treptat, în lucrurile, în piatra şi în asfaltul unei lumi care şi-a recăpătat pe ascuns consistenţa. Şi a fost o vinere sfântă, a fost o sâmbătă sfântă – linişte în care moare un strigăt. De două ori, cea mai mare suferinţă care poate fi trimisă asupra unor fiinţe omeneşti s-a abătut asupra căminului meu. Taţii mă vor înţelege, mamele poate chiar şi mai mult, fără cuvinte în plus. De două ori am luat drumul cimitirului de provincie unde avem locul de veci, căutând în nenorocire amintirea îndurării. Incapabil de revoltă, lipsit de adăpostul îndoielii (de cine m-aş îndoi, dacă nu de mine însumi?), am trăit cu acest pumnal în piept, ştiind că Dumnezeu înseamnă dragoste. Nu scriu pentru a-mi face cunoscută viaţa, ci pentru a oferi o mărturie, iar mărturia mea cere ca şi acest lucru să fie spus. Mormântul care va fi şi al meu se află în unghiul format de două alei. Intr-o zi, dintr-un fel de curiozitate distrată, am vrut să văd cui aparţine mormântul vecin, care îi este un fel de continuare; aparţine surorilor “Adoraţiei reparatoare”. Ştiu prea bine că intervenţiile spiritului divin trebui să aibă o anumită precizie ca să putem vorbi de un “semn”. Această coincidenţă nu are precizie? Surorile care au asistat la naşterea mea, la cinci sute de kilometri distanţă, îmi vor fi, iată, alături, şi în ceasul morţii; iar eu bănuiesc, cred, ştiu că aceste două instanţe vor fi identice, ca şi cum n-ar fi decât una: fiinţe pierdute, blândeţe regăsită. Iubire, ca să te povestesc, eternitatea însãşi ar fi prea scurtă. DupăPublicarea acestei cărţi mi-a adus multe confidenţe, multe întrebări – şi câteva reproşuri. Un săptămânal creştin, fără a contesta – susţine el – autenticitatea experienţei mele spirituale, a declarat-o marginală, prea personală pentru a fi utilă tuturor; şi mi-a adus la cunoştinţă că n-aş fi un convertit de Conciliu, în sensul că povestea mea n-ar răspunde întrebărilor care se pun omului de azi. Nu văd cum o experienţă interioară ar putea să nu fie personală, dacă este cu adevărat o experienţă, nici pentru ce acest fapt i-ar diminua semnificaţia. Ceea ce poate să i se întâmple unui om prezintă interes, oricât de puţin, pentru toţi ceilalţi – de altfel, mi se pare că religia creştină se bazează pe o serie de aserţiuni experimentale tot atât de personale. Isus a înviat, mormântul lui este gol, eu l-am văzut. Aceasta se numeşte o mărturie şi tot ceea ce se poate spune este ceea ce am spus eu însumi la început: o mărturie valorează cât valorează martorul. Ştiu bine aceasta. Pot f i recuzaţi împreună. Dar nu se poate simultan valida martorul, recunoscându-se că relatarea sa este fidelă (cum o face cu curtoazie publicaţia la care mă refer) şi invalida mărturia, declarând-o inadecvată, ca şi cum întrebarea-orice s-ar spune – fundamentală la care răspunde titlul acestei lucrări nu I-ar interesa pe omul de azi în aceeaşi măsură că pe cel de ieri sau alaltăieri. Mi-e teamă, mai ales,, că publicaţiile creştine îşi fac o idee cam ciudată despre întrebările pe care şi le pun contemporanii noştri, într-o zi, la Mons, în Belgia, la sfârşitul unei conferinţe urmate de o lungă dezbatere, trei tineri, doi băieţi şi o fată, mă aşteptau la ieşirea din sală. Cel mai îndrăzneţ a făcut câţiva paşi spre mine şi mi-a spus numele însoţitorilor lui. Apoi: Domnule, noi n-am îndrăznit să luăm cuvântul în public, am preferat să aşteptăm să plece lumea. Ţinem foarte mult să vă punem o întrebare. O întrebare gravă – iat-o “‘Pentru ce să trăim?”… Iar feţele lor de douăzeci de ani erau într-adevăr grave, iar ochii – atenţi. Nu era, poate, decât o problemă de metafizică, din acelea care se uită cu mult înainte de a fi rezolvate; nu era, poate, decât expresia unei angoase trecătoare, din acelea care se risipesc o dată cu amintirea conversaţiilor care le-au generat. Dar putea fi şi ceva mai profund şi mai primejdios. Nu m-am grăbit să cred că o hotărâre crucială ar fi depins de răspunsul meu, dar, în sfârşit, ceva anume din privirea lor m-a pus totuşi m gardă; m-am comportat ca şi cum totul depindea de ceea ce aveam să le spun şi le-am vorbit o jumătate de oră. Acei tineri care se întrebau pentru ce să trăiască nu erau oameni de azi? Alt reproş. Un preot, printre altele tobă de psihanaliză, m i-a facut obiecţia că am scris o carte de pură descripţie, din care orice reflecţie, spunea el, a fost izgonită. Este adevărat că având de raportat un fapt m-am ţinut strâns de el cât de mult am putut, interzicându-mi orice dizertaţie şi chiar orice analiză, astfel încât oricine să-l poată examina şi să poată ajunge la propria sa concluzie. Trebuia să prezint o experienţă în sensul cel mai riguros al cuvântului şi nu să fac o demonstraţie. Cartea, m fond, nu este o încercare de a demonstra existenţa lui Dumnezeu, ea relatează întâlnirea unei persoane, iar o întâlnire se descrie cât mai simplu posibil. Dar că reflecţia n-ar intra, intim, implicit şi discret, într-o descriere – iată ceea ce pictorii ar fi foarte surprinşi să afle. Al treilea şi ultimul reproş, cel puţin după cunoştinţa mea, formulat de un spirit religios cunoscut în Franţa pentru perseverenţa cu care a tot anunţat că Dumnezeu a murit în Isus Cristos: n-ar fi, după el, nici o revelaţie de aşteptat într-o biserică. Ar trebui să explice însă de ce, intrând ca necredincios perfect – aş îndrăzni să spun – într-o biserică, am ieşit de acolo, cu câteva minute mai târziu, creştin convins. Am visat? Atunci, visez încă. Am avut o halucinaţie? Aş fi avut şi altele. Să fi compus eu o relatare falsă? în judecarea mea, nu se merge atât de departe, dar se susţine, totuşi, că nu există, că nu poate să existe revelaţie individuală, lată însă că şi în această privinţă faptele se opun teoriei, îmi pare rău pentru teorie. Dar avem destui teoreticieni în zilele noastre care se străduiesc să facă religia noastră, care este o religie vie, o ideologie ca oricare alta, un sistem de idei, o închisoare intelectuală, în scopul numai aparent lăudabil de a enunţa credinţa în cuvinte şi într-o formă acceptabile de mentalitatea contemporană. Sunt aceiaşi care se referă insistent, în fiecare zi, la caracterul revoluţionar al creştinismului; ei par să nu vadă contradicţia pe care o prezintă creştinismul ca revoluţie şi, m acelaşi timp, ca o manieră de a gândi care nu deranjează obişnuinţele nimănui. Trebuie ales. Dacă apostolul Pavel, care este în mod clar primul dintre teologi, ar fi avut atâtea grijă, ca unii succesori ai săi, să prezinte adevărul creştin într-o manieră exclusiv agreabilă auditorilor păgâni – mă gândesc în mod special la atenieni -, ar fi trebuit să evite la un moment dat să vorbească despre înviere şi despre viaţa eternă, iar acestea ar fi fost absente din creştinism timp de nouăsprezece secole. Spiritele cele mai subtile, în general, nu învaţă din erorile cele mai grosolane; iar a înscrie creştinismul în actuala gândire păgână reprezintă o eroare de-a dreptul monstruoasă. Nu dorinţa de a mă justifica eu, ca autor, m-a îndemnat să încep această postfaţă cu o enumerare a criticilor. Ele îmi permit însă, într-un mod util, să fixez anumite elemente (pe care nu le consider, nici pe departe, de importanţă istorică) şi să răspund, indirect, la unele întrebări care mi s-au pus în ultimii ani, cea mai frecventă referindu-se la publicarea târzie a cărţii, cea mai stăruitoare (adresată de tineri) la libertatea lăsată convertitului de o revelaţie pentru care nu el a optat, iar cea mai arzătoare la identificarea persoanei întâlnite. Am dat mai sus un început de răspuns la prima întrebare, vorbind de vis şi de halucinaţie. Trebuia să dovedesc că nu mă abandonez aşa de uşor visurilor şi că nu sunt subiect pentru halucinaţii; dacă aş fi fost, fenomenul ş-ar fi repetat, ceea ce nu s-a întâmplat; iar dacă aş fi fost la discreţia visului până la punctul de a-mi fi visat convertirea, aş fi avut suficient timp la dispoziţie până acum ca să mă trezesc. A doua întrebare nu m-ar fi mirat dacă ar fi venit din partea marxiştilor convinşi, pentru care credinţa în Dumnezeu reprezintă oricum o alienare; dar, adresată de tinerii creştini, ea mă surprinde. Adevărul vă va elibera, spune Evanghelia. Adevărul divin nu-i retrage libertatea celui care îl vizitează; el i-o aduce, învăţându-l că este o singură adevărată libertate, aceea care, după exemplul libertăţii lui Dumnezeu, ne desprinde de noi înşine pentru dragostea de altul, sau de alţii. Este, oare, posibil să nu ştie creştinii că Dumnezeu este dragoste, că dragostea este darul său, că ea este ipso facto eliberatoare sică libertatea nu reprezintă – pentru a mă exprima astfel – decât numele de război al carităţii? Este destul de greu de răspuns la a treia întrebare. După ce, după care semn, prin ce mijloc poţi să-ti dai seama, în timpul unei întâlniri de genul celei relatate în această carte, că nu săvârşeşti ceea ce s-ar putea numi o eroare de identificare a persoanei? într-o asemenea împrejurare, cum se poate ajunge la certitudine? Cred că ea vine, pur şi simplu, din faptul puţin cunoscut sau rău înţeles că o revelaţie de acest fel nu doar propune, celui ce trăieşte revelaţia, o evidenţă obiectivă, pe care els-o recunoască, ci fi dă, totodată, şi mijlocul de-a o sesiza, mijloc pe care nu-lare din naştere; coincidenţa perfectă dintre evidenţă şi mijloc, care vin împreună, creează certitudinea. Am propus, în carte, o comparaţie din domeniul culorilor: imaginaţi-vă că ochii dumneavoastră au căpătat, prin miracol, facultatea temporară de a vedea infraroşiile şi ultravioletele, în mod normal invizibile, în mod sigur, nu v-aţi mai îndoi de existenţa acestor culori necunoscute, aşa cum nu vă îndoiţi de existenţa celor percepute în mod curent; potrivirea dintre ele şi surplusul de aptitudine care v-ar fi fost dat nu ar mai lăsa nici o ezitare în spiritul dumneavoastră. Dar voi reveni asupra acestei complicate probleme în cartea mea viitoare. Căci văd bine că va trebui să mai scriu o carte, ca să explic anumite pagini ale acesteia. Confidenţele care mi s-au făcut în urma lecturii ei m-au învăţat cel puţin două lucruri. Primul: convertirile sunt mult mai numeroase decât se crede şi sunt, adeseori, păstrate secrete, fie din timiditate, fie din frica de a declanşa o anumită ostilitate la cei din jur, fie din dificultatea de a găsi un limbaj potrivit cu natura experienţei: dacă înşişi marii mistici s-au plâns întotdeauna că n-au reuşit să explice ce au trăit, cum să nu se descurajeze oamenii simpli ca noi? Al doilea lucru pe care l-am învăţat este că există cel puţin un punct comun la convertiţi şi anume acela că toţi au întâlnit pe cineva, şi nu o idee sau un sistem; ei au descoperit cu încântare şi în unele cazuri cu stupoare o persoană, cel mai adesea a doua persoană a Trinităţii, ca pelerinii din Emaus care-şi amintesc evenimente din Ierusalim fără să cunoască istoria locului, care îl au pe câte un misterios tovarăş de drum explicând Scriptura fărăs-o înţeleagă şi care adeseori îl recunosc pe Isus într-o bucată de pâine. Există în orice convertire acest moment, al bucăţii de pâine, când se trece de la idee la real şi când se revelează o persoană care nu era aşteptată. O persoană care merită să fie adorată. Şi am avut noi oare vreodată, mai mult nevoia de-a adora?
|
|
Category:
carti
Filocalicul intemnitat – CUVIOSUL VALERIU DESPRE CURATIREA LAUNTRICAPostat de gand pe 25 Jun 2007 la 12:37 am | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Biserica rastignita, Crestinul in lume, Ioan Ianolide, Sfantul Valeriu Gafencu Print 
“Când se simtea mai bine, Valeriu vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica: - Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sfantul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfant, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral! Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie. Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrunti pacatul pâna la sânge. Asa si numai asa te nasti din nou. Nu exista in privinta aceasta cale de compromis. Altadata ne-a zis: - Este atata de minunata invatatura lui Hristos, incat daca avem intelegerea ei, avem cel mai puternic argument al existentei lui Dumnezeu. Am plans de durere si de fericire cand am avut aceasta descoperire. Iar cei ce cred in El trebuie sa marturiseasca adevarul de constiinta, chiar daca vor fi martirizati. Oare Fiul lui Dumnezeu nu a fost ucis ca dusman al neamului Sau? Samanta aruncata de el aducea roada. Zi de zi oamenii se apropiau tot mai mult si mai sincer de Hristos, Care devenea Izvorul si Calauza vietii si gandirii lor”. 
(in: “Intoarcerea la Hristos” - Ioan Ianolide
|
|
Category:
articole
Rugaciunile vindeca bolile
Intr-adevar rugaciunile vindeca bolile, spun oamenii de stiinta Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul "material" al acestui fenomen divin.[1]
"O rugăciune este un remediu puternic", spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de
Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg. "Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei."
Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a masurat puterea rugăciunii. El a
înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - "stingerea" completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută "trezie uşoară, în rugăciune" şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană. Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte.
În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică..
Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui. Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile.
Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăşi vindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus a. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficientă decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.
Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire. A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă. Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale..
Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi. "Apa "distinge" nivelul de credinţă al oamenilor.", spune A. Malenkovskaia.
Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.
[1] De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar "mecanismul", fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti. (N.T.) Mihaela Miroiu Professor of Political Science, Political Science Faculty National School of Political Studies and Public Administration, Povernei Street 6 - 8, District I Bucharest Romania
|
|
Category:
interviu
luni, 10 ianuarie 2011Interviu cu prof. univ. Ion COJA - Noi, romanii, un popor de oi?
Motto: „Cred că principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El ilustrează perfect observaţia că „un popor de oi naşte un guvern de lupi”. Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor au permis clasei politice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să tempereze setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează situaţia generală. Cum să îndrepţi o ţară când cetăţenii ei se gândesc fiecare la sine şi nu la binele comun?” (Internet)
Domnule profesor ION COJA, circulă pe Internet o sumedenie de texte care propun un portret moral deprimant al poporului român, texte extrem de critice şi, cel puţin aparent, extrem de lucide, de realiste. Socotiţi, probabil, că aceste acuzaţii, căci acuzaţii sunt, ar fi nedrepte!
Din fericire pentru poporul român, dar şi pentru autori, aceste aprecieri sunt greşite. Partea proastă este că, aşa greşite cum sunt, aceste vorbe aspre şi nedrepte fac serie cu o mulţime de alte vorbe chitit defăimătoare la adresa românilor, vorbe care, cel puţin în parte, se înscriu în ultima vreme într-o strategie evidentă de descurajare şi demobilizare a românilor! Cu siguranţă că majoritatea autorilor de texte critice la adresa românilor nu participă cu bună ştiinţă la această diversiune! Dar e păcat că, prin autoritatea lor, oameni care şi-au câştigat o binemeritată notorietate, un Dan Puric sau Florin Constantiniu ori Andrei Pleşu, le oferă, fără voia lor, un gir nemeritat detractorilor noştri. Detractori năimiţi, profesionişti ai minciunii, mercenari ai anti-românismului! Postulez: Cei care au conceput cu atâta pricepere programul de distrugere a economiei româneşti, a statului român, nu puteau să nu aibă o preocupare similară şi pentru sufletul românesc! Se lucrează acum intens la demolarea sufletului naţional, comunitar, la relativizarea valorilor care, de când ne ştim, ne dau încredere şi speranţă! Ne dau curaj! Ne mobilizează!
Faptul că asemenea texte zburdă slobod pe Internet înseamnă că oamenii, tineretul internaut, apreciază aceste texte, se regăsesc în spusele domnilor autori, spuse care nu mai pot fi retrase din circulaţie. Cel mult pot fi contracarate. Vă ascult! Ce propuneţi? Eu încerc, mai înainte de orice, să-i înţeleg pe domnii autori. Fireşte, ei ilustrează perfect dictonul latin qui bene amat, bene castigat! Adică, cine iubeşte bine, pedepseşte bine, critică cu asprime!... Şi mă întreb, cu toată sinceritatea – l-am citat pe domnul academician, ce li se poate reproşa românilor, „poporului român”, pentru cele petrecute în istoria noastră mai veche sau mai nouă.
Propun să n-o luăm de la Traian şi Decebal, ci de la 22 decembrie 1989! S-o luăm metodic.
Da, cred că este bine să discutăm despre lucruri bine cunoscut, trăite de cei care ne citesc! Mai întâi în Decembrie 1989, aşadar, când românul a ieşit în stradă. Ţin bine minte de ce a ieşit în stradă! Ca să moară într-o luptă complet inegală, cu nişte adversari nevăzuţi, teribil de bine înarmaţi, iar românaşii noştri, fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale, conform unui model ancestral de comportament voinicesc, au ieşit la bătaie cu sutele de mii, dispuşi la orice sacrificiu. Au ieşit să moară, numai ca să dovedească că nu suntem laşi, aşa cum susţinea de ani de zile Europa Liberă, cum că mămăliga (românească) n-o să explodeze niciodată! Românul, după părerea mea, poate mă înşel!, este răbdător şi nu se revoltă uşor, dar nu din laşitate, cum cred nerozii, sau din teama de moarte, că ar putea fi ucis, ci mai degrabă din teama de a nu fi pus în situaţia să ia el viaţa cuiva! Românul lasă să treacă de la el şi îl lasă pe netrebnic „în plata Domnului”!... Românul crede profund în justiţia divină! Acesta este punctul său slab, cu care a pierdut mult pe termen scurt, cu care însă a răzbit prin veacuri de istorie grea, solicitantă cum nu a mai fost pe multe alte meleaguri ale Europei! Postulez din nou: Credinţa profundă în justiţia divină este însă şi punctul nostru forte! Atunci însă, în decembrie 1989, s-a petrecut un gest extraordinar: lumea a ieşi în stradă dispusă să moară demonstrativ, pentru a dovedi ceva, nu pentru a pedepsi sau răzbuna!... Nu pentru a câştiga o confruntare! Au ieşit la sacrificiu şi atât! Fără nicio pregătire din timp, fără să ştie exact împotriva cui! Cum nu s-a mai întâmplat de multe ori în istoria planetei! Eu, unul, nu cunosc alt caz!...
Unii au spus atunci, în Decembrie, că românii fac astfel prima revoluţie autentică, de la venirea lui Iisus pe pământ... Exact aşa! Mă rog, o părere!
Dar nu trebuie trecut prea uşor peste o asemenea apreciere... Oricum, decembrie 1989 nu face serie cu Iulie 1789 sau cu noiembrie 1917, momente penibile, jenante, în istoria planetei noastre... S-a uitat aspectul acesta, eroic şi unic, profund românesc, al celor petrecute în Decembrie 1989. S-a uitat şi s-a pierdut, pentru că a lipsit continuitatea. Lucrurile au fost deviate brutal şi cinic pe linia mizeră a restaurării cominternismului, a raptului pângăritor, săvârşit de troica iudeo-gitano-bolşevică Brucan, Iliescu, Roman, aduşi în fruntea bucatelor de valul KGBist al loviturii de palat! Lăsând deoparte aportul mizerabil al sus-numiţilor la desfăşurarea evenimentelor, şi rezumându-mă la componenta strict românească, populară, a evenimentelor, la felul în care mii de tineri, de copii, au ieşit în stradă fără să ştie împotriva cui, fără să ştie de unde şi cine trage, îţi mărturisesc, dumitale, domnule coleg şi domnilor autori, că eu, în acele zile am trăit clipe de extaz, m-am simţit confirmat cu asupra de măsură în părerea cea bună pe care o am dintotdeauna despre ai mei, rude, prieteni şi necunoscuţi, despre neamul românesc! Cu atât mai mare mi-a fost însă jalea, pricepând încă din seara de 22 decembrie că suntem minţiţi şi trădaţi! Că au fost îngrozitor de minţiţi, nu este vina lor, a celor care au ieşit în stradă! Numai că aflarea adevărului despre ce a fost în decembrie 1989 cu siguranţă nu cade în sarcina poporului român! Ci în sarcina îndeosebi a istoricilor, a intelectualilor pe care poporul român i-a odrăslit! Am dreptate?
Fiţi mai clar, vă rog!
Avem nevoie de adevărul despre decembrie 1989, despre acei copilaşi ucişi ca nişte miei! Nu putem ocoli nici adevărul despre asasini! Avem, repet, nevoie de adevăr! Căci de 20 de ani criminalii îşi fac mendrele în viaţa noastră politică şi nimeni nu-i cheamă la judecată! Cine ar trebui să-i acuze pe asasini şi să producă dovada crimei lor? Poporul român? E absurd să pui pe seama „poporului” o asemenea sarcină, care cere mult profesionalism, multă specializare! Cui revine sarcina, obligaţia de a stabili adevărul?
Justiţiei! Procuraturii, judecătorilor...
Justiţiei şi istoriografiei, şi mai ales istoricilor noştri! Dă-mi voie să pun o întrebare cu adresă mai exactă: Oare câţi ani, câte secole trebuie să mai treacă pentru ca sub cupola Academiei Române să se constituie o savantă comisie de cercetare pe tema Decembrie 1989 la români?! Căci deocamdată, adică de 20 de ani, Academia Română nu face niciun pas spre luminarea poporului, să afle tot natul cu ce au greşit românii în decembrie 1989 şi pe ce cale s-o apuce de-acum înainte. Deşi este locul de întrunire al celor mai luminate minţi din România, Academia Română nu face nici cel mai mic efort pentru a scoate poporul român din bezna în care-l ţine comisia Sergiu Nicolaescu de falsificatori ai istoriei! Ce vină are, domnilor, poporul român pentru minciuna în care trăim de 20 de ani?! Cum să stabilească poporul român adevărul dacă istoriografii din elita academică nici nu se gândesc măcar că ei sunt nu doar îndreptăţiţi, ci sunt şi obligaţi, obligaţi să-i tragă la răspundere pe infamii erijaţi în istorici! În judecători! În justiţiari! A ajuns pârâtul să fie judecător, iar lumea academică tace! Ce să facă poporul român în această situaţie?! Când vede în jurul său atâta tăcere?! Sergiu Nicolaescu este un caz patologic, un iresponsabil megaloman, vinovat de moartea a zeci, poate sute de români. Şi conduce taman el ancheta crimelor din decembrie!... La fel ca şi Vladimir Tismăneanu, desemnat să facă ancheta/raportul asupra anilor de comunism, 1921-1989, asupra crimelor făptuite de taică-su şi alţii de aceeaşi teapă! Oare poporul român trebuia să protesteze la deciziile aberante ale Parlamentului, ale preşedinţilor Iliescu sau Băsescu?! Oare poporul român trebuia să scrie măcar o notă de protest la aceste anomalii?! Au nu cumva în primul rând elita academică şi universitară avea obligaţia să intervină împotriva acestor încălcări flagrante ale metodologiei ştiinţifice şi mai ales împotriva aberaţiilor şi minciunilor cu care raportul Tismăneanu ne prosteşte în faţă?! Domnii academicieni, ca istorici şi ca oameni ai cetăţii, nu s-au simţit jigniţi şi revoltaţi pentru felul cum s-a constituit şi a lucrat comisia de cercetare şi condamnare a comunismului?! Nu mă refer la persoana domnului profesor Florin Constantiniu în sine. Dînsul este unul dintre puţinii academicieni – de fapt altul nici nu cunosc!, care deseori se pronunţă public în chestiunile care ard, care dor! Dar ce facem cu ceilalţi academicieni, cu însăşi instituţia numită Academia Română, care nu reacţionează nicicum la tragedia pe care o trăieşte poporul român?! Vorbele aspre cu care domnul academician a calificat reacţia sau lipsa de reacţie a poporului român se potrivesc mult mai bine elitei academice! Academiei Române în persoană! Formula „spiritul de demisie, pasivitatea” se potriveşte mănuşă Academiei Române, nu poporului român! Iar când spun elita academică, nu este greşit să se înţeleagă şi lumea universitară, comunitatea rectorilor universitari! Academia este instanţa ştiinţifică supremă a oricărei naţii! Este, după Biserică, cel mai important sediu al Adevărului! Şi ce a făcut Academia Română pentru apărarea Adevărului nostru românesc? A tăcut ce a tăcut – în cazul Decembrie 1989 şi al raportului despre crimele comunismului, iar când n-a tăcut a deschis gura ca să-l invite la Bucureşti pe marele detractor al neamului românesc Elie Wiesel! Ca să-l cinstească cu cel mai înalt grad academic pe un impostor, un ins pe care conaţionalii săi îl privesc ca pe o ruşine naţională! Noi l-am pus pe handicapat în fruntea mesei, i-am dat cinstirea cea mai înaltă! Preşedintele Ţării l-a mai şi decorat! În corolar, ne-am ales cu altă comisie, cu alt raport, Raportul Wiesel, care aduce poporului român cea mai gravă şi mai mincinoasă acuzaţie: de holocaust!
La acea dată domnul Constantiniu nu era membru al Academiei! Iar comisiile acelea le-au constituit nişte oameni politici, nişte guverne, de o anumită coloratură politică. Intervenţia Academiei ar fi contravenit statului Academiei, care stabileşte clar neamestecul Academiei în disputele partizane, politice!
Fals argument! Miza comisiei Wiesel nu era partidul X sau Y! În dispută nu este angajată o idee politică sau o grupare politică ori o doctrină! Ci miza este onoarea poporului român şi adevărul! Adevărul! Domnul academician, autorul unei celebre Istorii sincere a poporului român, declară că nu acceptă abaterea de la adevăr de dragul de a încropi o imagine pozitivă a poporului român! Şi postulează: Patriotism în limitele adevărului!
Şi n-are dreptate?!
Are perfectă dreptate! Aşa e corect! Dar cu atât mai mult nici dînsul şi nici Academia Română să nu accepte abaterea de la adevăr pentru denigrarea românilor! Cunosc această scuză: nu putem face mai mult decât ce ne permite statutul!... Circulă şi pe la alte instituţii de interes public. Pereat populus, pereat Patria, dar statutul să fie respectat!... Statutul sau Constituţia?! ...Câteva foi adică, cu fraze înseilate de mâna omului, de nenumărate ori modificate, după cum bate vântul... De ce să punem acest petec de hârtie mai presus de legea supremă: Salus Patriae, salus populi suprema lex! Salvarea Patriei, a Neamului, este mai presus de orice lege, de orice statut sau regulament! Căci, din păcate, domnule coleg, domnilor colegi, despre aşa ceva este vorba azi: despre salvarea Ţării, ameninţată în existenţa ei cum nu a mai fost niciodată! Nici măcar pe vremea fanarioţilor nu am fost confruntaţi cu o perspectivă atât de sumbră şi de iminentă!
Nu credeţi că domnii autori sunt perfect conştienţi de această primejdie şi consideră că nu-i putem face faţă decât prin efortul nostru intern, intim? Prin încordarea puterilor noastre? Iar intransigenţa dumnealor ar avea menirea să trezească din letargie poporul român?! Să ne dea un brânci cu care să ne pună din nou pe picioare? Să ne iţească, dacă pot spune aşa!
Noroc că poporul român nu umblă pe Internet!
Ce vreţi să spuneţi!
Exact ce am spus: poporul român nu umblă pe Internet, nu citeşte ziarele, nu se uită la televizor!... Nu citeşte texte filosofice ori moralizatoare... N-are cum să reacţioneze la acuzaţiile domnilor cărturari! ...Adică este riscant să faci propoziţii în care să apară substantivul popor. Conceptul denumit prin acest cuvînt este deosebit de complex, iar când încerci să stabileşti referentul, adică în mod concret la ce, la cine te referi când spui poporul, descoperi că nu e deloc simplu şi că rişti, folosind acest cuvînt, să te afunzi într-o sporovăială fără conţinut. Poţi să spui Domnul Popescu a ieşit să se plimbe în parc, dar nu poţi să spui Poporul român a ieşit să se plimbe în parc! Nu cumva e la fel şi cu propoziţia Domnul Popescu este fricos şi lipsit de cuvînt? Adică, este din nou greşit dacă vom face o propoziţie înlocuind subiectul Domnul Popescu cu Poporul român, zicând Poporul român este fricos şi lipsit de cuvînt. Amândouă subiectele sunt substantive, dar sunt substantive diferite din punct de vedere logic, filosofic. Să-ţi mai dau un exemplu? Cunoşti poezia lui Păunescu prin care el a lansat o întrebare care circulă şi ea pe Internet: „Unde erau românii când Mihai Viteazu a fost ucis de mercenarii lui Basta?!” Mi se pare că a pus-o şi pe muzică, sperând s-o facă şlagăr!
Nu-i un text rău!
Ai zis bine. Este un text, nu e poezie, este probabil cel mai prost text scris de Păunescu! Petre Ţuţea a scris un text de câteva sute de pagini întitulat CARTEA ÎNTREBĂRILOR! În manuscris se numea Cartea problemelor. Cum eu m-am ocupat de dactilografierea manuscrisului, mi-am permis să-i sugerez modificarea titlului, iar bătrânul diafan a acceptat cu încântare.
Bătrânul „diafan”?!
Deseori, în gând, aşa îmi vine să-i spun. O fac acum prima oară cu glas tare... Atunci am discutat cu Ţuţea despre necesitatea unei teorii care să ne ajute să nu mai punem întrebări greşite. Am ajuns la concluzia că multe dintre întrebările cu care se frământă mintea omului sunt întrebări greşite la care nu ai cum să găseşti un răspuns corect! Ar trebui creată această ramură a epistemologiei! Aceasta, pe urmele semaseologiei, ar trebui să cerceteze şi cuvintele greşite!... Dar ne depărtăm de subiect! Deci, întreb şi eu: unde erau americanii când John Kennedy era ucis la Dallas? Unde să fie?! Fiecare pe la casa cui îl are, pe la treburile lui! Ca şi românii atunci când turcii l-au ridicat pe Brâncoveanu sau când Ceauşescu a fost omorît la Târgovişte!... Cu alte cuvinte, nu ne putem juca cu conceptul/cuvîntul popor, nu-i putem ataşa orice predicat sau atribut! Mulţi autori de texte critice se pripesc şi folosesc cuvîntul popor ca pe orice alt substantiv!... Şi devin ridiculi, caraghioşi, după regula bergsoniană: du mécanique plaquée sur le vivant... Cred că am scris corect!
Interesantă obiecţie!
Hai să vedem mai departe, cu ce s-a ocupat poporul român după revoluţia lui Peşte! Ce a urmat? Au urmat alegerile din 20 mai 1990! Te rog să fii atent acum! Cu ce a greşit poporul român dacă a votat masiv cu Frontul Salvării Naţionale?! Poate că nu i-ar fi votat, dar de peste tot ni se spunea atunci că FSN este de fapt PCR! Că feseniştii sunt tot comunişti!... Şi poporul român i-a crezut şi pe Ioan Raţiu şi pe Radu Câmpeanu când aceştia clamau pe toate lungimile de undă despre pericolul ca FSN să menţină România în comunism, adică în regimul social şi economic de care avuseserăm parte în ultimii douăzeci şi ceva de ani! Cum să nu-i creadă?! Erau amândoi bine informaţi, oameni subţiri, bine educaţi, veniţi din Occident, recomandaţi de tot Apusul! V-aţi întrebat, domnilor critici, de ce la 20 mai 1990 românii, adică poporul român, făcea cozi interminabile la secţia de vot ca să voteze masiv cu feseniştii, adică cu comuniştii? N-a fost atunci nicio fraudă! Dar a fost atunci o ocazie pentru acest popor de neisprăviţi să-şi spună părerea. Şi au votat cu FSN-ul, despre care adversarii spuneau că sunt un partid de comunişti, care nu vor să facă reforma! Şi românii tocmai de aceea au votat cu ei, au votat să nu se facă reforma! Acesta a fost sensul votului din mai 1990! S-au înşelat încă o dată, crezând că în FSN erau tot comuniştii ăia care pe vremea lui Ceauşescu, de bine de rău, fuseseră în fruntea efortului naţional de a ridica Casa Poporului, de a construi Metroul şi nenumăratele centrale electrice, miile de blocuri ale Epocii de Aur!... La 20 mai 1990 românii au votat împotriva reformei, împotriva unor schimbări prea mari în viaţa pe care o duseseră până atunci. Căci ce lipsise pe vremea lui Ceauşescu acum aveau deja: paşaport în buzunar şi benzină pentru maşină. Mai multă schimbare nu le trebuia!... Românii la 20 mai 1990 au reacţionat corect şi au votat pentru continuitate, au votat împotriva schimbării!
Azi, la 20 de ani de la alegerile din mai 1990, sondajele descoperă că 83% dintre români o duceau mai bine pe vremea lui Ceauşescu, şi declară că regimul acela – impropriu numit comunist, nu le-a făcut niciun rău!
Cifrele sunt cam aceleaşi! Coincid cu cei 85% care l-au votat pe Ion Iliescu cu FSN-ul său... Deci nu este vorba de mintea cea de pe urmă a românului! Nu putem spune că în 2010 le-a venit mintea la cap românilor şi acum regretă ce au făcut! Mintea pe care o au acum au avut-o şi atunci, numai că poporul, în aşa zisa democraţie, nu are ocazia să-şi folosească mintea decât două minute, o dată la patru ani, în cabina de vot! Vi se pare normal?!
Care ar fi câteva puncte în care diferă viaţa de după 1990 de cea dinainte?
Bunăoară, lunar, la facultate aveam adunare generală de partid, profesori şi studenţi la un loc! Şi discutam lucruri serioase despre bunul mers al facultăţii, al învăţământului românesc, al Ţării. La noi, la Litere, înainte de 1990 s-a criticat demolarea satelor, faptul că ne sunt ascultate convorbirile telefonice şi multe altele, şi nimeni nu a fost arestat sau sancţionat pentru asta! Era exclus ca un profesor să lipsească de la ore şi să nu i se atragă atenţia în plenul adunării! Azi mai ţine cineva socoteala orelor, dacă se fac sau nu şi cum? Era exclus înainte de 1990 să ajungă ministru un impostor caraghioz ca actualul mizerabil! Era exclus să ne pomenim cu un decan ca Paul Cornea, chiar dacă sau tocmai pentru că se prea ilustrase în anii obsedantului deceniu prin participarea la represaliile anti-studenţeşti!... Se ajunsese în anii ’80 la o normalitate de care eu unul nu mi-am dat seama decât atunci când am pierdut-o! Dar poporul, în ipostaza sa sumară numită electorat, a avut instinct sau intuiţie şi a votat corect în 1990, a votat împotriva reformei! Împotriva schimbării! Căci nu era mult de schimbat ca să fie bine! Lipsea puţin ca să fie bine! Ce ne lipsea în Decembrie 1989? Ne lipsea un paşaport, posibilitatea de a cumpăra o casă la munte, dreptul de a circula cu maşina duminica, dreptul de scoate o revistă, o carte... În rest, nu era o problemă pentru nimeni să capete o locuinţă de la stat cu o chirie simbolică sau să o cumpere la un preţ azi incredibil de mic, să aibă un servici sigur, să înjghebeze o familie şi să crească fără mari griji câţiva copii, cu siguranţa pensiei, a alocaţiilor, cu învăţămînt gratuit, asigurarea medicală la fel... Când mă gândesc cum au votat românii la 20 mai 1990, mă umilesc şi mă simt mic şi nerod dinaintea simţului istoric, de popor vechi, greu de păcălit, pe care l-au arătat atunci românii!...
Şi totuşi...
Da! Nu i-a păcălit pe români propaganda anti-comunistă a domnilor Raţiu şi Câmpeanu, dar i-a păcălit însuşi Ion Iliescu şi gaşca sa! Căci, din păcate FSN nu era PCR, nu erau comunişti, nici măcar bolşevici, nu aveau nici urmă de simţământ al solidarităţii proletare, al fraternităţii şi egalităţii etc., etc., ci FSN era o adunătură de activişti şi securişti oportunişti şi jepcari, puşi pe pricopseală, pe jegmăneală! Adunătură condusă de urmaşii cominterniştilor veniţi de la Moscova după 23 august 1944. Dispuşi să ucidă pentru a nu-şi pierde privilegiile. Şi chiar au ucis! Erau – şi sunt mai departe, aripa nemernică, coruptă şi bişniţară a securităţii, aripa declasată a PCR! Aşa cum însuşi Ion Iliescu nu era nici măcar cât umbra lui Nicolae Ceauşescu! Fusese secretarul judeţean PCR cu cele mai slabe performanţe! Mult chiar şi sub tovarăşa Găinuşă, de exemplu!.. Pe unde a fost, n-a rămas nimic de pe urma lui Ion Iliescu! Numai zâmbetul ca un rictus!... În viaţa lui, Ion Iliescu n-a pus două cărămizi una peste alta!... N-a pus nimic în funcţiune! N-a inaugurat nimic! Şi şi-a început domnia prin sistarea lucrărilor la canalul Bucureşti-Dunăre, lucrări deja executate în proporţie de peste 80%! Un gest criminal! Pentru care trebuia pus la zid, căci săvârşea astfel infracţiunea de subminare a economiei naţionale! Dar prima lor grijă, a noilor guvernanţi, pentru că ştiau ce golănii şi crime urmează să facă, ştii care a fost! Au abrogat condamnarea la moarte!... Ştiau bine că o vor merita de zeci de ori! Repet, în 1989 lipsea puţin ca să ne fie bine! Nu mai intru în detalii! Lumea nu este proastă când regretă ce e de regretat!
O să dezamăgiţi multă lume cu aceste aprecieri!
Da, ştiu! Vreo 5% dintre români. Oricum, subiectul nu mai poate fi ocolit sau discutat în fraze şablon. E timpul să facem un bilanţ corect şi nuanţat a tot ce a fost înainte de 1990 şi ce a urmat!... Am cugetat mult asupra acestui subiect! ...Ce a urmat după alegerile din mai 1990?
Guvernarea Petre Roman.
Adică o serie de reforme economice radicale, care au răscolit şi dat peste cap Ţara, fără ca poporul român să fie întrebat ce părere are! S-a găsit un academician, mai pe puncte făcut, dar care şi-a spălat toate păcatele atunci când s-a ridicat, de la înălţimea funcţiei de preşedinte al Senatului, pentru a potoli zelul demolator al impostorului devenit peste noapte din nimic prim ministru. Un om de curaj, bietul Alexandru Bârlădeanu! A încercat de unul singur să se opună acţiunii de demolare a României! I-a sărit în cap toată presa, în frunte cu falsul dizident Petre Băcanu. Singur, profesorul N. N. Constantinescu, a încercat să fie alături de Bârlădeanu! Dar unde au fost ceilalţi academicieni specialişti în economie politică, în sociologie? Unde au fost specialiştii de la Academia de Ştiinţe Economice? Cum de nu au intervenit împotriva impostorului din fruntea guvernului?! Trebuia s-o facă poporul român? Cum? Practic ce trebuia să facă poporul român când a devenit clar că suntem conduşi de un duşman al poporului român, un duşman din tată-n fiu al României?! Şi totuşi, poporul român s-a mişcat! După mintea mea, mineriadele nu trebuie amestecate şi puse toate la un loc, sub aceeaşi etichetă! Cele din 1990 au fost într-adevăr nişte diversiuni criminale şi cad în răspunderea lui Petre Roman şi echipa sa. Mineriada din septembrie 1991 însă, nu a mai fost o mineriadă manipulată de Roman & Iliescu, nu a mai fost o diversiune mizerabilă, ci a fost o reacţie firească, susţinută de toţi bucureştenii, iscată din instinctul de apărare al acestui popor! La fel cum a fost şi următoarea, de pe vremea lui Emil Constantinescu! Sunt convins că mineriadele de după 1990, inclusiv cea din septembrie 1991, trebuie contabilizate în dreptul poporului român, ca expresii ale neputinţei sale de a demisiona, de a se resemna! La fel cum şi Piaţa Universităţii, cel mai lung miting din istoria lumii, trebuie trecut tot la activul capacităţii românilor de a reacţiona energic şi tenace la provocările istoriei. Marian Munteanu şi Miron Cozma, împreună cu miile de români care i-au urmat, fac parte din bilanţul neputinţei româneşti de a demisiona, de a ne resemna! Şi, nota bene, aceste mişcări nu au avut pereche în celelalte ţări fost comuniste!... Îţi mai ofer un motiv să fii mândru sau măcar mulţumit de concetăţenii noştri: în martie 1990 bucureştenii au dat jos statuia lui Lenin, în huiduielile şi ovaţiile asistenţei. La data aceea erau în lume sute, poate mii de statui ale nemernicului, în care încă mai credeau sute de milioane de naivi. Românii nu au crezut niciodată şi probabil de aceea le-a fost aşa de uşor să-l dea jos de pe soclul nemeritat! A fost atunci pentru prima oară în istorie, repet pentru Guiness Book, era prima oară când o statuie a marelui criminal Vladimir Ilici Lenin a fost demolată şi batojocorită, după cum se şi cuvenea! O premieră mondială, de care istoricii români întârzie să facă caz! Nu se pricep să facă din acest eveniment un moment românesc de referinţă, de excelenţă, de graţie! Atunci, în Piaţa Scânteii, varianta criminală a ideii comuniste a fost scoasă în şuturi de pe scena istoriei şi aruncată la lada cu gunoi a istoriei! Ca martor, vă pot spune că erau mii de bucureşteni adunaţi să dea greutate gestului, iar demolarea nu s-a consumat în câteva minute, ci a durat două zile, căci autorităţile, intrate deja sub ascultarea celuilalt Ilici, nu s-au arătat dispuse să ofere utilajele necesare de-construcţiei! Dimpotrivă, s-au pus de-a curmezişul elanului popular. Dar în zadar perora la TV finul lui Lenin, tovarăşul Ilici Iliescu, încercând să stăvilească elanul justiţiar şi eliberator al bucureştenilor! Al poporului român, pot spune! Nu s-au lăsat românii până n-au dat de pământ cu Anti-Cristul! Coincidenţă miraculoasă: demolarea lui Ilici s-a produs în ziua de 6 Martie! Aşa au aniversat românii instalarea prin furt şi minciună a primului guvern comunist, cel din 6 martie 1946! N-a fost cu intenţie! Aşa s-a nimerit! Demolarea a început pe 5 martie, şi părea că va dura un ceas-două, dar Dumnezeu a aranjat să nu se poată finaliza decât a doua zi! Ca semn că a început demolarea leninismului, exact în ziua în care s-a instalat la guvernare în 1946! Alt detaliu: cel mai activ dintre demolatorii lui Lenin era un preot tânăr! Se pare că a lui a fost iniţiativa! Ar merita pomenit în cărţile de istorie! Hainele sale preoţeşti au impus respect celor trimişi de Ion Iliescu să oprească istoricul gest! Aşadar, demolarea leninismului, a bolşevismului, a început în România! Pe 6 martie 1990! Moment de istorie universală! Toate cele de mai sus sunt întâmplări petrecute numai în România, fără pereche în celelalte ţări aşa zis comuniste!... Sunt convins că nu le putem aprecia ca pe nişte semne ale resemnării, ale demisiei de la datoria cu care istoria încarcă fiecare popor! Ci dimpotrivă, ca pe semne de mare vitalitate naţională, semne ale unui instinct istoric deosebit de corect! Unde şi când şi în ce condiţii au mai fost demolate sau demontate alte statui ale marelui criminal Vladimir Ilici Lenin, fie-i numele uitat?!
Şi atunci situaţia de dezastru naţional, după unii ireparabil, nu cade nicicum în vina poporului român?
În principiu, zi-mi, te rog, ce putea să facă poporul român şi n-a făcut în aceşti ani? Ce i se reproşează în mod concret?
Că nu a tras la răspundere clasa politică şi nu i-a temperat lăcomia nesimţită...
Concret, cum putea acţiona Măria Sa poporul în acest scop?
Prin mitinguri şi alte manifestări de protest, prin memorii şi reclamaţii... Şi mai ales prin vot! Fireşte, asta în teorie! În practică...
În practică, în realitate, democraţia oferă puţine posibilităţi poporului să tragă pe cineva la răspundere! M-aş fi aşteptat ca domnii autori, care fac judecăţi de valoare asupra poporului român, să consemneze eşecul sau măcar neajunsurile democraţiei, atât în România, cât şi pe plan mondial! Falsa democraţie în care trăim este principala cauză a răului de care suferim! Iar democraţia – să nu uităm o clipă!, a fost instalată în România sub controlul şi monitorizarea Occidentului! O falsă democraţie, care a primit validarea instanţelor occidentale! Aceleaşi instanţe care, înainte de 1990, ne ţineau în şah acuzându-l pe Ceauşescu de felurite încălcări ale regulilor democraţiei, acum, după 1990 închid ochii la nenumărate crime, la dispreţul total faţă de regulile democraţiei arătat de guvernanţi! Din păcate, asta se întâmplă nu numai în România, ci şi pe plan mondial! Inclusiv în Occident!
În Occident?
Sunt o sumedenie de exemple şi dovezi, începând cu democraţia americană – un veritabil fals, care a zăpăcit multă lume, şi terminând cu democraţia din orice altă ţară. Inclusiv Uniunea Europeană. Sunt ţări occidentale unde referendumul a consemnat refuzul poporului de a intra în UE. Şi nu s-a ţinut seama de acest refuz. Reacţia autorităţilor: au decis să renunţe la organizarea de alte referendumuri... Poporul, ca subiect, nu face analize de subtilitate. Ci se manifestă instinctual sau după tradiţie. Poporul, naţiunea care este capabilă să edifice o statalitate proprie, îşi creează anumite instituţii publice reprezentative, cărora le delegă dreptul de a trage la răspundere pe oricine din interiorul statului naţional. Prin alte instituţii îşi satisface nevoia de adevăr! Sau nevoia de dreptate, de justiţie! Şi aşa mai departe. Academia este una dintre aceste instituţii! I-aş sugera domnului academician Constantiniu, fiind singurul academician cu o prezenţă vie în viaţa Ţării, să facă o analiză critică a felului în care Academia Română a corespuns aşteptărilor pe care poporul român este în drept să le aibă de la academicii săi! Nu cumva are şi Academia partea ei de vină pentru situaţia catastrofală a Ţării?
Sunt convins că domnul academician Constantiniu ar avea multe de spus pe acest subiect.
Important este să vorbească public, în auzul poporului român, aşa cum a făcut deunăzi prin Formula AS. A vorbit? A vorbit ceva mai mult decât alţi academicieni, dar n-a abordat propriu zis subiectul! Frontal! Repet întrebarea: Nu cumva are şi Academia Română o parte importantă din vina pe care o punem pe umerii „poporului român”?
Întrebarea dumneavoastră este o acuzaţie în toată legea! Fiţi mai explicit!...
Am dat deja un exemplu, cu nespălatul care răspunde la numele Ellie Wiesel! Cum au putut să ofere fotoliul de academician unui individ care face propagandă celui mai deşucheat şi mai dezgustător antiromânism?!... Dar pot să dau un exemplu şi mai grav. Mă refer la una din principalele probleme şi cauze de care se leagă criza în care ne-am înfundat de vreo doi-trei ani... Problema băncilor. S-a petrecut un fenomen absurd, de necrezut, pe care eu unul cu greu l-am priceput că este real şi chiar se petrece: România a împrumutat câteva zeci de miliarde de euro de la FMI, de la Banca Mondială, bani din care s-au plătit ceva pensii şi salarii, dar cei mai mulţi bani din acest împrumut au mers la băncile din România, pentru a le ajuta să nu intre în faliment. Numai că băncile din România sunt, toate, sucursale ale unor bănci străine. Astfel că banii noştri se duc să sprijine banca mamă, din altă ţară, să nu dea faliment. Lucrul cel mai grav, pe care îl ştim cu toţii, este că nu mai există bănci româneşti în România! Câteva au mers prost şi au dat faliment, iar altele, care mergeau bine, au fost falimentate cu program de falimentare. În mod planificat! Mă refer astfel la Banca Religiilor, la Banca Dacia Felix... Vinovatul principal pentru dezastrul din sistemul bancar românesc este un domn, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale! Neschimbat în funcţie de 20 de ani! A fost răsplătit pentru aceste frumoase rezultate şi prin laurii de academician care i-au fost puşi pe nobila frunte! Am avut ocazia să-l întreb pe un coleg al domnului Constantiniu, pentru care merite ştiinţifice a fost Mugur Isărescu făcut academician. Mi s-a răspuns că înfotolierea lui Mugur Isărescu s-a făcut cu gândul la banii cu care acesta ar putea să sprijine Academia.
Şi ce este chiar aşa de grav?!
Păi nu este nimic grav, dar ajungi astfel să te întrebi care mai este deosebirea între un academician şi amărâtul care îşi dă votul unor infractori pentru un kil de făină şi un pui schilod?!
Sunteţi prea aspru!
Întreb mai departe: dacă tovarăşii academicieni s-au gândit la banii pe care îi va aduce Isărescu la Academie, de ce nu s-a gândit nimeni sub cupola Academiei la banii, mult, mult mai mulţi, cu care Mugur Isărescu păgubeşte România?! Bani luaţi din pensiile cele mai sărace, din sistemul educaţiei, al sănătăţii, şi externalizaţi, adică fraudaţi în beneficiul finanţei mondiale, cea care i-a luat capul şi lui Ceauşescu! Şi care este principala furnizoare de mizerie şi disperare în România post-decembristă! Eu nu mă pricep, dar specialiştii pe care îi cunosc, toţi îi atribuie lui Mugur Isărescu un rol esenţial în producerea dezastrului pe care îl trăim! La Academia Română sunt mari specialişti în economie şi finanţe. Sunt mulţumiţi domnii academicieni de starea în care se află România? Nu văd, ignoră sau trec cu vederea răul făcut României de finanţa mondială prin Mugur Isărescu?!... Ah, România este altceva! Să nu amestecăm lucrurile! Pereat Romania, vivat Academia!... Pe domnii academicieni, din presupusul lor turn de fildeş, nu i-au interesat decât donaţiile făcute de Banca Naţională a României! Aripa nouă a Bibliotecii Academiei şi manuscrisele lui Eminescu, vestitele Caiete, au beneficiat din plin de sponsorizările primite de la Banca lui Mugur Isărescu. Păi acest domn Isărescu, academician de complezenţă, a făcut ţării şi poporului român atâta rău cât n-au făcut la un loc toţi academicienii de conjunctură de după 1944, un Mihail Roller sau o Elena Ceauşescu, un A.Toma sau Manea Mănescu! Au fost copii mici pe lângă dezastrul din sistemul bancar românesc produs după 1990! Domnul Mugur Isărescu nu are nicio răspundere pentru asta?
Are, dar nu văd vinovăţia domnului academician Constantiniu! Domnia sa a fost ales în Academie mulţi ani după Mugur Isărescu!
Dar eu, dragul meu, nu de domnul Constantiniu mă plâng! Doamne, fereşte! Este singurul academician luptător! ...Mă rog, plec de la spusele domniei sale, profit de ocazie, exagerez puţin şi ajung acolo unde nu credeam c-o să ajung: vinovăţia, căci de vinovăţie este vorba, a celor mai serioşi oameni din Ţara asta: academicienii!... Te rog să mă mai îngădui cu o întrebare.
Nu am cum să vă împiedic! Este pe răspunderea dumneavoastră!
Da, îmi iau răspunderea şi pentru următoarea nedumerire: A mai fost un referendum, mai important decât toate celelalte la un loc. Nu mai ţin minte exact cum se numea emisiunea, parcă Zece pentru România, la Televiziunea naţională. O idee cam tembelă, preluată de la alte televiziuni naţionale. Telespectatorii au fost invitaţi să voteze pentru una dintre marile personalităţi, pentru a se desemna personalitatea cea mai importantă, cea mai respectată de români. Ţineţi minte, nu?
Şi a fost desemnat Ion Antonescu!
Păi cine l-a desemnat? Nu poporul român?! Eu cred că putem spune că poporul român l-a ales atunci pe Ion Antonescu preşedinte în eternitate al României!... Cum ar fi de comentat acest rezultat altfel decât ca un semn că poporul român nu este uşor de prostit şi nici de intimidat?! Nemernicii i-au demolat lui Ion Antonescu statuile, au interzis prin lege să spui ceva de bine despre mareşal, iar la concursul cu pricina i-au pus lui Ion Antonescu un prezentator, un laudator, un apologet – căci aşa prevedea regulamentul emisiunii, care s-a purtat exact ca şi avocatul soţilor Ceauşescu la Târgovişte: în loc să-l apere şi să-l laude pe mareşal pentru meritele pe care le are în eternitate, avocatul vândut ştie el cui inventa pe seama mareşalului acuzaţii despre care românii ştiu demult că sunt false, mincinoase. Nu s-au lăsat românii prostiţi de un piţifelnic! ...Aşa se zice? Piţifelnic?
Cine a fost avocatul, cumva Adrian Cioroianu?
Da, nefericitul!... Aşadar, în ciuda unei vaste şi susţinute manipulări, poporul român nu s-a lăsat prostit şi s-a rostit clar în favoarea mareşalului Ion Antonescu, a unui criminal de război! În felul acesta se cască o prăpastie cât hăul între poporul român şi Academia Română! Nu ştiu să mai fie o ţară în care Academia să funcţioneze într-o divergenţă atât de mare cu propriul popor pe un subiect atât de important! La Academia Română, din august 1944 şi până azi, se tace ori se minte cu tenacitate despre mareşal. Secţia de istorie a Academiei, din care face parte şi domnul Florin Constantiniu, nu se încumetă să spună adevărul despre mareşal şi alte subiecte. Această abţinere de la rostirea adevărului, deseori surmontată de afirmaţii de-a dreptul mincinoase cu privire la mareşal şi supuşii săi români, este mai rea şi mai vinovată decât spiritul de demisie invocat. Cuvântul demisie este un termen prea blând pentru a califica vina istoricilor academicieni de a falsifica istoria României, capitolul Ion Antonescu! Îl las pe domnul profesor Constantiniu să propună termenul potrivit! Ba mai mult: un mare istoric cum este domnul Gheorghe Buzatu nu are nicio şansă de a fi primit în Academia Română pentru că a spus mereu adevărul despre Ion Antonescu!... Şi mai pun o întrebare: faptul că poporul român l-a votat pe Ion Antonescu ca fiind cel mai mare dintre marii români a avut şi un sens polemic, o ocazie nesperată şi prompt speculată de publicul românesc, de „poporul român”, pentru a-i trage la răspundere pe netrebnicii care au scornit ordonanţa de urgenţă nr.31 din 2002 şi pe toţi, inclusiv academicienii, cei aserviţi puterii politice, care nu au mişcat în front şi au acceptat umilinţele impuse poporului român prin acea ordonanţă nenorocită! Cine a demisionat de la datoria sa? Poporul român sau reprezentanţii săi cei mai laureaţi, cei mai înzestraţi de Dumnezeu cu toate darurile erudiţiei, ale atotştiinţei?!
În concluzie?
În concluzie aş comenta şi afirmaţia cum că poporul român şi clasa politică îşi împart în mod egal vinovăţia pentru situaţia de dezastru în care ne aflăm... Dă-mi voie să-i iau apărarea şi clasei noastre politice, atât de nemernicită cum e: cum adică? Alţi vinovaţi nu există? Decembrie 1989, ca eşec, ca minciună, nu are nicio legătură cu KGB şi CIA, cu trocul dintre Gorbaciov (lăsat să-şi facă de cap în România) şi Bush (liber şi el să intervină anti-democratic în Nicaragua), cu intrigile lui Mitterand? Nu mai zic ale Budapestei şi Belgradului! Costurile intrării noastre în NATO şi Uniunea Europeană noi le-am fixat? Clauzele secrete care ne-au fost impuse, dictate de partenerii internaţionali, şi consecinţele lor, nu fac parte din dezastrul post-decembrist? Doar este evident că lucrurile se desfăşoară după un scenariu anti-românesc pe care l-au conceput alţii, în cancelarii care ne poartă sâmbetele nu de ieri, de azi, ci de secole! Aşadar, mi se pare evidentă funcţionarea încă dinainte de decembrie 1989 a unor strategii anti-româneşti, profesionist concepute şi executate, fără de care nu se putea produce dezastrul generalizat de după 1990! A nu ţine seama de aceste strategii anti-româneşti atunci când comentezi cele petrecute după 21 decembrie 1989 este semn de neseriozitate, de aflare în afara subiectului... Este atât de evident că asupra noastră se aplică un program anti-românesc apocaliptic, urmărind depopularea (de-românizarea) României, declinul demografic şi economic, şi strămutarea în România a unor străini, evrei în primul rând! Nu pot accepta ideea că domnii academicieni nu sesizează desfăşurarea acestui scenariu criminal şi perfid. Academia Română este datoare să pună în discuţie acest scenariu şi să se pronunţe asupra lui, pentru a cere socoteală clasei politice, guvernanţilor, complici la acest genocid. Avem nevoie de expertiza academică pentru a lumina poporul român şi clasa politică asupra stării reale a Naţiunii române! Actualul preşedinte şi echipa sa de consilieri nu sunt capabili să prezinte Ţării un raport corect, cinstit şi avizat, aspra problemelor cu care ne confruntăm. Actualul preşedinte şi guvernanţii, în fapt întreaga clasă politică, se fac vinovaţi de trădare naţională. Nu putem imagina nicio soluţie de redresare naţională alături de aceşti iresponsabili. Celor care comentează fenomenul românesc post-decembrist le ofer un reper pentru înţelegerea corectă a situaţiei în care ne aflăm. Le ofer în acest sens răspunsul unui demnitar chinez care ne-a vizitat ţara şi care, întrebat de ce nu au făcut şi în China o revoluţie anti-comunistă ca în România şi în celelalte ţări comuniste din Europa, dixit: În China nu s-a făcut revoluţie anti-comunistă pentru că în Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez nu există nici un evreu!... Mda, nici lui Cicero nu-i venea uşor să-i vorbească de rău pe evrei! Aşa că nu mă mir de cei care se fac că nu au auzit vocile care de ani de zile clamează, e drept – într-un mod neacademic, pericolul palestinizării României! Voci care, cu riscuri deloc neglijabile, avertizează suflarea românească asupra pericolului pe care îl reprezintă încetăţenirea în secret a un milion de evrei! Nu vor academicii noştri să afle nici de strategia diasporistă din Israel, care preconizează deschis, în dezbateri publice, revenirea evreilor în ţările din Estul Europei, proces istoric intrat deja în faza de desfăşurare şi care priveşte în modul cel mai direct viitorul statului şi al poporului român! Numai lăcomia clasei politice trebuie temperată? Nu cumva această clasă politică a trădat, a vândut Ţara străinilor, unor străini anume? Chiar nu se ştie la Academia Română şi în mediile universitare adiacente nimic despre această trădare? Nu se ştie în beneficiul cui ne-au trădat guvernanţii, clasa politică?!... Sau, cumva, este prea periculos să vorbim despre trădare în aula spânzuratului?!... O precizare: cele spuse mai sus despre elita academică se potrivesc încă şi mai bine pentru elita universitară, adiacentă celei academice. Comunitatea rectorilor, când se întruneşte, discută numai tehnici de alegeri în consiliile ştiinţifice, scheme de accesare a fondurilor europene, formule de prelungire sau chiar eternizare în funcţiile de conducere! Problemele Ţării?! Păi nu avem Parlament? Guvern? Preşedinte?... Mă întreb, ce va avea de spus cine va citi peste o sută de ani textele critice la adresa poporului român cu care în zilele noastre îşi exersează stilul şi profunzimea de idei fel şi fel de neica nimeni! Se va mira, probabil, bietul strănepot, că din peisajul dezastrului românesc descris de domnul X sau Y lipsesc principalii autori, persoanele şi instituţiile care ne-au călcat Ţara în numele democraţiei occidentale, de la care noi am aşteptat, ca proştii, un sprijin dezinteresat, în numele interesului comun şi impersonal de a se lărgi aria democraţiei pe planeta noastră!, iar în realitate ne-am confruntat dur cu mercantilismul şi egoismul cel mai dezgustător! Lipsit de orice urmă de scrupul moral! Ehe, păi erau pionieri nevinovaţi ruşii, cu vestitele lor sovromuri, faţă de jaful şi distrugerile din economia românească post-decembristă!... Noi, în 1990, ne-am racordat la o lume în care credeam, cu naivitatea viţelului dus la abator! Eram convinşi că principiile democratice, ale legalităţii şi legitimităţii, ale competenţei va fi să ordoneze întreaga societate, întreaga planetă. Am intrat în NATO şi în Uniunea Europeană convinşi că intrăm într-un club de gentlemani! Şi, Doamne, ce mult ne-am înşelat! Nici azi cei mai mulţi dintre noi nu ne-am dumirit bine în ce cloacă am intrat! Iar poporul român nu se poate dumiri ca lumea fără ajutorul elitei intelectuale, universitare şi academice! Iar această elită tace, tace şi dă din coate să prindă care o bursă, care o sponsorizare, care un grant sau mai ştiu eu ce şpagă, ca preţ al tăcerii! Al trădării! Primii care se gândesc la sine şi nu la binele comun sunt înşişi învăţaţii Neamului, cei care, după rânduiala lăsată de Dumnezeu, ar trebui să se afle în fruntea românilor capabili să se gândească la binele comunitar, naţional! Căci sunt destui români capabili şi dispuşi la acest sacrificiu... Suntem o ţară ocupată, domnilor judecători neînduraţi, domnilor academicieni, domnilor rectori, domnilor profesori! O ţară ocupată nu bărbăteşte, cu trupe militare, căci Ion şi Gheorghe nu ar fi îngăduit asta!, ci ne-au ocupat prin forţa perfidă a contractelor economice şi financiare jegmănitoare, semnate de preşedinţi şi prim-miniştri trădători de Ţară! Au semnat în mare secret, nu au întrebat pe nimeni, nu au informat pe nimeni! Au semnat deseori sub presiunea unui şantaj! Căci gentlemanii din Occident recurg şi la şantaj, ba chiar şi la crimă, la orice recurg dacă le-o cere imperativul profitului material cu orice preţ moral!... Au căzut cu toţii la înţelegere: politica şi morala sunt două linii paralele care se întâlnesc la infinit... Ne-am pierdut suveranitatea de stat într-un mod cu totul atipic, nemaiexersat în istorie! Poporul român, poporul!, nu are cum să-şi dea seama de subtilităţile şi dedesubturile acestor contracte ale înrobirii financiare, nu are poporul român cum să găsească soluţii la această inovaţie perversă a istoriei. Intelighenţia românească, în primul rând Academia şi Universitatea, ne-au fost lăsate de la Dumnezeu ca să acţioneze în asemenea situaţii! Să-şi asume ieşirea la rampă, în ring, în arenă, la tribună, în numele Adevărului şi al Datoriei faţă de Neam! Nu suntem, încă nu suntem un popor de oi, popor demisionar, popor vegetal etc. etc... Suntem mânaţi însă în această direcţie. Ne-ar prinde bine un cuvânt lămuritor şi de încurajare, un ajutor, un punct de sprijin ca să putem ieşi din mlaştina în care am fost împinşi de liderii noştri, de aliaţii noştri, de prietenii în care am crezut şi i-am aşteptat să ne izbăvească!... Cine să rostească cuvântul de îmbărbătare şi de iluminare dacă nu fiii cei mai învăţaţi şi mai doxaţi ai acestui neam românesc?! Suntem o ţară ocupată... Din păcate – sau din fericire, întreaga planetă este ocupată de o conjuraţie mondială a unor politicieni fără Dumnezeu, fără nicio sensibilitate faţă de fiinţa umană. În însăşi ţara care se pregăteşte să pună şaua pe planetă, s-a produs „acapararea guvernării în mâna unei mici grupări de iniţiaţi, care au folosit banii publici pentru a controla alegerile, pentru a influenţa şi slăbi în mod sistematic orice control financiar”. (Matt Taibbi, citat de Greg Gordon în articolul Cum a cumpărat Wall Street-ul Congresul SUA.) Evident, este vorba de aceleaşi structuri oculte care, în urmă cu 50 de ani, erau descrise de preşedintele John Kennedy ca „o conspiraţie monolitică şi cruntă care se bazează pe infiltrare în loc de invadare (s.n.), pe intimidare în loc de libera alegere.(...) Operaţiunile sale sunt ascunse, nu publice, greşelile sale sunt îngropate, nu puse pe prima pagină a ziarelor, criticii săi sunt reduşi la tăcere(...).” Aceasta este lumea în care trăim, o lume ale cărei mecanisme secrete nu au cum să fie cunoscute şi înţelese de „popor”, oricare ar fi acesta, român sau american ori francez! O lume în care aproape nimic din ce se vede şi se aude în viaţa publică nu este adevărat! Cum să se orienteze poporul român în această butaforie a minciunilor şi diversiunilor, cum altfel decât prin minţile cele mai luminate cu care Dumnezeu a înzestrat poporul român?! Adică prin academicieni şi profesorii universitari, în primul rând! Cu o condiţie: aceştia să ţină cu poporul, cu Neamul! Să nu se ruşineze a-l mărturisi nici pe Domnul Iisus, nici pe Eminescu ori Avram Iancu sau Tudor din Vladimireşti!... Cu alte cuvinte, în 1990 noi am intrat în lumea democraţiei occidentale, o lume în care demult popoarele au fost transformate în turme de oi! Începând cu poporul cel mai democratizat, fireşte. Vezi neputinţa americanilor de a se trezi din coşmarul atât de bine înscenat la World Trade Center. Moment de ruşine planetară! ...Păi, domnilor criticaştri, niciodată în istoria lor românii nu au fost atât de oi ca americanii în septembrie 2001. ...Sunt multe de spus! Închei – deocamdată!, afirmând cu toată seninătatea, dar şi cu obidă, că suntem un popor cu o istorie de care nu avem motive să ne ruşinăm! Inclusiv istoria ultimelor decenii, de după 23 august 1944 sau de după 21 decembrie 1989. Din păcate, istoriografia românească este mult sub nivelul istoriei românilor! Adică istoricii noştri, istoriografii, cronicarii evenimentelor ce se petrec în lumea românească, sunt departe de a se putea spune despre ei că şi-au făcut datoria faţă de adevăr, faţă de neam! Istoricii noştri, ca şi ceilalţi componenţi ai intelighentziei româneşti, nu suntem la înălţimea celor care au făurit această istorie! Învăţaţii neamului au amestecat prea multă viaţă personală în rostirea adevărului! Prea mult condiţionează rostirea adevărului de interesele carierei lor, de confortul familiei lor sau de alte repere reale, valabile pentru orice individ de rând, dar penibile şi jenante de la un nivel socio-cultural în sus! Fireşte, există nenumărate excepţii, dar prea puţine printre academicienii noştri, în mediul academic, universitar!... O spun fără nicio satisfacţie! Dimpotrivă... Dar dacă intri pe Internet, dai peste sute, mii de români, tineri mai ales, din Ţară sau din străinătate, care caută adevărul cu tenacitate şi cu credinţă în Dumnezeu, în Neamul românesc! O spun cu toată satisfacţia! Sunt nemaipomeniţi! Veritabili Făt Frumoşi! Se pare că se vor descurca şi fără modelele din aulă, de la catedră! Doamne, ajută-i, Doamne!
|
|
Category:
articole
Comunicat al Părintelui Justin despre controversa Aiud
Urmarind articolele de pe internet aparute in ultima vreme, am aflat o serie intreaga de lucruri care nu sint deloc adevarate, si care se lanseaza in urechile poporului nostru, niste aberatii care nu-si au locul in conceptia noastra cu privire la manastirea de la Aiud.
Biserica Manastirii Aiud nu a ramas pe seama nimanui. Nimeni nu este in masura sa ne dea indicatii – cum trebuie sa fie ridicata, cum trebuie sa fie aparata, cum trebuie sa fie slujita – decit numai cei care au participat la toate durerile generatiei de la 1948 si pina in prezent. Si aceia, insa, care inca mai au capacitatea de gindire si pot sa dea un sfat; numai ei sint in masura. Iar, cit priveste chestiunea aceasta pe care am discutat-o noi acum la Aiud, n-a fost vorba sa fie lasata pe seama nici unui alt barbat vrednic sau mai putin vrednic. De altfel, nu s-a vorbit despre a ramine cineva in situatia de a dirija o opera ca aceasta a Aiudului, care, de altfel, depaseste si viata noastra spirituala, si viata morala, si viata crestin ortodoxa, pentru ca aici nu mai este vorba de niste oameni. Aici este vorba de Sfinti, de Martiri care depasesc granitele natiunii noastre. Aici este vorba de Martirii intregii crestinatati europene si ai lumii intregi. Sfintul care traieste in Rusia, sau care traieste in Iugoslavia, sau in România, este un merit al acestei natiuni, pentru ca acolo s-a nascut acest mare om de valoare. Dar asta nu inseamna ca el ramine aici; pentru ca rugaciunile pe care le face sint pentru toata lumea, si pentru unii, si pentru altii, si pentru buni, si pentru rai, si pentru tradatori, si pentru Sfinti, si pentru toate manifestarile noastre crestine.
Iar cit priveste asezarea unei biserici, desi sint atitea discutii, socotesc ca intr-adevar aceste discutii au loc, dar nu din partea celor binevoitori, ci din partea rau-voitorilor, care au fost de la inceput rai si ramin in veci in rautatea lor. Pentru ca diavolul nu se schimba, ramine in aceeasi rautate si lupta impotriva binelui. Asta, ca avem discutiile acestea intre noi si se produc aceste neintelegeri, nu este altceva decit, oarecum, opera lor distructiva. Dar noi nu ar trebui sa fim furati de aceasta inselaciune diabolica, ci ar trebui sa raminem in armonia noastra, in tendinta noastra de bine, ca lucrurile sa mearga mai departe inspre realizarea acestei mari opere de invatatura teologica si morala si ortodoxa pentru Biserica noastra.
Biserica de la Aiud nu este o biserica oarecare. Nu este o biserica de parohie; si acolo, cind vorbim despre biserica, ea trebuie sa ramina pentru viata sufleteasca a omului, a crestinului. Biserica nu este supusa curentului politic sau indemnului politic sau ajutorului politic, pentru ca Biserica este curata, nepatata inaintea lui Dumnezeu, fara prihana, si de aceea si ajutoarele care se dau aici trebuie sa fie o jertfa curata si fara impatimire si fara intentii altfel decit frumoase, pentru cinstea si ridicarea neamului nostru, a martirilor nostri si a celor ce urmeaza inca sa mai traiasca pentru aceasta gindire crestina ortodoxa.
La Aiud nu au fost, intr-adevar, numai legionari. A fost tineretul nostru, au fost generatiile noastre din 1948, 1952, pina in 1964. Caci au intrat in puscarie si unii care au fost incarcerati inainte cu citeva ore, si li s-a dat drumul imediat, intrind in decretul din Martie 1964. Ei, dar si acestia sint eroi, sint martiri, sint oameni care s-au angajat cindva; ca au venit in ceasul al noualea, in ceasul al doisprezecelea, numai iconomia lui Dumnezeu stie cum isi va lua fiecare plata dupa ostenelile lui.
De aceea, as avea un cuvint cu toata seriozitatea: Sa nu mai primiti nimic din tot ce apare cu privire la aceasta opera de structura ortodoxa, bizantina, decit numai ceea ce se publica din partea noastra cu toata seriozitatea si greutatea.
Sursa: PetruVoda.ro
|
|
Category:
articole
Prohodul NECENZURAT al Domnului nostru Iisus Hristos - fragmente din starile 1, 2 si 3
PROHODUL a fost CENZURAT pe ascuns de catre Patriarhie.
Au fost eliminate din el 13 strofe pe motiv ca sunt "antisemite"...
PROHODUL DOMNULUI ŞI MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
- PASAJELE CENZURATE -
Din STAREA ÎNTÂI au fost eliminate total:
56. Urmaşii lui Iuda,
Din izvor adăpaţi
Şi cu mană săturaţi demult, în pustiu,
În mormânt îl pun pe Hrănitorul lor.
58. Îngâmfat Israil,
Ucigaşe popor !
Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,
Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti ?
62. Pizmăreţ popor,
Ucigaş blestemat !
Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,
De mahrama şi de giulgiurile Lui.
Din STAREA A DOUA au fost eliminate total:
33. Tu, ca Cel ce eşti
De viaţă dătător, Cuvinte,
Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit;
Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.
42. O, neam jidovesc
Îndărătnic, ce-ai primit arvuna !
Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;
Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?
51. O, iudeilor !
Ruşinaţi-vă măcar de morţii
Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,
Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.
(Acesta din urmă este singurul caz în care nu a avut loc o eliminare totală, însă - esenţial pentru manipulatori - a fost schimbat "O,iudeilor !" cu "Fariseilor" !!!).
61. Cel făr de-nceput,
Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt,
Întăreşte stăpânirea mpăratilor
Împotriva duşmanilor, ca un bun.
Din STAREA A TREIA au fost eliminate total:
7. Cei hrăniţi cu mană
Lovesc cu piciorul
În Binefăcătorul.
9. O, ce nebunie !
Pe Hristos omoară
Cei ce-au ucis pe profeţi.
12. Zis-a înţeleptul:
"Groap-adâncă este
Gâtlejul jidovilor."
13. La viclenii jidovi,
Căile lor strâmbe
Curse şi ciulini sunt.
24. Pier răstignitorii,
Împărate-a toate,
Dumnezeiescule Fiu.
25. Toţi pier, împreună,
În groapa pierzării,
Bărbaţii sângiuirilor.
http://www.razbointrucuvant.ro/
|
|
Category:
articole
Marturia Parintelui Calciu despre IPS Bartolomeu Anania – 2006
Omagiu unui Arhiereu mereu tanarCaci Mielul care sta in mijlocul scaunului de domnie va fi Pastorul lor, ii va duce la izvorul apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor (Apocalipsa 7:17). Fara indoiala ca exista apa vie care curge din coasta impunsa a Mantuitorului pe cruce si pe care El o proclama solemn stand in picioare: “Cine crede in Mine, din inima lui vor curge rauri de apa vie, cum zice Scriptura” (In. 7; 38). Exista si apa vietii despre care ne spune Sf. Ioan in motto-ul Omagiului nostru si in alte parti, care ne este daruita de Dumnezeu fara plata: “…si celui ce-i este sete sa vina! Cine vrea, sa ia apa vietii fara plata! (Apocalipsa 22 : 17). Dumnezeu ne da apa vietii fara plata, dar ne cere sa venim la El ca s-o primim. Unii vin si pleaca inapoi setosi; altii vin si o primesc pentru rodire, unii o suta, altii 60, altii 30 (Mt. 13 :3-9). Cine are urechi de auzit sa auda. Sunt insa unii fericiti carora Dumnezeu le da apa vietii fara masura, si duhul lor, mereu tanar, nu se vestejeste niciodata: tari in suferinta, neinduplecati in fata asupririlor, nepatati in fata calomniatorilor, niciodata raspunzand cu aceeasi moneda, ei isi indeplinesc destinul harazit de Dumnezeu, pasind demni peste nimicniciile momentului, spre implinire. Acestia sunt oameni nascuti cu o mare fagaduinta langa ei. Purtati de vrerea lui Dumnezeu pe care o asculta, trec prin toate vicisitudinile, poate uneori nici nu stiu unde-i mana Duhul, dar, intr’o clipa neasteptata, printr’o rasucire brusca a circumstantelor, vointa lui Dumnezeu se implineste in ei si prin ei, caci lor le-a dat Dumnezeu multe si mult i-a incercat, ca pe un argint lamurit in cuptor de pamant, de sapte ori curatit. (Ps. 12 : 6) Cei mai multi trecem prin viata aceasta comozi, aspirand la functii sedentare, unde duhul nostru nu tremura si inima noastra nu arde cum ardea inima in cei doi Apostoli cand le vorbea Iisus pe cale spre Emaus. La cina noastra de seara Iisus nu mai frange painea, glasul Lui nu-l mai auzim.  Dar pentru Ierarhul acesta mereu tanar, painea se frange odata cu inima, glasul Domnului pentru el graieste. Uneori glasul sfant amuteste, incercarile curg, vrajmasul ii prigoneste sufletul si viata i-o calca in picioare, dar, pana acum, Domnul nu l-a dat mortii, caci nu s-a inchinat dumnezeilor mincinosi, nu a plans dupa castravetii Egiptului si nici n-a cartit in pustie intorcandu-si privirea spre vitelul de aur. Nu a ratacit de la dreapta credinta nu s-a lasat ispitit de slava desarta, nici nu s-a inchinat puterii omenesti sau stralucirii mintilor care au parasit calea Domnului glorificandu-se pe ei insisi. Cateodata Domnul l-a apasat cu apasare mare, cateodata a trimis vrajmasii asupra lui sa-l sfasie cu dintii, ademeniri si fagaduinte, grairi de rau, apasare pe cerbice. Dar, inca o data, mortii nu l-a dat, caci El il pregatea pentru o stare mai inalta, pe care totdeauna o daruieste celor care Il iubesc pe El. Mintea lui nu s-a intunecat din cauza anilor, duhul lui nu s-a incovoiat pentru a placea oamenilor, ci totdeauna a tintit mai sus. Astazi pacatele se curata, inima se imbuneaza, dragostea arhiereasca invaluie pe toti, cu caldura inimii care niciodata nu a gandit razbunare. Pasind pe treapta inaltarii, binecuvintati, Inalt Presfintite pe toti care va urasc si care va iubesc iubesc, pe cei care v-au facut rau sau v-au facut bine ca nimeni sa nu plece flamand sau insetat, sau intristat de la acest ospat al bucuriei. Dumnezeu sa va tina mintea treaza spre pazirea adevaratei gandiri ortodoxe, darul vorbirii si al scrisului neintinat de nici o minciuna din cele care astazi bantuie lumea, poftirile neingaduite sa nu vi se atinga de inima si totdeauna sa raspanditi binecuvantari pe care noi vi le cerem, dar si peste cei care nu vi le cer, insa au nevoie de ele. Amin. Binecuvantati si iertati, Preotul Gheorghe Sursa: REVISTA ROST, mai 2006 
|
|
|
