Afirmația din titlu nu-mi aparține ci a fost spusă de părintele Iustin Miron, starețul Mănăstirii Oașa la sinaxa (conferința) din 30 noiembrie 2012 în tabăra dedicată zilei naționale a României. Poate la prima vedere afirmația pare cam dură, dar haideți s-o analizăm împreună și să înțelegem despre ce este vorba.

Odată cu ispitirea Evei de către diavol și a căderii în păcatul neascultării de Dumnezeu împreună cu Adam, Domnul rânduiește două pedepse dinstincte, una pentru Eva ca reprezentată a femeilor, și una pentru Adam, ca reprezentat al bărbaților.

Pentru femeie: "Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni."

Pentru bărbat: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce".

Prin urmare femeii îi va înmulți Dumnezeu necazurile în viață, va naște copiii în dureri și va fi stăpânită de bărbat. Acestea sunt pedepsele pe care toate femeile de după Eva le moștenesc.

Bărbatul va trebui să obțină mâncarea prin muncă asiduă, prin efort continuu. Toți bărbații de după Adam moștenesc această pedeapsă, acest blestem.

Dacă ne uităm la lumea în care trăim, lucrurile se întâmplă exact așa, bărbații și femeile moștenesc acest blestem pe care l-au primit Adam și Eva. În limbaj teologic acesta este păcatul strămoșesc moștenit de fiecare om în parte.

Logic este că atât în bărbat cât și în femeie există o tensiune în ființa lor de a depăși aceste pedepse, de a scăpa de ele, de a fi defapt liberi. Iată de ce bărbații încearcă să obțina bani cât mai ușor, pentru a nu mai fi nevoiți să muncească pentru a-și câștiga pâinea, iar femeile încearcă să arate că sunt egali cu bărbații, mizând pe afirmarea profesională și pe accesul în poziții de conducere.

Soluția pe care o dă tot Dumnezeu pentru a scăpa de blestemul neascultării, este mântuirea bărbatului și a femeii prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

Prin Taina Botezului, fiecărui om i se șterge păcatul strămoșesc, adică predispoziția de a greși moștenită de la părinții lui, implicit de la bunici, străbunici și tot așa până la Adam și Eva. Tot în ziua Botezului pruncul este uns cu Sfântul și Marele Mir, în Taina Mirungerii, prin care Dumnezeu oferă darurile Duhului Sfânt pruncului. Totuși chiar dacă pruncul e curat ca lacrima în acel moment, și e îmbrăcat în haina luminoasă a Duhului Sfânt, el nu este forțat spre sfințenie ci i se lasă libertatea, crescând cu vârsta, de a alege să facă binele sau răul. Prin urmare prin darurile Duhului Sfânt primite la Botez, omul este chemat să colaboreze permanent cu Dumnezeu în toate alegerile sale. Dacă ascultă de Dumnezeu se va bucura de prezența Lui permanentă în suflet, dacă face păcate, atunci va simți lipsa Duhului Sfânt din el, și va suferi.

Deci bărbatul și femeia pot scăpa de păcatul strămoșesc doar în Biserica Ortodoxă, în Iisus Hristos, prin Sfintele Taine. Orice altă metodă va eșua.

Acum haideți să analizăm puțin situația femeii la ora actuală.

După secole de-a rândul în care femeia a stat oarecum în umbra bărbatului, de câțiva zeci de ani există un puternic curent de emancipare a ei, prin care se strigă sus și tare că femeia este egală bărbatului și poate face aceleași lucruri ca și el. Din aceste motive, femeia a început să se implice activ pe plan profesional, vrând să urce pe scară ierarhică și să ajungă în poziții de conducere ale instituțiilor, companiilor și organizațiilor.

Trăgând linie putem spune că:

a. Femeia astăzi este implicată activ în viața profesională, dar cu prețul neglijării vieții personale și a familiei. În companiile multinaționale și nu numai, sunt femei-mame care lucrează 14 ore, ajungând la ora 22.00 acasă.

b. Cât privește accesul în funcțiile de conducere, din experiența mea vă pot spune că există femei în funcții de top, dar sporadic, trăim în continuare într-o lume a bărbaților. Foarte des, accesul femeilor în funcțiile de conducere se realizează tot prin bărbați, care le fac avansuri sexuale și le cer trupul ca monedă de schimb.

c. Trupul femeii este unul din principalele motoare de promovare a vânzărilor de produse și servicii în lumea întreagă. Femeia dezbrăcată sau semi-dezbrăcată este folosită ca instrument sexual pentru a influența alegerile de consum. Femeia a ajuns o bucată de carne, care poate fi atârnată lângă orice marfă pentru a-i spori calitățile.

Prin urmare femeia încearcă să scape de sub stăpânirea bărbatului afirmându-se prin mijloacele ei proprii: seducție, frumusețe, trup.

Așa-zisa mișcare de emancipare a femeii a înrobit-o și mai mult, punând-o în postura să-și piardă calitatea de mamă în dauna carierei, să se afișeze goală peste tot pentru a fi apreciată și iubită, și să urce în funcții de conducere prin adulter și desfrânare. Toate provin dintr-o raportarea greșită față de Dumnezeu și față de bărbat.

„Femeia a fost transformată în specialist ca să producă bani” zicea părinte Iustin. Femeia a fost ruptă de cea mai mare bucurie și împlinire a ei: aceea de a fi mamă. Femeia a fost smulsă din sânul familiei și aruncată în orgoliile și păcatele bărbaților, care dau formă societății. „Se ''emancipează” femeia, pică neamul” mai spune părintele.

Femeia nu este mai prejos decât bărbatul, ci are o altă menire, un alt mod prin care se poate simți împlinită. De ce încearcă femeia să fie bărbat? De ce încearcă să se afirme prin calități care nu-i sunt caracteristice firii?

Ce-ar fi dacă de mâine bărbații ar cere dreptul de a naște la fel ca femeia? Ce-ar fi dacă noi bărbații am susține că putem fi la fel de gingași ca și mamele? Ce-ar fi dacă noi bărbații am pretinde că suntem la fel de sensibili sufletește și delicați asemenea femeilor? Ce-ar fi dacă am susține că suntem la fel de atenți la detalii și la fel de îndemânatici în lucrurile „mici”ca femeile?

Nu pretind ca femeia să stea la cratiță sau doar în familie să-și crească fii, ci spun doar că femeia n-ar trebui nicicum să-și neglijeze prin carieră, calitatea de mamă. Sunt mame care-și văd copiii doar dimineață jumătate de oră și seară când se întorc de la servici. Cum poți suporta ca mamă să petreci o oră pe zi cu copilașii tăi și 14 ore să-l petreci la servici să faci profit pentru alții. Știu este nevoie de bani... dar în fuga noastră după bani ne pierdem sufletele... neglijăm creșterea copiilor și nu vom fi fericiți nici unii, nici alții.

Creștinismul oferă femeii soluția scăpării de sub acest blestem. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel:

"Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie" (1 Timotei 2, 15).

Mântuirea femeii, adică izbăvirea ei de efectele negative ale păcatului strămoșesc, se poate realiza prin nașterea de prunci, prin creșterea lor aproape de Dumnezeu și printr-o viață de sfințenie.

Cei care acuză creștinismul că a înrobit femeia, să-și amintească bine că în cer, după Dumnezeu-Sfânta Treime, Maica Domnului este cea mai curată și mai cinstită decât toți îngerii, mucenicii, ierarhii, cuvioșii, monahii și toți cei ce au dus viață plăcută înaintea lui Dumnezeu.

Maria, femeia simplă născută din Ioachim și Ana, urcă așa de mult pe scara ierarhică încât ajunge după Dumnezeu, conducătoarea întregii lumi, numită și „arhistrategă nebiruită a oștilor cerești”. Maria ajunge Născătoare de Dumnezeu, purtând în pântecele ei pe Cel neîncăput, născând pe Cel fără de început.

Dacă Fiul lui Dumnezeu a stat 9 luni în pântecele Mariei, cât de mult credeți că s-a împărtășit ea de prezența lui Dumnezeu? Maica Domnului, e prin excelență, după Hristos, omul cel mai sfânt din acest Univers... Dacă Dumnezeu e Atotînțelept, Atoatecunoscător, Infinit, dacă El este Blândețe, Iubire, Frumusețe... atunci Maica Domnului le are și ea prin împărtășire toate aceste calități.

Prin trei lucruri s-a împlinit sufletește Maica Domnului: prin feciorie – prin curăția înaltă a sufletului și trupului ei, prin smerenie – supunându-se întru totul voii lui Dumnezeu, și prin nașterea Fiul lui Dumnezeu ca prunc.... și creșterea Lui.

Adică exact invers decât încearcă femeile astăzi să se împlinească: prin desfrânare, prin mândrie și neascultare și prin fuga de nașterea de prunci.

Un lucru este cert: nu există fericire adevărată în afara relației cu Dumenzeu. Iar femeia va fi fericită doar atunci când va împlina voia Lui întru totul. La fel și bărbatul.

Dumnezeu nu poate fi driblat, iar cuvintele Lui rămân în veac. Orice încercare a femeii de a ieși de sub stăpânirea bărbatului, de a scăpa de necazuri și de durerile nașterii, în alt mod decât prin Iisus Hristos, va duce tot la suferință.

Soluția este să-și asume toată suferința și doar în acest mod o va depăși. Nașterea și creșterea copiilor este o mare jertfă și doar în acest fel femeia va învăța zi de zi cât de mare este iubirea lui Dumnezeu și cât de importantă este iubirea cu care-ți înconjori copii.

La final, fac precizarea că și noi bărbații suntem în înșelare, la fel ca femeile, și încercăm să ieșim de sub blestem în alt mod decât prin Biserică, și de aceea și noi ne lovim de suferință.

Fetelor! Nu mai ascultați de glasul societății care vă încurajează să vă emancipați, emanciparea promovată e de fapt sclavie. Închei tot prin cuvintele părintelui Iustin:

„În spatele societății, dacă stai și te adâncești dai de fapt de diavol!”

Adevărata emancipare a femeii este împlinită în totalitate în Maica Domnului.

Urmați-i exemplul!..

doamne ajuta.

Lucrarea duhovnicului

Am considerat ca este bine sa cercetam in seara aceasta, din Pidalion [2], Gramata de hirotesie [3], pe care episcopul o da preotului pe care l-a hirotesit duhovnic.

Puterea de a ierta pacatele oamenilor o are numai episcopul si preotul caruia episcopul – dupa parerea, judecata si alegerea lui - i-a daruit-o. Adica, i-a dat aceasta incredintare printr-o randuiala speciala, randuiala prin care arhiereul il face duhovnic. Singur preotul, fara sa primeasca acest drept de la episcop, nu are voie „sa lege si sa dezlege”, precum acela.

Deoarece episcopii nu reusesc sa faca singuri aceasta lucrare, o incredinteaza anumitor preoti. Episcopul savarseste randuiala hirotesiei si ii da preotului pe care l-a hirotonit duhovnic o Gramata, asa numita Gramata de duhovnicie.

Episcopul spune:

„Smerenia noastra, prin harul Preasfantului si de viata facatorului Sau Duh, te hiroteseste pe tine, Prea Cuviosule iero­monah, sau Prea Cucernice preot (N) ca barbat cinstit si vrednic de evlavie spre slujirea parintestii duhovnicii. Esti dator sa asculti, sa primesti gandurile tuturor celor care vin cu scopul sa-si marturiseasca pacatele lor…”. „Şi, cercetandu-i pe acestia si adancul inimilor lor, sa afli prin cercetare cugetele si faptele lor”.

Fara sa devina judecator, duhovnicul, fie ca este ieromonah, fie ca este preot de mir – acest lucru vreau sa-l subliniez – este dator sa-­si faca corect lucrarea lui. Desigur, la inceput, cel mai important lucru este sa mearga fiecare pacatos la scaunul de spovedanie, ca sa-si marturiseasca pacatele, sa primeasca iertarea si sa plece. Dar nu este suficient doar acest lucru.

Adica, este ca la medic. Medicul nu este judecator, ci vindecator. Este greseala lui daca se multumeste doar cu ceea ce-i spune bolnavul si pune diagnosticul doar pe baza explicatiilor lui, sau administreaza tratamentul in functie de ce spune pacientul. Il asculta pe bolnav, dar trebuie el insusi sa-i vada ranile, sa descopere semnele distincte ale bolii prin cercetarea pe care o va face, sau prin rezultatele de la laborator.

Bolnavul spune: „Ma doare aici!”, si arata locul. Şi acolo unde arata exista, sa zicem, o um­flatura, dar nu este suficient acest lucru. Doctorul trebuie sa vada de unde provine umflatura, care este cauza si nu sa se ocupe doar de aceasta. Asa nu va face nimic. Starea bolnavului poate sa se inrautateasca daca apuca bisturiul si taie umflatura. Repet, trebuie sa afle cauza si sa o trateze. Acest lucru nu poate sa-l faca bolnavul, el spune simplu: „ma doare, sunt bolnav si simt o durere aici”. Deci toata lucrarea o va face medicul. Acela va descoperi exact ce se intampla. Nu se va multumi doar cu ceea ce-i spune bolnavul sau cu diagnosticul la prima vedere. Cu cat medicul dispune de mai multe mijloace, cu atat va cerceta mai mult si va vedea despre ce este vorba. Omul poate sa se planga ca-l dor genunchii. Un doctor care stie, nu se va grabi sa-i spuna: „Pune cateva comprese la genunchi!”. Poate sa fie si aceasta o usurare. Poate sa-i cerceteze amigdalele si sa descopere ca acestea sunt bolnave si, netratate, au imbolnavit si genunchii. Sau poate sa afle o alta cauza a suferintei.

La fel si in cazul duhovnicului. „Şi-i va cerceta pe acestia si strafundurile inimilor lor”. Adica, duhovnicul nu se va multumi doar sa asculte gandurile, asa cum le va spune penitentul, nici nu se va limita la felul in care acesta priveste lucrurile. Duhovnicul trebuie sa cerceteze inima, sa vada exact ce se intampla.

Cineva poate sa spuna: „Ma manii foarte mult!”, dar nu ajunge acest lucru. Omul se poate mania pentru ca are un egoism infricosator, sau un sentiment de inferioritate, sau pentru ca are prejudecati fata de ceilalti. Pentru ca poate sa adauge: „Nu ma manii pe ceilalti, ci doar pe aceasta persoana!”. O invatatoare se manie nu atat pe copiii scolii, cat pe proprii ei copii, si isi iese din minti.

Asadar nu este suficient ca duhovnicul sa-i spuna doar: „Sa nu te mai manii!”. Problema este de ce se manie? Trebuie sa afle cauza si aceasta se face cu luare aminte.

Datoria celui care se marturiseste

In acest moment vorbim despre cei care se marturisesc. Nu este foarte corect sa se multumeasca cineva cu o spovedanie formala. De regula, cel care se marturiseste, obisnuieste sa atinga lucrurile in punctul in care sta bine si sa plece cu satisfactia ca s-a spovedit. In realitate rada­cinile, umflaturile pacatului, raman.

Trebuie sa facem o marturisire adevarata, nu doar sa spunem cateva pacate. Oricat de sincer le-am spune pe cele de care ne dam seama, nu este de-ajuns. Penitentul nu poate, de unul singur, sa estimeze exact ceea ce i se intampla si de unde provine un lucru sau altul. De aceea, in Gramata de duhovnicie se consemneaza: „Sa-i cerceteze pe acestia si adancul inimilor lor”. Duhovnicul trebuie sa cerceteze bine pe cei care se apropie si adancul inimii lor si „sa afle prin cercetare cugetele si faptele”.

De regula, fiecare isi prezinta pacatele intr-o lumina favorabila. Asa imi face impresia! O impresie tare infricosatoare! Sa spunem ca doi oameni s-au contrazis si oarecum s-au certat. Vin si unul si celalalt sa se marturiseasca. Şi unul zice: „I-am vorbit frumos, m-am purtat frumos”, si indulceste cuvintele cand vorbeste despre sine. Dar cand vine randul sa-l prezinte pe celalalt, devine rau. Dupa parerea lui, celalalt a fost salbatic, in timp ce el a fost miere si lapte.

Celalalt va spune aproape aceleasi lucruri, dar invers. Acum este el cel care vorbeste cu multa dulceata despre sine: „Ce frumos m-am purtat, ce frumos i-am vorbit! Am avut rabdare, l-am trecut cu vederea, dar m-a jignit, s-a purtat foarte urat!”.

Asadar, ce se intampla? Şi unul si celalalt au dreptate, dar amandoi sunt nedrepti. Cand vorbeste despre sine insusi, foarte rar, numai daca omul are pocainta adevarata inlauntrul sau, intalnim cuvintele: „Ce frumos mi-a vorbit celalalt, dar eu nu l-am luat in seama, i-am vorbit urat si m-am purtat ca un salbatic!”. Foarte rar se intampla acest lucru. De regula, despre noi vorbim frumos, nu si despre altii.

Duhovnicul, fara sa devina acuzator, trebuie sa ajute in aceasta situatie: „Ia stai putin, cand este vorba de tine, te ingrijesti si vorbesti atat de frumos, iar cand este vorba de celalalt ce faci?” Şi, astfel, va avea loc cercetarea. Gan­durile si cugetele vor fi curatite. Cercetarea va merge mai in adanc, se vor gasi radacinile, sufletul va fi luminat si omul va pleca mai pocait decat atunci cand a venit. Plecand astfel, va dobandi mai multa cunostinta despre sine. La urmatoarea marturisire lucrurile vor merge mai bine, sufletul se va vindeca si omul se va zidi.

Pacatele trupesti sunt pacate de moarte?

Pacatele de moarte

Exista pacate care se numesc de moarte. Toate Tainele Bisericii vizeaza salvarea omului din pacat, dar Taina Sfintei Spovedanii este taina spe­ciala pentru iertarea pacatelor savarsite dupa Botez.

Desigur, orice incalcare a poruncilor inseamna pacat. Unele din ele se numesc pacate de moarte. Ele se numesc asa pentru ca ucid sufletul. In final, insa, pacatul de moarte este necainta. Astfel, daca omul savarseste in fapt pacatele si nu se pocaieste, sufletul sau va muri inainte ca el sa plece din aceasta viata.

Unul dintre pacatele de moarte despre care Sfanta Scriptura vorbeste limpede, si care inchide omului intrarea in imparatia lui Dumnezeu, este pacatul legat de faptele trupesti.

Sfantul Apostol Pavel spune:

„Nu stiti oare ca nedreptii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu? Nu va amagiti; nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodo­mitii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjo­coritorii, nici rapitorii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu”.

Nu va inselati, nici unul nu se va bucura de Imparatie. Şi alte versete se refera la aceste pacate, in special ultimele capitole ale Apocalipsei, unde se vorbeste despre sfarsitul tuturor si despre venirea Imparatiei lui Dumnezeu. Acolo se graieste limpede despre alungarea din Imparatie a celor care au facut pacate trupesti.

Problema este foarte serioasa, caci cuvantul lui Dumnezeu este cuvant divin. Duhul lui Dumnezeu nu minte si ceea ce spune, se va intampla.

„Cel nascut din Dumnezeu nu face pacate”

Dupa Botez, omul nu trebuie sa cada in pacate de moarte. Adica se poate sa nu cada.Atat de mult il ajuta Dumnezeu, harul Lui, Duhul Sfant pe care fiecare crestin il are inlauntrul lui, incat este posibil sa nu cada in pacate de moarte. „Cel nascut din Dumnezeu nu face pacat” ne spune sfantul Evanghelist Ioan, el intelege acele pacate care ucid sufletul.

Dar pentru ca este neputincios, slabanog, Domnul a lasat Taina Sfintei Spovedanii, Taina Pocaintei, tocmai pentru ca oamenii sa primeasca iertarea pacatelor. Altfel, in final, putini ar scapa de pacatele trupului si putini s-ar mantui.

As dori sa rog iubirea voastra sa ia seama la aceasta problema. Suntem in perioada Postului, sa ne gandim serios si sa mergem sa ne spo­vedim. Sa luam aminte, poate unii au facut astfel de pacate si au tratat lucrul acesta superficial. Daca au facut astfel de pacate si nu se pocaiesc, nu exista pentru ei mantuire. Pocainta inseamna ca omul sa-si constientizeze actele sale si sa urmareasca sa nu mai pacatuiasca. Pe de alta parte, trebuie sa mearga sa se boteze a doua oara, adica sa vina in scaunul spovedaniei, sa pri­measca iertarea pentru ca sufletul sa se curateasca, la fel ca prin Botez.

Cel care trateaza problema superficial si nu se caieste de pacatele sale, isi pierde sufletul. Vom fi judecati dupa porunca lui Dumnezeu si nu dupa cum vrea fiecare. Sunt multi cei care fac asemenea pacate si nu le pasa, nu le socotesc pacate. Isi spun: „Eu nu ma simt vinovat cu nimic!”, si raman nespovediti, necuratiti, raman sub povara pacatelor. Nu putem spune ca nu-si vor pierde sufletul lor. Cuvantul lui Dumnezeu este nemincinos.

Asadar, cel care pacatuieste in orice chip, cel care cade in pacate trupesti, sa se opreasca degraba. Sa se pocaiasca, sa verse lacrimi pentru purtarea, pentru viata lui de pana acum.

Sa facem referire la tot trecutul nostru

Va trebui sa cercetam tot trecutul nostru, de vreme ce ne-am botezat prunci. Sa ne amintim toata viata noastra, sa ne caim si sa ne spovedim. Din copilarie, este posibil sa fi cazut in multe asemenea pacate. Asadar, fiecare sa cerceteze intreaga sa viata si, cu buna stiinta sa cerceteze cele din sufletul sau. Sa nu se crute pe sine! Sa caute sa afle toate pacatele tineretii.

Exista si pacate care au legatura indirecta cu cele pe care le stim. Avorturile antreneaza un complex intreg de atitudini. Logodirea tinerilor in scopul savarsirii Tainei Nuntii si savarsirea celor ale omului casa­torit fara sa se fi cununat inseamna pacat, chiar pacat de moarte.

Multi cred ca problema pacatului se rezolva odata cu trecerea timpului. „Au trecut multi ani de cand l-am savarsit!”, zic unii. Oricat de multi ani ar trece, pacatul nu se sterge, mai ales pacatul de moarte, decat daca omul se pocaieste, se mar­turiseste si daca primeste iertarea pacatelor de la Dumnezeu, prin duhovnic. Nici pacatele mici si nici cele mari nu se sterg de la sine, cu trecerea timpului, nici daca le uita, nici daca le savarseste singur si spune ca nu s-a intamplat nimic.

Daca omul voieste sa-i fie iertate pacatele, sa-si curateasca, in mod real, inima intinata ca sa i se deschida poarta cerului, a Raiului. Daca vrea sa se mantuiasca sa trateze problema cu seriozitate, sa nu se menajeze. Sa-si afle toate pacatele, unul cate unul, sa se spovedeasca oricata rusine ar simti, oricat de greu i-ar veni, pentru ca sa fie iertat. Sa se spovedeasca de pacatele pe care le-a savarsit in copilarie, in adolescenta si apoi cele de mai tarziu, pana in ceasul mortii.

Indiferent ce spun si fac oamenii, Legea lui Dumnezeu nu se schimba. Nu ei fac legea, ci Dumnezeu. El ne va judeca si nimeni altcineva.

Precum in zilele lui Noe

Domnul, cand vorbeste despre ceea ce se va intampla in zilele in urma, face trimitere la zilele lui Noe. „Asa cum a fost in zilele lui Noe, la fel va fi si in zilele venirii Fiului Omului”. Atunci, toti isi vedeau de treburile lor, de viata lor fara Dumnezeu, faceau ceea ce voiau si il batjocoreau pe Noe, care pregatea, indemnat de Dumnezeu, corabia in care el si copiii lui aveau sa se salveze.

Oamenii de astazi sunt ca cei din zilele lui Noe. Vor pacatui, iar cand Domnul va veni „ca un hot in noapte”, se vor mantui doar cei care se afla in corabia reprezentata de Biserica. Ea este corabia, vaporul si madularele ei sunt cei care se afla inlauntru si care se vor mantui. Vor fi salvati doar cei care sunt cu adevarat madulare ale Bisericii, si nu doar botezati.

Ii am in vedere aici si pe tinerii care duc viata de cuplu fara sa se casatoreasca niciodata. Ei considera acest lucru foarte natural, merg si se impartasesc, fara sa se caiasca si fara sa se spovedeasca. Cred, probabil, ca de vreme ce sunt botezati si se impartasesc toate sunt in regula. Nu este deloc asa!

Dumnezeu ne-ar fi spus sa ne botezam, sa ne impartasim si nimic altceva. Ne spune sa ne mantuim de pacat! Nu subliniaza ca este pacatos doar cel care nu se impartaseste. Omul poate sa fie botezat, sa se impartaseasca, dar sa vietuiasca in pacat. Poate sa desfraneze, sa faca adulter si sa creada ca se va mantui! Niciodata, nu se va intampla acest lucru. Nu se va mantui! Acesta este adevarul si trebuie sa-l cunoastem. Noi vom purta raspunderea daca nu spunem clar aceste lucruri. Ne vom mantui de pacatele de moarte si, in mod special, de pacatele trupesti despre care vorbim, doar daca ne caim pentru ele si nu le mai repetam.

Sufletele noastre se vor pierde pentru ca am inteles gresit lucrurile

Este mare greseala ca oamenii sa se arate nepasatori fata de realitatea pacatului. Isi vor pierde sufletele pentru ca au judecat stramb.

Fiecare este responsabil pentru pacatele pe care-si permite sa le faca. La fel de responsabili sunt si aceea care indeamna la savarsirea paca­telor, considerand ca toate sunt firesti si fiziolo­gice. Astfel, oamenii pacatuiesc fara ezitare, fara cea mai mica mustrare de constiinta si cred ca nu fac nimic rau. Toti acestia, la sosirea Imparatiei lui Dumnezeu vor ramane afara, pentru ca un glas le va striga:

„Afara cainii si vrajitorii si des­franatii si ucigasii inchinatori la idoli, si toti cei ce lucreaza si iubesc minciuna!”.

Sa ne amintim de toate pacatele, chiar si de cele legate de casatorie. Omul poate sa greseasca nu doar in afara Nuntii, ci si in cadrul cuplului. Casatoria nu inseamna lascivitate, neinfranare, fapte rusinoase, perversiune, ci iubire, bunacuviinta, comuniune in Duhul Sfant. Asadar, si in cadrul cuplului se pot intampla o serie de lucruri potrivnice Legii lui Dumnezeu, potrivnice duhului Evangheliei, intregii invataturi a Bisericii. Şi acestea trebuiesc marturisite, pentru ca omul sa primeasca iertarea, sa-si curateasca sufletul, sa nadajduiasca si sa creada ca astfel i se va deschide cerul, calea spre Imparatia lui Dumnezeu, spre mantuire.

„Nu am nimic sa spun!”

Sa ne nelinistim, daca ne intrebam ce am putea spune in scaunul spovedaniei!

Doresc sa va vorbesc despre doua situatii practice. Una se refera la acele persoane care vin si spun, oarecum, cu zaduf: „De ce am mai venit, ca sa marturisesc din nou acelasi lucru!?”. Iar altii spun: „Nu am nimic sa marturisesc! Ce sa spun!?”, si nu se duc niciodata sa se marturiseasca.

Ma voi referi mai intai la prima situatie.

Şi daca s-ar marturisi omul in fiecare zi, tot putin ar fi. Simte nevoia, daca ar fi posibil, sa se marturiseasca si dimineata, si dupa amiaza. Niciodata nu se sfarseste aceasta dorinta. Atat de mult greseste omul. Cand, insa, ajunge cineva in situatia sa spuna: „Ce sa spun, ce sa martu­risesc?”, ceva nu este in regula.

Ca sa intelegem mai bine, ma grabesc sa spun ca, atunci cand vom muri, sau vom apuca a doua venire a Domnului, infatisandu-ne inaintea lui Dumnezeu, nu vom aparea asa cum credem noi. Asa cum suntem in biserica si in afara ei. Daca ne fotografiaza cineva, toti avem o infatisare evlavioasa. Adica, parem evlaviosi, buni crestini. Stam in biserica cu rabdare, simtim ca suntem in biserica si dam o imagine buna. Avem si o parere buna despre noi insine si credem ca atunci cand vom aparea inaintea lui Dumnezeu, Acesta ne va vedea in acest fel. Dar nu este asa! Dumnezeu va privi nu exteriorul nostru, ci adancul inimii, strafundul sufletului nostru.

Sa presupunem ca un medic descopera unui bolnav metastaza. In afara nu se vede nimic. In anumite situatii, bolnavul nu simte nici o durere, ci doar o simpla jena care il face sa se nelinisteasca, sa se intrebe daca nu cumva este bolnav.

Cercetarea pe care o va face medicul bol­navului nu va fi una exterioara. Nu va lua seama la vesmintele pe care le poarta, nici cum arata omul pe dinafara. Il va cerceta si va patrunde adanc, inlauntrul intregului corp. Concluzia medi­cului specialist poate fi total diferita de cea pe care o are bolnavul despre sine. Prin intermediul aparatelor medicul poate trage concluzia ca acel bolnav mai are putin de trait.

Tot asa, la a doua venire a Domnului, sau cand vom muri, vom aparea inaintea lui Dumnezeu „goi si descoperiti”, si se vor “da pe fata toate!”. Este, intr-adevar, de mirare ca acest lucru nu ne parjoleste sufletul!

Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne lumineze, sa ne deschida ochii si sa ne faca sa simtim boala pe care o avem inlauntrul nostru. Adica, sa vedem inlauntrul inimii noastre invidia pe care o avem, ura pe care o avem, gelozia, pornirea spre osandirea aproapelui, multa infumurare, egoismul, iubirea de slava si de placeri, iubirea de arginti, ca sa nu mai vorbim despre necredinta noastra. N-am invatat sa ne incredem in Dumnezeu. Inima noastra este legata de atatea alte lucruri, vaneaza atatea altele. Toate acestea vor ramane neschimbate, nu le vom indrepta daca vom spune: „Eh, ce sa fac?” Astfel de cuvinte nu-si au locul in viata noastra. Hristos a venit ca medic si mantuitor al omului. A venit sa-l salveze pe acesta de toate relele. Oare, nu este aceasta nesabuinta? Nu aducem jignire lui Hristos, Care vine sa ne vindece, iar noi nu primim?

Rog, cu acest prilej, pe cei care nu au nimic de marturisit in scaunul de spovedanie, sa se nelinisteasca, sa-si puna semne de intrebare. Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne lumineze, sa ne deschida inima, sa ne faca sa simtim ca ne doare aici sau in alta parte, ca suntem raniti, ca suntem bolnavi, ca avem o stramtorare. Sa nu vietuim ca si cum nu s-ar intampla nimic cu noi. Daca sufletul nostru nu se trezeste si nu vedem starea in care ne aflam, daca nu simtim nevoia sa ne spovedim, inseamna ca sufletului nostru nu-i merge bine. Asadar, sa nu dormim, sa nu ramanem nepasatori, sa nu ne facem rau singuri acoperind rautatile noastre.

„Frica nu se impaca cu demnitatea de crestin”

In ultimele capitole ale Apocalipsei, pe care le-am citit in aceste zile, am aflat ca evanghelistul enumera printre cei care nu au loc in Imparatia lui Dumnezeu si pe cei fricosi. Nu doar necredinciosii, ucigasii, ci si fricosii nu au loc in Imparatia lui Dumnezeu. Unui crestin nu-i este ingaduit sa fie fricos!

Tristetea, frica, indoiala, nesiguranta nu sunt trasaturi crestinesti. Poate sa vorbeasca cineva in scaunul spovedaniei despre nesiguranta pe care o simte, sau alte asemenea, dar nu trebuie sa faca din acestea o problema. Trebuie sa spuna:

„In mod normal nu trebuie sa am asemenea sentimente inlauntrul meu! Faptul ca le am, inseamna ca nu sunt in comuniune cu Dumnezeu, nu sunt intr-o relatie buna cu El! Inseamna ca nu am credinta in Dumnezeu!”

Şi, iata pacatul!

Unii oameni spun la spovedanie: „Am venit din nou, desi nu trebuia, pentru ca spun mereu aceleasi lucruri!”. Este necesar sa descoperim alte pacate, sau este nevoie de varietate de pacate?

Egoismul este unul singur, dar omul il simte in fiecare zi, in fiecare moment, ca si cum s-ar fi nascut atunci si vrea sa-l indeparteze, ca pe orice alt pacat. Cel care marturiseste: „Spun din nou aceleasi lucruri!”, arata ca nu are pocainta in sufletul lui. Este ca si cum ai merge la doctor si i-ai spune: „Nu stiu de ce am mai venit, ma incearca aceeasi boala?” De o suta de ori te vei duce la medic, te vei interna si in spital, pana cand boala va disparea. Aceasta te intereseaza cel mai mult. Nu este nevoie de alta durere in trupul tau, ca sa fii indreptatit sa te duci la medic, sa mergi la spital!

Acelasi lucru se intampla si cu pacatele noastre. Vom merge la duhovnic sa le marturisim, pana cand vom scapa din mreaja lor, pana cand ne vom elibera de povara lor.

Şi-mi amintesc de poveşti şi-mi este teamă.

Şi-mi amintesc de începuturi dulci şi finaluri abrupte de care mă împiedicam adesea fără explicaţii. Nu credeam că se va stinge în mine cândva întrebarea lugubră şi totodată absurdă: "de ce?". Iar o dată cu trecerea ei m-am agăţat de Viaţă.

Unele întrebări sunt prea mari pentru oamenii mici. În cei slabi ele zidesc sentimente bolnăvicioase. Ca şi cum - conştient de ceea ce ţi se va întâmpla peste zece minute - alegi să înghiţi totuşi o bucată din Cortinarius orellanus. De aceea am renunţat la întrebări. De aceea ele mi se par prea stupide pentru a ajunge la adevăr. Nu întrebările ne duc acolo unde trebuie să fim. Nu întrebările ne conduc. Un celebru dramaturg latin spunea: ,,Câţi oameni, atâtea întrebări!". Dar oare poţi să te mai întrebi: de ce apare un om în viaţa ta? De ce pleacă? Cu ce scop? De aceea le-am strivit în mine.

Întotdeauna am iubit să mă plimb noaptea. Îmi căram cochilia de amintiri pe trotuarele ponosite îmbrăcate-n gri. Am crescut gândindu-mă la acele luminiţe inevitabile acroşate de centrul oraşului. Am crescut în mirosul fragil de iarnă. Am crescut în umbra sunetelor armonice de clopot. Am crescut în cântec şi-n dor de Naos.

Nu există viaţă într-o stea fără iubire. Nu credeam că-n moarte se găseşte steaua mea. Nu credeam că-n Viaţă-mi stă cuvântul. Şi totuşi aş spune că stelele sunt doar nişte bucăţi fărămiţate şi pistosite din suflet. Nu voi muri, ci voi fi viu...

N-am nevoie de stele. Am nevoie de Viaţă...

DOAMNE AJUTA.

Alarmarea globală cu privire la presupusul sfârşit al lumii pe 21 decembrie 2012 agită iarăşi conştiinţele celor care încă nu şi-au precizat clar crezul în viaţă. Nimic neobişnuit în acest tip de manipulare socială, deşi tactica folosită are toate simptomele desacralizării postmoderne.

Dar faptul că această dată este asezată în proxima vecinătate a praznicului Naşterii Mântuitorului nu poate fi întâmplătoare în intenţia susţinătorilor. De fapt, chiar zvonacii şi propagandiştii noii date ale venirii Apocalipsei cunosc mai dinainte că aceasta nu va fi la data stabilită de ei, dar asocierea ei cu Crăciunul se vrea o clătinare puternică a semnificaţiei celui din urmă.

Logica e simplă, dar rezultatul e tragic. Faptul că sfârşitul nu va veni pe 21 decembrie vrea să inducă ideea că nici Naşterea lui Hristos prăznuită peste doar câteva zile, pe 25 decembrie n-a fost reală. Prin urmare, în aritmetica binomului început-sfârşit sau naştere-moarte se ajunge simplist la concluzia: dacă sfârşitul n-a venit, atunci nici Hristos nu s-a născut.

Recunoaştem că acest tip de logică funcţionează şi chiar foarte bine. Credem că ea va afecta multe conştiinţe ale contemporanilor noştri. Dar mai ştim un lucru: valabilitatea ei se înscrie doar în dreptul celor care de frica morţii îşi fură din taina vieţii şi pentru că nu cred în nimeni şi nimic, găsesc încă un motiv să nu creadă în continuare („Cine e nedrept să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat să se spurce încă. Cine este drept să facă dreptate mai departe. Cine se sfinţeşte mai sfinţească-se încă” Apoc. 22, 11).

Acestui soi de necredinţă şi acestor calcule fără chibzuinţă li s-au dat dedemult răspunsul, după cum în timp li s-au verificat îndoielnica veridicitate. O simplă trimitere la o altă dată a sfârşitului lumii fixată în urmă cu doar un deceniu este mai mult decât suficientă pentru a demasca impostura. Toate se lovesc neîndoielnic de cuvintele Mântuitorului cu privire la inutilitatea eforturilor umane în direcţia calculelor apocaliptice: „Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36).

În ceea ce ne priveşte pe noi cei puţini/mulţi care ştim în cine credem, noi aşteptăm să vină Crăciunul, cel puţin la fel cum aşteptăm sfârşitul lumii. Cu atenţie, cu maximă încordare, cu nespusă taină. După îndemnul Mântuitorului astfel de momente-eveniment se înscriu în rândul tainelor ce depăşesc puterea de cuprindere a omului, astfel încât mai mult ele ne trăiesc pe noi decât le putem trăi noi pe ele. De aceea, suntem îndemnaţi: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24, 42). Prin urmare, din perspectivă teologică orice eveniment viitor este anticipat în prezent, Astăzi (Evr. 3, 13). Adică, în limitele unei singure zi – care este o nouă şi unică zi – este cazul să trăim la prezent relaţia cu Dumnezeu, relaţie despre care anumite zile deosebite de prăznuire ale anului sunt doar bune prilejuri la care suntem invitaţi să reînnoim anamnetic temelia credinţei noastre. Astfel, am putea firesc muri înainte de venirea sfârşitului lumii, după cum firesc am putea prăznui Crăciunul în cer, nu ieri, nu mîine, ci Astăzi.

Animaţi de această vie conştiinţă a unui prezent continuu în faţa Ziditorului nostru trăim aceste zile ale lunii decembrie 2012 fără disperare, ci dimpotrivă cu aşteptare sfântă întru întâmpinarea Naşterii Mântuitorului. Dincolo de emoţiile exterioare prilejuite de cadouri şi brazi împodobiţi suntem tainic încrdinţaţi de adevărul retemeluirii şi reînnoirii lumii odată cu întruparea Mântuitorului. Şi întrucât Naşterea Mântuitorului este singurul fapt „nou sub soare”, care reaşează universul pe temeliile lui autentice, ne primenim şi noi fiinţa de duh şi trup cu acest Adevăr în fiecare an, în fiecare zi, în fiece clipă.

Acest fapt nu-i teorie, nici iluzie, nici speculaţie. Este Taina care ne cuprinde real pe toţi cei care ne oferim drept ofrandă mintea, simţirea, voinţa şi inima pentru a fi înoite întru Naşterea Lui. Mintea - pentru a ne întări credinţa în Adevărul întrupării Lui, simțirea - prin colinda sfântă de Naşterea Fiului, voinţa - primind dragostea smerită a Celui ce voieşte să se facă asemenea nouă întru toate. Iar inima oferindu-se drept peşteră sărăcăcioasă a sălăşluirii Pruncului, va înnoi întreaga noastră fiinţă schimbând slabele noastre puteri, care se grăbesc spre moarte cu imbolduri harice roditoare de bucurie sfântă, neostentativă, smerită, dar adâncă cât toată Taina Celui întrupat.

De aceea, noi stăruim în aşteptarea venirii Lui care, fie pe norii Cerului (Mt. 24, 30), fie în ieslea Betleemului (Lc. 2, 4-7) va desăvârşi în har neputinţele noastre, cu nădejdea că putem zice deodată: Vino Doamne Iisuse! (Apoc. 22, 20) şi Hristos Se naşte slăviţi-L; Hristos din ceruri întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ înălţaţi-vă [...] (Catavasiile naşterii Domnului). În rest, tăcerea să ne fie mântuitoare ştiind preabine că glasul închis spre afară se deschide adânc înăuntru...

DOAMNE AJUTA.

Trebuie sa fim pregatiti sa facem rabdare si sa ne rugam la Dumnezeu

Părintele Arsenie Papacioc – „Condiţia ca să luminezi este să te jertfeşti”

Foto: Victor Roncea

Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanităţi trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere şi pentru cel care este lângă noi.

Acesta este sensul educaţiei creştine despre creaţie pe care trebuie să o ştim. Din momentul în care s-a izolat, omul a făcut o semi-asociaţie cu diavolul, pentru că ascultă numai de gândurile proprii.

Lucrul primordial în concepţia creştină este jertfa; condiţia ca să te mântuieşti, respectiv ca să luminezi, este să ştii să te jertfeşti.

Apostolul Petru, la Schimbarea-la-Faţă a Domnului, I-a spus: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe…” Parcă se îngemăna Cerul cu pământul. Însă Mântuitorul i-a răspuns: „Bine, Petre! Dar ce facem cu jertfa de pe Golgota?”

O asemănare cu ideea de jertfă este lumânarea: un fitil, ca să lumineze, trebuie să ardă. Condiţia ca să luminezi este să te jertfeşti. Asta este explicaţia lumânării sau a candelei. Şi, dacă nu ştim să jertfim, stăm pe loc.

Individualitatea este o mare pierdere, înseamnă să fii izolat de Creator şi să devii margine – iar marginile sunt ale dracilor, spun Sfinţii Părinţi....

 

Întrebarea din titlu poate apărea în mintea oricui la un moment dat în viața, când îi vezi pe cei din jurul tău: familie, colegi, prieteni, concetățeni, conaționali sau străini cum calcă flagrant principiile morale, de fapt poruncile lui Dumnezeu. Sunt situații când îi vezi pe toți la grămadă făcând același păcat și te gândești: „Dacă toți se comportă astfel, înseamnă că n-o fi chiar așa de rău.. poate chiar așa trebuie” iar dacă ai conștiința trează și sufletul curat ajungi să te întrebi: „La ce folos oare să fiu demn de unul singur, când toți din jurul meu calcă în picioare poruncile Domnului?”

Dacă sunt mulți care au relații intime înainte de căsătorie, ce rost are să o faci tu pe viteazul și să încerci să fii altfel? Dacă la școală, la servici, sau la o petrecere nimeni nu ține post și mânâncă fără rușine din bucatele puse înainte, ce rost are să fii tu cel care să ieși în evidență postind? Dacă toți prietenii tăi înjură și par „cool” în grupul lor atunci când batjocoresc pe alții, ce rost are să fiu eu cel care nu judecă și nu batjocorește pe nimeni? Dacă e mișto să chiulești cu toată clasa odată, ce rost are să fii tu oaia neagră care se împotrivește voinței majorității, deranjându-i pe ceilalți? Dacă la servici toți mai pun mâna și iau câte ceva acasă, are vreun rost faptul că tu nu iei nimic?

Exemple sunt mii și mii, dar problema în esență este următoarea: Schimbă cu ceva faptul că eu încerc să fiu moral, printre un milion de persoane imorale? De fapt, hai să spunem altfel, ca să nu pară că a fi moral e un gest de mândrie: Ajută pe cineva faptul că eu încerc să fiu corect, într-un anturaj care nu respectă normele moralității?

Răspunsul voi încerca să vi-l dau printr-o întâmplare din istoria recentă a României.

„În martie 1944, trupele rusești trec Nistrul și armata roșie ocupă nordul Bucovinei. Sate întregi iau calea pribegiei, rezistența în fața puhoiului începe în Bucovina, ca o miscare de nesupunere la ocupație și mai ales la barbaria acestei invazii. Acțiunile de luptă ale partizanilor bucovineni contra armatei roșii invadatoare au început în martie-aprilie 1944, sub coordonarea comandamentului militar româno-german. Se organizează unități mobile dotate cu tehnică de luptă, care avea misiuni de patrulare și de protecție.

După 23 august 1944, foștii luptători încep să fie urmăriți de NKVD (Comisariatul Popular pentru Afaceri Interne, din Rusia). Pentru a-și apăra viața și libertatea sate întregi fug în munți, se opun cu arma în mână la abuzurile comunizării forțate. Rezistența armată va beneficia de rezistența țăranilor veniți acasă de pe fronturile de est și de vest, de experiența militară a foștilor combatanți, ofțieri deblocați, de grupul tot mai masiv al celor urmăriți de tribunalele poporului pentru atitudini anti-sovietice.” (Lucia Hosu Longhin - Memorialul durerii - Primii partizani (DVD 1 - partea 1).

Primele grupuri de rezistență anticomunistă apar astfel în Bucovina. Grupurile erau formate din țărani simpli, dar înarmați, care n-ar fi putut face nimic în fața uriașei armate rusești. Totuși ei aleg calea demnității și refuză să fie ocupați și batjocoriți de soldații ruși care începuseră jaful în satele bucovinene, și care confiscau în căruțe tot ce prindeau, pârjolind totul în urma lor.

Timpul trecea și rezistența celor din munți devenea din ce în ce mai anevoioasă, unii murind în lupte, alții fiind trădați. Trupurile celor omorâți erau aduse și aruncate pe drumurile satelor ca un avertisment pentru cei care ar fi vrut să susțină rezistența celor din munți. Cei din munți erau denumiți de către conducerea țării „bandiți” care atentează la securitatea națională, deși în realitate erau români demni, care au refuzat să fie părtaș minciunilor unui sistem diabolic, oameni care și-au dat viața pentru libertatea și demnitatea poporului român. Se făceau arestări masive și oricine avea curaj să schițeze vreun gest de nesupunere sau de împotrivire la adresa sistemului făcea ani grei de închisoare, iar familia sa era persecutată până la sfârșitul vieții.

Cu timpul au apărut mișcări de rezistență anti-comunistă și în Banat, în Făgăraș, în Muntenia, și în alte zone de ale țării.

Deși cei refugiați în munți (partizanii) nu putea sta în fața unei armate întregi, care la un singur semn ar fi dezlănțuit măcelul asupra lor, totuși ei țineau aprinsă flacăra speranței în poporul român, că nu toți din neamul acesta sunt slabi, ci există și persoane puternice care nu-și trădează neamul și nu fac compromisuri pentru a-și salva pielea, ci își dau viața pentru țară.

Chiar dacă erau puțini, rezistența lor putea fi un exemplu pentru populație, care deși nu se împotrivea fizic, în inimile lor urau sistemul și înțelegeau nedreptățile care i se făceau neamului și țării noastre. Partizanii din munți puteau fi scânteia care aprinde o revoltă populară latentă în sufletele oamenilor. Iată ce se spune în continuare în același documentar pe care l-am citat mai sus:

„Mii de țărani așteptau ordinul la luptă pentru o revoltă generală contra comuniștilor, ordin așteptat din munți."

Partizanii din munți, deși puțini, ar fi putut porni la luptă, prin demnitatea, tăria și credința lor în Dumnezeu, mii de oameni, stârnind o revoltă generală care ar fi dus la un război de eliberare de sub regimul comunist. Iată de ce acești partizani erau așa de periculoși în ochii regimului comunist.

Mi-amintesc de grupul de rezistența al celor din Munții Făgăraș care n-au fost prinși decât după șapte ani de zile, deși munții erau împânziți de militari, și toată atenția se concetra în această zonă. Rezistența acestor oameni a început să nască legende nu numai în satele din împrejurimi, ci chiar și în mijlocul soldaților care-i căutau, temându-se toți că au în față adversari redutabili. În realitate acei oameni erau bărbați simpli, dar întăriți de credința în Dumnezeu și de fiorul mărturisirii Adevărului și al apărării neamului.

Ce vreau să vă spun e faptul că exemplul de moralitate a câțiva zeci de oameni putea aprinde curajul în sufletele a sute de mii de oameni. Acele grupuri de rezistență nu s-au gândit: „Ce rost are să stăm noi împotriva hoților și dușmanilor neamului că oricum ne vor prinde?”, ci gândeau în felul următor: La început erau convinși că plecând în munți, li se vor alătura mulți și împreună vor învinge. Pe parcurs când vedeau că sunt puțini și nu pot face față adeversarului își dădeau seama că e posibil să piardă această luptă, dar totuși își mai păstrau speranțe. Cu trecerea timpului erau covinși că vor muri, văzând camarazi de-ai lor trădați, arestați și împușcați în lupte, însă le mai rămânea un lucru pe care nimeni nu îl va putea niciodată lua de la ei: datoria. Erau împăcați și bucuroși sufletește că au făcut ceea ce trebuiau să facă pentru neamul și țara lor.

Faptele lor, deși n-au distrus fizic inamicul din fața lor, au născut setea de demnitate și curaj în conaționalii lor, în copiii care aflau despre ei, în tinerii care n-au valori.

Acum câteva zile, fiind prezenți la un seminar legat de mărturisitorii din temnițele comuniste, a fost invitat și un fost deținut politic, care a făcut șase ani de închisoare și el ne zicea: „Nu faceți niciun compromis niciodată, indiferent unde ați fi și orice ați face. Altfel o să vă pară rău mai târziu. E mare lucru să ai conștiința curată la bătrânețe”.

Ce rost are să fii demn de unul singur?

Răspunsul îl dă chiar Hristos Domnul, părăsit de toți pe cruce, deși cu câteva zile înainte era așa de iubit în popor și toți veneau la El.

Iisus, singur pe cruce, refuză să judece, să se răzbune și nu face niciun păcat, ba mai mult, se roagă pentru dușmanii Săi. Aparent, moartea Lui pe cruce a fost o mare înfrângere, însă în realitate Iisus Hristos învie sufletele unei lumi întregi, omorând moartea, distrugând lucrarea diavolului și mântuind întreaga omenire. În spatele unei aparente slăbiciuni se întâmpla cea mai mare minune a lumii de la facere până în acel moment.

Așa e și în viață, deși pe moment nu pare a merita să fii demn, corect, cinstit, sincer, iubitor, iertător și împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu, pe viitor vei vedea cum gestul tău te-a întărit pe tine în Adevăr și ți-a dat putere ca la o viitoare ispită să fii și mai convins să alegi binele, dar în același timp a fost un puternic exemplu celor din jurul tău, care având și ei chipului lui Dumnezeu în suflet, având Adevărul în inimă, se vor alătura ție.

Fii tu singurul cinstit între 10.000 de hoți și vei vedea cum în timp mulți îți vor urma exemplul.

Fii tu singura fecioară între 1000 de desfrânate și vei vedea cum multe din ele îți vor râvni curăția.

Fii singurul care postește între 100 care mănâncă de dulce, și vei vedea cum vor aprecia mai mult mâncare ta, decât cea din fața lor.

Fii tu unicul care se smerește între cei zece prieteni ai tăi și vei vedea cum te vor iubi mai mult decât pe ceilalți.

De ai fi singurul care împlinește dreptatea în lumea aceasta, nu uita niciodată că n-a fost în zadar, ci asemenea lui Noe, vei fi pus ca exemplu pentru regenerarea morală a întregii lumii.

Reforma oricărei familii, comunități, societăți, oricărei țări, începe de la mine, nu de la ceilalți.

„Dobândește pacea inimii șii mi de oameni în jurul tău se vor mântui.” (Sfântul Serafim de Sarov)..

doamne ajuta.

Vreau în acest articol să vă împărtășesc din experiența mea câteva gânduri asupra puterii exemplului propriu. Veți vedea cum doar o singură persoană poate schimba mentalitatea unei comunități.

Auzim destul de des faptul că statul nu face, nu drege, nu creează condiții pentru muncă, nu crează un cadrul legislativ corespunzător pentru nu știu ce afaceri sau oportunități, nu ajută tinerii, nu reformează nu știu ce sistem, și așa mai departe. În parte este adevărat, dar nu trebuie să așteptăm reforma doar din partea statului ci trebuie să punem și noi osul la muncă. De fapt, noi suntem statul, pentru că în instituțiile statului ne perindăm tot noi, cetățenii români, și avem și noi responsabiltiatea de a îmbunătăți societatea în care trăim.

Ca să nu divaghez prea mult, voi merge pe un caz concret din care putem înțelege cum se pot schimba lucrurile. Din start îmi cer iertare pentru faptul că trebuie să divulg o faptă personală, pentru a exemplifica, e singurul mod prin care pot argumenta convingător puterea exemplului propriu.

Eu și familia mea ne-am mutat în acest bloc de aproape trei ani de zile și nu mai îmi aduc aminte când, dar știu ca la un moment dat am început să observ la intrarea în scară hârtii pe jos... de fapt pliante publicitare neîndrăgite de locatari și aruncate pe scară. Mi s-a părut urât să stăm în mizeria asta și orice om care calcă la noi în bloc să fie întâmpinat în acest mod. Am hotărât să le adun și să le duc în casă la coșul de gunoi.

Peste câteva zile iarăși se întâmpla același lucru... pliante pe jos aruncate la întâmplare. Le iau iar. Peste o săptămână iarăși. Peste o lună la fel și tot așa. Cred că a trecut mai mult de un an de când adun hârtiile de pe jos, deși uneori mi se părea inutil.

Ce vreau să vă spun este că de atunci și până astăzi lucrurile s-au schimbat și oamenii aruncă din ce în ce mai puține hârtii pe jos, dar știți de ce? În primul rând vă asigur că în majoritatea cazurilor nu m-a văzut nimeni adunând hârtiile, însă au văzut că pe scară este curățenie și le-a fost rușine să fie primii care aruncă.

Nu vi s-a întâmplat să vreți să aruncați ceva în natură și să vă uitați în jur și să vedeți dacă a mai aruncat cineva ceva acolo, ca să știți dacă "puteți" arunca și voi?

Pe baza acestui principiu psihologic, al turmei: „dacă alții au făcut înaintea mea înseamnă că e moral, și pot face și eu” au acționat și vecinii mei, care văzând că nu prea se mai aruncă hărtii pe jos, nu mai aruncă nici ei.

Mare mi-a fost mirarea să văd că ieri un sul de pliante mototolite erau puse sus lângă cutiile poștale. Probabil cineva, de rușine să le arunce jos, le-a pus acolo.

Știu, ați putea spune: „Există femeie de servici, să-și facă treaba!” dar femeia vine dimineața, pliantele vin pe la prânz și ajung pe jos după-amiază, iar până a doua zi stăm în mizerie.

Sincer, nu știu dacă au mai fost și alți vecini care au adunat pliante de pe jos, e foarte posibil, oricum tot ce știu este că astăzi în scara noastră se aruncă foarte rar plinate pe jos, fiind o scară curată, luminată și frumos mirositoare, ba chiar cu două icoane care te întâmpină la intrare.

Au fost zile când mi-era lene să le adun, sau aveam mâinile pline, însă mă sileam să fac asta. Au fost și cazuri când nu le-am luat, însă am încercat să fiu consecvent dorinței mele de a se păstra scara curată.

Apropo de asta, finul meu Viorel, era în Istanbul la o terasă amenajată pe trotuar, pe unde treceau foarte mulți oameni, și a scăpat jos un ambalaj de sandwich pe care a hotărât să-l ridice după ce va termina de mâncat. Ce credeți că s-a întâmplat? Un bărbat s-a oprit, i-a luat ambalajul și l-a aruncat la coș, fără să-i spună nimic. Ce faptă frumoasă! Nu l-a admonestat în niciun fel ci pur și simplu i-a dat un exemplu de decență și bună purtare. Vă dați seama ce rușinat s-a simțit Viorel.

Democratic, ar fi trebuit să ne întâlnim toți locatarii, să avem ședință și să ne anunțăm unii pe alții că nu e frumos să aruncăm pliante pe jos. Însă nu știm dacă la ședință ar fi participat toți locatarii ci doar reprezentații familiilor... și în plus de asta nu știm dacă toți ar fi fost la fel de consecvenți. E posibil ca ședința să fi rezolvat situația, însă nu cred că e o soluție mai bună decât a curăți fiecare scara când trece.

Totuși, cu cât este comunitatea mai mare cu atât este mai greu să anunți și să impui anumite comportamente morale. Prin extensie, gândiți-vă că defapt asta sunt legile statului pentru noi cetățenii țării: reguli morale prin care noi trebuie să conviețuim în pace și iubire fără a aduce suferință nimănui. Însă câți dintre noi respectăm în totalitate legile? (desigur, vorbim de toate legile care nu încalcă poruncile lui Dumnezeu)

Iată de ce exemplul propriu este mai puternic decât o lege, decât un tribunal care condamnă și împarte pedepse.

Exemplul propriu nu jignește pe nimeni, nu acuză, și nu se laudă cu fapta sa. Cine face binele face asta din convingere și nu împins de la spate.

Așa putem schimba comunitatea în care trăim, fie ea familie, loc de muncă, asociație, instituție, societate, etc.

Așa a rânduit Dumnezeu ca noi oamenii să fim mai impulsionați în a face binele de exemplul aproapelui nostru, decât de reguli și porunci.

Iată de ce este important să fim oameni morali, pentru că noi suntem cei care întrupăm standardele moralității în comunitatea în care activăm.

Prin urmare orice reformă are la bază schimbarea noastră proprie și prin noi a ”sistemului” și nicidecum invers. Cine așteptă schimbarea ”sistemului” pentru a se schimba el însuși, acela nu caută sincer schimbarea ci caută îndreptățire pentru păcatele sale.

Dacă sunteți nemulțumiți de țara în care trăiți, gândiți-vă că o mică parte din vină aveți și voi, nu doar ceilalți!

„Reforma” sufletească la care ne îndeamnă Hristos Domnul are la bază pocăința, adică exact conștientizarea greșelilor noastre și a zonelor in care n-am făcut destul pentru aproapele nostru.

Reforma oricărei comunități are la bază schimbarea noastră personală, pocăința, și faptele bune...

doamne ajuta.

Românii nu trebuie să caute în istoria altor popoare modele pentru a vedea cum trebuie condusă bine o ţară. De altfel, e şi greu, ca să nu zic riscant, să faci asemenea importuri. Pentru că specificul unui popor sau al unei civilizaţii e determinat de o mulţime de factori naturali, instituţionali, legislativi şi, nu în ultimul rând, religioşi, factori care diferă sensibil de la o ţară la alta, cel puţin în Europa. Pentru noi rămâne suficientă oprirea fie şi asupra unui singur model autohton de guvernare, care a sintetizat grandios experienţa politică şi militară, morală şi religioasă a lumii în care a trăit domnitorul Neagoe Basarab.

De la urcarea lui Neagoe pe tronul Ţării Româneşti s-au împlinit anul acesta 500 de ani, iar canonizarea sa de Biserica noastră a avut loc în anul 2008, cu zi de prăznuire în 26 septembrie.

Desigur, nu se pune în articolul de faţă problema întoarcerii la organizarea statală a Ţărilor Române din a doua jumătate a mileniului trecut, ci de a vedea concepţia unui om de stat şi de cultură excepţional, chiar dacă medieval, vizavi de supuşii săi şi de conducătorul lor.

"Toată lumea stă înaintea lui Dumnezeu ca o picătură ce atârnă pe streaşină", îl citează domnitorul Basarab pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Atunci când vrea să vorbească despre puterea conducătorului politic, Neagoe Basarab se întoarce la finitudinea condiţiei umane. Începe aşadar cu sfârşitul pământesc al omului, ca nu cumva domnul, stăpânitor vremelnic, să fie furat de măreţia pe care i-o conferă funcţia sa în stat. Iată ce îndeamnă în partea I a Învăţăturilor către fiul său Teodosie marele domnitor: "Câţi aveţi în mână cârmuire şi putere asupra oştenilor (supuşilor, n.n.) priviţi în morminte şi temeţi-vă de Dumnezeu şi vă cutremuraţi; (…) veniţi să vedeţi acolo – cel ce a fost odată împărat, vezi-l numai oase, vezi-i cumplita înfăţişare şi spune: Care este împărat? Care oştean? Care este domn? Sau care sărac? Care tânăr? Care bătrân? Care arap? Care frumos la înfăţişare? Oare nu vei spune: Nu sunt toate praf, nu sunt toate fum? Unde este omul cel plin de vise? Iată, este ţărână, căci tot ţărână a fost!"

Cine ignoră acest fapt şi se nevoieşte să dobândească peste măsură putere şi să adune avere multă şi-a pierdut mintea

"Spre deosebire de Machiavelli care trăise în umbra principilor, scrie profesorul Dan Zamfirescu în studiul său dedicat lui Neagoe Basarab şi culturii româneşti din epoca Renaşterii, autorul Învăţăturilor către fiul Theodosie este Principele şi vorbeşte ca atare. Ceea ce impresionează la domnitorul român este, aşadar, arta cuceririi sufletelor. Grija pentru sufletul omului, pentru inima lui, pentru demnitatea lui ne uimeşte pe noi, cei de azi, şi ar trebui să dea de gândit celor ce conduc un popor: "Căci inima omenească este ca şi sticla; dacă se sfărâmă sticla, nimeni nu mai poate s-o dreagă"."

"Înţelepciunea şi sfatul, şi toată tăria noastră sunt numai de la Unul Dumnezeu…"

Omul cu nevoile sale este centrul cugetării religioase, morale şi politice a domnului. Iar raportul acestuia cu Dumnezeu este astfel realizat încât nimic din credinţa creştină nu-i apare ca piedică în calea manifestării sale, ci dimpotrivă, legătura lui cu Dumnezeu exprimă mijlocul suprem al împlinirii omenităţii sale.

Ceea ce impresionează pe oricine parcurge Învăţăturile lui Neagoe Basarab – afirmă profesorul Zamfirescu – este credinţa în puterea pe care o conferă celui ce optează pentru ele: valorile creştine şi valorile etern-omeneşti: binele, dreptatea, adevărul, respectul pentru om şi demnitatea lui.

Pentru Neagoe Basarab, acestea nu sunt, cum vor deveni pentru lumea modernă, impedimente sau iluzii de care un politician "realist" nu trebuie să se împiedice: "Fătul meu, eu te voi învăţa de unde este înţelepciunea şi sfatul, şi toată tăria noastră care sunt în această lume: numai de la Unul Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, care a fost şi fiul Fecioarei. Că eu, fătul meu, când vreau să fac vreun lucru înţelept sau vreo vitejie, sau fie şi vreo supunere, întotdeauna cer să-mi fie întărire Dumnezeu şi preacurata lui Maică".

Luând modelul împăratului Alexandru cel Mare, care i-a răspuns lui Aristotel că "prin trei lucruri a biruit lumea toată, întâi cu cuvântul adevărat, al doilea cu judecata dreaptă, al treilea cu mâna întinsă, căci n-a strâns avuţie, ci a miluit slugile şi oştenii", domnitorul român adaugă şi credinţa în Hristos: "Din fire fiind creştini, se cuvine să îndeplinim aceste trei lucruri (enumerate mai sus, n.n.) şi încă să mai adăugaţi fapte bune, pe care le iubeşte Dumnezeu. Iar El va înălţa numele voastre cu slavă în viaţa aceasta, şi nu numai în viaţa aceasta, ci şi în împărăţia cerească va odihni sufletele voastre, împreună cu cei drepţi".

Omenia – valoare politică şi morală supremă

Umanismului apusean pe care-l găsim în forma lui cea mai reprezentativă în operele lui Erasmus de Rotterdam şi Machiavelli, Neagoe Basarab nu-i opune – afirmă profesorul Zamfirescu –, ci-i juxtapune omenia românească în chip de valoare politică şi morală supremă. "Omul este ca şi porumbelul: unde află porumbelul hrană multă, acolo şi fuge. Aşa este şi omul: unde află un domn bun şi darnic, cu avuţie, acolo se adună oamenii să se hrănească. De aceea, te sfătuiesc fiul meu, mai întâi să nu uiţi niciodată frica lui Dumnezeu, pentru că frica lui Dumnezeu este mumă tuturor binefacerilor şi îndreptărilor."

Echilibrul pe care ca domnitor e necesar să-l păstreze între cei conduşi dezvăluie cititorului Învăţăturilor lui Neagoe un caracter puternic, ferm, dar în acelaşi timp de o atenţie şi delicateţe pentru fiinţa umană, lucru pe care nu-l găsim nici la Erasmus de Rotterdam în opera Educaţia unui principe creştin.

"Şi pe tine te-a ales Dumnezeu – îi scrie Neagoe fiului său –, ca să te cunoască toţi că tu eşti ales de Dumnezeu să le fii lor stăpân şi păstor bun, ca să paşti turma lui Hristos fără părtinire. De aceea şi tu, dacă eşti vrednic, încă rânduieşte-ţi turma, ca să nu fie unii graşi, iar alţii să moară de foame, ci să măsori tuturor la fel, fiecăruia după lucrul său şi fiecăruia după cum îi este slujba, aşa să-i fie şi dulceaţa."

Sfântul Neagoe Basarab a reuşit să definească – subliniază Dan Zamfirescu – pentru întâia oară omul politic român în ipostaza sa ideală, aşa cum se făurise în creuzetul unei frământate istorii, şi cum fusese întruchipat de câteva figuri monumentale ce deţinuseră prim planul scenei politice şi militare a Europei Centrale şi Sud-Estice Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare.

Dintre acestea, ultima îi fusese contemporană lui Neagoe şi în lumina ei se născuse şi crescuse până la vârsta deplinei bărbăţii.

Dacă pentru omul antic morala şi politica nu se separau niciodată, între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Concepţia occidentală, aşa cum apare la Machiavelli, în care politica este total separată de alte categorii, deoarece ea scapă moralei, s-a dovedit catastrofală. Avea să o consemneze şi Montesquieu în lucrarea sa, "Scrisorile persane": "Suveranul, curtenii şi un mic număr de persoane particulare stăpânesc toate bogăţiile, în timp ce toţi ceilalţi gem, trăind într-o cumplită mizerie". "Politica fără morală ne-a condus la dezastrele secolului al XX-lea. În consecinţă, legătura dintre morală şi politică va fi cheia secolului al XXI-lea", scria filosoful şi jurnalistul francez Jean François Revel

(Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică, Ediţia din data de 9 decembrie 2012, apărut sub semnătura lui Augustin Păunoiu)

Sursa: basilica.ro

Iubiții mei, oamenii, azi, au o problemă evidentă cu…iertarea.

Nu vor să fie iertați când le e bine…ci numai când le e rău.

Când nu mai au un punct de sprijin…când nu mai văd nicio licărire de speranță la orizont…izbucnește în ei dorința de a-și cere iertare.

O dorință fremătătoare, dureroasă, care nu-și mai găsește cuvintele…

Și asta, pentru că știu ei ce știu: bătrânețea și moartea e un chin de unul singur…

Numai că iertarea e bună, e foarte bună, la tinerețe, e ca apa pentru plante la tinerețe…și nu la bătrânețe…când iertarea e mai mult împăcare și mai puțin asceză…

Căci iertarea e bună când trebuie să rodești și nu când trebuie să mori.

Și vorbesc aici de iertarea…primită de la Dumnezeu și apoi de iertarea între noi, oamenii…

Avem nevoie, ca de apă, ca de aer, ca de puls…la tinerețe…de iertare…

Pentru că atunci trebuie să ne decidem de care parte…ne situăm: de partea lui Dumnezeu…sau de partea morții…

 

Iar a te situa departe…de Dumnezeu…înseamnă a te arunca în hău…

Mai devreme sau mai târziu vom înțelege cu toții importanța alegerii din vreme…

Pentru că ea, alegerea de a ne curăți viața de patimi înseamnă lupta continuă pentru verticalitate.

Și Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17] teoretizează tocmai lipsa verticalității, adică cocoșarea pe care o aduc patimile…

Iar dacă stăm bine, cu pocăință și ne analizăm, vedem că toți suferim de cocoșare…

Suntem niște bătrâni anchilozați de mici…pentru că suntem experți în rele, adică în lucrurile care ne gârbovesc/ ne aduc de spate.

Iar Lc. 13, 11 ne dă dreptate în privința gârbovirii spirituale…pentru că ea e produsă de un pnevma astenias/ duh de neputință…

Pentru că răul nostru, răul care devine propria noastră stare existențială, e conlucrare cu demonii.

Și de aceea duhul/ demonul…demonii cu care conlucrăm sinucigaș de bine…sunt cei care ne gârbovesc/ ne cocoșează prin iradierea lor…pe măsură ce noi credem că păcatul e „un mod de parvenire”…sau „de maturizare personală”.

Dacă nu ați văzut oameni alergând cu ochii după bani…sau după prețuri…sau după a se poza cu cei care cred ei că „îi ridică” în ochii celorlalți…n-ați văzut cocoșații de top ai lumii noastre.

Sunt printre noi…suntem noi…oricare dintre noi…care preferăm neiertarea lui Dumnezeu în locul…iertării Lui.

Și noi, cei care greșim pe fiecare zi, avem nevoie continuu de iertarea Lui…

Știu: e „o problemă imensă” dacă ai conștiința păcătoșeniei proprii!

Pentru că cei din Biserica ta, unde te duci tu la slujbe…te iau la ochi dacă te spovedești și te împărtășești des.

„Ce păcate o fi având fata asta?! Dar ce stă băiatul ăsta atâtea minute la spovedanie?!”

Pentru că pe ei, de mult…sau niciodată nu i-a interesat împăcarea…

Dar pe dumneavoastră, dacă harul lui Dumnezeu v-a luminat despre importanța absolută a împăcării în viața dumneavoastră…să nu luați aminte la zgomotul de fond…ci să doriți des, foarte des…și să vă rugați, și să vă spovediți și să vă împărtășiți.

Pentru că de aici…din întâlnirea sacramentală cu Dumnezeu, de la întâlnirea cu El prin har și prin împărtășire…vine dezlegarea/ iertarea/ verticalizarea dumneavoastră.

De la Lc. 13, 12 înțelegem că iertarea păcatelor și vindecarea sufletească și trupească sunt amândouă dezlegare de astenie/ de neputință.

Ne despărțim interior de păcate și de boală…

Și a dezlegată-o, se spune, în Lc. 13, 13: punându-Și prea sfintele Sale mâini peste ea.

De aici noi, când dăm iertarea păcatelor la Sfânta Spovedanie, o dăm pe capul dumneavoastră…pentru că capul e cel care conduce toate mădularele.

Și dacă alegerile noastre sunt proaste, sunt păcate…adică sunt non-alegeri…atunci alegem să ne gârbovim ființa…să ne facem tot mai lași, tot mai corupți, tot mai pământești.

Căci ce înseamnă…să nu ai cuvânt?

Ce înseamnă să nu fii…vertical?

Înseamnă să nu urmărești niciodată să îți ții cuvântul, să nu faci lucruri frumoase…ci întotdeauna să promiți mincinos, să ne înșeli așteptările…pentru că tu însuți nu ai așteptări bune de la tine.

Și asta e canalia/ pramatia/ pușlamaua: cel care promite, înșală, face rele…cu bună știință.

Care face din propria sa capacitate lucrativă…o unealtă îndreptată spre rău, spre decimarea încrederii în oameni…

Domnul o vindecă de demonizare pe femeie [Lc. 13, 12-13]…de demonizarea cuibărită în ea de…18 ani [Lc. 13, 11]…

6 x 3: 18, adică de trei ori plinătate a răului.

Pentru că demonizarea e întoarcerea binelui spre rău…folosirea darurilor lui Dumnezeu spre rău…pervertirea binelui.

Fapt pentru care, adesea, Sfinții Părinți vorbesc cu îngăduință de omul neștiutor, căruia, dacă îi vestești adevărul îl primește cu inimă simplă/ bucuroasă…dar nu și de cel care pervertește binele, adevărul…de eretic.

Pentru că el lucrează sistematic împotriva adevărului…el știe că face parte dintr-o facțiune religioasă târzie…și nu din Biserica de la început…și de aceea luptă împotriva acesteia…pentru ca „să se îndreptățească pe sine”.

Însă, ca și arhisinagogos-ul/ întâiul sinagogii de la Lc. 13, 14, cel care încearcă, în mod absurd, „să se îndreptățească pe sine”…în fața evidenței…adică cel care neagă evidența cu arme părut-ale-adevărului se face de rușine în fața judecății lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu a lăsat în lume o singură Biserică: Biserica ce vine în mod neîntrerupt de la Sfinții Săi Apostoli…și e mereu cu acea Biserică și nu a părăsit-o niciodată…și nu cu pseudo-bisericile târzii.

Iar Biserica Lui, cea condusă de El, dă lumii viață, viață dumnezeiască…și nu o ideologie updatată timpului.

Așa cum vedem că face Domnul, în Lc. 13, 16, când o scapă pe femeie de legătura Satanei…și nu acceptă moralismul-antiuman al mai-marelui sinagogii.

Pentru că acela considera sâmbăta o zi…goală de bucurie…atâta timp cât socotea că Dumnezeu nu poate să facă minuni sâmbăta.

Și Domnul îl duce pe falsul moralist la bou și la asin [Lc. 13, 15], adică la viața ca necesitate…spunându-i și spunându-ne că nu putem trăi nicio clipă…fără Viața noastră, fără harul Său, fără minunile Lui în viața noastră…darămite o zi…

Și că atunci când vrei să te împotrivești vindecării, iertării, sfințirii oamenilor…ești inuman cu ei…

Pentru că oamenii au nevoie de iertarea lui Dumnezeu ca de propriul lor sânge, ca de propria lor răsuflare, ca de viața lor…

Însă pentru ca să conștientizezi importanța iertării Lui…adică a vieții în har…trebuie să primești iertarea Lui…și să te nevoiești zilnic pentru a sta în iertarea/ în slava Lui.

Iar dacă iertarea lui Dumnezeu vine prin mâinile acestea, de carne, ale preoților și ale ierarhilor Lui…unde, în altă parte, trebuie să alergăm, decât spre ele?

Și care alta e Biserica Lui, decât aceea care ne iartă și ne sfințește pe noi în mod deplin?

Și când ne împărtășim cu Hristos euharistic, când bem din Agheasma Lui, când sărutăm Sfintele Moaște umplute de El cu har, când simțim slava Lui, din destul, în Biserica Sa, în Biserica Ortodoxă, atunci știm că suntem acasă…dar că suntem netrebnici, foarte netrebnici de măreția slavei Lui…

Au căzut de rușine/ s-au simțit umiliți, în orgoliul lor, cei care stăteau împotriva Lui [Lc. 13, 17]…

Pentru că El dădea viață…dezlega de patimi…îi alunga pe demoni din oameni.

Adică era foarte pozitiv în viața lor…și nu le ținea doar predici.

Și mulți dintre ortodocși, care sunt amăgiți, într-un fel sau altul, și se duc prin casele „de rugăciune” ale neoprotestanților…vin apoi, când conștientizează căderea lor…și ne spun, la Spovedanie…cum au simțit golul duhovnicesc al acestora…în mijlocul vorbăriei lor continue…

Pentru că vorbirea predicatorială/ omilia/ predica trebuie să te ducă la Sfintele Taine.

Dar dacă nu au har, nu au Taine, nu au sfințenie în pseudo-bisericile lor, pentru că nu vin de la Hristos ci de la niște rătăciți obscuri ai istoriei…unde să te ducă?!

Însă Tainele Bisericii te duc la Dumnezeul nostru treimic, la Făcătorul cerului și al pământului.

Sfinții Părinți te duc la același Dumnezeu, Care există din veci și până în veci.

Întreaga creație, privită duhovnicește, vorbește despre măreția frumuseții și a înțelepciunii aceluiași Dumnezeu treimic, Care e Dumnezeul nostru, al tuturor.

Și dacă studiezi cosmosul, omul, viața, istoria…nu te rușinezi de Dumnezeu…pentru că Îl vei simți, peste tot, în marea Sa bunătate și iubire.

Numai dacă nu studiezi, dacă stai prost cu știința…și foarte bine cu lenea…ai o poziție exclusivistă…nu te interesează alții…ci te mulțumești cu propria ta obtuzitate.

Dar dacă vrei mai mult pe fiecare zi…atunci vrei să Îl cunoști pe Dumnezeu și să îi înțelegi pe oameni.

Și să ne dea Dumnezeu, tuturor, darul de a-L căuta și a-L cunoaște pe El în Biserica Sa, în întreaga istorie și creație…și pe oamenii Lui! Pentru că de aici vine viața, bucuria și împlinirea noastră de acum și veșnică. Amin!..

Învățăm a fi creștini în fiecare zi de la aproapele nostru

Mi-am dat seama că oricât am încerca să definim ce înseamnă să fi un creştin adevărat nu o să reuşim…pentru că a fi creştin învăţăm de la aproapele nostru în fiecare zi, la fel cum învăţăm în fiecare zi să ne adaptăm la condiţiile de viaţă. Chiar dacă la foarte scurt timp după naştere suntem botezaţi şi mergem des la biserică, totuşi trebuie să învăţăm să fim creştini, pentru că Dumnezeu nu ne programează prin Botez să facem binele ci ne dă pe Duhul Sfânt ca împreună cu El să învățăm ce e folositor sufletului și ce nu.

Deşi nu am avut prilejul să-l cunosc pe IPS Bartolomeu, sau să ascult pe viu predicile sale, totuşi îl simt aproape prin cuvintele de învăţătură, prin cărţile care ni le-a lăsat…dar cel mai aproape îl simt prin oamenii care i-au fost aproape şi care îi duc mai departe felul de a fi, învăţăturile şi amintirea. De fiecare dată când vin în Cluj, undeva în adâncul sufletului mă aştept să îl văd pe Înaltu’, pe stradă, să fiu şi eu parte la serile duhovniceşti în care catedrala se umplea de tineri, fiecare regăsindu-se în ceva ce predica dansul.

Şi parcă simţeam un gust amar când nu-l găsesc nicăieri…dar săptămâna aceasta mi-am dat seama că, deşi el e lângă Dumnezeu, totuşi e foarte prezent printre noi prin faptul că a fost un creştin adevărat şi a reuşit să transmită asta şi apropiaţilor săi. În orice împrejurare IPS Bartolomeu l-a mărturisit pe Hristos fără sfială, fără jumătăţi de măsură…chiar dacă asta a însemnat şi suferinţă în temniţele comuniste. Săptămâna aceasta când l-am auzit pe pr. prof. Constantin Necula predicând în catedrala am avut senzaţia că trăiesc o seară duhovnicească ca şi acelea care le ţinea IPS Bartolomeu.

Am învăţat:

1. Că bogatul nemilostiv încearcă să negocieze chiar cu Avraam, în speranţa că dacă lasă fiecare de la el câte puţin îşi poate îmbunătăţi starea, dar la Dumnezeu nu merge cu afaceri.

2. Ca oricând putem găsi pe cineva care are nevoie de ajutorul nostru şi astfel ne facem aproapele lui; că tot timpul trebuie să căutăm să ne facem cât mai mulţi „apropiați” şi că şi noi avem nevoie ca cineva să se facă aproapele nostru.

3. Că poţi să pierzi pe cineva drag şi totuşi să ai zâmbetul pe buze şi să vorbeşti altora despre iubire şi aproapele.

4. Că trebuie să lăsăm orgoliul la o parte şi să îi îmbrăţişăm pe părinţi şi apropiaţi şi să le spunem lucruri frumoase cât sunt încă în viaţă, nici cei mai în vârstă nu sunt scutiţi de a face asta, ba chiar sunt îndemnaţi la acest lucru.

5. Că suntem „turma cea cuvântătoare” şi că atunci când venim la biserica ar trebui să facem cunoştinţă unii cu alţii, să ne strângem mâna şi să ne privim în ochi, nu să intrăm ca o „turmă necuvântătoare într-un staul”.

6. Că a fi singur la părinţi are mai mult dezavantaje decât avantaje.

7. Că dacă Dumnezeu poate încăpea într-un om, cel rău, fiind mult mai mic poate încăpea şi el în oameni şi că unii îl lasă să intre şi să-i schimbe, făcându-şi rău în primul rând lor şi apoi celor din jur, dar că şi de la ei avem de învăţat şi trebuie să ne rugăm pentru ei

8. Că trebuie să te supui mai-marelui, chiar dacă nu îl îndrăgeşti, dar cred că şi asta ne ajută să învăţăm să fim creştini.

9. Că un preot adevărat poate asculta problemele multor oameni şi totuşi să te primească cu răbdare şi să îţi răspundă cu blândeţe la întrebări care te dor foarte tare în adâncul sufletului.

Sper să învăţăm în fiecare zi câte puţin din ce înseamnă să fim creştini, iar la sfârşitul vieţii să fim împliniţi că ne-am bucurat şi de viaţa această scurtă, dar cu folos…!

doamne ajuta.

Pr. Vasile Gavrilă - despre folosul duhovnicesc al Sfintei Taine a Cununiei

Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2011 a fost “Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română”. De aceea, în cele ce urmează, Părintele Vasile Gavrilă - Parohul Bisericii “Sfântul Nicolae” - Paraclis universitar din capitală, autorul unei teze de doctorat despre Taina Cununiei, ne vorbeşte despre ce înseamnă Taina Nunţii, despre prima Cununie, despre modelul ce stă la baza acestei taine, dar şi despre sensul şi scopul final ale Căsătoriei. De asemenea, Părintele Vasile Gavrilă – care este şi coordonatorul spiritual şi părintele sau îndrumătorul duhovnicesc al ASCOR, ne vorbeşte despre criza familiei de astăzi, dar şi despre modalităţile prin care putem salva instituţia familiei.

- Preacucernice Părinte Vasile Gavrilă, de ce Căsătoria este o Taină, Taina Nunţii?

- Căsătoria este taină pentru că angajează o comunitate şi o comuniune de persoane. Aşadar, nu este o lucrare simplă şi pur omenească, ci angajează o comuniune de persoane, şi anume: persoanele Preasfintei Treimi şi persoanele celor care se unesc pentru totdeauna în Iisus Hristos, mirele şi mireasa. Şi atât timp cât Preasfânta Treime este o taină, atât timp cât omul este o taină, cele ce se împlinesc în Iisus Hristos cu omul devin taine.

Deci, unirea celor doi, a mirelui şi miresei, în Iisus Hristos nu se poate face, nu se poate împlini decât numai într-o taină. Mai mult decât atât, aşa cum se exprimă Sfântul Ignatie Teoforul, unul dintre primii mari părinţi ai Bisericii, “iar noi ne unim nu doar după trup, ci în Hristos”; şi ceea ce se uneşte în Iisus Hristos devine taină. Cu alte cuvinte, pe de o parte, ascunde taina lui Dumnezeu cu omul, întâlnirea omului cu Dumnezeu şi, pe de altă parte, ascunde “nepătrunsul” întâlnirii mirelui cu mireasa, care se împlinesc în Iisus Hristos. (De)sigur, este una din cele şapte taine ale Bisericii, şi toate tainele lui Dumnezeu în Biserică definesc tainicul întâlnirii omului cu Dumnezeu.

- Preacucernice Părinte, dragostea dintre mire şi mireasă şi acordul lor comun sunt suficiente pentru a deveni Căsătoria Taină? De ce mai este nevoie?

- Dragostea dintre mire şi mireasă este condiţie sine qua non, foarte clar şi limpede, pentru că ei se unesc în iubire, cum, de altfel, condiţie pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu este tot iubirea. Deci este condiţie absolut necesară, însă dragostea nu este suficientă nici numai pentru unirea lor, nu doar pentru a deveni taină. De ce? Pentru că dragostea lor este finită, este redusă şi ca să se unească desăvârşit este nevoie de dragostea lui Dumnezeu, care transformă dragostea, iubirea aceasta dintre noi, oamenii, într-o iubire infinită.

Dar, mai mult, pentru a deveni taină, este nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu. Că, de fapt, ce este în afara slujbei, în afara Tainei din Biserică, unirea celor doi, nu numai că nu este taină, este păcat. Şi de ce este păcat că se face fără acordul, învoiala şi binecuvântarea lui Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu este cel care a creat toate, Dumnezeu este Cel care proniază toate şi, deci, în cosmosul acesta, toate trebuie făcute cu binecuvântarea lui Dumnezeu ca să fie bune. Că aşa se spune, că “l-a făcut Dumnezeu pe om şi toată creaţia, erau bune foarte”. Şi atunci, ca să fie bună foarte, unirea dintre mire şi mireasă trebuie să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu.

- Cina la care se desăvârşeşte timpul, Taina Sfintei Cununii, este Taina care intră cel mai mult în tangenţă cu viaţa creştinilor. De ce?

- Din foarte multe motive. Întâi de toate, pentru că aici îşi are omul originea şi obârşia, aici se naşte omul. Apoi, Taina Cununiei este taina care ne defineşte pe noi ca persoane încă din naşterea noastră. În familie ne naştem, în familie ne naştem viaţa în Iisus Hristos, adică devenim creştini, în familie creştem, în familie ne desăvârşim şi în familie dobândim mântuirea, pentru că şi cei care nu se căsătoresc, spre exemplu, monahii, şi ei formează o familie, pentru că la rândul lui monahul şi el dă naştere, dar o naştere duhovnicească fiilor lui. Mai mult decât atât, cum să nu intre în tangenţă cu fiecare dintre noi când Iisus Hristos a săvârşit prima minune la Nunta din Cana Galileii?

- De ce acolo?

- Pentru că trebuia restaurată unirea dintre bărbat şi femeie şi să ajungă din nou la statura omului, a lui Adam cel dintâi, care era unul singur. Bărbatul şi femeia se regăsesc în unitatea nezdruncinată şi deci trebuia refăcută comuniunea, unirea, unitatea dintre bărbat şi femeie, ca de aici să se nască omul nou în Iisus Hristos.

- Preacucernice Părinte Vasile, care este modelul ce stă la baza, la temelia Tainei Căsătoriei?

- Avem un model pe care noi îl numim icoană. Deci, căsătoria, cununia, unirea dintre bărbat şi femeie, dintre mire şi mireasă, a fost gândită de Dumnezeu şi împlinită de Dumnezeu având o icoană, un prototip şi, de asemenea, familia, cununia este chemată să devină o icoană şi cum anume? În primul rând, atunci când Dumnezeu a zis “să facem om după chipul şi spre asemănarea noastră”. Şi l-a făcut, spune, bărbat şi femeie, care a fost icoana Tatălui? Fiul. Pentru familie, care a fost icoana pe care a avut-o Dumnezeu? Icoana a fost unirea dintre Hristos şi Biserică ce avea să se împlinească în timp, dar la Dumnezeu aceasta deja exista, era. Dumnezeu vede înainte, pentru că, repet, este în afara timpului şi spaţiului. La Dumnezeu, timpul este un Astăzi continuu. Şi astfel, pentru familie, icoana unirii lui Iisus Hristos cu Biserica devine icoană de împlinit, adică noi, la rândul nostru, trebuie să împlinim icoana aceasta în viaţa noastră, adică o avem şi model. Unirea dintre Iisus Hristos şi Biserică a fost şi prototip, şi pentru noi devine model.

Cum se încheie Apocalipsa? Sau cum se încheie istoria noastră? Se spune în Apocalipsă că din cer coboară Mireasa lui Iisus Hristos, Biserica, gătită de Dumnezeu. Pentru ce? Pentru a se întâlni şi a se uni cu Mirele Iisus Hristos, la cea de-a doua venire a Sa. Şi încă un aspect. Se încheie timpul cu o fericire. Mântuitorul a spus nouă fericiri. În Apocalipsă găsim cea de-a zecea fericire: Fericiţi cei chemaţi la cina Nunţii Mielului! Vedeţi, acolo se împlinesc toate, acolo se desăvârşeşte timpul, în comuniunea de la Cina Nunţii Mielului. Cu cine face Mielul nunta şi Cina? Cu Biserica, cu Mireasa Lui.

- Preacucernice Părinte Vasile Gavrilă, de ce binecuvântarea lui Dumnezeu dată lui Adam şi Evei când i-a aşezat în Rai nu poate fi considerată prima cununie?

- Pentru că trebuia să fie desăvârşită şi nu s-a desăvârşit, ci a ajuns la criză, adică la ruptură, la separare. Şi vine Fiul Lui Dumnezeu să restaureze, şi aceasta o face în taină la Nunta din Cana Galileii, iar acum căsătoria din Vechiul Testament, din Eden, devine taină.

- “Secretul” ieşirii familiei din criză este Căsătoria - ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, se întemeiază, spunea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Mai înţeleg creştinii societăţii moderne sensul adevărat, sensul creştin al căsătoriei?

- Astăzi, lumea înţelege mult prea puţin, chiar şi creştinii înţeleg foarte puţin din sensul creştin al căsătoriei. Din păcate, egoismul, individualismul care fărâmiţează toată societatea, a atins şi Taina Căsătoriei. Mai mult decât atât, duhul acesta secularizant care domină societatea de astăzi atinge foarte puternic căsătoria. Egoismul ne face ca noi să înţelegem căsătoria ca un loc în care să ne împlinim din punct de vedere material, din punct de vedere trupesc şi să ne satisfacem patimile şi pornirile, şi nimic mai mult. Iar în momentul în care cel de lângă mine nu mai corespunde şi nu-l mai pot avea ca un instrument, o unealtă în care eu să-mi rezolv problemele mele egoiste, mă despart de el. Şi ajungem astăzi catastrofal la proporţia de 60-70% din familii care ajung la divorţ. Iar duhul acesta secularist şi secularizant a atins familia în sensul că a încremenit şi încremeneşte familia într-un scop pur terestru. Nu mai are nici o perspectivă duhovnicească, nici o perspectivă a eternităţii.

- În acest context, Părinte Vasile Gavrilă, care sunt soluţiile de salvare a instituţiei familiei? Cum pot face soţii faţă problemelor inerente vremurilor în care trăim?

- Oamenii ajung foarte repede la plictiseală, la banalitate, la tocire. De ce? Pentru faptul că ei nu mai devin noi, unul faţă de celălalt, dar, dacă ne-am hrăni din iubirea lui Iisus Hristos care este infinită, fiecare dintre noi ar deveni infinit şi ar deveni noutate absolută în fiecare zi şi s-ar împărtăşi celuilalt ca o noutate. Mai mult decât atât, dacă simt că eu m-am prăbuşit, dacă eu mă prăbuşesc sub porniri, sub toate acestea, cum mă restaurez, cum mă ridic? Mă ridic în Iisus Hristos. Şi atunci din nou mă înnoiesc prin ceea ce noi numim Tainele Bisericii, prin Taina Spovedaniei, a pocăinţei pe care noi am putea-o numi, ca s-o înţelegem foarte bine, înnoirea minţii, a mentalităţii, a gândirii, a bogăţiei mele spirituale lăuntrice şi interioare.

Iar, în al doilea rând, dacă ne-am hrăni din Iisus Hristos, Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie, am deveni şi noi noutatea absolută cum însuşi Iisus Hristos este. Dacă noi, preoţii, dacă noi, mirii, ne-am raporta numai la acest amănunt fundamental, ne-am raporta la Euharistie, aşa cum Nunta din Cana Galileii este raportată la minunea transformării apei în vin, atunci am salva căsătoria. Şi am salva omenirea, pentru că trebuie să înţelegem: Taina Căsătoriei, Familia, nu este banala “celulă a societăţii” în care ne naştem şi în care creştem, aşa cum a fost ea definită de sociologi, psihologi şi de unii teologi, din păcate. Da, este “celula vie a Bisericii”, a trupului lui Iisus Hristos, pentru că Biserica este trupul tainic al lui Iisus Hristos, este una din celulele lui Iisus Hristos, deci este încorporată în trupul lui Iisus Hristos. Şi dacă vom reuşi să facem lucrul acesta, am salvat căsătoria, am salvat familia şi am salvat şi societatea.

- Părinte Vasile, acestea pot fi îndeplinite de cei apropiaţi de Biserică, care sunt în comuniune cu Biserica lui Iisus Hristos, este evident, dar ce este de făcut în cazul celor care absolutizează relaţia până la idolatrizare, iar “caracterul privat” înlocuieşte dimensiunea eclesială?

Da, într-adevăr, este foarte greu şi dficil, însă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a întrupat, a fost răstignit, s-a jertfit, a murit şi a înviat pentru întregul cosmos. Deci, provocarea este făcută şi pentru ei, chemarea este şi către ei. Va găsi Iisus Hristos, va găsi Dumnezeu o cale prin care să-i aducă. Iar Biserica trebuie să lucreze. Şi cum se va întâmpla? Fie printr-o cercetare, Dumnezeu îi va cerceta, pentru că trebuie să ştim că fiecare dintre noi avem un moment în viaţa noastră precum Pavel pe Drumul Damascului. Fiecare dintre noi are un astfel de strigăt din partea lui Iisus Hristos.

- Însă trebuie să-l audă!

- Da, aşa este. Condiţia este ca omul să audă strigătul lui Iisus Hristos. Mai mult decât atât, pentru că spune Mântuitorul Iisus Hristos, că el n-a venit să judece lumea, ci a venit ca lumea să se mântuiască prin el, Dumnezeu în iubirea lui nemărginită va cuprinde întreaga lume. Dar foarte adevărat, omul trebuie să răspundă. De va fi un glas al lui Dumnezeu, trebuie să fie un glas al Bisericii permanent. De asemenea, trebuie să fie şi o implicare, dar, când am spus că trebuie să fie şi un glas al Bisericii, mă gândesc la întreaga comunitate umană în care acei oameni, acei fii trăiesc mai izolaţi, mai îndepărtaţi. Dar în orice moment trebuie strigat şi trebuie făcut cunoscut sau trebuie făcută bucuria întâlnirii lor cu Iisus Hristos, întâlnirii noastre cu Iisus Hristos, că atunci când oamenii vor descoperi această bucurie se vor îndrăgosti pur şi simplu de Iisus Hristos şi nu-L vor mai părăsi. Aşadar, noi, practic, trebuie să împărtăşim acestea celor care vor să ne asculte şi atunci lumea va fi salvată. Dar altfel, dacă Biserica nu va striga, dacă oamenii nu vor auzi, oamenii vor rămâne, într-adevăr, izolaţi în acest egoism şi individualism deosebit de păgubitor şi, până la urmă, ucigaş, pentru că omul va simţi, chiar şi în iubirea lui egoistă, la un moment dat, un gol spiritual, un gol sufletesc şi el atunci va striga. Biserica trebuie să fie pregătită să răspundă în orice moment. Trebuie să fie deschisă în orice moment al zilei, în orice moment al existenţei ei.

- Pentru că, dacă nu este acolo să răspundă, atunci când Iisus Hristos strigă, cel care aude îşi poate pierde elanul şi entuziasmul.

- Exact, tocmai aici este lucrarea şi aici este menirea păstorilor. Tatăl meu, un om de la ţară, m-a întrebat odată: de ce crezi că duce lumea astăzi lipsă? I-am spus că eu mă gândesc la multe, dar răspunde-mi mata cu gândul matale de om de la ţară. Şi mi-a zis aşa: lumea are astăzi nevoie de păstori. Altfel spus, este nevoie de păstori, este nevoie de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului, în cel mai profund sens al cuvântului. Trebuie să conştientizăm că noi suntem chemaţi să fim părinţii, păstorii, pentru toţi de oriunde ar fi, indiferent în orice zonă ar trăi, în orice stare ar fi.

- Nunta dintre mire şi mireasă, o lucrare a lui Dumnezeu Evanghelia stă la baza tuturor Tainelor Bisericii. Care sunt reperele fundamentale pe care ni le prezintă Evanghelia în ceea ce priveşte Căsătoria?

- Întâi de toate sunt modelul şi lucrarea, prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos la Nunta din Cana Galileii, pentru că la Nunta din Cana Galileii se descoperă sau se împlinesc tainele şi lucrarea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ce avea să le împlinească pentru noi, spre mântuirea noastră. Şi anume: Este prezent Mântuitorul nostru Iisus Hristos cel prin care s-au creat toate. Este prezentă Maica Domnului care simbolizează întreaga Biserică, este Maica noastră a tuturor. La Nunta din Cana Galileii avem vinul euharistic, pentru că apa pe care o transformă Domnul Iisus Hristos în vin este de fapt vinul euharistic care se va împlini în jertfa Mântuitorului Iisus Hristos.

Tot la Nunta din Cana Galileii avem Mirele şi Mireasa, iar mirele este cel în care Iisus Hristos n-a găsit vicleşug. Îi spune lui Natanaiel că mai mari minuni decât aceasta vei vedea, şi spune Evanghelia, “iar în ziua a treia S-a făcut nuntă în Cana Galileii şi au fost chemaţi la nuntă şi Iisus şi ucenicii Săi”. Nu întâmplător, atenţie, în ziua a treia. Când înviază Mântuitorul nostru Iisus Hristos din morţi? În a treia zi. Aşadar, nunta din Cana Galileii este o icoană a întregii lucrări săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos pe pământ pentru mântuirea neamului omenesc. Din acest motiv, prima minune pe care o săvârşeşte Domnul nostru Iisus Hristos are loc aici. De asemenea, tot în Sfânta Evanghelie, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne vorbeşte despre comuniunea sau unirea care a fost pusă de Dumnezeu prin actul creator. Actul creării lui Adam şi Eva, pe care i-a unit, este continuat de Mântuitorul Iisus Hristos acum în Noul Testament, care spune că “ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”.

Aici avem două aspecte fundamentale că Nunta dintre mire şi mireasă nu este o lucrare a omului, ci o lucrare a lui Dumnezeu. Dumnezeu a unit, Dumnezeu a săvârşit, a creat, iar omul, deci umanul, nu trebuie să intervină cu nimic în lucrarea divină, doar trebuie să desăvârşească. Şi, de asemenea, nu avem în Sfânta Evanghelie, dar avem în Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, care creionează practic o icoană a unirii dintre bărbat şi femeie, între mire şi mireasă, în Biserică, a unirii în Biserică şi în care mirele are drept icoană pe Iisus Hristos, mirele Bisericii, iar Biserica are drept icoană Biserica, Mireasa lui Iisus Hristos.

În concluzie, Căsătoria nu este o lucrare simplă şi pur omenească, ci angajează o comuniune de persoane, şi anume: persoanele Preasfintei Treimi şi persoanele celor care se unesc pentru totdeauna în Iisus Hristos, mirele şi mireasa. Şi atât timp cât Preasfânta Treime este o taină, atât timp cât omul este o taină, cele ce se împlinesc în Iisus Hristos cu omul devin taine…”

Despre duhovnicescul folos al săvârşrii Sfintei Taine a Nunţii sau Căsătoriei - în dialog, de suflet ziditor, cu părintele Vasile Gavrilă – Parohul Bisericii “Sfântul Nicolae – Rusă” din centrul Bucureştiului…

doamne ajuta.

"Dacă Maica Domnului şi Domnul Hristos vor veni la dumneavoastră, să îi rugaţi, vă rog, să treacă şi pe la casa mea."

Fulgii mari de zăpadă dansează prin văzduh, acoperind pământul cu un veşmânt de un alb imaculat. Străzile pe care, în urmă cu o jumătate de oră, domina pustietatea, erau acum pline de copilaşii ce, veseli de sosirea zăpezii, au ieşit afară pentru a se bucura de clipa pe care au aşteptat-o vreme îndelungată.

Râsetele colorate devin fundalul muzical al fulgilor de nea care valsează în ritmul căderii lor spre pământul îngheţat şi lipsit de viaţă; doar o fetiţă stătea tăcută într-un colţ, privind întreaga veselie. Ochişorii ei mari şi luminoşi exprimau o uşoară mirare, iar mintea îi era acaparată de următoarele întrebări: de ce atâta fericire? Ce minune aduceau aceşti fulgi de nea?

Un micuţ cristal de apă îi cade pe năsuc…fetiţa ridică ochii şi întinde braţele spre cer. În curând palmele îi sunt acoperite de un strat subţire de steluţe albe şi, ca şi cum atunci ar fi văzut pentru prima dată fulgii de nea, priveşte formele ce se topesc în palmele-i micuţe.

- Maria, vino mai repede, să nu răceşti! Se auzi, brusc, o voce din spate.

Copila îşi întoarce căpuşorul şi îşi priveşte mama. După ce mai admiră încă o dată cerul , se îndreaptă cu paşi repezi spre mămica ei, care o aştepta cu braţele deschise.

- Vino, fetiţa mea! Azi, bunul Dumnezeu ne-a arătat din nou iubirea Sa şi diseara vei putea mânca o supă bună şi caldă.

Ochişorii Mariei erau asupra copiilor zburdalnici.

- Mămică, de ce nu pot să mă duc la şcoală, la fel ca şi ceilalţi copii?

La auzul acestor cuvinte, femeia îşi pleacă privirea. Văzându-i tristeţea ce îi umbrea chipul, fetiţa, cu mânuţele ei micuţe îşi mângăie mama, zicându-i:

- Lasă, nu mai vreau să mă duc la şcoală…nu mai fii supărată!

Zâmbind forţat, femeia îşi ia copilaşul de o mânuţă şi se îndreaptă încet spre casă, când, o nouă întrebare se naşte de pe buzele micuţe:

- De ce este atâta bucurie ?

- Maria, frumoasa mea fetiţă, în curând va fii Crăciunul, iar aceşti fulgi de zăpadă îmbracă totul într-un veşmânt frumos şi divin precum Copilul Sfânt ce s-a născut în iesle.

- Cine este Copilul Sfânt?

- Este Mântuitorul nostru. Îţi voi povesti despre naşterea Sa când ajungem acasă.

Cele doua siluete se pierd în depărtare, urmele paşilor lor dispărând sub covorul fulgilor răzleţi.

Vorbele mamei erau dulci cântări celeste pentru fetiţa care asculta înduioşată povestea făgăduită. În sufletul ei curat se desluşea o luminiţă de negrăit, cum nu se putea întâlni în această lume trecătoare, era lumina credinţei, a prezenţei lui Dumnezeu.

Au trecut trei săptămâni de la aceste evenimente … întreg peisajul a prins viaţă sub domnia luminiţelor multicolore şi a fulgilor ce creeau o lume de poveste. Pe străzile înzăpezite răsunau vocile gingaşe ale copiilor, colindele se auzeau de pretutindeni…era seara de Crăciun, iar întreaga suflare era cuprinsă de bucurie; doar un suflet stătea îndurerat, plângând la căpătâiul mamei sale: Maria.

Mama ei era grav bolnavă, iar bani de medicamente nu aveau. Cu lacrimi în ochi, iese afară din căsuţa sărăcăcioasă şi porneşte în căutarea unui medic; bate la multe uşi, dar aproape nimeni nu-i deschide uşa, iar cei care i-au deschis nu vroiau să o ajute…erau prea preocupaţi cum să sărbătorească.

Maria a rămas singură în stradă, fără nici un ajutor. Frigul începea să o cuprindă, doar lacrimile îi încălzeau pentru o clipă obrăjorii roşii şi reci.

"Voi mai încerca încă o dată…poate în această casă îl voi găsi pe Mântuitor şi El sigur va veni, iar dacă nu este aici mă voi întoarce acasă; mama este singură de mult timp".

Cu paşi mici, se îndreaptă spre uşă şi încearcă din nou, însă în acea casă nu Îl găseşte pe Cel ce îl căuta. Înainte de a pleca, copila îi spune femeii care i-a deschis:

- Dacă Maica Domnului şi Domnul Hristos vor veni la dumneavoastră, să îi rugaţi, vă rog, să treacă şi pe la casa mea.

Obosită şi îndurerată, fetiţa se întoarce acasă. Înainte de a intra în curte, vede o femeie sărmană cu un copilaş în braţe; frigul muşca din trupul femeii îmbrăcată cu o haină subţire, iar copilaşul, strâns ţinut la piept, nu contenea să plângă.

Maria, suflet sensibil, se apropie de femeie şi o roagă să intre în casă.

- Nu este o casă mare, dar intraţi, este loc şi pentru voi!

Femeia, după ce o priveşte duios, intră în modestul cămin…. mama frumoasei fetiţe adormise.

- Luaţi această haină; este a mamei, dar nu cred că se va supăra.

- Ce a păţit mama ta? Întrebă femeia, în timp ce lua haina.

- De câteva zile se simţea rău, iar azi starea i s-a agravat…azi, când îl aşteptam pe Mântuitor. În urmă cu câteva săptămâni, mama mi-a povestit cum Maica Domnului, înainte să Îl nască pe Mântuitor, a bătut la multe uşi, dar nu i-a deschis nimeni; eu îi voi deschide.

- Azi Îl sărbătorim pe Domnul Hristos, iar o sărbătoare fără sărbătorit nu există. Nu am aur, smirnă sau tămâie să Îi daruiesc, asemeni magilor…nu ştiu ce sa Îi dăruiesc. Încă nu a venit, dar noaptea nu s-a sfârşit şi ştiu că dacă va veni, mămica se va vindeca.

Mângâindu-i chipul angelic, femeia îi zice Mariei:

- Frumoasa mea, I-ai dăruit deja cel mai frumos cadou. Acum du-te şi culcă-te, eşti obosită şi înfrigurată!

- Nu pot. Dacă vine Mântuitorul în timp ce dorm şi se va supăra că nu L-am primit?

- Nu se va supăra dacă dormi. El iţi cunoaşte sufletul şi ştie cât de mult Îl iubeşti.

Copil ascultător, Maria se întinde pe pat şi, obosită, adoarme. O mireasmă plăcută se răspândeşte prin aer, iar întreaga cameră este cuprinsă de o lumină lină.

Maria, deranjată de lumină, deschide încet ochişorii şi vede minunea, neaşteptata minune. Femeia aceea sărmană dispăruse, iar în locul ei era Maica Domnului; era atât de minunată., încât orice frumuseţe pământească păleşte în faţa ei, iar în braţe îl ţinea pe Pruncul Sfânt, pe Dumnezeu.

Fetiţa clipeşte de două ori, credea că visează, dar în curând îşi dă seama că totul este aievea. În faţa minunii, graiul îi dispare, doar ochişorii ei vorbind despre starea prin care trecea, sclipind precum doi aştri.

Maica Preacurată se apropie de patul femeii bolnave, iar Pruncul Sfânt îşi întinde mânuţele, atingându-i creştetul şi binecuvântând-o.

Dintr-odată, tavanul dispare, afişându-se superbul tablou celest; stelele străluceau cu atâta intensitate, încât întunericul, stingherit de lumina acestora, s-a retras, cedându-i locul strălucirii mirifice.

Maica Domnului priveşte spre fetiţa, care, simţindu-se descoperită, închide brusc ochişorii. Zâmbind, Maica Sfânta merge spre patul unde fetiţa dormea şi o sărută pe frunte, iar Mântuitorul îi mângâie părul mătăsos.

Maria deschide un ochişor, dar nu mai reuşeşte să distingă nimic, totul era înconjurat de lumina divină. Ridicând ochişorii spre cer, observă cea mai măiastră stea pe care o văzuse vreodată; clipeşte de trei ori…într-o fracţiune de secundă, totul a revenit la normal, sublima imagine a cerului înstelat dispărând.

Dorinţa i se îndeplinise, Mântuitorul şi Maica Sa au fost în modesta ei căsuţă. Fetiţa se coboară din pat şi se îndreaptă spre mămica ei care, auzindu-i mişcările, se trezeşte. O altă bucurie îi umple sufletul frumos şi inocent: mămica ei s-a vindecat, durerile cele cumplite părăsind trupul slăbit.

"Of, nu i-am oferit nimic Mântuitorului şi Maicii Sale, iar ei m-au vizitat şi mi-au vindecat şi mămica’’ cugeta fetiţa, în timp ce braţele protectoare ale mamei sale o cuprindeau într-o dulce îmbrăţişare. Lacrimile îşi fac din nou simţită prezenţa…Maria plângea pentru că nu i-a făcut nici un cadou Mântuitorului de ziua Lui.

O rază jucăuşă pătrunde prin fereastră, iar fetiţa aude o voce dulce şi blândă care îi şopteşte suav: "îţi mulţumesc pentru că mi-ai dăruit inima ta’’.

Credinţa este puntea ce leagă pământul de cer, floarea albă ce întregeşte coroana tuturor virtuţilor, credinţa este actul suprem, cadoul cel mai minunat pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi.

"Credinţa este pentru suflet, ceea ce este ochiul pentru trup.’’..

doamne ajuta.

De ce nu rânduiește Dumnezeu oameni credincioși și cinstiți ca să ne conducă țara?

Mâine dimineață sunt alegeri parlamentare în România. Pe scena politică aceleași fețe, cu mici excepții. În sufletele românilor aceleași frustrări și indiferență față de politicieni. De ce oare?

Știm prea bine... nu vedem pe scena politică oameni în care să ne regăsim valorile proprii, valorile neamului nostru. Nu-i simțim pe cei care candidează că ar face acest lucru pentru binele neamului nostru ci pentru ei înșiși, pentru business-urile lor, pentru familia lor.

Petre Țuțea spunea să nu-i votăm pe cei care nu-și iubesc țara. Dacă am face acest lucru ar trebui votăm o mână de oameni cu îngăduință, și nici pe aceia.

Totuși haideți să ne gândim puțin: dacă noi creștinii, cei care participăm activ la viața Bisericii, împreună cu episcopii, preoții, monahii și monhiile din mănăstiri, ne rugăm la Sfânta Liturghie pentru „binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii ţării noastre, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste” de ce totuși după 23 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 n-avem încă politicieni credincioși, morali, cinstiți și iubitori de neam, așa cum ne-am dori cu toții?

Logic ar fi fost ca după atâția ani de stăruință în rugăciune, Dumnezeu să fi scos cel puțin un conducător adevărat, și să fim bucuroși de el, să ne regăsim toate idealurile noastre în felul lui de a fi. N-aude Dumnezeu oare rugăciunile noastre? Nu vrea El să împlinească un lucru așa de bun? Își doreșe El să fim conduși de oameni necinstiți și de profitori? Cu siguranță, nu. Atunci unde este problema?

Pentru a vă da răspunsul găsit de mine... poate mai sunt și altele... vă voi da un exemplu:

Să presupunem că în fața scării unii bloc se află doi oameni ai străzii, care trăiesc din mila trecătorilor, dorm noaptea în frig, au hainele murdare și jerpelite, și li se citește suferința pe fața lor. Zilnic ei trăiesc din ceea ce trecătorii le oferă: un covrig, un bănuț, o sticlă cu apă, o pătură...

După ceva vreme locatarii blocului în fața căruia cei doi oameni ai străzii stau, se întâlnesc într-o ședință de scară și hotărăsc că trebuie să facă ceva pentru acești oameni... trebuie să-i ajute într-un fel. S-au hotărăt ca toți să se roage lui Dumnezeu pentru ei, și să ajute fiecare cum poate. În schimb nu a sărit nimeni să propună să-i ia în casă, să le ofere un acoperiș deasupra capului, să le ofere o baie fierbinte, o masă caldă, sau măcar să le spele hainele din când în când. După ședință, zi după zi, oamenii din acel bloc trec pe lângă cei doi săraci, îi salută, le mai oferă ceva de-ale gurii, și trec mai departe. Trec zilele, lunile și anii, și nimic nu se schimbă.

Întrebarea firească e următoarea: „Dacă toți s-au rugat sincer la Dumnezeu pentru ajutorarea acelor doi oameni săraci, de ce totuși El nu le-a împlinit rugăciunea?”

Răspunsul e simplu: pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni, vrând să facă bine aproapelui meu prin mine. Dumnezeu așteaptă ca până la urmă unul din acei locatari să-și ia inima în dinți și să-i ia în casă pe cei doi săraci, măcar câteva zile. Apoi, văzând fapta lui cea bună ar fi contribuit și El dublând ajutorul.

Ne rugăm de Dumnezeu să aibă grijă de săraci, de cei bolnavi, de ce-i singuri, de toți oamenii în suferință, dar uităm că El așteaptă ca noi să fim primii care trebuie să-i ajutăm. Amintiți-vă de samarineanului milostiv, care n-a trecut indiferent pe lângă cel bătut de hoți și lăsat în drum, ci l-a luat, l-a îngrijit și l-a dus la un han să doarmă și să se refacă. Iar această pilda a dat-o Domnul Hristos tocmai ca urmare a întrebării: „Cine este aproapele meu?”

Aproapele nostru este orice om din lumea aceasta.

Prin urmare, ne plângem că n-aveam oameni buni la Președenția României, în Parlament, în Guvern, în ministere, în justiție, în primării și prefecturi, dar v-ați pus vreodată problema că și noi creștinii ar trebui să ne implicăm.

De ce nu intră creștinii în politică? Dacă îți iubești neamul și țara atunci intri și încerci să faci ceva. Îți aduni oameni buni în jurul tău, ești cinstit, corect, devotat și faci lucruri mari, așa cum atâția mari domnitori ai României au făcut.

Știu, sunt multe piedici, multe interese, multă mafie, multă hoție, mulți bani la mijloc... te poți compromite ușor... dar oare e cineva mai puternic decât Dumnezeul nostru? Noi creștinii îl avem pe Dumnezeu. Cei răi, care vor să pună bețe în roate, îl au pe diavol și banii lor. Deci cum vi se pare lupta? Mie îmi pare inechitabilă, noi avem mult mai mult decât ei!

Gândiți-vă ce a însemnat Sfântul Împărat Constantin cel Mare pentru întreaga istorie a omenirii? Un împărat creștin-ortodox care a schimbat istoria întregii lumi, pentru că prin El a lucrat Hristos!

Cine crede că un creștin e doar omul rugăciunii se înșeală amarnic. Uitați-vă la filmul Mihai Viteazul să-l vedeți pe preot în fruntea oștilor cu marele voievod luptând împotriva dușmanilor țării. Acesta e creștinul adevărat, nu cel care stă la căldurică, ascunzându-și lenea și frica de suferință, sub haina falsă a smeritei rugăciuni.

Dragilor, creștinul adevărat sare în foc după celălalt și-l salvează, nu stă și doar se roagă pentru el! Cere ajutor ca Dumnezeu să-l păzească și pe el și pe celălalt, dar sare după el, nu face calcule.

Dacă noi creștinii, cei formați în Biserică, vom sta rugându-ne, asistând la distrugerea țării noastre, atunci neimplicarea noastră va aduce multă suferința întregului neam: nouă în primul rând, părinților noștri, copiilor noștri și celor care vor veni după noi.

Creștinul trebuie să se implice în politică nu pentru bani, nu pentru interes propriu ci din milă și iubire față de cei care suferă în poporul său.

Nu infuziile de capital străin vor salva România, așa cum poetic ne-o spun manualele de macroeconomie, ci credința noastră în Dumnezeu, moralitatea noastră, cinstea, sinceritatea, iertarea, mila, îngăduința, inteligența, cultura, tradiția neamului nostru, și tot ce are un om mai bun în el.

Degeaba intră sute de milioane de euro în țară dacă ele ajung fraudulos tot în conturile bogaților, iar cei de jos trăiesc din fărâmituri.

Nu cred într-un rai pe pământ, într-o țară numai cu lapte și miere, într-un rai capitalist, așa ceva nu poate fi posibil atât timp cât avem păcatul în noi. Totuși cred că lucrurile se pot îmbunătăți, și putem schimba ceva în țara noastră.

A intra în politică bineînțeles că nu este pentru toți, dar sunt creștini care au talantul acesta de la Dumnezeu: sunt bine pregătiți profesional, își iubesc țara, își cunosc istoria, își știu neamul, își cunosc credința și pot face lucruri mari în țară.

Gândiți-vă foarte serios la acest lucru! Și creștinii trebuie să participe la conducerea țării! E nevoie de luciditatea și cinstea lor.

Nu vă temeți! Dumnezeu ne dă putere să facem binele!

Dar fiți gata și de suferință! Vor apărea mulți dușmani, pe drept sau pe nedrept, vor fi oameni deranjați de mărturisirea adevărului, de mărturisirea existenței lui Dumnezeu... vor fi oameni care ne vor ataca mai mult sau mai puțin fățiș, dar gândiți-vă: Dacă l-au lovit pe Hristos și pe noi ne vor lovi.

A intra în politică nu e nicidecum comod sau dulce, este la fel cu a merge la război... totuși dacă-L iubești pe Dumnezeu și-ți iubești țara, atunci toate celelalte vor părea detalii în drumul spre a-i ajuta pe oameni.

Sunt multe de spus. Mă opresc aici.

Dumnezeu să ne ajute să facem ceva bun pentru țara noastră!

Nu uitați niciodată, indiferent cât de multe ispite ar fi azi: La baza neamului nostru românesc stă credința în Dumnezeu. Ăsta e românul! Restul sunt detalii.

Doamne ajută!

Toate regulile societății moderne au la bază principii morale extrase din comportamentele oamenilor

Acum câteva zile am auzit despre o familie, soț și soție, că au ales să aibă o căsnicie albă, adică să trăiască împreună fără a avea relații intime, chiar dacă au primit binecuvântare de la Dumnezeu pentru acest lucru. Au deja câțiva ani buni de când trăiesc astfel. Pe moment m-am răzvrătit în inima mea, și mă gândeam: „E mult mai ușor să trăiești în feciorie lângă soția ta decât să crești 5-6 copii, care necesită foarte multă jertfă”. Am mai stat puțin și mi-am amintit de Sfântul Ioan din Kronstadt-ul Rusiei care a făcut același lucru cu soția sa, ca preot mirean, au trăit într-o căsnicie albă.

Și am realizat cât de multă misiune a făcut Sfântul Ioan în micul lui sătuc, încât veneau mii de oameni zilnic din toată Rusia la el. Kronstadt-ul devenise loc de pelerinaj național, iar preotul Ioan era un fel de Părintele Cleopa la noi, ba mai mult. Stătea de dimineață până seară în picioare și slujea Sfânta Liturghie, împărtășea, spovedea, predica și vindeca pe oameni atât trupește cât și sufletește. Era recunoscut drept un sfânt, un făcător de minuni, un om al multei rugăciuni, al blândeții și al slujirii zilnice la sfântul altar.

Atunci am înțeles un lucru, că de fapt regulile și principile pe care le avem noi în minte sunt toate extrase din faptele pe care noi le-am văzut la alți oameni. Așa cum copiii învăță să iubească și să se comporte frumos în societate, doar privindu-i pe părinți, fără a citi cărți de bune maniere sau tratate de moralitate, la fel facem și noi adulții: asimilăm mental faptele celorlalți oameni ca bune sau rele, și pe baza lor acționăm.

Prin urmare, dacă majoritatea dintre noi considerăm că un anumit gest / comportament este bun atunci înseamnă că am reținut această acțiune din faptele unei persoane, și nu dintr-un manual. Gândiți-vă! De ce toți dintre noi apreciem iubirea mamei? De ce pentru majoritatea dintre noi mama este ființa cea mai dragă? De unde acest principiu? Cine a scris această regulă?

Nimeni, dar toți știm acest lucru din experiență proprie, din familie, din copilărie, din înbrățișarea caldă a mamei, din vorbele ei mereu pline de îngăduință și înțelegere.

De ce toți dintre noi considerăm că a dărui este un lucru bun? De ce majoritatea din noi considerăm un gest de mare noblețe jerfa unui om față de celălalt, în orice formă ar fi ea?

De unde știm cu toții că e urât să jignești? În ce carte am citit acest lucru? Nicăieri. Am simțit-o pe propria noastră piele, am suportat cu greu țipetele și injuriile altora și de atunci ne amintim ce urât este să jignești.

De ce pentru mulți dintre noi a fura / a fi necinstit este perceput ca fiind rău? Pentru că nu suportăm să ni se fure ceva de-al nostru, pentru că știm că paguba suportată ne revoltă.

Dacă stăm și ne gândim mai bine veți vedea că toate regulile societății moderne în care trăim au la bază principii morale extrase din comportamentele oamenilor, și nicidecum seturi de reguli care există independent de noi. Ce vreau să spun este că legea fundamentală a țării noastre, Constituția, nu este nicidecum un set de reguli absolut, rigid, care au fost inventate de cineva din senin. Nu, nicidecum! Constituția împreună cu tot corpul de legi al țării noastre, și al tuturor țărilor din lume, au la bază descrierea unor comportamente ale oamenilor, care au fost clasificate ca bune și rele tot de către noi.

Gândiți-vă de exemplu la Codul Rutier. Acum 100 de ani nu exista, și fiecare circula așa cum putea, cu căruța, pe cal sau pe jos, singurele reguli fiind a nu lovi pe ceilalți și a nu crea pagube materiale. Totuși apariția marilor artere de circulație și a automobilului au pus Statul în situația în care trebuie să legifereze (să definească ce e rău și ce este bine) circulația rutieră. Cum credeți că s-a făcut acest lucru? Pe baza bunului simț, pe baza conflictelor anterioare, pe baza a ceea ce majoritatea consideră că este moral... de fapt tot pe baza observării comportamentelor oamenilor din societate.

La fel s-a întâmplat și cu Codul Civil și cu Codul Penal și cu alte legi care reglementează manifestarea persoanelor în societate.

Prin urmare este fascinant că faptele noastre ale oamenilor pot ridica sau coborî ștacheta moralității în societate. Eu sunt un standard de moralitate în fața copiilor mei și a soției. Profesorul este un standard de moralitatea în fața elevilor săi, polițistul în fața comunității pe care o păzește, șeful în fața angajaților săi, preotul în fața enoriașilor parohiei sale, episcopul în fața preoților și credincioșilor din teritoriile pe care le păstorește, iar primul ministru și președintele în fața întregii țări și chiar în toată lumea.

Copiii și tinerii caută modele printre oamenii vii în societate și mai puțin printre cei trecuți la Domnul. Regulile societății de mâine se vor trasa pe baza a ceea ce noi astăzi considerăm că e moral sau imoral. Copiii noștri vor moșteni o societate modelată de propriile noastre virtuți și păcate. Iată de exemplu cum azi noi moștenim o societate în care uciderea de copii (avortul) este legală, sexul este considerat un bun comun care trebuie să fie accesibil tuturor indiferent de vârstă și gradul de maturitate, iar corupția (a te descurca așa cum poți fentând sistemul) e o stare de fapt. Societatea României de acum 100 de ani nu era așa... moralitatea era cu totul alta.

Așadar, gândurile și starea noastră sufletească afectează întreaga societate pe termen scurt, mediu și lung. Dacă suntem plini de patimi (desfrânare, beție, lăcomie, iubire de bani, etc.) atunci așa vom acționa în societate, iar cei din jurul nostru vor percepe normalitatea pe baza faptelor noastre...

Iată cum istoria peregrinării umane prin timp se scrie pornind din sufletele noastre, și de nicăieri altundeva. Toate faptele noastre de zi cu zi sunt expesii văzute ale stărilor noastre interioare.

Iată de ce Dumnezeu prin Biserica Sa dă mereu ca soluție la răul întregii lumi, schimbarea personală a fiecăruia dintre noi. Dacă-mi schimb eu viața atunci voi defini noi standarde de normalitate în ochii oamenilor, și regulile de mâine se vor trasa și în funcție de faptele mele. Vă gândiți oare: „cum poate un om să schimbe lumea”? Iar eu vă voi răspunde simplu: Un om a și schimbat lumea: Iisus Hristos, Dumnezeu care S-a făcut om născându-Se din Fecioara Maria.

Tot ce a predicat Iisus Hristos pe pământ: iubire, iertare, milă, bunătate, blândețe, unire, pace a și împlinit în viața Lui prin fapte. Toată Evanghelia e plină de porunci, dar nu simple principii goale, ci porunci pe care Le-a împlinit întâi Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu la porunca Tatălui.

A predicat iubirea de vrăjmași și iertarea dar și-a iertat și El dușmanii care-L pironeau pe Cruce. A predicat iubirea aproapelui dar a arătat în viața Lui iubire față de toți păcătoșii lumii acesteia. A spus că este Fiul lui Dumnezeu dar a și demonstrat asta prin miliardele și miliardele de minuni săvârșite secundă de secundă. A spus că va învia și a înviat! A proorocit multe lucruri și parte deja s-au împlinit. Tot ce a spus a și făcut.

Prin venirea Mântuitorului Hristos în lume, El a trasat noi standarde de moralitate. După Înățarea lui la ceruri lumea n-a mai fost la fel, iar moralitatea / regulile au devenit cu totul altele. Această redefinire a regulilor poate fi observată și din predica de pe munte a Domnului Hristos. Dacă înainte uciderea era considerată un mare păcat, astăzi și ura față de oameni este considerată la fel de gravă:

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22-23).

Dacă vom sta puțin să ne gândim vom observa că Dumnezeu stabilește de fapt regulile lumii în care trăim. Dar cum face asta? Nu impunându-ne aceste reguli ci arătându-le în faptă, împlinindu-le El mai întâi în relație cu noi. În concluzie, nu doar faptele noastre stabilesc standardele moralității în lume ci mai ales faptele lui Dumnezeu față de noi. La nivel absolut nu există reguli, ci totul stă în relația personală dintre mine și Dumnezeu, dintre mine și tine, și dintre noi și Dumnezeu.

Iată cum de fapt totul stă în comuniunea dintre persoane și nu în reguli abstracte, răsplată-pedeapsă.Vă reamintesc că un sfânt al Bisericii noastre a spus că: acela care susține dogmele Bisericii fără a arăta iubire, devine închinător la idoli. Până la urmă esența Evangheliei Mântuitorului Hristos stă în a ne iubi unii pe alții și a-L iubi pe Dumnezeu. Dacă astăzi în Biserică vor apărea oameni care fac lucruri ne mai văzute, dar faptelor lor sunt pline de iubire și aduc folos întregii lumi, atunci pot deveni noi reguli morale.

Iată de ce Se naște Hristos, pentru a ridica mintea decăzută a lumii, și pentru a deveni în ochii tuturor un alt nivel de perfecțiune (desăvârșire) și pentru a-i provoca pe toți Să-L urmeze...

DOAMNE AJUTA.

Sfântul Nicolae

Ajunul zilei de 6 Decembrie, ce noapte minunată şi misterioasă a copilăriei noastre!

În lumea noastră modernă, cuvântul miracol și-a pierdut semnificația. Astăzi credem că dacă realizăm câștiguri importante, dacă avem un cont gras la bancă, dacă ne putem permite orice, dispunând de cei pe care îi constrângem să ni se supună pentru că au mai puțin decât noi, ni se pare că trăim un miracol. Miracolul puterii, al răcelii, al egoismului, al orbirii. Să fie oare toate astea semne de miracol? N-am uitat, n-am pierdut sensul adevărat al cuvântului?

Lumea noastră, pe care-o considerăm avansată, modernă, civilizată și, atribuindu-i adjectivul, care ni se pare superlativ, „europeană”, este miraculoasă? Trăim o falsă luciditate, pentru că, de fapt, nu înțelegem cât de departe de adevăr suntem. Până și noțiunea de luciditate cu care ne mândrim nu înseamnă luciditate. Nu înseamnă decât sărăcirea lumii noastre, pierderea căldurii vieții. Căci luciditatea n-ar trebui să fie o pseudoexistență incoloră, în care nu simțim că ni s-a dat bucuria, dragostea, mulțumirea, speranța.

Pentru noi, toate acestea nu mai există. Luciditate ar trebui să fie tocmai faptul că ne bucurăm de frumusețea lumii, de conștiința continuității noastre, a speciei umane, destinată să meargă spre mai bine. Luciditate ar trebui să însemne culoarea orizontului la răsăritul soarelui, razele care poleiesc stâncile, infinitul apelor care își cântă sonoritățile unice atunci când privim valurile argintate gonindu-se unele pe altele într-o zbatere fără sfârșit. Luciditate ar trebui să însemne conștiința sfințeniei care încă mai există printre noi. A sfințeniei adevărate, nu a pozelor hollywood-iene cu care încearcă unii și alții să ne convingă că sunt sfinți.

Pe bună dreptate, cei care mai au o urmă de luciditate se întreabă unde s-a dus viața cu culorile, bucuriile, îndoielile și nădejdile ei? Ni se oferă în schimb surogate ieftine de falsă cucernicie și de aroganță sau afirmații care încearcă să ne convingă că răutatea înseamnă inteligență și rafinament, cruzime cu care înlocuim comuniunea, sentimentul de solidaritate cu frații noștri. Ne lipsește convingerea că suntem frați cu ceilalți, frați întru Domnul. Suntem obişnuiţi cu ironii la adresa naivilor care nu practică fel de fel de tehnici exotice sau credinţe importate din insule de care n-a auzit nimeni niciodată, ale căror băştinaşi le-au uitat şi ei. Nu credem în înviere. Credem că într-o altă lume vom fi gândaci, frunze, moluşte… Se poartă altceva, vă rog să vă „încadraţi” în actualitate, pentru a nu fi consideraţi demodaţi, săraci cu duhul, suflete simple…

Ne lăudăm cu năravuri de care pe vremuri oamenii se ruşinau. Modestia, sentimentul că nu meriţi chiar totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă. Ne mândrim cu o realitate în care domină amoralitatea (nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noţiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim. Că fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ego-ul său. Libertatea este înţeleasă ca un dezmăţ în care totul est permis: „De Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez”. Aceste cuvinte se află pe frontispiciul lumii noastre, caracterizând ca într-un nou Infern a lui lui Dante ceea ce urmează dincolo de porţi. Tot ce ne-ar aminti de ceea ce poartă numele de virtuţi, de responsabilitate, de legi morale, care odinioară alcătuiau temelia vieţii, trebuie exclus!

Tolstoi istorisește despre un om foarte bogat, care avea tot ce-şi poate dori cineva: un palat somptuos, slujitori care-i citeau în ochi orice dorinţă, bogății uriașe... Și iată că, apropiindu-i-se ziua morţii, bogătaşul dorea să nu le piardă, să ia cu el măcar o parte din ele. Se gândea că poate ar putea să plătească, odată ajuns pe lumea cealaltă, numai ca să i se îngăduie să aibă cu sine ceea ce îi făcea viaţa atât de plăcută pe pământ. Atunci i s-a arătat un înger şi i-a spus: „Nu ştii că în rai nu poţi plăti decât cu cele pe care le-ai dăruit pe pământ?”. Şi bogătaşul s-a întristat, pentru că nu dăruise nimănui nimic.

Sfântul se uita mustrător

În rai se ține seama de ceea ce ai dăruit pe pământ. Iată secretul vieții de după moarte: a dărui în sens larg, nu numai cele materiale, ci și ajutorul, celor care au nevoie de el. Sfântul Mare Ierarh Nicolae, știa acest lucru. Toată viaţa sa el a dăruit. Hirotonisit la nouăsprezece ani preot, a devenit stareţ la mânăstirea din Sion. A fost aruncat în temniţă în

timpul prigoanei împăraţilor Diocleţian şi Maximian, fiind eliberat după urcarea pe tron a împăratului Constantin. La moartea părinţilor săi, într-o epidemie de ciumă, a dăruit săracilor toată averea moştenită. A devenit episcop în Patara, apoi la Myra şi a participat la Sinodul de la Niceea în anul 325, unde l-a înfruntat cu mare asprime pe Arie. Numele său e legat de nenumărate binefaceri. Pe toate icoanele sale se pot vedea cele trei fete pe care tatăl lor voia să le împingă la prostituţie, pentru că nu avea bani să le dea zestre. Sfântul Nicolae le-a înzestrat, ferindu-le de o asemenea soartă. A salvat de la moarte trei bărbaţi bănuiţi pe nedrept, cerându-i împăratului să-i scoată din temniţă. S-a arătat pe puntea unei corăbii prinsă de furtună şi ameninţată să se scufunde, potolind furtuna şi aducând corabia în port. A readus la viaţă trei tineri pe care un măcelar îi tăiase în bucăţi.

Când oraşul Myra a fost cuprins de foamete, a obţinut ca o parte din încărcătura de grâne de pe corăbiile destinate împăratului, să rămână pe loc şi a împărţit-o localnicilor, astfel ca să aibă cu ce se hrăni şi să ajungă şi pentru însămânţat. De pe corăbiile trimise n-a lipsit însă nimic din grâul care trebuia să ajungă la împărăţie! Şi multe alte minuni, binefaceri, vindecări miraculoase, de care este legat numele său, care s-au săvârşit înainte şi după moartea sa. (De altfel, în limba greacă numele său înseamnă „Biruitorul”). Până astăzi a rămas în amintirea creştinătăţii ca mare ajutător în nevoi şi necazuri. Până astăzi el este pentru copii Moş Nicolae, un moşneag bun care-i cunoaşte pe fiecare, dăruindu-le bucurie, daruri şi strălucirea unor încântătoare amintiri ale vârstei inocenţei şi duioşiei. Am învățat încă din copilărie să-i simțim prezent în viața noastră. Icoana sfântului Nicolae ne urmărea cu chipul lui blajin de pe perete. Mama mi-l arăta de câte ori făceam cîte o ispravă mai năstrujnică. „Îl vezi pe sfântul?” întreba. „Vezi cum se uită mustrător la tine?” Da, sfântul se uita mustrător, vedeam asta foarte bine. Și mă sfiam de el. Și mă hotăram să mă fac cuminte. Dar „Moșul” cel bun știa la ce să se aștepte și mă ierta și priveam iarăși la el ca la un bunic cu ochi buni și mângâietor.

Mă fascina gândul că Moșul știe că exist

Da, copiii trăiau și ei într-o lume de miracole. Înțelegem oare noi, astăzi cât de important e să ai conștiința prezenței miracolelor? Faptul că le avem pe toate alături și printre noi? Că un sfânt blajin ne iubește și ne privește cu ochi mângâietori? Nu aveam computere, nu jucam cu ele scenarii de groază, care de care mai amenințătoare, învățând că la fiecare colț pândește câte un dușman pe care trebuie să-l lichidăm. Lumea copilăriei era alta. Așteptam noaptea sfântului Nicolae cu emoții. „Oare vine?” sau poate nu? Ne propuneam să-l pândim ca să-l vedem venind. Nu-l vedeam niciodată. Pe unde a venit? întrebam. Pe ușă? Pe fereastră? Aveam grijă: „Ați lăsat ușa deschisă? Are pe unde veni?” Tata zâmbea. „Știe el cum să vină, n-ai grijă, doar vine la atâția copii!” „Poate să treacă pe la toți într-o singură noapte?” întrebam. Da, putea, era noaptea miracolelor, înțelegeam foarte bine. Și știa anume ce își dorea fiecare copil. „Cum de ține minte ce-mi doresc, ce–și dorește fiecare copil?” întrebam. „Păi dacă-i sfânt?” răspundea tata. Da, ăsta era răspunsul. Moșul nostru Nicolae era sfânt și știa unde ne găsește și ce ne dorim... Dimineața dădeam fuga la fereastra unde așteptau ghetuțele noastre pe care le lustruisem cu sârg în ajun și da, miracolul se înfăptuise. Până și dimineața arăta altfel decât alte dimineți. Era strălucitoare și lumina ei era altfel decât în alte dimineți! În ghetuțe se afla tocmai ce voisem noi, o carte sau niște culori sau mai știu eu ce... Mă bucuram de dar, dar mai ales mă fascina gândul că Moșul știe că exist, că știe că în acea locuință, la acea adresă, este o fetiță, eu, anume eu, care și-a dorit acuarele și i le-a adus. Moșul știe! Nu e un miracol? Se poate un sfânt mai mare? Priveam la icoană și Sfântul Nicolae îmi zâmbea complice: „Da, vezi, am știut eu ce-ți dorești. Să fii cuminte, să fii bună cu ceilalți, să-i iubești și să-i asculți..”

Ajunul zilei de 6 Decembrie, ce noapte minunată şi misterioasă a copilăriei noastre! Ne străduiam să nu adormim, să-l vedem pe Moşul intrând în odaie şi făcându-şi de lucru la ghetuţele noastre care aşteptau, emoţionate şi ele, la fereastră. Venea pe geam? Pe uşă? Intra prin perete? Cobora din icoana din care ne privea, uneori mustrător, alte ori blând, ca un bunic blajin şi iubitor? Da şi asta era posibil. Totul era posibil în acea noapte miraculoasă la care ne gândeam cu emoţie. Fără să mai aşteptăm să ne trimită mama, ne curăţam cu sârg încălţările, dând dovadă de o neobişnuită iniţiativă: „Mamă, ar trebui să-mi curăţ ghetele!” Mama zâmbea şi aproba, fără alte comentarii. Ştia ea ce ştia… Asta era lumea noastră, lumea miracolelor, lumea în care la fiecare pas priveai printr-un alt fel de transparență, într-o altă realitate, care nu ți se arăta zilnic, dar știai că există. Poate că dintre toate marile sărbători aceasta este cea a miracolului dăruit copilului. Sărbătoarea care însemna numai daruri, ci strălucirea misterului, care învăluie în aura sa existenţa concretă, persoana fiecăruia, diferită de toţi ceilalţi.

Mai târziu înțelegeai altfel acest „altfel de realitate”, înțelegeai că ea există dincolo de ceea ce poți explica rațional. Că există o altă raționalitate, care îți arată că lumea trebuie înțeleasă mult mai larg, decât în micile noastre întâmplări cotidiene, decât în trufia noastră de a crede că totul se poate explica prin noțiunile noastre de aici, de pe pământ. Înțelegeai că universul e altul, bogat și cuprinzător, că lumea e mult mai complexă, dincolo de ceea ce credem noi că este. Că există acea patrie spirituală, în care umanitatea are o altă poartă de intrare, largă, complectă, strălucitoare în complexitatea ei infinită.

Și am înțeles că, instinctiv, şi în copilărie aveam nevoia de certitudine, pe care o simţim explicit la maturitate, de a nu fi doar un număr într-o listă de numere, o entitate repetabilă, chiar şi sub altă formă, într-un soi de existenţă amorfă, pasivă, impersonală, care revine mereu, această eroare tragică a unei pseudo-existenţe. A fi tu însuţi, unic, inimitabil, deosebit, personalitate definitivă în faţa Domnului şi nu o peregrinare într-o serie de existenţe fade, care nu se deosebesc între ele, care nu spun nimic, un haos minuscul aflat într-un alt haos mai mare, fără sens, fără ţintă, fără culoare. Căci fiii Săi nu pot să fie decât unici, într-o relaţie reciprocă, biunivocă, în care primim şi dăm totul.

Iată de ce, El a ales pe unii dintre slujitorii Săi binecuvântaţi, pe Sfântul Nicolae şi pe alţi sfinţi, pentru noi, dăruindu-ne certitudinea că suntem cu adevărat fiii Săi, pe care ne iubeşte, aşteptând să ne străduim a dobândi prin cele ce le înfăptuim aici, cele pe care ni le-a rânduit în viaţa cea veşnică, cea nepieritoare, în strălucirea Tronului Dumnezeiesc.

Martin Walser, marele scriitor german, pe care l-am mai citat, spunea: „Credinţa face lumea mai frumoasă decât este în realitate. Cel care crede prelungeşte frumuseţea. Ca să trăim trebuie să credem”. Aș adăuga: credința ne dăruiește ceritudinea miracolului. Din nefericire, lumea noastră nu mai are nevoie de frumusețe, nici de miracole. Frumusețea nu aduce bucurie decât dacă devine o sursă de profituri, de bani, de putere. Și atunci nu mai este frumusețe... Iată ce nu înțelege lumea actuală. Gonim de la noi frumusețea, viața în eternitate, dăruită nouă de Transcendență. Dar oricât ne-am lepăda de această presimțire, oricât ne-am strădui să ne concepem existența fără ea, înlocuind-o cu surogate jalnice, vremelnice, ea nu piere, pentru că este suprema putere, este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, este Dumnezeu-Iubirea Însuși, viața și garanția vieții, căci numai cine trăiește poate simți iubirea....

Să ne străduim să redăm copiilor sentimentul miracolului. Să le redăm copilăria. Această bucurie de neuitat este ceea ce rămâne și ne face mai târziu viața mai frumoasă. Astfel ca să pricepem că din ea, de la această bucurie a copilăriei, crește în noi puterea de a alege drumul adevărat către viața adevărată.

(Lidia Stăniloae - fiica părintelui Dumitru Stăniloae)

Sursa: doxologia.ro

Cine nu înaintează în bine se învechește în rău!

Nu de puține ori, mi-a fost dat să fiu martor la celebra remarcă ”Vai, dar ești la fel cum te știam eu, nu te-ai schimbat deloc!”, rostită între două persoane care nu s-au mai văzut de mulți ani. Desigur, nu mă refer la această remarcă atunci când are ca țintă aspectul fizic, ci atunci când vizează caracterul persoanei. Și aș vrea să spun că deși această remarcă este folosită cu bună intenție, pentru un creștin ea nu este un compliment ci un diagnostic cât se poate de rușinos. Pentru că dacă în esență ești la fel ca acum 2, 5 sau 10 ani, înseamnă că a trecut timpul pe lângă tine degeaba, înseamnă că ai rămas omul cu aceleași virtuți dar și aceleași patimi, deși avem la dispoziție o singură viață ca să ajungem la desăvârșire. Da, la desăvârșire, căci desăvârșirea nu este o opțiune a creștinismului ci este cerința fundamentală, este finalitatea omului așa cum a prevăzut-o Dumnezeu în planul mântuirii.

Dar pentru că nu vrem să înaintăm în bine, rămânem aceiași, ne învechim în patimile pe care le avem, ne obișnuim cu ele, nu mai reacționăm împotriva lor și de aceea nu este de mirare că ani de zile la rând, spovedanie de spovedanie, completăm aceeași listă cu păcate: aceleași metehne, aceleași slăbiciuni, identice ca număr în timp, fără ca măcar să se împuțineze în intensitate.

Întorcându-ne la remarca ”ești la fel cum te știam”, ea este adevărată doar parțial pentru că în realitate, chiar dacă ni se pare că suntem aceeași, defapt suntem într-o continuă tranformare bazată pe exercitarea clipă de clipă a virtuților și a patimilor, într-o dinamică a cărei rezultate le observăm de cele mai multe ori în timp.

Îmi aduc aminte că în facultate profesorul de Finanțe ne învăța că nu există firmă care stă pe loc, care nici nu se dezvoltă dar nici nu își diminuează valoarea de piață. Chiar dacă pe moment pare că firma stagnează în activitatea desfășurată și se ”menține” la un nivel acceptabil, defapt, raportat la o perioadă mare de timp, ori este într-o creștere insesizabilă ori este într-o scădere a cărei efecte se vor vedea în timp. Pentru că fără investiții noi, adică fără progres tehnologic și de know-how, fără continua perfecționare a activității și a personalului firmei, activele firmei se uzează odată cu folosința și trecerea timpului iar randamentul activității este din ce în ce mai slab... până la faliment. Și de aceea, în țara noastră au fost enorm de mulți patroni pe val, timp de un an, doi sau trei, trezindu-se mai apoi că vânzările au început să scadă brusc și că afacerea a luat-o ”pe nepusă masă” în jos. În realitate, firma era orientată cu direcția în jos încă de când avea profit de conjunctură, nesusținut de investiții, iar trecerea timpului nu a făcut decât să confirme că managementul firmei era unul greșit chiar dacă atunci părea că totul merge bine.

La fel stau lucrurile și cu căsnicia care părea că merge bine și dintr-o dată a luat-o în jos, așa stau lucrurile și cu educația copiilor care părea că este solidă dar la vremea ispitelor s-a arătat insuficientă, pentru că toate aceste eșecuri își au izvorul în interiorul șubred al omului, amestecat și cu bune și cu rele. Și dacă nu-ți investești voința continuu în bine, te obișnuiești cu a face binele la aceeași măsură autosuficientă și totodată la a face răul cu și mai mare obișnuință. De aceea există atâția creștini care, după ani de bătătorit cărările la biserică, trăiesc duplicitar de se consternează și ateii cum de într-un om care pretinde că are credință, se împacă lauda adusă lui Dumnezeu cu înjuratul, postul cu bârfa și milostenia față de străini cu indiferența față de rude.

Faptul că nu vrem și nu stăruim din toate puterile să înaintăm în bine duce la mulțumirea de sine, mulțumire care cu timpul ne transformă în creștinul căldicel, complăcut și în bune și în rele, cel căruia Dumnezeu i-a anunțat falimentul în veșnicie, prin cuvinte ”știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea.” (Apoc 3 ,15-16)

Da, este înfricoșător să te gândești că oricât de multe acatiste ai citit, oricât de multe metanii ai făcut și oricâți ani ai fi mers la slujbă, nu te mântuiești dacă toate acestea nu te-au tranformat în omul nou, în Hristos. Această realitate dramatică este iconizată și în cunoscuta ”scară a raiului”, după învățăturile Sfântului Ioan Scăraru.

Nu este greu să faci binele ocazional, printre pauzele de indiferență. Asta o fac și păgânii. Greu însă este să devii statornic în bine pentru că asta presupune să ții voința mereu încordată, să te lepezi la orice oră de orgoliile personale, de comoditatea sufletească, să dărâmi cu totul omul cel vechi din tine.

Ce ne trebuie nouă, mai ales în această lume reeducată în duhul relativității, este nemulțumirea de sine. Mulți dintre sfinți au fost mai înainte mari păcătoși iar drumul de la omul cel vechi la omul cel nou, a fost unul plin de mari transformări și de multe (re)înoiri în duh. Dar pentru realizarea acestor tranformări uluitoare, sfinții au avut ca resort continua nemulțumire de sine. Da, au fost aspri cu ei înșiși, foarte duri cu propriile neputințe... dar acestă nemulțumire față de ei înșiși i-a dus la delicatețe și iubire față de cei din jur.

Sfânta Maria Egipteanca a rupt-o brusc cu viața păcătoasă și timp de 17 ani de zile s-a nevoit în deșert, luptând cu patimile ”ca și cu niște fiare cumplite”. Le-a biruit pe toate devenind înger în trup.

Pentru că a omorât din neatenție niște pui de pasăre aflați prin iarbă, Sfântul Dimitrie Basarabov s-a pedepsit să meargă cu piciorul desculț prin ploaie, prin arșiță și prin geruri cumplite, ani de zile. Și prin asceza sa, Sfântul Dimitrie a devenit delicatețea întruchipată.

Sfântul Ioan Rusul făcea aspre nevoințe, dormind cu vitele în grajd, în frig și mizerie, cu posturi lungi, cu privegheri, fără a se cruța pe sine în vreun fel dar era dulce ca mierea pentru turcii care-l robiseră, turci care cu toată răutatea de care au dat dovadă mai înainte, au ajuns ca în final să-l numească ”sfântul”.

Și toți sfinții ne învață că viața creștină este o continuă luptă cu sine pentru o continuă autodepășire, o continuă asceză pentru o dezpătimire până la capăt, o continuă înaintare în bine pentru deprinderea statorniciei în bine, a felului de a fi mereu buni, indiferent de oamenii care ne însoțesc și timpurile prin care răzbatem.

Așa să străruim cu voința, ca azi să fim mai buni ca ieri și mâine mai buni ca azi, până ce aluatul credinței va dospi în noi ca să ajungem la măsura de a fi ”buni, ca pâinea lui Dumnezeu”! ...

DOAMNE AJUTA.

Cât de minunate sunt rugăciunile și slujbele Bisericii Ortodoxe!