Mareste imaginea.

Postul nu este lasat sa omoare omul

Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales vinerea - si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlauntru sa se repare - aceasta "uzina" care suntem noi insine si care merge asa, ca un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune "mersi", pentru ca se reface aievea. Asadar, cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.

Este la cate unii aceasta panica: "Daca nu mananc, mor, ametesc!" Nu-i adevarat. Postul armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.

Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post.

Sfantul Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe - nu numai in post, ci tot timpul - si slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari, volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana. Sfanta Scriptura insa este intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: "Vinde tot ce ai si urmeaza-mi Mie" - sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a "ars" in inima lor, ca unjaratec, toata viata - si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit.

In epistola sa catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: "Nu bea numai apa" - asta inseamna ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: "Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu" - aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar, purta acelasi jug cu sfantul Pavel. "Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el" - spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: "Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?" Timotei nu zicea asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a invatat tot de la sfantul Pavel.

Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie: "bea vin", ci "putin vin", adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini, sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni imparatia cerurilor, sfantul Pavel ne spune asta.

Frati crestini, din cele spuse in seara aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: "Craciunul satulului, Pastele fudulului" - adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul (...). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini.

Dar un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui - caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur. De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel, care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni... sfantul Nicolae care avea picioarele ranite si um­flate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a fost deportat...

Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El.

Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata - spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post.

Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem "evoluati"...

In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca "da, eu n-am nimic cu nimeni". Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor... Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate.

Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit.

In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. "Cine esti tu, sa judeci sluga straina?" Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura?

Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertat. Sfantul Iacov spune asa: "Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit". Mare e razboiul purtat de limba - limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert - asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte... S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca "am scapat din vedere ceea ce am spus", nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. "Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .". Asa ca aveti grija la capitolul "barfa". La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce... Sa nu fie, frati crestini.

Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte multe inlesniri - de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini - si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie... Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare - mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna.

Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici - il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi - si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti.

Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: "iertati si vi se iarta"; "nu iertati, nu vi se iarta". Aceasta este problema iertarii - foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si "ne pune bine" cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti - ti se iarta.

Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini... iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica... e imposibil...

Parintele Sofian Boghiu

Eu am avut un unchi, care in ‘48 era ofiter de Securitate la Brasov. Eram tanar si mergeam la Brasov unde mai ramaneam la el cate o saptamana, ca asa mai vedeam si eu lumea. Mergeam seara cu el prin oras, pe unde avea el treburi, ma mai lua si la serviciu si asa am aflat ceea ce va povestesc in continuare.

Securitatea l-a ridicat pe parintele Arsenie de la Sambata pentru ca se stia ca face minuni si vin puhoaie de oameni la el. In ‘44, de exemplu, a spus la slujba oamenilor sa-si aduca copiii de la Bucuresti acasa ca va veni un prapad, si la putin timp dupa aceea a fost cumplitul bombardament american. Le era groaza ca acum, in timpul comunismului, le va spune oamenilor cu aceeasi claritate care este realitatea. Si din cauza aceasta l-au luat la Securitate si l-au schingiuit mult, saracul de el. Mie mi-a spus lucrurile acestea unchiul meu. Problema era ca desi el nu se misca din fundul celulei, ci sta in genunchi si se ruga, in fiecare noapte la ora 12.00 se deschideau usile inchisorii. Celula era un loc imprejmuit, intr-o sala uriasa ca o hala.

Iar in mijlocul acestei hale, statea la o masa, permanent, un subofiter de paza, care-l supraveghea fara incetare. L-au scos, l-au batut si l-au facut in fel si chip sa le spuna cum face, caci ei credeau ca are iarba fiarelor, cu care umbla aricii in bot, iar el cum a stat tot timpul in padure la Sambata, a facut rost de iarba aceea si o pune pe lacat. Dar el cum sa puie iarba pe lacat daca statea tot timpul in genunchi in fundul celulei si erau si doua randuri de usi? Intr-o noapte, au bagat doua iscoade securiste la el in celula ca sa-l vada cum face. Parintele, insa, nu a avut treaba cu ei. Ei il tot intrebau, se tot luau de el, iar el in celula tot sta in genunchi si se tot ruga. Noaptea, la ora 12.00, cand s-au deschis lacatele, pe securisti parca i-ar fi lovit fulgerul lui Dumnezeu, i-a razbit frica si au fugit de acolo. Si, de la o vreme, nimeni nu mai voia sa faca de paza, pentru ca le era frica. Pe comandant l-a luat si pe el frica si ce-a zis: eu, ca sa scap si sa-mi spal mainile, ii aduc pe toti aici sa vada si pe urma nu il mai tin.

Intr-o seara, vine unchiul meu si-mi spune ca in noaptea aceea ma ia cu el sa vedem un calugar de la Sambata, care deschide rugandu-se usile de la inchisoare. Asa ca am ajuns acolo seara, fiind si eu curios sa vad. Toata Securitatea era atunci acolo. Eu am stat pe scari, ca nu am mai avut loc sa intru, si cu totii asteptam sa vina ora 12.00 noaptea sa vedem daca-i adevarat. Si, ce sa vezi, nu asa ca s-a deschis doar un lacat, norocul meu a fost ca m-am tinut de balustrada scarilor, ca la 12.00 noaptea bara de la usa temnitei a sarit cat colo si tot amarul de lume care era jos s-a napustit inspaimantata pe scari in sus. De frica nu mai stiau ce sa faca, se calcau in picioare. Din ceasul acela, nu l-au mai tinut acolo, i-au dat drumul cu domiciliu fortat. Mie mi-a spus unele din lucrurile acestea unchiul meu. Dar am vazut cu ochii mei lacatele deschizandu-se si bara aceea sarind in laturi si securistii aceia care erau oameni in varsta, nu tineri ca mine, care aveam 18-19 ani, fugind de mancau pamantul. Multa vreme dupa aceea, cand mai mergeam cu unchiul meu pe la restaurant, prietenii lui securisti numai de asta vorbeau.

Telu Oancea, sat Breaza – Fagaras

Adevărul de la capătul celălalt este legat de frică, de aceeaşi deznădejde care face nişte copii să strige după ajutor. E şi un adevăr în această muzică. Şi anume adevărul că în această realitate trăiesc milioane de tineri, de oameni, de suferinzi. Sunt sute, mii de tineri care trăiesc în această viaţă şi în violenţa ei. De aceea ei strigă după mamă, după tată, după un pic de iubire. Strigătul se transformă în acorduri muzicale şi dintr-o dorinţă de a te dărui răului de care te simţi strivit. Ei trebuie înţeleşi, fiindcă nu ştiu că există iubire, scăpare, mântuire. Atunci în momentele de mare durere, ei strigă. Dar să nu facem confuzii! Aceşti oameni care doresc iadul şi îl cheamă pe satana, nu sunt draci. Ei sunt tot oameni! Ştim, trebuie să ştim că un om oricât ar fi de căzut, oricât ar fi de îndrăcit, de strivit de răutate, de violenţă şi de ură, în el nu moare scânteia divină. În el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care tânjeşte după dragoste şi mântuire. Sunt mărturii în legătură cu rockeri care au fost în iad la propriu. Unul dintre ei, posedat fiind şi mergând spre locul de frig şi însingurare şi-a adus aminte – când nu mai cânta necuratului, şi nici nu mai era întărit de bere, votcă sau drog – îngrozit de frică, de singurătate, durere şi a strigat: Iisuse am auzit că eşti Dumnezeu! Şi a venit Iisus şi cu Lumina Lui şi cu iubirea lui l-a smuls din ghearele diavolului. Să ne uităm la aceşti rockeri ca la cea mai gingaşă minune. Acolo încă mai este un prunc gingaş, un sfânt în devenire…

(Maica Siluana in dialog la RADIO LOGOS cu Cristi Şerban, autorul cărtii Între rock si iubirea fara sfârşit)

Mareste imaginea.

– De ce s-a randuit de catre Biserica ca prima Duminica din Postul Mare sa fie numita Duminica Ortodoxiei. De ce a Ortodoxiei si de ce acum la inceputul Postului Mare, Parinte Teofil?

– E o intrebare la care nu m-am gandit niciodata si nu stiu cine ar putea sa raspunda gasind motivarea acestui fapt: de ce in prima duminica din post este Duminica Ortodoxiei. Noi am gasit randuiala acesta in Biserica, in cartea de slujba conducatoare pentru Postul Pastelui, in Triod si ne conformam in sensul ca praznuim Duminica Ortodoxiei cu ceea ce reprezinta Duminica Ortodoxiei, pentru ca, chiar daca se numeste Duminica Ortodoxiei are in vedere o anumita biruinta a ortodoxiei, nu ortodoxia in ansamblu. Duminica Ortodoxiei ne pune in fata biruinta pe care a avut-o Biserica Ortodoxa fata de cei care se impotriveau cultului icoanelor. Or, ortodoxia are un sens mult mai larg, nu este vorba numai de o anumita biruinta ci de toate biruintele. In orice caz este important de observat faptul ca fara ortodoxie nu exista inaintare intr-o viata duhovniceasca autentica si atunci, daca e vorba sa ne angajam la postul pregatitor pentru Sfintele Pasti, e cazul sa avem in vedere si ortodoxia in ansamblul ei si acest lucru se realizeaza prin faptul ca ni se pune in atentie, in Duminica Ortodoxiei, ortodoxia.

– Ati spus ca, intr-adevar, aceasta prima duminica reprezinta, de fapt, un triumf al ortodoxiei in ceea ce priveste cinstirea icoanelor. Ce inseamna de fapt pentru un crestin-ortodox a cinsti icoana? Ce este icoana in primul rand?

– Icoana este o reprezentare in pictura a persoanei pe care o cuprinde icoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a diferitilor sfinti pe care ii cinsteste Biserica, deci este o aducere in constiinta credinciosilor, prin mijloacele picturii, a persoanei catre care ne este cinstirea. Trebuie de precizat de la inceput si pentru totdeauna, ca noi nu cinstim icoana ca obiect, ci cinstim icoana ca reprezentare, sau nu cinstim propriu-zis icoana, ci cinstim pe cel pe care il prezinta icoana. Fara indoiala ca nu se poate face abstractie si de icoana ca obiect, dar noi cand zicem ca suntem cinstitori de icoane, ne gandim intotdeauna la cei pe care ii reprezinta icoanele, nu ne gandim la icoana in sine. Cinstim o icoana, cinstim icoana Mantuitorului, cinstim icoana Maicii Domnului si asa mai departe. Icoana este si un mijloc de legatura intre persoana pe care o prezinta icoana si intre credinciosul care sta in fata icoanei cu cinstire, deci icoana nu este realitate in sine, ci ultima realitate este persoana reprezentata pe icoana, iar icoana este prima realitate care ne duce la persoana reprezentata pe icoana. De pilda, cand ne adresam Mantuitorului nostru Iisus Hristos ca cinstitori ai chipului sau spunem, vorbind cu Mantuitorul: „Preacuratului Tau chip ne inchinam Bunule, cerand iertare pentru greselile noastre, Hristoase Dumnezeule", deci avem in vedere chipul Mantuitorului, dar vorbim nu cu chipul Mantuitorului ci cu Mantuitorul Insusi despre chipul Lui. Asa trebuie gandite lucrurile in legatura cu icoanele, indiferent pe cine reprezinta icoana respectiva.

– Parinte Teofil, maine, dupa cum spuneam, praznuim Duminica Ortodoxiei. Sa incercam sa prezentam ce inseamna de fapt sa fii ortodox, mai ales astazi, cand multe grupari isi aroga titulatura sau orientarea de ortodox. Ce insemna sa fii un crestin-ortodox?

– Sa fii un crestin-ortodox inseamna sa faci parte din Biserica Ortodoxa, sa faci parte din obstea acelor credinciosi despre care la Sfanta Liturghie se spune: „Pe voi, pe toti, drept maritorilor crestini, sa va pomeneasca Domnul Dumnezeu intru imparatia sa totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin." Asta inseamna sa gandesti ortodox pe baza dogmelor credintei ortodoxe si sa traiesti ortodox pe baza slujbelor prin care se manifesta ortodoxia. Cuvantul ortodox inseamna drept-maritor. Sunt si alte credinte crestine care se numesc pe sine a fi ortodoxe, dar nu au nici o manifestare crestina. Nici o grupare crestina nu are denumirea de ortodoxa, ci eventual pretentia ca detine ortodoxia. Or, Biserica noastra drept-maritoare, Biserica noastra Ortodoxa se numeste si este ortodoxa, se numeste ortodoxa pentru ca este ortodoxa, este ortodoxa si se numeste ortodoxa, adica drept-maritoare, insumand in gandirea si evlavia ei toate adevarurile de credinta prin care se manifesta ortodoxia si care sunt altele decat cele pe care le manifesta si le prezinta alte grupari crestine, alte credinte crestine.

– Parinte Teofil, exista anumite exigente ale credintei. Este simplu, este usor sau este greu sa fii un adevarat ucenic al lui Iisus Hristos in Biserica Sa?

– Exista exigente ale ortodoxiei. Biserica Ortodoxa este o Biserica ascetica, o Biserica care impune, care cere postul, o Biserica in care se tin anumite randuieli, o Biserica conturata din punct de vedere al evenimentelor de mantuire pe care le sarbatorim. Biserica Ortodoxa ii impune omului o anumita disciplina, lucrurile nu sunt lasate la latitudinea fiecarui credincios, ci Biserica ii prezinta credinciosului o anumita orientare in care credinciosul ortodox trebuie sa se incadreze si daca nu se incadreaza si in randuielile ortodoxiei, nu este ortodox. Ortodoxia nu este o teorie, ortodoxia este o practica. Pentru unii poate sa fie greu sa fie ortodox, pentru altii poate sa fie usor, adica e usor sa fie ortodox pentru cineva care s-a obisnuit cu ortodoxia, cu disciplina ortodoxa si e greu sa fie ortodox pentru cineva care are impotriviri in constiinta lui, in viata lui fata de ceea ce Biserica Ortodoxa cere credinciosilor ei.

– Ati pomenit de o anumita disciplina, dar in acelasi timp, noi stim ca ortodoxia este prin excelenta credinta libertatii. Cum se impaca acestea doua si care ar fi anumite principii sau reguli?

– Sfantul Vasile cel Mare zice despre calea cea stramta pe care o pomeneste Domnul Hristos in Sfanta Evanghelie in legatura cu cei care merg pe calea cea stramta si cei care merg pe calea cea larga (Mt. 7, 13), ca aceasta cale stramta este si stramta si larga, este stramta pentru ca iti impune anumite atitudini si este larga pentru ca incadrat fiind in atitudinile respective esti cumva eliberat de ceea ce se impotriveste, asa incat aceeasi cale este intr-un fel stramta si intr-un fel larga. Tot asa se poate spune si despre credinta ortodoxa, este o credinta care limiteaza libertatea si este o credinta care da libertatea. Limiteaza libertatea in sensul ca nu poti face ce vrei, dar da libertatea tocmai prin faptul ca nu faci ce vrei, dar faci ce trebuie si atunci esti mai liber decat acela care face ce vrea si care prin aceasta poate sa se inrobeasca pe sine propriilor sale intentii, propriilor sale tendinte.

– Ati spus de asemenea ca ortodoxia este o credinta practica; la ce v-ati referit?

– M-am referit, de pilda, la faptul ca un credicios trebuie sa mearga la biserica, trebuie sa ia parte la sfintele slujbe, trebuie sa tina postul, trebuie sa fie cu luare aminte la adevarurile de credinta, sa-si insuseasca adevarurile de credinta ortodoxa. Deci, un credincios ortodox este indrumat de Biserica si este solicitat de Biserica sa intre in viata Bisericii, deci nu traieste in afara, ci in miezul credintei ortodoxe.

– Parinte Teofil, cum putem avea incredintarea si certitudinea in acelasi timp, ca in Biserica Ortodoxa se afla plinatatea adevarului si a harului dumnezeiesc?

– In ceea ce priveste adevarul deplin, Biserica Ortodoxa ne garanteaza lucrul acesta prin dogmele ei, prin faptul ca ne ridica mai presus de obisnuitul vietii, ne tine intr-o sfera superioara, ne da constiinta ca suntem in cerul cel de pe pamant, iar harul lui Dumnezeu se da celor care cred drept si atunci noi avem constiinta, convingerea ca acolo unde este adevarul, acolo este Mantuitorul nostru Iisus Hristos care garanteaza adevarul si unde e Domnul nostru Iisus Hristos, acolo este si harul dumnezeiesc care il ajuta pe om sa se lase modelat de Mantuitorul si sa se disciplineze prin adevarul care ne face liberi (In. 8, 32).

– Parinte Teofil, stim cu totii ca la inceputul lunii mai 2000 va veni pentru intaia oara in tara noastra primul papa, in persoana Papei Ioan Paul al II-lea de la Roma. Ce atitudine trebuie sa aiba un credincios ortodox in fata unui asemenea eveniment? Va intreb acest lucru deoarece exista pareri diferite si uneori contradictorii, in randul credinciosilor si chiar al preotilor.

– Mai intai am sa raspund la aceasta intrebare cu un raspuns pe care l-am dat unui profesor de teologie care a trecut pe la noi pe la manastire, un profesor romano-catolic si care mi-a pus aceasta intrebare in vara anului trecut, se stia de atunci de intentia de a veni Episcopul Romei in tara noastra, de opiniile diferite in legatura cu asta si parintele respectiv m-a intrebat ce zic eu despre venirea Papei. I-am raspuns foarte simplu: „eu ma bucur ca vine… – si am stat putin si dupa aceea am zis – si pleaca". Un parinte care era cu mine si cu profesorul respectiv mi-a spus ca cel care m-a intrebat ce zic eu despre venirea Papei a avut o fata lumioasa cand am zis eu „ma bucur ca vine" si nu a ramas aceeasi lumina cand am zis „si pleaca". Adevarul este acesta: ca Papa vine si pleaca. Pentru cei care il considera Sfantul Parinte de la Roma, o sa vina ca Sfantul Parinte de la Roma. Pentru noi, care il stim un Episcop la Bisericii, o sa vina un Episcop al Bisericii, noi nu ii retragem Episcopului de la Roma, respectiv Papei, calitatea de Episcop si atunci il primim cu conceptiile noastre, il intampinam cu sentimentele pe care ni le desteapta in suflet conceptia pe care o avem. In orice caz, Papa este o persoana deosebita, este un unic in lume, indiferent de ce crede cineva despre el. Adevarul este ca exista un singur Papa, un singur conducator al Bisericii Catolice. Pentru noi vine conducatorul Bisericii Catolice, noi respectam Biserica Catolica si atunci de ce nu ne-am bucura ca vine conducatorul Bisericii Catolice in tara noastra. Vine si ne bucuram ca vine. Dupa aceea pleaca si ne bucuram si ca pleaca pentru ca nu aici este rostul lui. El nu vine pentru toti cati il vor vedea. Totdeauna cand Papa merge undeva, intr-o tara se aduna foarte, foarte multa lume in jurul lui pentru ca este un eveniment, realitatea asta este, nu e un lucru intamplator ca Papa ajunge intr-o tara, catolica sau necatolica, pentru catolici sau pentru altii, lumea se aduna ca sa vada pe cel care este unic in lumea asta. Un singur om reprezinta Biserica Catolica si toata Biserica Catolica cumva este insumata in persoana Papei de la Roma. Unii dintre cei care il asteapta pe Sfantul Parinte, deci catolicii, respectiv supusii lui, cei condusi de el il vor privi pe Sfantul Parinte poate ca pe „Vicarius fili Dei", deci ca pe loctiitorul Fiului lui Dumnezeu, poate il vor primi pe „servus servorum Dei", adica slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, iar noi ceilalti il vom primi ca pe o persoana deosebita, un om care reprezinta ceva, chiar daca reprezinta mai mult pentru altii decat pentru noi. In orice caz este un eveniment in care Biserica Ortodoxa isi are importanta ei, intelegerea ei prin faptul ca l-a invitat pe Episcopul Romei sa vina aici si noi il primim si il cinstim asa cum cinstim pe orice ierarh al Bisericii. Cand mi se intampla sa ascult postul de radio Vatican, care transmite si in limba romaneasca, de cate ori mi se intampla sa il ascult pe Papa spunand binecuvantarea pe care o da el peste lume, totdeuna, indiferent cum am stat ca ascultator, totdeuna ma ridic in picioare din consideratie fata de cel care vine si dupa aceea pleaca, vine sa-i bucure pe cei care-l asteapta si pleaca pentru ca rostul lui nu este aici.

– In finalul interviului nostru, Parinte Teofil Paraian, in calitate de duhovnic, v-as intreba cum vedeti Sfintia Voastra viitorul ortodoxiei aici la noi, in Romania.

– Cred ca viitorul ortodoxiei inseamna o intemeiere in ortodoxie. Cu cat vom fi mai ortodocsi, in prezent, cu atat vom fi mai ortodocsi si in viitor. Daca suntem neluatori aminte la credinta noastra, la viata noastra ortodoxa in prezent, nu putem astepta de la viitor mai binele pentru ca mai binele se intemeiaza pe binele din prezent. Vrem sa avem un viitor ortodox luminat, un viitor ortodox odihnitor, trebuie sa avem o traire in prezent ortodoxa care asigura viitorul ortodox. Sigur ca sunt diferite puncte de vedere, diferite conceptii in legatura cu viata ortodoxa, eu cred ca noi trebuie sa insistam cat putem mai mult pentru gandirea ortodoxa si pentru trairea ortodoxa si atunci viitorul e cel pe care il dorim, adica un viitor care va aduce bucurie ortodocsilor, iar daca suntem nepasatori in prezent, nici viitorul nu va putea fi mai altfel decat prezentul pe care se intemeiaza.

Interviu cu Parintele Teofil Paraian, inregistrat la Brasov pe 21 februarie 1999

Cuvântul ierarhului: Popor român,

te vindecă Iisus Hristos! Ridică-te şi umblă!

+ IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Se tot spune că presa a devenit la noi, ca în întreaga lume, o putere dominantă. Ea te urcă, ea te coboară. Depinde cine este în spatele ei, ce viziune politică, economică sau religioasă are. Depinde, de asemenea, de starea naţiunii, a unui segment uman, a unei persoane, a Bisericii etc., realităţi care fac obiectul descrierii presei. Presa exagerează de multe ori, prezintă lucrurile negative cel mai adesea, adică păcătuieşte prin omisiune, dar punctul de pornire al analizei este, totuşi, real. Presa este, la noi, ca starea întregii naţiuni, într-un proces supus „durerilor naşterii“. Va mai trece ceva timp, probabil, până la a diminua la maximum comentariul omului de presă, iar conţinutul articolului de presă să cuprindă în exclusivitate, sau aproape, doar evenimentul ca atare, fundamentat pe dovezi indubitabile.

Spun aceste lucruri – deşi nu erau în intenţia iniţială când m-am aşezat la masa de lucru – pentru că preiau din presă o informaţie foarte adesea folosită. În analiza făcută de multe instituţii specializate în multe domenii se afirmă că, actualmente, România se află pe unul dintre ultimele locuri în Europa la capitolul sănătate, economie, asistenţă socială, speranţă de viaţă etc. În acelaşi timp, ne-am bucura de un de nerâvnit loc întâi la mortalitate infantilă, abandon de copii, alcoolism, fumat, emigraţie clandestină, avort, diferite boli ş.a.m.d.

Sunt aici multe exagerări, omisiuni, puncte de vedere unilaterale, dar, şi aici e problema, analiza are la bază şi mult adevăr. Starea naţiunii române nu este, actualmente, deloc bună. Poate nu este atât de rea pe cât ne este descrisă zi şi noapte de mijloacele de informare în masă din ţară şi din afara ei. Ceva totuşi nu merge. Suntem, parcă, într-un nisip mişcător care ne tot înghite, ne tot încătuşează. Cert este că avem probleme.

Starea precară a economiei, de mai mulţi ani tot în tranziţie şi în proces de privatizare, este arătată cu degetul. Ea e vinovata. Cultura nu are bani, învăţământul este slab finanţat, sănătatea nu are resurse financiare suficiente, agricultura nu mai poate fi subvenţionată, alocaţiile pentru copii sunt mici, salariile funcţionarilor de stat lasă loc corupţiei. Totul porneşte de la bani. Multe s-ar rezolva dacă ar fi bani. Multe, dar nu toate.

Cine este slăbănogul care, în calendar, a dat numele zilei de ieri? Şi de ce vorbesc de starea naţiunii române astăzi, după duminica zisă „a slăbănogului“? Există vreo legătură între acestea? Poate fi descrisă starea naţiunii române astăzi ca o stare bolnavă, atinsă de vreo boală cronică, o stare de slăbănog? Şi da, şi nu – aş spune. Da, pentru că deja am arătat câte probleme avem în diverse domenii. Nu, pentru că omisiunea de care vorbeam că defineşte adeseori presa este evidentă în tentaţia de a nu prezenta, pe lângă ceea ce este rău în România azi, şi partea bună a lucrurilor.

Există, în ciuda aparenţelor, România profundă, cu oameni verticali, cu dragoste de ţară, cu frică de Dumnezeu. Avem şi copii geniali, şi mame sfinte, şi oameni jertfelnici, şi străjeri vajnici la fruntariile ţării, şi preoţi de excepţie.

Suntem cum sunt toate popoarele lumii lăsate de Dumnezeu sub cer. Nu suntem nici mai buni, dar nici mai răi ca alţii. Suntem un popor de oameni obişnuiţi, cu bucurii multe, iar acum cu dureri, încercări ceva mai multe decât de obicei.

„Voieşti să te faci sănătos?“ îl întreabă Hristos pe slăbănog. Acesta îi răspunde: „Doamne, nu am om….“. Într-un comentariu la acest text evanghelic, părintele mitropolit Antonie al Ardealului spune slăbănogului, continuând dialogul: „Nu ai om, ai un Dumnezeu“.

În cel de-al doilea text din Scriptură ce s-a citit ieri la Sfânta Liturghie, Sfântul Apostol Petru se adresează unui alt slăbănog cu cuvintele: „Te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi umblă!“.

„Popor român, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi umblă!“ Resursele adânci ale naţiunii române sunt puternice pentru că izvorăsc dintr-o fidelitate faţă de puterea Evangheliei timp de mai multe veacuri. Din străfunduri ţâşneşte o sevă care dă putere în vremuri de criză, precum cea de astăzi.

Este necesară o reaşezare a valorilor pe scara lor autentică. Este necesar curajul recunoaşterii de către români că răul nu ne vine doar de la o economie precară. Sunt voci care proclamă necesitatea caselor de toleranţă, care subliniază necesitatea recunoaşterii homosexualităţii ca alternativă la viaţa de familie, care pretind celor mai nocive secte onorabilitatea de care se bucură Biserica Ortodoxă şi câte, vai, alte aberaţii. Într-o asemenea situaţie intervine starea de slăbănog a unui popor. „Urâciunea pustiirii“ şi „adâncurile satanei“ sunt întronizate la loc de cinste.

Dintr-o astfel de păgânătate ne vine tot răul, nu doar din lipsa banilor, din cauza moştenirii pre-decembriste. Acestea îşi aduc contribuţia negativă la starea naţiunii. Răul total vine însă din altă parte. Va putea românul începutului de mileniu III creştin să discearnă între bine şi rău? Va fi el în stare să-şi recunoască starea de boală şi, prin aceasta, să reintre în normalitate, să se bucure de sănătate?

Poate vor fi ceva mai mulţi bani pentru cultură, sănătate, învăţământ, asistenţă socială etc. Va fi ceva mai multă credinţă în popor? Va fi ceva mai multă frică de Dumnezeu pentru a fi, drept consecinţă, mai înţelepţi? Dacă da, toate vor fi bine altoite pe adevăr: economia ţării, cultura, sănătatea, învăţământul, asistenţa socială. Ar fi bine atunci să luăm aminte la cuvintele lui Hristos către slăbănog: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!“.

„Cine are urechi de auzit să audă!“

sursa>

http://www.ziarullumina.ro/articole;894;1;22932;0;Cuvantul-ierarhului-Popor-roman-te-vindeca-Iisus-Hristos!-Ridica-te-si-umbla!.html

 

Luca al Crimeii – Învăţătura lui Hristos şi învăţăturile omeneşti

Posted by calindragan under Gânduri de zi cu zi | Tags: Predică la Sf. Grigorie Palama, Sf. Luca al Crimeii |
Leave a Comment 

“Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei. Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.

Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătura greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie l-a dat în vileag ca eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască.

În ziua pomenirii acestui mare ierarh, ca de altfel în toate zilele când sunt pomeniţi sfinţi ierarhi, auziţi în Evanghelia care se citeşte cuvintele lui Hristos:

Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar, iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor (In. 10, 1-2).

În ele, toţi învăţătorii mincinoşi şi ereticii sunt asemuiţi unor hoţi şi tâlhari, ce nu doresc să intre cu smerenie în sfânta credinţă pe uşa Ortodoxiei, ci năzuiesc să se furişeze prin altă parte. Singura intrare sfântă şi legiuită în dumnezeiasca învăţătură e însă una singură, şi unul singur este învăţătorul nostru – Iisus Hristos (v. Mt. 23, 8), iar noi suntem datori să urmăm doar Lui şi nimănui altcuiva.

Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra, şi va ieşi, şi păşune va afla (In. 10, 9).

La această uşă El i-a pus ca străjeri ai împărăţiei Cerurilor pe sfinţii apostoli, în urma cărora au primit hirotonia, ca urmaşi ai lor, mulţi alţi păstori buni: toţi aceştia învaţă oile cele bune, turma lui Hristos, să asculte de glasul singurului învăţător şi Păstor, să meargă după Hristos. Au fost şi sunt numeroşi conducători pe care şi-i alege neamul omenesc, mulţi învăţători care arată felurite căi de a trăi – însă Domnul Iisus Hristos ne porunceşte nouă, creştinilor, să mergem numai după El, după Păstorul Cel Bun, Care pune sufletul Său pentru oile Sale (v. In. 10, 11).

Care sunt învăţăturile tuturor conducătorilor omeneşti şi prin ce se deosebesc ele de învăţătura Domnului Iisus Hristos? Toate învăţăturile omeneşti au ca ţintă perfecţionarea vieţii noastre sociale şi politice. Ele vorbesc aproape numai despre felul în care trebuie organizat aspectul exterior a vieţii, despre legile de stat care ar trebui făcute, despre realizarea unei forme cât mai perfecte de organizare statală. Din aceste învăţături omeneşti cunoaştem multe lucruri înţelepte, multe lucruri mari, multe lucruri folositoare, în faţa celor mai bune şi mai vrednice, în faţa celor mai drepte dintre ele ne plecăm şi noi.

Şi totuşi, de ce mergem după un singur Conducător – după Domnul nostru Iisus Hristos? De ce punem sfânta Lui învăţătură mai presus de toate învăţăturile social-politice ale lumii, chiar şi de cele mai drepte dintre ele? Acesta e un lucru pe care trebuie neapărat să-l înţelegeţi.

Înainte de venirea Domnului Iisus Hristos, lumea era adânc înstrăinată de obiectul învăţăturii Lui, necugetând deloc la ceea ce El socotea a fi lucrul cel mai însemnat, neapărat trebuincios, pentru oameni: se gândeau numai la cele exterioare. Lumea antică era încredinţată că pentru dezrădăcinarea răului de pe pământ este nevoie doar de legi drepte în stat; şi lumea nouă visează la egalitate socială. Păstorul Cel Bun ne spune însă cu totul altceva.

Ştiţi că în vremea postirii Lui de patruzeci de zile în pustie satana a început să-L ispitească. L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat toate împărăţiile pământeşti şi a zis:

„Dacă Te vei închina mie, îţi voi da toate aceste împărăţii şi slava lor” (v. Lc. 4, 6-7) – la care Domnul a răspuns: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Lc. 4, 8).

El a lepădat de la Sine puterea politică şi socială şi nu la reforme sociale Se gândea. Şi după aceea, cu alte prilejuri, a respins această putere – fiindcă atunci când veneau la El oameni cu rugămintea de a le fi judecător, El se dădea în lături, spunând: Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărtitor peste voi? (Lc. 12, 14). Iar când înainte de cumplitele Sale pătimiri de pe Golgota a stat înaintea lui Pilat ca să fie judecat, şi acesta L-a întrebat: „Eşti împărat?“, El a răspuns: „Da, împărat sunt, însă împărăţia Mea nu este din această lume” (v. In. 18, 33-36).

Iată ce are însemnătate pentru noi: faptul că El este Conducătorul unei împărăţii care nu este din această lume, iar conducătorii omeneşti sunt toţi conducători ai împărăţiei acestei lumi. Ei bine, care este deosebirea de temelie dintre învăţătura lui Hristos şi toate învăţăturile omeneşti? În aceea că Hristos ne-a învăţat despre împărăţia care e înăuntrul nostru, ne-a învăţat să luăm aminte la glasul inimii:

Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, preacurvia, lăcomiile, vicleniile, inşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea (Mc. 7, 21-22).

Aceeaşi idee o veţi afla şi în Evanghelia după Luca:

Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele – căci din prisosul inimii vorbeşte gura lui (Lc. 6, 45).

În viaţa noastră duhovnicească – prin urmare şi în toată viaţa noastră lăuntrică, care se află în legătura cea mai strânsă cu viaţa duhovnicească – inima împărăţeşte şi stăpâneşte asupra minţii noastre, asupra voii şi a năzuinţelor. Noi cugetăm cum vrea inima, credem ceea ce-i place inimii, ne îndreptăm voinţa potrivit năzuinţelor inimii. Simţirea, al cărei organ este inima, domneşte asupra întregii noastre gândiri, credinţe, cunoaşteri, asupra întregii noastre concepţii despre lume, asupra tuturor tendinţelor sociale şi politice. Cum ne este inima, aşa ne este şi viaţa. Dacă inima este curată, sfântă, pătrunsă de dragoste fierbinte faţă de Domnul Iisus Hristos, toate faptele, toate gândurile, toate opiniile noastre sociale şi politice, toată filosofia noastră de viaţă vor fi pătrunse de această simţire, de aceste sfinte porunci ale inimii – şi atunci din vistieria cea bună a inimii noastre vom scoate roade bune în tot ce facem, şi în primul rând în viaţa de zi cu zi, în legăturile noastre cu cei din jur. Iar dacă în inimă domnesc răul şi întunericul, oricât de bună ar fi orânduirea socială şi politică, oricât ar fi de drepte legile, omul va face rele. Nici un fel de legi, nici un fel de orânduire socială nu pot înfrâna inima omenească. Oamenii tind să înăbuşe răul prin pedepse juridice – însă răul continuă, infracţiunile nu contenesc. Ştiţi că şi în cea mai desăvârşită orânduire de stat există o mulţime de oameni josnici, lipsiţi de cinste, care fac răul şi prin tot ceea ce săvârşesc strică tot lucrul bun, împiedicându-l şi lipsindu-l de putere prin năzuinţele inimii lor negre; ştiţi că există o mulţime de oameni egoişti, cărora nu le pasă decât de sine şi care nu se dau în lături să îi strivească pe cei ce stau în calea lor. Ştiţi cât de mulţi sunt oamenii desfrânaţi şi că prin nici un fel de legi nu se poate face ca toţi oamenii să devină buni şi cinstiţi, să nu mai fie oameni necinstiţi, egoişti.

Asta o poate face numai Domnul Iisus Hristos, fiindcă El ne-a adus învăţătura Sa cea dumnezeiască despre felul în care trebuie să fie inima noastră, despre felul în care trebuie să ne-o îndreptăm. Şi prin Sângele Său şi Trupul Său, cu care ne împărtăşim, El ne dă putere să ne luptăm cu răul, să curăţim inimile noastre. Iată de ce El este pentru noi singurul Sfânt Conducător, fiindcă la dezrădăcinarea răului nu pot şi niciodată nu vor putea să ajungă conducătorii omeneşti. Este nevoie de harul dumnezeiesc, de puterea dumnezeiască, pentru a îndrepta inima omenească; oamenii au nevoie de ajutor haric în lupta cu răul. Şi atunci, cum să nu îl iubim din toată inima pe Domnul Iisus Hristos, Care ne-a învăţat adevărul cel mai adânc, Care ne-a întors luarea-aminte asupra inimilor noastre, Care ne-a adus învăţătura dumnezeiască şi luminoasă despre dragostea de aproapele? Şi se cuvine să băgăm de seamă că lucrurile pe care ne-a învăţat El – dragostea, milostivirea, blândeţea, smerenia – erau adânc străine de inimile păgânilor. Aceştia nu se închinau blândeţii, ci trufiei; ei socoteau că a da milostenie săracilor este o slăbiciune de neiertat, în rândul lor era foarte răspândită sclavia, care înjoseşte demnitatea omenească; ei nu-i puneau pe sclavi în rândul oamenilor şi se purtau cu ei ca şi cu nişte vite [si nu exista aceeasi trufie si in zilele noastre, chiar si intre cei care formal sunt in Biserica?-n.n.] Ciudat şi nebuneşte ar fi sunat în urechile lor cuvintele dragoste, blândeţe, smerenie şi milostivire – dar ele au răsunat în întreaga lume prin dumnezeiasca propovăduire a Domnului Iisus Hristos şi au supus treptat inimile oamenilor, încât în locul trufiei şi dispreţului faţă de oameni dinainte s-a încetăţenit recunoaşterea tocmai acestor virtuţi.

Aşadar, fiecare creştin este dator să îşi aducă aminte că trebuie să-şi curăţească inima, să dezrădăcineze din ea gândurile rele, să tindă spre sfinţenia ei. Sfântul Apostol Iacov spune:

Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi, cei îndoielnici. Pătrundeţi-vă de durere, întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare. Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa (Iac. 4, 8-10).

Smeriţi-vă înaintea Domnului, pocăiţi-vă pentru ceea ce vă întinează inimile, umpleţi viaţa voastră de năzuinţa către dragoste, bine şi milostivire, şi atunci va odihni asupra voastră harul Sfântului Duh. Amin”.

 

(Sf. Luca al Crimeei – LA PORŢILE POSTULUI MARE, Predici la Triod; Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004)

Sf.

Omul daca vrea sa nu se chinuiasca, trebuie sa creada in acel "Fara Mine nu puteti face nimic" pe care l-a spus Hristos. Adica sa se deznadajduiasca de sine in intelesul cel bun si sa creada in puterea lui Dumnezeu. Atunci cand cineva se deznadajduieste de sine insusi in intelesul cel bun, atunci il afla pe Dumnezeu. "Toata nadejdea mea spre Tine o pun". Chiar si oamenii cei mai duhovnicesti nu isi au asigurata in aceasta lume pe deplin viata lor, de aceea se si tin pe ei insisi mereu in asigurarea lui Dumnezeu, nadajduiesc in Dumnezeu si se deznadajduiesc numai de "eul" lor, deoarece "eul" ii aduce omului toata nefericirea duhovniceasca.

Increderea in sine este dusmanul nostru cel mai mare si mai rau, pentru ca ne arunca in aer fara mila si ne lasa nefericiti pe drumuri. Cand omul are increderea in sine, se leaga si nu poate face nimic, sau se lupta singur. Atunci este firesc sa fie biruit de vrajmas sau sa nu reuseasca si astfel sa i se zdrobeasca "eul" sau. Bunul Dumnezeu de multe ori iconomiseste foarte intelept ca sa vedem si interventia Sa dumnezeiasca si nereusita ce am suferit-o prin increderea noastra in sine. Atunci cand cineva urmareste si cerceteaza fiecare eveniment ce se petrece in viata sa dobandeste experienta, ia aminte si astfel sporeste.

Hristos cerea mai intai credinta in puterea lui Dumnezeu si apoi facea minunea: "Daca crezi in puterea lui Dumnezeu, te vei face sanatos" - spunea. Nu precum spun astazi unii, in mod gresit: "Omul are puteri si daca crode in puterile lui, le poate face pe toate. Nu spune si Evanghelia: "Sa crezi"? Prin urmare suntem de acord". Da, Hristos spunea: "Crezi?", dar intelegea: "Crezi in Dumnezeu? Crezi ca Dumnezeu poate?" Cerea asigurarea omului ca are credinta in Dumnezeu si atunci ajuta. Nicaieri nu spune Evanghelia sa cred in egoismul meu, ci sa cred in Dumnezeu, caci Dumnezeu ma poate ajuta, ma poate vindeca. Acestia insa le iau anapoda si spun: "Omul are puteri si trebuie sa creada in el insusi". A crede cineva in el insusi are sau egoism, sau demonism.

- Parinte, acesti oameni atunci cand se face o minune spun ca aceasta s-a intamplat deoarece omul a crezut ca se va face.

- In spatele acestui aranjament egoist se ascunde lucrarea diavolului. Unii ca acestia incurca pe "crezi?" ce l-a spus Hristos, cu "crezul" lor. De aici porneste toata aceasta demonizare ce exista in lume. Dupa aceea iti spun: "Sa nu respecti nici pe cel mare, nici pe cel mic ca sa dobandesti personalitate". De aceea auzi niste lozinci: "Calca-i zdrobeste-i ca sa reusesti". Respectul este considerat ceva retrograd si diavolul triumfa. Chiar si un copil de ar vorbi putin cu obraznicie parintilor, sau celor mari si pe el il paraseste harul lui Dumnezeu si primeste inrauriri diavolesti, cu atat mai mult daca isi face omul din acest fel de comportament "tipicul" sau.

- Parinte, dar cum este atunci cand cineva spune ca el crede in Dumnezeu, dar nu crede ca Dumnozeu ne pazeste?

- Atunci se face pe sine dumnezeu. Cum crede el oare in Dumnezeu?

- Isi face in fiecare dimineata semnul Crucii etc.

- Insa astfel unul ca acesta spune: "Cred in Dumnezeu, dar Dumnezeu ne-a dat minte ca sa putem face orice vrem". Sau: "Sunt dumnezeu. Nu spune Scriptura: "Dumnezei sunteti si fii ai Celui Prea Inalt toti"? nu se gandeste ca pentru a fi cineva dumnezeu dupa har, trebuie sa aiba harul lui Dumnezeu. Insa el numai cu mintea lui se socoate pe sine dumnezeu. Altceva este ca cineva sa aiba harul lui Dumnezeu si sa se faca dumnezeu dupa har, si altceva e sa se autoproclame pe sine dumnezeu. Aici este incurcatura: facandu-se astfel pe sine dumnezeu, in cele din urma ajunge sa fie ateu (fara dumnezeu).

„De obicei, oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine sa vii, de bună voie, la rosturile tale veşnice şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul, ne îmbie cu iubire, încă din dimineaţa vieţii, Taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de îmblătiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi de bună voie, şi ne mărturisim greşelile.
Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos. Mare este Taina pocăinţei, nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaş a lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare este acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nicio înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine. Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de „ştiinţă” şi afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor?! Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii, care-i fierbe în zeama lor până li se moaie oasele trufiei.”

Mareste imaginea.

Cum pedepseste Dumnezeu in­versunarea se vede si din ur­matoarea pilda: La Lavra Pecerska traia un ieromo­nah pe nume Tit. El avea mare sim­patie si prietenie catre un diacon pe nume Evagrie. Se minunau multi de prietenia lor sincera. Insa diavolul i-a facut sa se certe in asa fel, ca nu mai vroiau nici sa se vada, nici sa stie unul de altul. Pe cand unul cadelnita in biserica, celalalt fugea de tamaiat, iar daca nu reusea sa fuga, celalalt nu ca­delnita in dreptul lui. A trecut multa vreme. Amandoi au trait in acel intu­necat pacat si, neimpacati fiind, indrazneau chiar sa se impartaseasca. Fratii ii indemnau sa se impace, insa ei nu voiau sa ia aminte la aceasta.

Dupa purtarea de grija a lui Dum­nezeu, preotul Tit s-a imbolnavit atat de rau, ca era pe patul de moarte. Atunci el a inceput sa-si planga cu amar pacatul si a trimis sa-l roage pe diaconul Evagrie, din partea sa, ca sa-l ierte. Diaconul nu numai ca nu l-a ier­tat, ci l-a blestemat cu cuvinte grele. Fratii, vazandu-l pe Tit in agonie, l-au adus cu de-a sila pe Evagrie, ca sa-i impace. Bolnavul, cu mari fortari, s-a ridicat, a cazut la picioarele diaconu­lui si cu lacrimi l-a rugat: „Iarta-ma, parinte!”, insa Evagrie, cu neomenie, si-a intors fata de la el si a spus: „Nu doresc sa ma impac cu el nici in viata de acum si nici in cea viitoare!" Si spunand acestea, s-a smuls din mainile fratilor si a cazut. Fratii au vrut sa-l ri­dice, insa era mort, iar fericitul Tit in­data s-a facut sanatos si s-a ridicat.

Cu totii s-au ingrozit de aceasta intampla­re si au inceput sa-l intrebe pe Tit ce inseamna aceasta. Atunci el le-a mar­turisit ce a vazut cu ochii lui duhovni­cesti: „Pe cand zaceam bolnav si nu incetam sa ma manii pe fratele meu, am vazut cum ingerii se retrageau de la mine si plangeau pentru pieirea su­fletului meu, in timp ce demonii se bucurau de mania mea. Atunci am in­ceput sa va rog sa mergeti la frate si sa-l induplecati sa ma ierte. Cand l-ati adus la mine si eu m-am plecat in fata lui, iar el si-a intors fata de la mine, am vazut un inger nemilostiv cu o lance de foc in mana, cu care l-a lovit pe cel care nu a iertat. Si numaidecat acesta a cazut mort, iar mie acelasi in­ger mi-a intins mana si m-a ridicat, si iata-ma sanatos!" (27 februarie)

*

Cat de des, in viata, se intampla rau­tati si neimpacari cu crestinii nostri apropiati! Si pe neasteptate, se para­seste lumea aceasta si se porneste la drum cu manie in suflet catre Imparatia cea vesnica! Ce iertare vor astepta de la Dumnezeu, daca ei nu au iertat celor care le-au gresit? Este infricosa­tor sa traiesti neimpacat! Insa si mai infricosator este sa mori neimpacat! Cruzimea fata de altii aduce indracirea sufleteasca si face sufletul nevrednic de a purta dumnezeiescul har. Cu aceas­ta cruzime se piere!

Iata o pilda graitoare, chiar din Vie­tile Sfintilor. In primele veacuri crestine, cand ucenicii lui Hristos erau prigoniti crunt de catre autoritati, in Antiohia traia un preot pe nume Saprichie si un mirean, cetatean al acelui oras, pe nume Nichifor. Oamenii credeau ca sunt frati dupa trup, deoarece aveau multa dra­goste unul pentru celalalt. Si au petre­cut multa vreme in aceasta dragoste sincera, pana ce diavolul, care ii zavistuia cu multa putere pentru viata lor traita in prietenie, a reusit sa semene neghina vrajbei intre ei. Insuflati de acesta, ei s-au certat, despartindu-se si urandu-se atat de mult, incat nici nu mai vroiau sa se intalneasca vreodata, pentru ca nu se mai puteau suferi unul pe celalalt.

Dupa ce au trait mult timp in aceasta stare de vrajba diavoleasca, Nichifor si-a venit in fire si, intelegand ca ura lor reciproca vine de la diavol, a rugat pe unii dintre prietenii si vecinii lui sa mearga la prezbiterul Sapri­chie si sa-l roage ca sa-l ierte. Insa Sa­prichie nu l-a iertat. Nichifor a repetat incercarea de impacare. A trimis si a treia oara oameni ca sa-l roage pentru iertare. Insa totul a fost in zadar. Saprichie si-a impietrit inima si a ramas neinduplecat. in cele din urma, insusi Nichifor a mers la Saprichie, a cazut la picioarele lui si, cu smerenie, a ince­put sa se roage:
- Iarta-ma, parinte, pentru Dumne­zeu, iarta-ma!
Saprichie nici nu l-a luat in seama, iar Nichifor a iesit de la el rusinat si alungat.

In acea vreme a izbucnit o prigoa­na neasteptata impotriva crestinilor din Antiohia. Primii au fost intemnitati cei din fruntea lor. Printre ei s-a aflat si Saprichie, preot fiind. Dus la cercetare inaintea dregatorului, a fost intrebat cum se numeste:
- Saprichie, a raspuns el.
- Si din ce neam esti? - l-a intrebat dregatorul.
- Sunt crestin! - a venit raspunsul darz.
- Esti cleric? - a continuat dregato­rul cu intrebarile.
- Sunt prezbiter! - i-a raspuns Saprichie.

Dregatorul i-a zis atunci:
- Mai-marii nostri, stapanitorii aces­tei tari, au poruncit tuturor crestinilor sa aduca jertfe zeilor. Iar cei care nu vor implini imparateasca porunca tre­buie sa stie ca, dupa diferite munci, vor fi osanditi la moarte in cele mai cumplite chinuri.

Saprichie, stand neclintit inaintea ighemonului, i-a raspuns:
- Noi, crestinii, o, ighemone, avem ca imparat pe Hristos, caci numai El este adevaratul Dumnezeu si Facato­rul cerului, al pamantului, al marii si a toate ce sunt in ele! Iar zeii neamurilor sunt demoni.
La aceste cuvinte, dregatorul s-a ma­niat foarte tare si a poruncit sa se in­ceapa cu cruzime a-l munci pe Sapri­chie. Cel supus chinurilor a rabdat cu barbatie si i-a spus ighemonului:
- Asupra trupului meu ai putere, nu insa si asupra sufletului. Numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a facut, are putere asupra lui!

Judecatorul, vazandu-l pe Saprichie neinduplecat, l-a osandit la moarte prin taierea capului si a fost dus catre locul decapitarii. Intre timp, afland despre toate aces­tea, Nichifor a alergat ca sa iasa in in­tampinarea lui Saprichie. Pe drum, a cazut la picioarele lui si a inceput sa-l roage:
- Marturisitorule al lui Hristos, iarta-ma! Am gresit fata de tine!

Saprichie nu-i raspundea. Inima lui era inca plina de rautate diavoleasca. Smeritul Nichifor nu a renuntat si s-a grabit sa-i iasa in intampinare din nou, pe alta cale, rugandu-l:
- Marturisitorule al lui Hristos, iarta-ma! Ca un om am gresit inaintea ta. Iata, ti se da tie cununa cereasca a lui Hristos, pentru ca marturisesti sfantul Lui nume inaintea multor martori!
Saprichie, orbit de ura, a ramas ne­induplecat. Chiar si cei care-l mun­ceau se minunau de impietrirea lui si ii spuneau lui Nichifor:
- Niciodata nu am vazut un nebun ca tine! Omul acesta merge la moarte, iar tu nu incetezi sa-l rogi pentru ier­tare. Oare si dupa moarte poate sa te mai vatame? De ce iti este de trebuin­ta sa te impaci cu el?

Nichifor le-a raspuns:
- Voi nu stiti ce anume cer eu de la marturisitorul lui Hristos. Numai Dum­nezeu stie.
Cand au ajuns la locul unde trebu­iau sa-i taie capul lui Saprichie, Nichi­for i-a spus din nou:
- Te rog, marturisitorule al lui Hris­tos, iarta-ma!

S-a rugat mult Nichifor, insa Saprichie nu l-a miluit cu iertarea. Atunci Dumnezeu Si-a luat harul Sau de la Saprichie, si acesta indata s-a lepadat de Hristos. Cand cei care il munceau i-au poruncit sa se aplece ca sa-i taie capul, el s-a infricosat foarte tare si a inceput sa se roage:
- Nu ma omorati! Voi face toate cate au poruncit imparatii! Ma voi in­china zeilor si le voi aduce lor jertfa!

Astfel Saprichie, datorita rautatii lui, a pierdut harul si, odata cu el, si man­tuirea sa. Nici chinurile rabdate, nici indemnurile bunului Nichifor de a nu se lepada de Hristos la sfarsitul nevointei sale nu i-au fost de folos. Atunci fericitul Nichifor a marturisit inaintea calailor ca el este crestin, ca si el, ca si ceilalti credinciosi in Hristos, nu aduce si nu va aduce jertfa zeilor si a rugat ca in locul lui Saprichie sa-l dea mortii pe el. Dupa ce au intrebat pe dregator ce sa faca, chinuitorii l-au la­sat pe Saprichie slobod si l-au omorat pe fericitul Nichifor. Astfel Saprichie s-a lepadat de Hris­tos si a murit in rautatea sa, iar Nichifor s-a invrednicit de mucenicie si s-a mantuit (9 februarie).

Cand auzim despre purtarea invrajbitului Saprichie, e de trebuinta sa amintim si minunatele cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel: "Si de as imparti toata avutia mea, si de as da trupul meu sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste!" (I Corinteni 13, 3). Chiar si mucenicia fara dragoste, nu mantuieste! Si cele mai mari nevointe sa ai, daca nu te impaci cu proprii tai dusmani, toate faptele tale bune le arunci in aer asemenea unei bombe si ajungi la pieire.

Arhimandritul Serafim Alexiev

Tinerea de minte (pomenirea) a raului

sau omul hazna

Memorarea si pomenirea pacatelor celorlalti il transforma pe om intr-un fel de colector de pacate, intr-un fel de depozit al raului, intr-un fel de hazna. Nu este deloc greu sa-ti dai seama, la un moment dat, ca, strangandu-le in mintea si in sufletul tau, te umpli tu insuti de dejectiile, de rebuturile si esecurile existentiale ale celorlalti. Dezgustatoare si dramatica este, in continuare, iamginea colportorului acestor dejectii si, mai ales, a celor dispusi sa se hraneasca cu ele.

Postul si tinerea de minte a raului

Aflandu-ne in Postul Mare m-am gandit ca ar fi potrivit sa propun cititorilor Vestitorului spre reflectie o tema speciala pentru aceasta perioada. In timpul postului, suntem chemati, intre altele, sa ne luptam mai mult decat in restul timpului cu pacatele, cu patimile, cu obiceiurile noastre cele rele. in sprijinul acestui gand si a ceea ce urmeaza am sa-l iau drept dumnezeiesc avocat pe Sfantul Ioan Gura de Aur care spune antiohienilor: "Nu este de ajuns Postul Patruzecimii pentru a ne putea impartasi, ci este nevoie intai de toate de virtutea sufletului si, daca este cu putinta, sa nu tinem minte raul, caci a tine minte raul pentru cei cazuti in aceasta inseamna a trai iadul inainte de a ajunge in gheena". Sfantul Efrem Sirul spune si el ca tinerea de minte a raului zadarniceste stradaniile postului: "Postul nu poate merge impreuna cu tinerea de minte a raului. Cei care, in timp ce postesc si se roaga, aduna suparari si tinere de minte a raului sunt asemenea celor care scot apa din fantana si o pun in vase gaurite. Caci Domnul nu primeste rugaciunea celui care poarta ranchiuna fratelui sau".

Gravitatea tinerii de minte a raului

Dintre toate pacatele, asadar, m-am oprit la tinerea de minte a raului, pentru ca, pe de o parte este extrem de raspandit si, pe de alta parte, este mult subestimat in ceea ce priveste gravitatea lui. in consecinta, mai nimeni nu se lupta cu el. Este vorba, desigur, despre tinerea de minte si pomenirea raului facut de ceilalti, pentru ca tinerea de minte sau pomenirea raului facut de tine insuti nu este bineinteles un lucru rau, ci dimpotriva este un lucru pozitiv. Daca trebuie sa tinem minte pacatele, atunci numai pe ale noastre trebuie sa le tinem minte, pentru ca daca le vom tine minte pe ale noastre, niciodata nu vom tine seama de cele straine, spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Cercetand aceasta tema la cativa Sfinti Parinti am fost surprins - asa cum cred ca vor fi si cititorii acestui articol - sa constat ca, in aprecierea acestora, tinerea de minte a raului este un pacat mult mai grav si mai periculos decat il consideram noi de obicei. Acelasi Sfant Ioan Gura de Aur, vorbind despre gravitatea acestui pacat, spune ca nimic nu uraste atat de mult si nu respinge Dumnezeu ca pe omul care pomeneste raul si tine manie. Pomenirea raului este socotita a fi un pacat atat de grav pentru ca, pe de o parte, ea insasi nu are puterea sa ajunga la iertare, iar pe de alta parte impiedica iertarea celorlalte pacate: "Cat despre pomenirea raului - spune Sfantul Ioan Gura de Aur -, aceasta este mai rea decat orice alt pacat, caci toate celelalte pacate isi pot afla iertare, insa aceasta nu numai ca nu are puterea sa ajunga ea insasi la iertare, ci si pacatele care disparusera odata le aduce din nou la viata!". Pomenirea raului este mai grava decat toate celelalte pacate si prin firea ei: "Caci desfranatul sau adulterinul odata ce si-a implinit pofta si a pus capat pacatului, daca, trezindu-se, voieste sa lase pacatul si dupa aceasta urmeaza pocaintei, are o oarecare mangaiere; cel care tine minte raul insa lucreaza pacatul in fiecare zi si niciodata nu-1 termina, in primul caz s-a intamplat faradelegea si s-a savarsit pacatul, in cel de-al doilea, pacatul are in fiecare zi indrazneala; de la cine vom avea, spune-mi, iertarea cei care ne predam de buna voie acestei fiare salbatice si viclene?" (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Sfantul Efrem Sirul aseamana tinerea de minte a raului cu cangrena: "Precum cangrena cuprinde trupul si nu se mai vindeca, la fel si tinerea de minte a raului cuprinde sufletul monahului". Tot el spune: "Daca ascunzi in inima ta patima tinerii de minte a raului, te faci locas al maniei si al necunostintei si odata cu acestea al tristetei, iar vederea fetei tale se schimba. Caci, caile celor ce tin minte raul duc la moarte, zice Scriptura. Barbatul mandru de multe se va intrista; iar cel smerit se va bucura in Domnul pentru totdeauna. Cel ce ascunde tinerea de minte a raului in inima sa se aseamana cu cel care hraneste sarpele la sanul sau".

Sensul exact al pomenirii raului

In literatura crestina exista un concept foarte clar definit si un termen tehnic incetatenit care-l exprima si care in limba romana nu poate fi tradus cu exactitate. Exista o intreaga familie de cuvinte in jurul acestei notiuni, pe care am s-o reproduc, desi limitele unui articol nu reclama acest lucru. Verbul este mnisikakein (de la mimniskein - a aminti, a pomeni si kakon - rau), care se traduce cu a tine minte raul dar sensul cu care s-a consacrat este mai exact urmatorul: a tine minte un rau pe care ti l-a facut cineva si a nutri resentimente la adresa aceluia. Substantivul este mnhsikakia ceea ce se traduce cu pomenirea raului, dar ca sens este redat mai curand cu ranchiuna, ceea ce inseamna tinerea de minte a raului insotita de gandul rau si de razbunare la adresa celui care ti-a facut rau. Adjectivul mnisikakein inseamna cel care tine minte raul sau mai exact ranchiunosul. Sunt relevante sinonimele pe care dictionarul limbii romane le da acestuia: razbunator, dusmanos, ostil, vindicativ, pizmas, invidios, zavistie.

Gravitatea acestui pacat este data si de faptul ca poate deveni un fel de stare generala si permanenta, in care tinerea de minte a raului nu se limiteaza la raul pe care ti l-a facut de cineva, ci se extinde la contabilizarea relelor tuturor celor din jur. Este vorba despre o inclinare spre memorarea relelor celorlalti, care devine un fel de nevoie personala, un fel de hrana.

Tinerea de minte a raului este un pact cu diavolul

Evagrie Ponticul are un cuvant greu referitor la tinerea de minte a raului si legatura acesteia cu personificarea raului, diavolul: "Cel care are ranchiuna pe demoni, nu poarta ranchiuna oamenilor; cel care face pace cu demonii/ acela il razboieste pe fratele sau. Tinerea de minte a certurilor este ca un foc ce arde in inima, in timp ce sufletele celor care nu tin minte raul se racoresc duhovniceste. Precum carbunii se aprind de la scanteie, tot asa sufletele care tin minte raul sunt coplesite de ganduri rele; cat doare muscatura de scorpion, atata amaraciune are sufletul care tine minte raul".

Tinerea de minte a raului si pacatele insotitoare

Este important de vazut ca tinerea de minte a relelor sau pacatelor celorlalti nu este izolata. Ea este cauzata de o serie intreaga de alte rele si conduce la o alta serie de multiple si grave pacate. Poate tocmai aici este motivul pentru care Parintii Bisericii o socotesc mult mai grava decat orice pacat.

Tinerea de minte a raului este cauzata si alimentata de mandrie, de invidie, de suficienta de sine, de indreptatirea de sine, de rautate, de ura, de manie. Cineva care simte nevoia acuta de a contabiliza pacatele celorlalti si de a le tine minte, o face pentru a se asigura ca el este mai bun decat ceilalti. Cel mandru vede pacatele celorlalti si nu le vede pe ale sale, iar cel smerit vede pacatele si neputintele sale si nu le vede pe ale celorlalti sau oricum chiar daca le vede le considera mai mici decat pe ale sale. Cel mandru isi linisteste constiinta cu evidenta faptului ca, pe langa ale celorlalti, pacatele sale sunt mai mici si mai putin grave. Tinerea de minte a pacatelor celorlalti merge mana in mana, asadar, cu tendinta de justificare, minimalizare sau uitare a propriilor pacate si aduce cu sine lipsa de mobilizare pentru lupta cu propriile pacate.

In fond, la radacina tinerii de minte a raului se afla un adanc complex personal de inferioritate: avand simtul sau intuitia adanca - nemarturisita nici macar siesi - a slabiciunilor Si neputintelor sale. Cel care se inarmeaza cu memoria pacatelor celorlalti o face amagindu-se in felul acesta ca lucrurile nu stau asa cum par a fi, daca altii sunt mai rai ca el, inseamna ca el nu este atat de rau. Este un infantilism evident, o lipsa de maturitate, o lipsa de barbatie, din moment ce evitam din temere sa ne confruntam cu adevarata noastra stare sau fata.

Cred ca situatia societatii romanesti actuale, in care toata lumea se vaita de toata lumea, in care fiecare roman invinovateste pe toti ceilalti si nimeni nu vorbeste de propriile neputinte si responsabilitati, arata cat de raspandit este raul tinerii de minte a raului.

Tinerea de minte a raului este strans legata de judecata aproapelui si de colportarea raului prin intermediul clevetirii, calomniei, delatiunii, intrigii, invectivelor, parei, etc. Pentru a tine minte raul sau pacatele celorlalti trebuie mai intai sa le iei seama, sa judeci deci cu rautate si partinire pe ceilalti, sa le consemnezi pacatele apoi sa le colectezi in propria-ti memorie si sa improspatezi memoria lor pomenindu-le frecvent. De fapt, judecata celorlalti este un lucru rau pentru ca aceasta de obicei nu vizeaza lucrurile bune, ci lucrurile rele ale semenilor. ii judecam pe ceilalti in neputintele si pacatele lor manati de o pornire mai mult sau mai putin constientizata de indreptatire de sine.

Impotriva Bisericii si a lui Dumnezeu

Cred ca gravitatea tinerii de minte a raului este data si de faptul ca plaseaza pe subiectul acesteia intr-o postura potrivnica Bisericii si atitudinii acesteia fata de relele sau pacatele oamenilor. in timp ce Biserica, prin chemare la pocainta si iertare, colecteaza in discretie desavarsita pacatele oamenilor prin Taina Spovedaniei si le inmormanteaza in secretul spovedaniei, intorcandu-le in nefiinta din care au venit si curatind astfel lumea de rau, cel care tine minte pacatele si greselile celorlalti perpetueaza raul in memoria sa si, prin colportare, in memoria celorlalti. Raul neavand suport existential propriu se ataseaza si se foloseste parazitar de omul care, neatent, mentine raul in lume si-1 multiplica. Daca iertarea este una din poruncile fundamentale si insistente ale Mantuitorului Hristos, tinerea de minte a raului si propagarea acestuia, prin banala barfa sau prin mult mai rafinatele mijloace precum calomnia sau delatiunea, este o evidenta neimplinire a poruncii dumnezeiesti si impotrivire. Din Evanghelia Mantuitorului Hristos si din practica bimilenara a Bisericii reiese clar ca iertarea este singura cale de limitare si imputinare a raului. Prin contrast, tinerea de minte a raului este calea sigura prin care raul se inmulteste.

Prin memorarea si pomenirea raului ne situam si intr-o atitudine intru totul opusa atitudinii lui Dumnezeu insusi, ne aflam potrivnici sau luptatori impotriva lui Dumnezeu, care departe de a vana pe pacatosi pentru pacatele lor, ii asteapta cu indelunga-rabdare sa se intoarca. Si cand un pacatos se intoarce la Dumnezeu cu pocainta, bucuria lui Dumnezeu este mai mare decat pentru nouazeci si noua de drepti care nu au nevoie de pocainta, dupa marturia Mantuitorului Hristos insusi (Luca 15,7).

Omul hazna

Memorarea si pomenirea pacatelor celorlalti il transforma pe om intr-un fel de colector de pacate, intr-un fel de depozit al raului, intr-un fel de hazna. Sa mi se ierte fortarea limbajului, dar am socotit ca este o imagine care poate ne-ar putea genera sila de noi insine si ne-ar ajuta sa luptam impotriva acestui pacat devastator. Nu este deloc greu sa-ti dai seama, la un moment dat ca, strangandu-le in minte si in suflet - pentru ca tinerea de minte a raului este inevitabil insotita de rautate - te umpli tu insuti de dejectii, de rebuturile si esecurile existentiale ale celorlalti. Ce-ar fi sa intelegem, intr-o buna zi ca putem sa ne umplem mintea si sufletul cu lucrurile frumoase, bune ale semenilor nostri, hranindu-ne sentimentele frumoase la adresa lor si impartasindu-le sj celorlalti. Cat de clara este diferenta intre a fi depozitarul si colportorul de rele sau depozitarul si semanatorul de lucruri bune si frumoase. O alta imagine care-mi vine-n minte acum este cea a mustelor cu care ne putem asemana in postura noastra de cautatori ai pacatelor celorlalti. Am in vedere vocatia mustelor pentru murdar, pentru mirosuri pestilentiale, pentru deseuri si gunoaie si, in egala masura, pentru murdarirea a ceea ce este curat si frumos, cu o persistenta care sugereaza invidia si rautatea celor care vor cu orice chip sa murdareasca lucrurile bune facute de cei din jur, apeland la invective sau procese de posibile intentii. Cu riscul de a deveni frivol, am sa insist pe aceasta imagine tot in speranta ca ne poate trezi repulsia fata de noi insine cand ne aflam in postura de a depune cu insistenta obraznica a mustelor murdaria noastra pe imaginea pe care cineva o are in sufletele celor din jur sau pe faptele lui bune, pomenind pacatele lui mai mult sau mai putin reale. Omul cu apetenta pentru lucrurile urate ale semenilor se aseamana cu mustele, orice ce am zice. in timp ce omul care evita lucrurile urate si se opreste numai la lucrurile sau faptele frumoase ale semenilor se aseamana cu albina, care cauta si aduna numai lucrurile frumoase si binemirositoare. Aceasta imagine am retinut-o din interventia unui ierarh la o intrunire internationala pe tema presei. Respectivul folosea imaginea pentru a incrimina vocatia presei pentru lucrurile urate si lipsa interesului pentru lucrurile frumoase din viata oamenilor. Sfantul Efrem Sirul are si el un cuvant asemanator oarecum: "Precum fumul alunga albinele, tot asa tinerea de minte a raului alunga cunostinta din inima".

Cum scapam de tinerea de minte a raului

Sfantul Efrem Sirul ne spune cum putem scapa de tinerea de minte a raului: "in ce se dizolva tinerea de minte a raului? in aducerea aminte de frica de Dumnezeu si de ziua sfarsitului". Tot Sfantul Efrem, sfatuind pe monahi, ne arata cum sa ne ferim de consemnarea si memorarea pacatelor celorlalti: "Daca vezi pe cineva pacatuind, nu vorbi, nici nu-1 judeca, nici nu-l uri, pentru ca nu cumva sa cazi si tu in acelasi pacat. Zi mai bine: eu sunt mai rau decat acesta! Si: acesta astazi, eu maine".

Inceputul luptei noastre impotriva tinerii de minte a raului ar fi sa nu-1 mai consemnam, evitand judecata aproapelui. Este motivul pentru care si Mantuitorul Hristos are un fragment consistent dedicat judecatii in Predica de pe Munte, chintesenta Evangheliei Sale, care poate fi rezumat in cele doua enunturi de la inceput: "Nu judeca ca sa nu fii judecat, caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 1,2). Si Mantuitorul ne aduce aminte de judecata, de ziua judecatii, de care noi uitam cel mai adesea. Daca n-am uita ca va veni o zi a judecatii care insoteste sfarsitul nostru poate am fi mai atenti.

Daca frica de judecata Domnului si de ziua sfarsitului nu ne mobilizeaza in lupta impotriva tinerii de minte a raului, poate ca ne va mobiliza stirea ca uitarea (amnistierea) raului este sarbatoare pentru Dumnezeu, pe care ne-o da acelasi Evagrie Ponticul: Eorti Theon amnistia kakon!

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman

Sursa: Vestitorul Ortodoxiei

Pravilă de rugăciune….de la un pustnic

06/10/2009 de cristianstavriu

   

 

 

<!--//--><![CDATA[//><!--PDRTJS_settings_233674_post_851={"id":233674,"unique_id":"wp-post-851","title":"Pravil\u0103 de rug\u0103ciune….de la un pustnic","permalink":"http:\/\/cristianstavriu.wordpress.com\/2009\/10\/06\/pravila-de-rugaciune-de-la-un-pustnic\/","item_id":"_post_851"}//--><!]]>

Pavel Tebeul

Această pravilă de rugăciune am primit-o de la o cunoștință care o avea de la un parinte bătrân care a pustnicit în tinerețile lui. Am fost foarte încântat de ea, fiind foarte cuprinzătoare. Cred că pustnicul a compus-o din inima lui și spre sfârșitul vieții a dat-o și altora să le fie de folos sufletesc. Eu am îndrăgit-o din prma clipă și m-am gândit să o postez aici – poate cuiva îi va fi de folos!

Îţi mulţumim Doamne pentru toate binefacerile Tale, care ni le-ai făcut şi ni le faci nouă!  o metanie

Îţi mulţumim Doamne pentru toate suferinţele şi patimile Tale, şi pentru tot ce-ai lucrat pentru mântuirea noastră!  o metanie

Îţi mulţumim Doamne pentru bunătăţile pe care ni le-ai dat nouă şi pentru că nu ne-ai pierdut din cauza  fărădelegilor noastre!  o metanie

Iartă Doamne păcatele şi greşelile fraţilor şi surorilor şi a tuturor celor pe care îi pomenesc în rugăciunile mele!  o metanie

Iartă Doamne păcatele şi greşelile fraţilor, surorilor şi a tuturor celor care mă pomenesc în rugăciunile lor şi se gandesc la mântuirea sufletului meu şi a familiei mele!  o metanie

Ascultă Doamne smeritele noastre rugăciuni, a celor ce cerem Milostivirii Tale, ce ştii că ne sunt nouă de trebuinţă sufletului şi trupului şi dăruieşte robilor Tăi ce-i pomenesc în rugăciunile mele!  o metanie

Dă-le lor şi nouă iertare păcatelor şi izbăvire de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Măreşte credinţa, nădejdea şi dragostea în sufletul nostru, primeşte-ne în pocăinţă şi revarsă peste noi toţi Harul Tău. Trimite pe Sfinţii Tăi Îngeri Doamne, să ne înveţe a lucra cu stăruinţă orice faptă bună, pentru a ne păzi de tot păcatul şi sminteala, pentru a ne ţine pe toţi uniţi în legătura păcii, a dragostei şi a ascultării de Sfanta noastră Biserică Ortodoxă şi de conducătorii ei cei duhovniceşti, care se ostenesc a ne arăta căile Tale!  o metanie

Scrie Doamne şi numele nostru în Cartea Vieţii Tale, şi fereşte-ne de ceasul încercărilor. Ajută-ne Doamne să sfârşim cu bine viaţa aceasta, dăruindu-ne sfarşit uşor şi fără dureri şi îngeri milostivi care să ne întărească şi să călătorească cu noi la Împărăţia Ta!  o metanie

Apără şi păzeşte Doamne, pe părinţii noştri cei duhovniceşti, pe Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh (…), Sfantul Sinod cu toţi episcopii noştri, toată preoţimea, diaconimea pe misionarii creştini care se ostenesc în propovăduirea Evangheliei, pe călugări şi călugăriţe, monahi şi monahii pe pustnicii şi sihaştrii din peşteri şi crăpăturile pămantului şi pe tot Clerul Bisericii Tale Creştine Ortodoxe!  o metanie

Miluiește Doamne – pe toţi cei ce sunt bolnavi(…),pe cei călătoresc pe uscat, pe apă și prin aer, pe văduve şi pe orfani, pe bătrani şi pe copii, pe toţi care sunt în războaie, în cutremure, incendii, inundații și secete, în arșița frigului, în suferinţă şi necazuri, în lipsuri şi dureri, -după mare mila Ta!  o metanie

Iartă Doamne pe toţi vrăjmaşii, rău voitorii şi clevetitorii noştri, toţi cei caută să ne împileze şi să ne facă rău şi să aducă vină nedreaptă asupra noastră. Smereşte-i pe ei Doamne ca să cunoască că Tu eşti Apărătorul nostru (deşi suntem şi noi păcătoşi) şi ne păzeşte de răutatea lor!  o metanie

Iartă Doamne păcatele părinţilor care ne-au născut(…), naşilor care ne-au botezat/cununat (…), finilor noștri, bunicilor, moșilor și strămoșilor noștri și a întregii noastre familii, învăţătorilor care ne-au învăţat carte, şi la toţi miluitorii, ajutătorii, găzduitorii şi la toţi binefăcătorii noştri, la tot neamul nostru cel creştinesc, căruia îi trebuie mila şi ajutorul Tău şi la cei vii şi la cei adormiți!  o metanie

Iartă-i Doamne şi Părintelui meu duhovnic (…), păcatele, datoriile, obligaţiile şi orice făgăduinţă ce a făcut înaintea Ta, şi n-a putut-o îndeplini. Dăruieşte-i dezlegare şi iertare de orice greşeală. Primeşte-i osteneala ce face pentru noi, şi ascultă smeritele noastre rugăciuni, învrednicindu-ne de viaţă veşnică şi fericită, unde este lumina Ta! Amin.                  o metanie

Iartă-i Doamne, pe toţi prietenii și cunoscuții cu care am viețuit și viețuiesc în lumea aceasta şi s-au smintit din cauza mea, cu care am adus hulă impotriva Duhului Sfant, am făcut păcate de moarte şi păcate strigătoare la cer şi pe cei vii şi pe ce între timp au adormit!  o metanie

Iartă Doamne, păcatele la toţi adormiţii din neamurile noastre, bunicii, moşii şi strămoşii noştri, părinţii, fraţii şi surorile, cu tot neamul nostru cel adormitși pe cei pe care-i pomenesc în rugăciunile mele! (aici se pomenesc morţii…)o metanie

Iartă Doamne, şi sufletele cele botezate în numele tău Prea Sfantă Treime, care au murit nepregatiți şi se află în iad, şi n-au fost vrăjmaşi ai Tăi, iar aici pe pămant nu au pe nimeni să se roage pentru ei, miluieşte-i Doamne, după mare mila Ta!  o metanie 

Doamne Sfinte Împărate

Varsă-ţi marea bunătate

Peste noi cei umiliţi

În puteri ne întăreşte

De păcate ne fereşte,

Fă-ne Doamne fericiţi!

AMIN

Decalogul lui Ernest Bernea!

07/10/2010 de cristianstavriu

 

 

 

 

 

 

i

 

 

4 Votes

 

<!--//--><![CDATA[//><!--PDRTJS_settings_233674_post_6515={"id":233674,"unique_id":"wp-post-6515","title":"Decalogul lui Ernest Bernea!","permalink":"http:\/\/cristianstavriu.wordpress.com\/2010\/10\/07\/decalogul-lui-ernest-bernea\/","item_id":"_post_6515"}//--><!]]>

1.Iubiți adevărul; nu puneți în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiți adevărul că el e lumină și frumusețe, e Dumnezeu.

2.Greșeala să nu o acoperiți, ci să o ispășiți; se știe că mărturisită e jumătate iertată.

3.Fiți buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceți cu înțelepciune; să nu faceți ca ei decât atunci când aveți încrederea că cugetul și fapta lor sunt bune.

4.Să nu acordați intimitate oricui; nu o datorați integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul, fără discenământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi și nu știi cui.

5.În relațiile cu oameni fiți buni și drepți; orice acordați mai mult decât se cuvine poate cultiva înșelăciunea și se plătește scump.

6.Evitați contactul apropiat cu oamenii lipsiți de inteligență și bunătate; fiți pentru ei un model de înțelpciune și virtute.

7.Fiți statornici în hotărârile voastre; consecvența întărește personalitatea.

8.Când iubiți pe cineva, dăruiți-vă integral; o dragoste adevărată cere depășire de sine, puritate și putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.

9.Să vă respectați cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în erorare și nici ceva cu care poți răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.

10. Fiți sinceri și curați în tot ce faceți, ca și când Dumnezeu ar fi de față.(24.I.1984 – București)

ERNEST BERNEA – Meditații Filosofice (Note pentru o filosofie inactuala) – Ed.Predania 2010

Miercuri 06.10.2010 am participat cu toata inima la lansarea cărții de mai sus, eveniment organizat la librăria Sophia în prezența invitaților Costion Nicolescu, Claudiu Tarziu și Ciprian Vocilă. Cu această ocazie am aflat lucruri neștiute despre autorul acestei cărți. Parcurgerea acestor meditații mi-au dezvăluit spiritualitatea de excepție și noblețea unui mare om de cultură puțin cunoscut marelui public. Un om care a înfruntat printr-o trăire religioasă și tainică vicisitudinile prigoanei comuniste în împrejurări deosebite. Deci vă recomand cu căldură această carte plină de repere și de cugetări profunde, izvorâte dintr-o inimă caldă și devotată lui Dumnezeu.

Cristian Stavriu

Sa avem in suflet sfintenie si iubire – Cuv.Porfirie Bairaktaris

28/01/2011 de cristianstavriu

 

 

 

 

 

 

i

 

 

9 Votes

 

<!--//--><![CDATA[//><!--PDRTJS_settings_233674_post_739={"id":233674,"unique_id":"wp-post-739","title":"Sa avem in suflet sfintenie si iubire – Cuv.Porfirie Bairaktaris","permalink":"http:\/\/cristianstavriu.wordpress.com\/2011\/01\/28\/sa-avem-in-suflet-sfintenie-si-iubire-cuv-porfirie-bairaktari\/","item_id":"_post_739"}//--><!]]>

Să avem în sufletul nostru sfințenie și iubire

Omul are asemenea puteri, încât poate răspândi în jurul său binele sau răul. Aceste lucruri sunt foarte subțiri. Este nevoie de multă băgare de seamă. Trebuie să vedem întru bunătate fiecare lucru. Nimic rău să nu gândim despre ceilalți. Chiar și o privire, chiar și un suspin lucrează asupra semenilor noștri. Până și cea mai mică răzvrătire face rău. Să avem în sufletul nostru sfințenie și iubire, pe acestea să le răspândim la rându-ne. Să fim cu luare aminte să nu ne aprindem din pricina oamenilor care ne vatămă; numai să ne rugăm pentru ei cu iubire. Orice ar face semenul nostru niciodată să nu ne gândim rău despre el. Totdeauna să cugetăm binelr. Vedeți pe întâiul mucenic Ștefan. Se ruga: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60). Aacelași lucru trebuie să-l facem și noi.

Nu trebuie niciodată să gândim despre celălalt că-i va da Dumnezeu vreun rău, sau că-l va pedepsi pentru păcatul său. Acest gând aduce foarte mult rău, fără ca noi să ne dăm seama. De multe ori ne aprindem și zicem celuilalt: „Nu te temi de dreptatea lui Dumnezeu, nu te temi că are să te pedepsească?” Altădată zicem:„Nu se poate, Dumnezeu o să te pedepsească pentru ce ai făcut”, sau „Dumnezeul meu, să nu faci rău acestui om pentru ce mi-a făcut”, ori „Să nu pățească acest lucru cutare”.

În toate aceste cazuri, avem în adâncul nostru dorința ca celălalt să fie pedepsit. Însă, în loc să mărturisim mânierea noastră pentru greșeala lui înfățișăm altfel tulburarea noastră și, chipurile, ne rugăm lui Dumnezeu pentru el. Însă, de fapt, noi îl blestemăm pe fratele.

Iar dacă, în loc de a ne ruga, zicem: „Să-ți răsplătească Dumnezeu pentru răul care mi l-ai făcut”, și atunci ne rugăm să-l pedepsească Dumnezeu. Chiar și când zicem ”vede Dumnezeu”, pornirea sufletului nostru lucrează într-un chip tainic, înrăurește sufletul semenului nostru și acesta pătimește un rău. Când ne gândim la rău, o oarecare putere rea iese dinlăuntrul nostru și se transmite celuilalt, precum se transmite vocea prin undele sonore, și cu adevărat celălalt pățește un rău. Se întâmplă ceva ca un deochi, atunci când omul are pentru ceilalți gânduri rele. Aceasta se lucrează din tulburarea noastră. Nu Dumnezeu este pricina răului, ci răutatea oamenilor. Nu Dumnezeu pedepsește, ci reaua nostră dispoziție se transmite în sufletul celuilalt în chip tainic și aduce răul. Hristos nu voiește niciodată răul. Dimpotrivă, El poruncește: „Binecuvântați pe cei ce vă blesteamă….” (Mt. 5, 44).

Deochiul este un lucru foarte rău. Este influența rea ce se lucrează atunci când cineva invidiază sau râvnește ceva sau pe cineva. E nevoie de multă luare aminte. Invidia face mult rău celuilalt. Celui ce deoache nici nu-i trece prin minte că face rău. Ați văzut ce spune și Vechiul Legământ? „Căci vraja viciului întunecă cele bune” (Înț. Lui Sol. 4, 12).

Însă, când celălalt este om al lui Dumnezeu și se spovedește și se împărtășește, și are asupra lui semnul crucii, nu se atinge de el nimic. Toți demonii de-ar cădea asupra lui, nu izbândesc nimic.

„Ne vorbește părintele Porfirie” – Editura Egumenița pag.349-350