Cine se naște în Betleem?

Nașterea Domnului (Crăciunul) Marți, 20 Decembrie 2011 15:40 Scris de: Pr. Arsenie Boca

”Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14)

Un cântec început de îngeri, care trebuia continuat de istorie.

Cel născut de două ori... s-a născut odată, dar veacurile repetă nașterea Lui, ca o renaștere a lor.

Avem perspectiva istorică.

Pacea pe pământ e condiționată de slava care se dă sau se refuză lui Dumnezeu.

De asemenea și pacea în suflet. Autonomia rațiunii, autonomia societății omenești, nu se poate constitui decât cu prețul pierderii păcii.

O pace de frică e de fapt o înfrângere a omului. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu, fiindcă aceasta e un bun spiritual și nu poate fi creat sau menținut de arme.

”Oricâte surprize ne-ar aduce viitorul, totuși Iisus nu va fi întrecut niciodată. Credința în El va întineri fără încetare. Toate veacurile vor spune că nu s-a născut printre fiii oamenilor unul mai mare ca Iisus. Pentru mii de ani, lumea se va înălța prin Tine! Steag al contrazicerilor noastre, Tu vei fi semnul în jurul căruia se va da cea mai arzătoare luptă. De mii de ori mai viu, de mii de ori mai iubit după moartea Ta decât când erai pe pământ; Tu vei deveni în așa fel piatra unghiulară a umanității, încât cine are încerca să scoată numele Tău din omenire ar distruge-o până la temelie. Între Tine și Dumnezeu nu este nici o distincție” (Renan, care nega divinitatea lui Iisus).

***

”Iisus a urmat lui Cezar în imperiul lumii.”

”El este acela care dăruiește toate canoanele.”

”Toată puterea vine de la Dânsul și se întoarce tot la Dânsul”

”Pentru Dânsul oamenii s-au iubit și s-au urât; s-au măcelărit și s-au ajutat, au cunoscut extremitățile pasiunii și ale jerfei.”

”Printr-Însul ei (oamenii) au fost alinați, întăriți, mângâiați, exaltați și frământați în toate chipurile. El e mirajul spre care s-au îndreptat legiunile nebune ale Cruciaților. El este logodnicul tainic, care cheamă în fundul mănăstirilor blânda procesiune a fecioarelor.”

”Pentru Dânsul s-a clădit Sfânta Sofia. Catedralele gotice, opera Sfinților Părinți, sistemele de morală și metafizică.”

”Orice gând care nu I-a fost dedicat a fost suspect. De Dânsul a depins soarta științei, a frumosului, a Rațiunii. El este o forță interioară, pe care veacurile n-au putut-o istovi, un vin amețitor al cărui beție n-a luat sfâșit, o lege supremă înaintea căreia totul se pleacă.”

”El a făcut să se creadă totul, să se suporte totul, să se nădăjduiască totul, să se încerce totul. El este marea aventură (îndrăzneală) pe care a încercat-o omenirea.”

”Ce să zicem? Iisus inima oamenilor, Iisus este nesfâșit de mare. El scapă tuturor măsurătorilor obișnuite ale istoriei” (Conchond, care tăgăduia istoricitatea lui Iisus)

***

”Neprihănitul Rege, Soarele Dreptății, Domnul Păcii, Cel pe care Dumnezeu vrea să-L trimită în lume, Cel pe care Profeții îl semuiesc în amurgurile tristeții și ale osândei, Îl văzură coborând pe pământ ca un fulger în plinătatea izbânzii și a slavei; Cel pe care săracii, răniții, hămesiții, batjocoriții, Îl adostau veac după veac, precum iarba uscată tânjește după apă, precum floarea caută soarele și inima alinare; Fiul lui Dumnezeu și al omului, Omul care ascunde pe Dumnezeu în scoarța-I de carne, Dumnezeu care Și-a ascuns dumnezeirea în lutul lui Adam, El este, blândul frate de toată ziua, Care se oglindește potolit în ochii minții ai celor aleși.”

”Amintirea Lui e vie pretutindeni.”

(Pr. Arsenie Boca - Se umplu măsurile și se plinesc vremile, pag. 57-61)

Naşterea Mântuitorului sau reînnoirea lumii, nicidecum sfârşitul ei

Nașterea Domnului (Crăciunul) Miercuri, 12 Decembrie 2012 12:29  

Alarmarea globală cu privire la presupusul sfârşit al lumii pe 21 decembrie 2012 agită iarăşi conştiinţele celor care încă nu şi-au precizat clar crezul în viaţă. Nimic neobişnuit în acest tip de manipulare socială, deşi tactica folosită are toate simptomele desacralizării postmoderne.

Dar faptul că această dată este asezată în proxima vecinătate a praznicului Naşterii Mântuitorului nu poate fi întâmplătoare în intenţia susţinătorilor. De fapt, chiar zvonacii şi propagandiştii noii date ale venirii Apocalipsei cunosc mai dinainte că aceasta nu va fi la data stabilită de ei, dar asocierea ei cu Crăciunul se vrea o clătinare puternică a semnificaţiei celui din urmă.

Logica e simplă, dar rezultatul e tragic. Faptul că sfârşitul nu va veni pe 21 decembrie vrea să inducă ideea că nici Naşterea lui Hristos prăznuită peste doar câteva zile, pe 25 decembrie n-a fost reală. Prin urmare, în aritmetica binomului început-sfârşit sau naştere-moarte se ajunge simplist la concluzia: dacă sfârşitul n-a venit, atunci nici Hristos nu s-a născut.

Recunoaştem că acest tip de logică funcţionează şi chiar foarte bine. Credem că ea va afecta multe conştiinţe ale contemporanilor noştri. Dar mai ştim un lucru: valabilitatea ei se înscrie doar în dreptul celor care de frica morţii îşi fură din taina vieţii şi pentru că nu cred în nimeni şi nimic, găsesc încă un motiv să nu creadă în continuare („Cine e nedrept să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat să se spurce încă. Cine este drept să facă dreptate mai departe. Cine se sfinţeşte mai sfinţească-se încă” Apoc. 22, 11).

Acestui soi de necredinţă şi acestor calcule fără chibzuinţă li s-au dat dedemult răspunsul, după cum în timp li s-au verificat îndoielnica veridicitate. O simplă trimitere la o altă dată a sfârşitului lumii fixată în urmă cu doar un deceniu este mai mult decât suficientă pentru a demasca impostura. Toate se lovesc neîndoielnic de cuvintele Mântuitorului cu privire la inutilitatea eforturilor umane în direcţia calculelor apocaliptice: „Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36).

În ceea ce ne priveşte pe noi cei puţini/mulţi care ştim în cine credem, noi aşteptăm să vină Crăciunul, cel puţin la fel cum aşteptăm sfârşitul lumii. Cu atenţie, cu maximă încordare, cu nespusă taină. După îndemnul Mântuitorului astfel de momente-eveniment se înscriu în rândul tainelor ce depăşesc puterea de cuprindere a omului, astfel încât mai mult ele ne trăiesc pe noi decât le putem trăi noi pe ele. De aceea, suntem îndemnaţi: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24, 42). Prin urmare, din perspectivă teologică orice eveniment viitor este anticipat în prezent, Astăzi (Evr. 3, 13). Adică, în limitele unei singure zi – care este o nouă şi unică zi – este cazul să trăim la prezent relaţia cu Dumnezeu, relaţie despre care anumite zile deosebite de prăznuire ale anului sunt doar bune prilejuri la care suntem invitaţi să reînnoim anamnetic temelia credinţei noastre. Astfel, am putea firesc muri înainte de venirea sfârşitului lumii, după cum firesc am putea prăznui Crăciunul în cer, nu ieri, nu mîine, ci Astăzi.

Animaţi de această vie conştiinţă a unui prezent continuu în faţa Ziditorului nostru trăim aceste zile ale lunii decembrie 2012 fără disperare, ci dimpotrivă cu aşteptare sfântă întru întâmpinarea Naşterii Mântuitorului. Dincolo de emoţiile exterioare prilejuite de cadouri şi brazi împodobiţi suntem tainic încrdinţaţi de adevărul retemeluirii şi reînnoirii lumii odată cu întruparea Mântuitorului. Şi întrucât Naşterea Mântuitorului este singurul fapt „nou sub soare”, care reaşează universul pe temeliile lui autentice, ne primenim şi noi fiinţa de duh şi trup cu acest Adevăr în fiecare an, în fiecare zi, în fiece clipă.

Acest fapt nu-i teorie, nici iluzie, nici speculaţie. Este Taina care ne cuprinde real pe toţi cei care ne oferim drept ofrandă mintea, simţirea, voinţa şi inima pentru a fi înoite întru Naşterea Lui. Mintea - pentru a ne întări credinţa în Adevărul întrupării Lui, simțirea - prin colinda sfântă de Naşterea Fiului, voinţa - primind dragostea smerită a Celui ce voieşte să se facă asemenea nouă întru toate. Iar inima oferindu-se drept peşteră sărăcăcioasă a sălăşluirii Pruncului, va înnoi întreaga noastră fiinţă schimbând slabele noastre puteri, care se grăbesc spre moarte cu imbolduri harice roditoare de bucurie sfântă, neostentativă, smerită, dar adâncă cât toată Taina Celui întrupat.

De aceea, noi stăruim în aşteptarea venirii Lui care, fie pe norii Cerului (Mt. 24, 30), fie în ieslea Betleemului (Lc. 2, 4-7) va desăvârşi în har neputinţele noastre, cu nădejdea că putem zice deodată: Vino Doamne Iisuse! (Apoc. 22, 20) şi Hristos Se naşte slăviţi-L; Hristos din ceruri întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ înălţaţi-vă [...] (Catavasiile naşterii Domnului). În rest, tăcerea să ne fie mântuitoare ştiind preabine că glasul închis spre afară se deschide adânc înăuntru...

doamne ajuta.

Naşterea Domnului în cele 4 Evanghelii

Nașterea Domnului (Crăciunul) Miercuri, 24 Decembrie 2008 01:11  

Naşterea Domnului în Evanghelia după Matei

"Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu".

<!--more Continuare-->

Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el.

Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel".

Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua.

Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.

Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul.  Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.  Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă.

Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.  Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.  Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu".

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.  Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt".

După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului.  Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.  Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema."

 

Naşterea Domnului în Evanghelia după Marcu

Sfântul Evanghelist Marcu nu vorbeşte despre naşterea Domnului ci începe direct cu botezul Domnului Hristos în Iordan.

 

Naşterea Domnului în Evanghelia după Luca

 

"În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.

Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor.

Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.  Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut.

Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de

Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese."

 

Naşterea Domnului în Evanghelia după Ioan

Sfântul Evanghelist Ioan nu vorbeşte despre naşterea Domnului ci are un prolog extraordinar despre naşterea din vecie a Fiului din Tatăl.

<!-- .day-date -->

Parintele Constantin Coman despre genealogia dupa trup a Mantuitorului

“R. Radulescu: Parinte profesor Constantin Coman, inainte de Craciun avem ca fragment evanghelic, intreg capitolul intai din Evanghelia de la Matei, care ne ofera sirul inaintasilor lui Hristos, pe linie omeneasca, incepand cu Avraam. Este un sir lung de 36 de neamuri, multe nume, unele mai cunoscute, altele mai putin cunoscute, dar despre toate se vorbeste in Vechiul Testament, in diferite imprejurari. Vreau sa va intreb ce merit au aceste personaje, care fac parte din asa numita genealogie a Mantuitorului Hristos? Au vreun merit personal sau doar calitatea ca s-au nascut in acest neam?

Pr. Coman: Nu au nici un fel de merit. Sau, ma rog, vor fi avut unii si merite, dar nu pentru meritele lor sunt pomeniti aici, ci pur si simplu pentru ca fac parte din arborele genealogic al Mantuitorului Hristos. Daca meritele ar fi fost criteriul genealogiei lui Hristos, nu ar fi aparut numele unor personaje negative, chiar rau famate, cum sunt femei desfranate, adulterine sau femei de alt neam. Pe de alta parte sunt si regi, personaje importante, incluse aici pentru ca sunt inaintasi, parintii si stramosii pe linie omeneasca ai Mantuitorului Hristos. Intentia declarata a Sfantului Evanghelist Matei este sa confirme, prin aceasta genealogie, ca Hristos a fost om cu adevarat, ca S-a nascut dintr-un neam anume, dintr-o familie anume. Pentru a se confirma acest lucru este dat sirul genealogic, care urca pana la Avraam, si care trece sigur si prin David si prin Iuda, despre care vorbesc profetiile vechi-testamentare referitoare la Mesia. Se confirma implicit profetiile mesianice ale Vechiului Testament.

R Radulescu: Mantuitorul Hristos vine dintr-un neam care are si drepti si pacatosi, vine in aceasta lume, de fapt, care are nevoie de El. Lumea are si oameni buni si oameni rai, dintotdeauna a fost asa. Hristos Dumnezeu nu se jeneaza de aceasta lume care nu-L asculta. Acesta este marele mister al Nasterii Domnului. Dar vreau sa va intreb, parinte profesor, ati spus ca exista si personaje neiudaice in genealogia Domnului. Sa tragem concluzia ca, de fapt, in genealogia Mantuitorului se inscrie nu numai un neam, adica El are inaintasi din toate neamurile?

Pr. Coman: Pentru iudei avea sa fie o mare, inexplicabila si neplacuta surpriza, faptul de a descoperi in arborele genealogic a lui Mesia reprezentanti ai altor neamuri si, mai mult decat atat, personaje condamnabile din punct de vedere moral. Pot fi multe motivele pentru care Dumnezeu ingaduie insinuarea acestor eroi negativi in genealogia celui mai important personaj dat de poporul ales, Mesia. Inainte de orice, aceasta are menirea de a confirma asumarea de catre Fiul lui Dumnezeu prin intruparea firii umane reale, a fapturii in starea ei concreta, care include in mod obligatoriu caderea si pacatul. De altfel, aceasta este ratiunea insasi a intruparii, eliberarea omului din robia pacatului si a mortii.

Intre motive se numara, cu siguranta, sanctionarea cea mai dura a trufiei poporului ales („…spulbera ingamfarea iudeilor!“, comenteaza Sf. Ioan Gura de Aur), dar si a infidelitatilor repetate ale acestui popor in relatia cu Dumnezeul sau. Imaginea si pozitia privilegiata, in care investise atat de mult poporul ales, sunt rau şifonate prin aceste neasteptate descoperiri.

Este si o lectie in limbaj dumnezeiesc, ce anticipeaza cutremuratoarea lectie a rastignirii Fiului lui Dumnezeu de catre acelasi popor ales. Dumnezeu recupereaza pozitiv cele mai mari caderi ale poporului Sau. Incestul lui Iuda, adulterul regelui David – personaje grele in genealogie – devin semne ale deschiderii universale a iconomiei dumnezeiesti si porti de intrare a neamurilor in genealogia Fiului lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur ne da cea mai frumoasa erminie:

„-Ce faci omule? imi vorbesti de istoria unei impreunari nelegiuite? (se refera la Iuda si Tamara) - Si ce-i cu asta? Daca as face genealogia unui om vestit, de buna seama ca as trece sub tacere astfel de stramosi. Dar cand fac genealogia lui Dumnezeu intrupat, trebuie nu numai sa n-o ascund, ci s-o spun in auzul tuturor, spre a arata puterea lui Dumnezeu si purtarea Sa de grija. Ca pentru asta a venit Hristos pe pamant, nu ca sa fuga de ocarile noastre, ci ca sa le nimiceasca. Dupa cum nu ne minunam ca a murit, ci pentru ca a fost rastignit – desi rastignirea era o ocara. Dar cu cat a fost mai de ocara, cu atat L-a aratat mai iubitor de oameni. Tot asa trebuie sa spunem si despre nasterea Lui. Nu este drept sa ne minunam numai ca a luat trup si S-a facut om, ci ca a voit sa aiba astfel de neamuri, ca nu I-a fost rusine de pacatele noastre.” [1]

Sfantul Evanghelist Matei preia, in lectura proprie, acest aspect inedit al genealogiei si-l pune in evidenta, pentru faptul ca-i slujea cum nu se putea mai bine obiectivelor Evangheliei sale: mustrarea propriului popor pentru ingratitudinea si orbirea de care daduse dovada, pe de o parte, si sanctionarea exclusivismului iudaic, prin deschiderea universala a Evangheliei, pe de alta parte.

A se retine, in plus, faptul ca nu pomeneste nici o alta femeie, decat pe cele care puncteaza acest aspect: pe Tamara, care naste pe Fares si Zara din legatura incestuoasa cu socrul ei, Iuda; pe Batseba, femeia adulterina, sotia lui Urie heteul, care-i naste lui David pe Solomon; pe Rahab desfranata si pe Rut moabiteanca. Aceasta deschidere universala punctata in genealogie, este dezvoltata apoi de Sfantul Matei, dar mai ales de Sfantul Evanghelist Luca, in cea de-a treia Evanghelie. El insusi de neam grec, pagan asadar, Luca adreseaza Evanghelia sa celorlalte neamuri. Si Luca face o genealogie (cap. 3), genealogia lui, insa, nu va merge numai pana la Avraam, ci pana la Adam, care este parintele tuturor neamurilor.

R Radulescu: Si are o privire retrospectiva.

Pr. Coman: Chiar si genealogia, pe care Sfantul Evanghelist Matei o face pana la Avraam, este recuperata in erminia Sfantului Apostol Pavel, in dimensiunea ei universala, prin interpretarea care il considera pe Avraam parinte nu numai al iudeilor, ci al tuturor celor credinciosi. Avraam a primit mostenirea nu pentru lege, ci pentru faptul ca a fost credincios, L-a crezut pe Dumnezeu, I s-a incredintat atunci cand a fost chemat din pamantul parintilor sai, atunci cand a primit fagaduinta ca sotia sa varstnica ii va naste un fiu, atunci cand a fost solicitat sa-si sacrifice propriul si unicul fiu, pe Isaac… Credinta il face pe Avraam parinte al tuturor celor credinciosi, al poporului celor credinciosi. Daca ar fi sa se imparta lumea in doua, atunci am avea de o parte poporul lui Dumnezeu, adica poporul celor credinciosi in Dumnezeu, si poporul necredinciosilor. Asadar, poporul ales este, in cele din urma, poporul format din cei credinciosi. De aceea Avraam este, in erminia Sfantului Pavel, si apoi in erminia ulterioara a Bisericii, parintele celor care cred, parintele tuturor credinciosilor (Rom. 4,12).

R Radulescu: Asadar, o alegere nu neaparat de sange, ci de duh. Parinte profesor, textul evanghelic din duminica dinaintea Nasterii Domnului, ne aminteste cum s-a intamplat nasterea lui Hristos. Iosif este inspaimantat de vestea ca Fecioara Maria, pe care el o avea in grija, ca logodnica lui, poarta in pantece un fiu. Hristos Dumnezeu alege sa vina in lumea noastra, a oamenilor, intr-un mod neconventional. Este vorba despre o fecioara care era logodita, nu era casatorita. Putin socant modul acesta pentru mentalitatea omeneasca! De ce face Dumnezeu acest gest scandalos?

Pr. Coman: Sunt multe ratiuni, dintre care cele mai multe de nepatruns cu mintea omeneasca, din moment ce tin de voia si planul lui Dumnezeu! Ce stim sigur din istorie este ca Dumnezeu preintampina de fiecare data tendinta omului de a absolutiza lucrurile, situatiile ce tin de lumea creata, pentru ca nu cumva, absolutizand lucrurile lumesti si pamantesti, sa le confunde cu realitatea ultima si sa se aseze intr-o suficienta de sine care-l exclude pe Dumnezeu din calcule. Maniera in care, uneori, sunt exceptate, eludate sau suspendate institutiile umane consacrate, legile care functioneaza in lume, chiar si cele date de Dumnezeu Insusi, tine de aceasta pedagogie dumnezeiasca.

Singura realitate absoluta este Dumnezeu, lumea creata este relativa, contingenta, dependenta si omul trebuie sa evite ispita si amagirea suficientei acestei lumi si a sa. Aceasta amagire este intretinuta de absolutizarea binelui lumesc, a institutiilor si a conventiilor omenesti bune, indatinate. Institutia familiei este o astfel de institutie, pe care, iata, Dumnezeu o excepteaza.

Alta ratiune, cea mai importanta, de fapt, din cele pe care le putem noi patrunde, ar fi aceea conform careia, zamislirea si nasterea Fiului lui Dumnezeu Insusi, nu se putea desfasura in chip natural. Ele se intampla intr-un chip exceptional, minunat. Familia este cadrul in care se zamislesc si se nasc copii in chip natural. Nasterea din fecioara, lucru asupra caruia insista aproape exclusiv Sfantul Evanghelist Matei, confirma acest mod minunat, dincolo de granitele firii, in care se zamisleste si se naste Fiul lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur, comentand, indeamna staruitor pe cititor sa nu iscodeasca mai mult cu mintea:

„Nu merge mai departe cu iscoditul! Nu cauta mai mult decat spun cuvintele evanghelistului! Nu te intreba cum a lucrat Duhul cel Sfant aceasta zamislire din Fecioara! Daca nu ne putem explica chipul in care se plasmuieste copilul cand se naste in chip firesc, cum putem sa ne explicam, o nastere savarsita prin minunea Sfantului Duh?… Nici Arhanghelul, nici Matei n-au putut sa spuna ceva mai mult, ci doar ca S-a nascut de la Duhul Sfant. Dar cum de la Duhul Sfant si in ce chip, nici unul din ei nu ne-a explicat. Nici nu era cu putinta.” [2]

Proorociile vechi-testamentare vorbesc si ele despre nasterea din fecioara a lui Mesia. „Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor chema numele Lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este Dumnezeu.” (Matei 1,23) Prin urmare, exista o iconomie dumnezeiasca diacronica, care face ca lucrurile sa fie intr-o oarecare consecventa. Proorociile si fagaduintele, timpul fagaduintelor, pe de o parte, consecvent cu timpul implinirilor, pe de alta parte. Proorocul Isaia prooroceste ca Mesia Se va naste din fecioara si iata ca Se naste din fecioara. Lucrul acesta este esential pentru calitatea umana a Mantuitorului Hristos, ca Se naste nu din concupiscenta, nu prin zamislire naturala, ci se naste pe cale supranaturala, tainica, misterioasa, cum ne spune Sfantul Evanghelist Matei, prin zamislire de la Duhul Sfant. El nu ne da prea multe amanunte despre nastere si nici despre zamislire. Mai multe amanunte ne da Sfantul Evanghelist Luca, si despre una, relatand evenimentul Bunavestirii, si despre cealalta cu pastorii, cu ingerii. El vrea sa spuna un singur lucru, anume ca tot ceea ce se intampla la Nasterea lui Hristos este de la Dumnezeu. Zamislirea si nasterea se desfasoara sub imediata si nemijlocita interventie dumnezeiasca. De aceea este prezent si amintit Duhul Sfant, de aceea este prezent si ingerul care gestioneaza absolut totul. I se arata lui Iosif, il incredinteaza, ca nu cumva sa faca gesturi necugetate…

R. Radulescu: Parinte profesor Coman, mai sunt cateva zile pana la Craciun, cum ar fi bine sa fie petrecute aceste zile?

Pr. Coman: Pe langa ceea ce stie aproape toata lumea, privitor la intampinarea marii sarbatori a Nasterii Domnului nostru, as recomanda oarecare reculegere, trezvie, „venire in sine”, asezare, liniste, lucruri ce se pot obtine prin articularea vointei, prin mai mult sau mai putin post, prin spovedanie, prin participare la slujbele Bisericii, prin recuperarea pacii si impacarii in relatiile de familie, in relatiile cu prietenii, cu vecinii…

Dincolo de toate aceste lucruri, as adresa ascultatorilor dumneavoastra, conationalilor nostri, gandul sa mediteze un pic mai adanc cu astfel de prilejuri. Este o sarbatoare foarte mare, ne intalnim unii cu altii, ne facem bucurii, ne facem daruri unii altora. Toata lumea marcheaza sarbatoarea. Este o participare generala la sarbatoare, desi, in grade diferite de intensitate si in moduri diferite. Toti suntem cuprinsi de sarbatoare! Dar ne intrebam de ce este o sarbatoare atat de mare, totusi? Unde este temeiul atentiei generale care inconjoara aceasta sarbatoare? De ce este cuprinsa lumea intreaga de aceasta sarbatoare? Temeiul este intr-un fapt esential, este in faptul Nasterii Fiului lui Dumnezeu, este in faptul intruparii lui Dumnezeu Insusi. Temeiul este in faptul ca exista un Dumnezeu, exista un Dumnezeu care a facut pentru oameni demersuri esentiale, pentru ca sa existam noi oamenii si pentru ca sa ne izbavim de propriile noastre caderi. Intre aceste demersuri este si cel de a trimite in lume pe unicul Sau Fiu. Stiu ca aceste cuvinte tulbura un pic linistea. Oamenii s-au obisnuit sa transforme totul intr-un prilej de relaxare, de bucurie grosiera, usuratica, frivola uneori…

Gravitatea si adancimea evenimentului sarbatorit ne cheama la mai multa sobrietate si la mai multa adancire in rosturile existentei. Ne plac colindele, ne plac obiceiurile, ne plac felicitarile de Craciun, spectacolele… Toate acestea nu ar avea, totusi, nici un sens si nici un temei, daca nu ar exista realitatea Nasterii lui Hristos. Daca Hristos S-a nascut cu adevarat – si S-a nascut cu adevarat, altfel nu ar fi existat o traditie de doua mii de ani atat de bogata, atat de consecventa si atat de raspandita-, trebuie sa ne intrebam cine este Hristos si ce raportare trebuie sa avem noi fata de El! Altfel, daca nu ne intrebam, ramanem intr-o zona superficiala, intr-o zona de suprafata, in care vom si trai. Indemn, asadar, sa luam seama la temeiul lucrurilor, la sensul lor adanc. Sa ne intrebam de ce se intampla ele, de ce este Craciun, de ce este Pasti, ce se intampla duminica, etc! Cultura noastra este una care consuma realitatile exterioare, fara sa se mai intereseze de sensul acestor realitati.

R Radulescu: Pentru a ajunge la acel adanc, despre care vorbiti parinte profesor, ne ajuta lectura? Ce recomandati in sensul acesta?

Pr. Coman: As putea recomanda multe, pentru ca exista o literatura extraordinar de bogata teologica si duhovniceasca. Ar putea cineva sa citeasca, cu mai multa atentie zilele acestea, Evanghelia dupa Luca sau Evanghelia dupa Matei, ca sa-si improspateze istoria despre Hristos. Ar putea, daca este mai staruitor, sa citeasca din Comentariul sau Omiliile Sfantul Ioan Gura De Aur la Evanghelia dupa Matei, care, desi scrisa in secolul al IV-lea, este o carte absolut mobilizatoare. As putea sa recomand, pentru ca am foarte proaspata in minte, cartea intitulata Adame, unde esti?, publicata de Editura Bizantina. O carte despre pacat si despre pocainta, scrisa extraordinar de accesibil omului contemporan, care se adreseaza constiintei de sine a omului. As recomanda toate cartile semnate de parintii nostri duhovnicesti, Parintele Cleopa, Parintele Paisie, Parintele Sofian, Parintele Arsenie, Parintele Teofil, ca si parintii greci atoniti: Gheron Iosif, Parintele Paisie, Parintele Porfirie… , care consemneaza marturii contemporane ale unor oameni, care au trait o viata inchinata exclusiv lui Dumnezeu si au facut personal experienta unirii cu Dumnezeu. Ar afla din ele de ce acesti oamenii s-au lepadat de ofertele acestei lumi, pentru a trai inchisi intr-o manastire si ce bucurie au avut si cum si-au implinit ei sensul existentei traind intr-o chilie si lepadandu-se de toate bucuriile acestei lumi. N-ar fi putut sa-si intemeieze un astfel de demers, daca n-ar fi trait si n-ar fi simtit ca la celalalt capat exista o chemare si o implinire reala in raportarea si in relatia lor cu Dumnezeul cel adevarat. Toate aceste carti dau marturie despre faptul ca Dumnezeu nu este numai o idee, nu este doar o realitate distanta, cu care ne vom intalni cand vom muri, ci este un personaj viu, [o Persoana vie], cu care putem intra acum in legatura, de la care putem beneficia de multe daruri duhovnicesti cum spunem, care ne umplu sufletul, care ne aseaza intr-o liniste reala, intr-o pace reala cu noi insine si cu oamenii din jurul nostru, intr-o bucurie profunda…”

Omul este singura creatură capabilă de desăvârșire

Porniţi mereu de la premiza că oamenii sunt buni, chiar dacă aţi fost sau veţi mai fi dezamăgiţi

Ascultarea Joi, 20 Decembrie 2012 16:05  

Suntem doar o mică părticică dintr-un întreg, suntem într-un flux al vieţii alături de oameni care poate gîndesc şi sunt diferiţi de noi, dar au aceeaşi nevoie de iubire, bunătate, atenţie, respect, apreciere ş.a.m.d. Un dar extraordinar pe care îl putem oferi în această perioadă celor dragi este ascultarea. Lasă celor dragi senzaţia că poţi să-i auzi, senzaţia că poţi să-i înţelegi, senzaţia că eşti acolo pentru ei, senzaţia că fiinţa lor este foarte importantă pentru tine.

Dăruiţi în această perioadă încredere. Veniţi către oameni cu o inimă plină de încredere, cu o briză proaspătă de optimism, cu sufletul plin de bunătate. Arătaţi că sunteţi bogaţi prin faptul că puteţi oferi bunătate.

Porniţi mereu de la premiza că oamenii sunt buni, chiar dacă aţi fost sau veţi mai fi dezamăgiţi. Doar un om extrem de puternic poate să ofere mereu şi mereu bunătate. Fiţi oameni puternici! Dăruiţi celorlalţi încredere şi întâmpinaţi mereu cu bunătate oamenii pe care îi întâlniţi, măcar în această perioadă de sărbători. Mai bine să acordaţi încredere unui om care vă va înşela decît să ţineţi la distanţă un om cu inima bună şi sufletul însetat de iubire. Din punct de vedere juridic, în cazuri de ambiguitate, mai bine rămîne liber un om vinovat, decât să condamni un om nevinovat!

Să petrecem o sărbătoare în care să nu mai fim centraţi pe nevoile şi dorinţele noastre, o sărbătoare în care să fim mai atenţi la nevoile şi dorinţele celor dragi! Nu este suficient să le luăm un cadou. Este necesar să-i facem pe cei dragi să simtă că sunt importanţi pentru noi, că au un rol vital în viaţa noastră, iar acest lucru nu-l putem obţine doar cumpărînd daruri. Trebuie să găsim o cale de a le înflori inima. Oferind celuilalt încredere, premiza bunătăţii şi a bunelor intenţii, ascultîndu-i sincer, fără a-i judeca, le putem oferi darul nepreţuit de a se simţi liberi, de a se simţi înţeleşi şi acceptaţi aşa cum sînt....

doamne ajuta.

Cartea Papei: „Copilăria lui Iisus” nu aduce nicio noutate în privința Nașterii lui Iisus Hristos din Fecioara Maria

Nașterea Domnului (Crăciunul) Joi, 20 Decembrie 2012 21:26  

Pe 21 noiembrie 2012, Joseph Razinger - Papa Benidict al XVI-lea a finalizat și oferit publicului o nouă lucrare numită: „L'infazia di Gesu” (Copilăria lui Iisus). Fiind conducătorul Bisericii Catolice din întreaga lume, această apariție editorială a avut ecou pe întreg mapamondul, fiecare interpretând cum a vrut, ideile suveranului pontif.

La noi în România ziarele au luat doar ce le-a interesat din toată această carte, adică ceea ce este controversat și ar putea stârni reacții, fără să expună și aspectele pozitive ale acestui demers editorial, în care Papa încearcă să aducă la cunoștința cât mai multor creștini viața publică a Mântuitorului Iisus Hristos.

În acest articol aș vrea să discutăm puțin despre ideile noi pe care Papa le aduce în această carte:

1. Suveranul Pontif susține ideea unor istorici care spun că Iisus Hristos S-a născut undeva în perioada anilor 7 î.Hr - 2 î.Hr.. Asta înseamnă cu minim doi ani mai devreme și cu maxim șapte. Papa Benedict al XVI-lea are îndoieli și asupra datei de 25 decembrie în care noi sărbătorim nașterea Domnului, spunând că nu există dovezi istorice pentru această dată: „Nu știm nici măcar în ce sezon S-a născut. Sărbătorirea nașterii în perioada cea mai întunecată a anului este probabil legată de tradițiile păgâne și solistițiul de iarnă”.

2. Papa spune că la nașterea Domnului nu au asistat animale, nici boul nici taurul pe care-i vedem noi în icoana ortodoxă.

3. Păstorii nu cântau împreună cu îngerii ci doar îngerii care le-au vestit că S-a născut „azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.”.

Înainte de a analiza fiecare din cele trei puncte de mai sus vreau să fac câteva observații. Unii jurnaliști au sărit repede să promoveze aceste noi idei ale Papei ca și cum ele ar zgudui creștinismul din temelii. Ba mai mult, s-au gândit că însuși Papa, unul din marii conducători ai creștinătății, amintind de anumite erori în privința sărbătorii nașterii Domnului, lovește de fapt în propria-i Biserică.

Știți foarte bine că în ultimii anii au apărut tot felul de „descoperiri științifice și arheologice” (morminte a lui Hristos, filme, cărți, mărturii, etc.) care s-au vrut a revoluționa lumea, dărâmând creștinismul și arătând chipurile tuturor, ce naivi sunt creștinii că au crezut 2000 de ani într-un om, Iisus Hristos, divinizându-L și închinându-Se ca unui Dumnezeu. De altfel atacuri la adresa creștinismului au fost, sunt și vor fi în continuare, pentru că Hristos este însuși Adevărul și deranjează mulți oameni care au conștiințele încărcate cu fapte reprobabile. Iată de ce atâta ură și violență fățișă uneori față de Biserica lui Hristos.

Părerea mea este că Papa, fiind conducător al Bisericii Catolice, care se crede Biserica cea adevărată și unică, nu ar face niciodată o declarație în care să-și denigreze propria instituție, pentru că orice acuză ar înainta, ar trece până la urma asupra urmașilor lui, ca unii ce ar fi fost continuatori ai tradiției apostolice, și implicit asupra lui și asupra episcopilor din subordinea lui.

Bineînțeles, zvonurile din presa laică vin din partea unor persoane neavizate, fără studii teologice, care n-au avut demnitatea ca mai întâi să citească acea carte și apoi s-o comenteze, ci au înaintat idei scoase din context. Scandalul vinde bine, mai ales când în el este implicată o persoană cu un asemenea statut social, cum este Papa, și o instituție așa de mare cum este Biserica Catolică care are în jurisdicție un miliard de creștini. Orice știre legată de certurile din Biserică și de orice alte scăpări sau greșeli omenești fac deliciul unei anumite părți a publicului, în special acelei părți care așteaptă să afle adevărul de la televizor, din ziar și de pe net, și nu propria experiență și din relația cu Dumnezeu.

Titlu unei știri în care se spune că Papa a afirmat că data nașterii lui Hristos e greșită, lasă impresia unor oameni necunoscători, că de fapt în creștinism e o mare harababură, un mare haos, și nimic concret, și că toți cred orbește în ce vor... La asta se adaugă tot felul de experiențe nefericite cu anumiți slujitori ai Bisericii, și efectul la final este depărtarea de Biserică și de Dumnezeu.

În realitate lucrurile stau cu totul altfel.

Îndoielile Papei față de data nașterii Mântuitorului Hristos se încadrează în spiritul școlii minimaliste de studiu biblic (școala Scandinavă de la Copenhaga, sau cea de la Shefield), care folosea intens date culese de arheologi, antropologi și sociologi pentru a analiza textul biblic. Această tehnică a dus de multe ori la critici excesive asupra textului biblic, validând un verset, un text, sau o întâmplare doar dacă putea fi probat prin documente contemporane, prin decoperiri arheologice și prin studii sociologice și antropologice făcute cu metode științifice. „Pentru minimaliști, literatura biblică a fost scrisă la o distanță mult prea mare ca să fie fidelă adevărului istoric, drept care scriitorii biblici ar interpreta teologic, denaturând astfel istoria” spune domnul profesor Alexandru Mihailă în cartea sa (Ne)Lămuriri din Vechiul Testament.

Acum haideți să le luăm pe rând:

1. Papa Benedict spune că Domnul s-a născut cu câțiva ani mai devreme decât anul 0, de la care noi astăzi calculăm data zilnică. Nu sunt istoric, nu știu concret argumentele pe care le aduce în privința acestei idei, totuși un lucru este singur: nu există dovezi clare asupra anului și zilei de naștere a Domnului, dar există mai multe interpretări. Papa Benedict invocă anumite studii ale unor istorici care sugerează o dată relativă, nu exactă a nașterii Domnnului, o dată între anul 7 și anul 2 î.Hr.

Indiferent dacă Maica Domnului L-a născut pe Mântuitorul cu câțiva ani mai devreme sau mai târziu, esența este aceeași: Dumnezeu S-a făcut om întrupându-se din Maria Fecioara, S-a născut, a trăit ca om alături de Mama Sa și de Iosif, și apoi a ieșit la propovăduire... mergând în final spre patima Sa de bună voie, pentru a mântui întreaga lume.

O dată a nașterii plasată cu câțiva ani mai devreme nu știrbește nicicum bucuria extraordinară a sărbătorii Crăciunului.

Gândiți-vă! Este ca și cum astăzi un orfan, un copil al străzii, despre care nu se știe mai nimic, nici când s-a născut, nici cine-i sunt părinții, crește și ajunge om cu viață sfântă, făcând mari minuni în popor și slujind tuturor cu multă iubire. Credeți că va conta dacă aflăm ca s-a născut în 1974 sau în 1968? Nu, nicidecum! Contează doar cât de mult bine face el prin viața sa sfântă neamului din care s-a născut, și nu numai!

Așa și cu nașterea Domnului. Presupunând că s-ar fi născut în alt an, se schimbă ceva esențial în credința noastră? Hristos Domnul a spus că va fi cu noi până la sfârșitul lumii. Noi creștinii ortodocși îi simțim puternic prezența în viața noastră, îl simțim în noi! Îl vedem cum ne ajută, cum ne încurajează, cum ne iartăm, cum ne poartă în brațe. Vedem cât de puternică este lucrarea Sfintelor Taine în Bisericăi... vedem oameni care s-au îndumnezeit stând lângă Dumnezeu! Ce contează mai mult?

Totuși vreau să precizez că am mult mai mare încredere în Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe care au stabilit ca data nașterii Domnului să fie pe 25 decembrie, și anul de naștere să fie așa cum e astăzi, decât în așa-zisii oameni de știință care caută dovezi ca să creadă în cuvintele Sfintei Scripturi... și care pun la îndoială mai tot ce este prin Sfânta Scriptură.

2. Papa Benedict spune că la Nașterea Domnului nu au existat animale, deci prin urmare nici boul sau măgarul care apar în scena nașterii Domnului.

Într-adevăr, Sfintele Evanghelii nu aduc aminte de acest detaliu, însă icoana ortodoxă a Nașterii Domnului nu are ca scop descrierea istorică a evenimentului, ci descrierea teologică. Icoana Nașterii Domnului este o minunăție, o pictură plină de detalii care ridică mintea omenească la cele dumnezeiești, explicându-i Marea Taină a Întrupării Domnului.

Dacă vă veți uita în icoană veți vedea un taur și un măgar la capul Mântuitorului. Prezența lor acolo e una în primul rând simbolică. Haideți să vedemde ce:

Taurul (vițelul) este simbolul legii Vechiului Testament, în care se aduceau jertfe pentru iertarea păcatelor și pentru mulțumire înaintea lui Dumnezeu. Atunci preotul aducea pentru sine însuși sau pentru popor, la templu, un vițel pe care-l sacrifica și-l ardea pe altar. Odată cu nașterea Domnului Hristos, legea veche este înlocuită de legea Noului Testament, în care Iisus Hristos se ajunge jertfă pe sine însuși pentru întreaga lume. El este Arhiereul Suprem, El este cel care Se aduce jertfă pentru iertarea păcatelor noastre, și tot El este Cel care primește jertfa ca Dumnezeu. După cum observați în icoană, pruncul are ca pătuț chiar un mormânt, și este înfășat nu în scutece ci în fâșii asemenea unui mort. Icoana Nașterii Domnului amintește că venirea Domnului are ca țintă clară jertfa pe Cruce și Învierea. Odată cu Învierea Domnului se schimbă tot: biserica (templul), jertfa și slujitorii. Nimic nu va mai fi ca înainte. Nu va mai exista un singur templu (care va fi dărâmat în anul 70, așa cum a profețit Domnul) ca înainte ci multe biserici. Jertfa nu va mai fi din animale ci va chiar Iisus Hristos, iar slujitorii nu vor mai fi doar din neamul lui Levi, ci din întreaga lume.

Măgarul este simbol al smereniei covârșitoare a lui Dumnezeu, Care atât de mic S-a făcut încât a luat chip de om, și S-a arătat tuturor. Pe măgar a intrat Mântuitorul Hristos în Ierusalim în cântările iudeilor, nu așa cum intrau regii triumfători când veneau de la război, ci smerit, blând, și fără pretenții politice și administrative, arătând că împărăția lui nu este din lumea aceasta, ci din cea de dincolo de moarte. Măgarul amintește și de smerita ascultare a Fiului lui Dumnezeu față de Tatăl Său, până la moarte.

Sfinții Părinți au rânduit pictarea taurului și a măgarului lângă Hristos în primul rând pentru a ne descoperi părți din lucrarea de mântuire extraordinară a lui Dumnezeu: schimbarea legii vechi cu legea nouă, instituirea unei alte jertfe, unui alt Arhiereu, unei alt „templu”, unor alți slujitor, și unor noi porunci desăvârșite, care au la bază iubirea, smerenia și ascultarea de Dumnezeu.

Cât privește tradiția prezenței unor animale în staulul în care S-a născut Hristos, nu cunosc mai nimic. Totuși rămân încrezător cu tărie în Tradiția Bisericii Ortodoxe care ne-a învățat astfel.

3. Cât privește faptul că păstorii cântau sau nu, Evanghelia spune așa: ”Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. ”

Papa face referire la faptul că păstorii nu cântau cu îngerii în momentul în care au fost anunțați că S-a născut un Mântuitor, ci doar îngerii cântau.

Oricum, în tradiția Bisericii noastre magii și păstorii sunt primii invitați să se bucure de marea Naștere, dar și primii apostoli în întreaga lume ai nașterii Domnului.

În concluzie, așa cum vedeți, ideile Papei Benedict al XVI-lea expuse în ultima sa carte nu atacă Biserica lui Hristos, ci sunt doar păreri proprii despre viața Mântuitorului.

Cât privește viața noastră, a creștinilor ortodocși, scrierile Papei ne afectează și mai puțin, având în vedere că experiența ne învață ca întotdeauna să ne încredem mai degrabă în sfinți, în oamenii prin care lucrează Dumnezeu, decât în părerile proprii, sau în argumentele celor de altă credință.

Hristos Se naște! Slăviți-L! ..

doamne ajuta

Jertfa supremă: Să-ți dai inima celui ce a vrut să te omoare

Iubirea dușmanilor Vineri, 21 Decembrie 2012 19:35

Cristale de apă unesc cerul cu pământul, umplându-l cu binecuvântări divine; pământul absorbea picăturile vitale precum sufletul absoarbe faptele noastre.

Prin perdeaua deasă, cusută în cristale argintii, se deslușesc două siluete…doi prieteni străbăteau cu pași mărunți o străduță îngustă fără să se intimideze de ploaia ce le îngreuna hainele. Pe neașteptate se iscă o ceartă, sunetul ploii fiind acaparat de urletele unuia dintre bărbați, în acest timp, celălalt privindu-l tăcut.

Tăcerea sa l-a calmat pe prietenul supărat, care, stânjenit, își cere iertare pentru comportamentul lui neîntemeiat și nesăbuit.

- Mă surprinde tăcerea ta. De ce nu ai ripostat? Întrebă acesta după ce a ascultat câteva minute cântecul stropilor de ploaie.

- Ce aș fi câștigat cu riposta? Țipetele noastre ar fi creat între noi o prăpastie adâncă, iar, odată provocată o rană, riști să rămână cicatricea, sau, mai rău, să nu se mai închidă.

- Nu-ți pot înțelege comportamentul!

- Îți voi spune o scurtă povestioară și poate așa mă vei înțelege.

- ,, Era o zi însorită…totul părea atât de viu, de minunat, încât ai fi zis că te aflai în Rai. Razele soarelui străbăteau coroana copacilor, întrecându-se, parcă, într-o cursă luminoasă și minunată, iar florile își înălțau capul spre azurul celest, dorindu-și să atingă razele jucăușe.

Prin acest loc sublim se plimbau doi prieteni, ce se chemau Cristian și Eugen, însă, în curând, o nenorocire le va umbri liniștea…”

Bărbatul își întrerupe povestea și privește în jurul său.

- Ce nenorocire s-a abătut asupra lor? Spune-mi, m-ai făcut curios!

Întrebarea sa rămâne fără răspuns, prietenul său păstrând liniștea în timp ce privea cum stropii de ploaie se răresc, ca și cum ar fi dorit și ei să asculte povestea întreruptă.

În curând vocea puternică, dar totuși, atât de blândă, se aude din nou.

- ,, …Cristian era foarte aproape de marginea unui râu ale cărui valuri se arătau amenințătoare; face un pas greșit și, într-o fracțiune de secundă, valurile necruțătoare îl smulg de lângă prietenul său, purtându-l spre un tărâm necunoscut și periculos.

Eugen, disperat, îl caută peste tot, însă, nu îl găsește. După câteva zile în care speranța se stingea treptat sub greutatea deznădejdii, acesta încearcă să se obișnuiască cu ideea morții lui Cristian.

Au trecut șapte zile când, trist și îngândurat, se întoarce în același loc în care, în urmă cu doar câteva zile se bucura de compania prietenului său.

Privind râul necruțător care luase cu atâta ușurință o viață, aude în spatele lui foșnetul frunzelor strivite sub greutatea unei ființe care se apropia încet. Speriat, Eugen întoarce capul…înlemnește. Lacrimile îi inundă chipul iar zâmbetul își face din nou apariția; în fața lui era Cristian, teafăr și nevătămat, dar ceva se schimbase, i se întâmplase ceva drastic; în priviri avea o sclipire nelumească iar chipul îi radia…era un chip luminos și blând așa cum rar i-a fost dat cuiva să vadă.

După ce s-au îmbrățișat bucuroși și emoțiile s-au mai diminuat, Eugen îl întreabă ce s-a întâmplat cu el, cum a supraviețuit însă interlocutorul său doar îi zâmbea. La insistențele prietenului, în cele din urmă povestește aventura prin care a trecut.

- Nu știu cât timp m-au purtat în brațele lor valurile, știu doar că m-am trezit pe marginea râului. Trupul mi-a fost cuprins de un frig îngrozitor…nu știam încotro să mă îndrept, nu știam ce să fac. În depărtare se auzeau urletele lupilor, iar în jurul meu era beznă. Dumnezeu a vrut să trăiesc…am reușit să fac un foc și să mă încălzesc. În primele trei zile am umblat în derivă, dar, în final am reușit să găsesc drumul și iată-mă, am ajuns în același loc în care ne-am despărțit. Aceasta este toată povestea.

Eugen simțea că i se ascunde ceva, dar nu-și dădea seama ce anume. Îl privește neîncrezător, sperând că așa va descoperi ceea ce el credea că este o taină, dar nu află nimic în plus, răspunzându-i-se doar cu un zâmbet.

Întunericul devine stăpân peste natură, împiedicându-i să se întoarcă. Bucuroși că vor petrece o noapte în natură, cei doi prieteni aprind focul și își petrec următoarele ore vorbind și răzând.

În cele din urmă, obosit, Eugen adoarme, dar după o oră și jumătate de somn este trezit de sunetele scoase de o cucuvea aflata în apropiere. Uitându-se spre locul în care trebuia sa îi fie camaradul, constată cu stupoare că acesta dispăruse din nou; teama își face iarăși apariția, gândurile sumbre tulburându-i întreaga ființă. Făcându-și o mică torță, pornește în căutarea prietenului pierdut.

După aproximativ zece minute de mers aude vocea atât de cunoscută. Se apropie încet, dar măreția imaginii îl determină să se oprească; lupii și urșii, împreună cu iepurii și căprioarele, precum și numeroase păsări și alte animale micuțe stăteau în jurul lui Cristian care cânta laude lui Dumnezeu…chipul lui radia de o lumină divină iar vocea îi era plină de o gingășie rară și de o dulceață nemaiîntălnită.

O urmă de invidie face ravagii în sufletul bărbatului, simplu spectator al minunii, care se întoarce în locul de unde please; bucuria și fericirea au fost alungate de invidie și furie.

La scurt timp s-a întors și Cristian…’’

Povestea este întreruptă din nou. Bărbatul oftează iar o lacrimă își croiește drum pe obrazul peste care timpul și-a lăsat amprenta.

- De ce ai tăcut dintr-odată? Prietene, ce s-a întâmplat cu Cristian după ce s-a întors?

Doi ochi triști sclipeau în noapte, iar vocea povestitorului se aude încet, precum o șoaptă.

- Îți amintești de Saul și David? Amintește-ți cum Saul a vrut să-l omoare pe David, însă, acesta, de fiecare data i-a cruțat viața și ne-a arătat nouă, tuturor, ce înseamnă iubirea și iertarea.

- Ce legătură are aceasta cu povestea? Doar nu cumva…Eugen a încercat să îl omoare pe Cristian?

,,… Eugen îl privea cu o ură imensă; nu suporta să-i vadă chipul atât de luminos și frumos, nu suporta să vadă darul pe care-l primise de la Dumnezeu. Începe să îl acuze pe nedrept, să urle la el și să-l insulte. Cristian îl privea tăcut, nu zicea nimic, ci aștepta un moment în care să se oprească. Când a sosit acel moment, smerit, îl întreabă:

- De ce mă acuzi? Cu ce ți-am greșit?

Ca și ieșit din minți, partenerul său sare asupra lui, vroia să îl ucidă, dar ceva îl împiedica să comită crima. Ochii lui Cristian erau precum un adânc infinit, erau nelumești…acei ochi l-au înspăimântat pe Eugen care, tulburat, se îndepărtează.

Până în ziua următoare, acesta nu mai rostește nici o vorbă, doar privirea dezvăluind gândurile ce îi ucideau sufletul.

În drum spre casă, o durere cumplită îi străfulgeră pieptul. Îngrijorat, Cristian nu întârzie să-i sara în ajutor…cu greu ajung la un spital, unde o veste teribilă le va zdruncina întreaga ființă; Eugen avea nevoie urgentă de un transplant de inimă, altfel va muri.

Cristian își privea tăcut prietenul căruia i s-au administrat calmante pentru a nu i se agrava starea din cauza reacției pe care o avusese la aflarea veștii…părea atât de pierdut, atât de distrus.

Lăsând în urma sa lacrimile spulberate pe un parchet rece, bărbatul cu adâncul infinit în priviri, după ce își mai privește încă o dată prietenul, pleacă.

La scurt timp de la tragica veste apare scăparea, transplantul de inimă, care, cu puțin timp în urmă părea imposibil de realizat se poate efectua, speranța devine realitate.Cu o inimă nouă în piept, Eugen se însănătoșează pe zi ce trece, dar o umbră de tristețe persistă în sufletul lui, nu-l mai văzuse pe Cristian din ziua în care îl adusese la spital.

„Probabil s-a supărat pe mine…nu îl învinovățesc, are tot dreptul. M-am purtat oribil cu el, of, nu merită un prieten asemeni mie” gândea acesta când, un bilet îi va lămuri dispariția subită care îi întrista sufletul. Pe bilet era scris doar atât: Ai grijă, te rog, de inima mea ’’

- Jertfirea de sine, aceasta este jertfirea supremă, prietene! Să-ți dai inima celui care a vrut să te omoare.

O liniște profundă se așterne între cei doi bărbați. Tunetele și fulgerele străbăteau cerul ca și cum acesta ar vrea să-și arate tristețea cauzată de povestea auzită.

- Acum înțelegi comportamentul meu?

Plecându-și capul, prietenul îi răspunde:

- Da. Răului nu-i poți răspunde cu rău. Tăcerea ta m-a calmat, iar povestea ta m-a cutremurat.

- Vezi tu, prietene, iubirea salvează totul! Jertfirea de sine nu înseamnă neapărat să-i dai inima ta celuilalt, ci are un înțeles mult mai profund…înseamnă să renunți la orgoliul tău și să te gândești la celălalt mai presus de tine, iar mai presus de noi, așa cum și este, să fie Dumnezeu!

De ce umblă preotul cu icoana Nașterii Domnului pe la casele noastre înaintea Crăciunului?

Nașterea Domnului (Crăciunul) Vineri, 21 Decembrie 2012 19:40

De când o mare parte a populației s-a mutat în zonele industrializate, la oraș, comunitățile nu mai sunt așa cum erau odată la sat, unde toți se cunoșteau unii cu alții. Atunci preotul era om respectat, bine văzut, și oamenii treceau cu sfială pe lângă el. Biserica satului era unul din principalele locuri de întâlnire ale sătenilor, iar preotul îi cunoștea pe toți cu deamănântul.

Astăzi preotul paroh dintr-un cartier este cunoscut doar de cei care calcă pragul bisericii parohiale, și conjunctural de alte câteva persoane, în rest el este un străin pentru ceilalți locatari. Iată de ce atunci când preotul vine cu icoana Nașterii Domnului, sau la Botezul Domnului cu aghiazmă mare, există o reticență din partea unor persoane de a-i permite să intre, din mai multe motive.

De când presa aruncă în ochii noștri tot felul de greșeli ale preoților, greșeli care existau și cu ani în urmă, doar că astăzi se fac publice, oamenii care nu merg la biserică au început să fie foarte circumspecți în privința slujitorilor Bisericii, bănuindu-i că-și doresc doar să facă bani.

Venirea preotului din apartament în apartament poate fi înțeleasă de unii ca o modalitate prin care preotul face un ban, neglijând complet aspectul duhovnicesc al acestei vizite. Vreau ca în rândurile următoare să discutăm puțin despre motivația pentru care preotul vine din casă-n casă cu icoana Nașterii Domnului.

Trebuie să știți că acest obicei nu este o invenție bisericească de a mai strânge niște bani, ci are motivații profund dumnezeiești, și este de datoria preotului, dar și a creștinului, de a se bucura cât mai mult de această întâlnire.

Dacă la Bobotează preotul și dascălul vin cântând troparul Botezului Domnului în Iordan și oferă aghiazmă mare creștinilor din casă-n casă, la Crăciun preotul nu oferă nimic fizic, și poate de aceea uneori oamenii nu înțeleg care-i scopul acestei vizite.

În Evanghelia după Matei în capitolul 2 se amintește cum magii, probabil înștiințați în prealabil de îngeri, au venit în Ierusalim să-l caute pe regele iudeilor:

„Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.” (Matei 2,2).

După ce au început a întreba încoace și încolo pe cetățenii Ierusalimului, despre regele ce S-a născut, Irod – actualul rege al Iudeilor la acel moment, află de acest zvon și se tulbură, simțindu-și scaunul amenințat. De fapt Evanghelia precizează că toată populația Ierusalimului S-a tulburat împreună cu Irod:

„Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el” (Matei 2,3).

Astfel magii sunt primii vestitori ai Nașterii Domnului Iisus Hristos în lumea întreagă.

Venirea preotului cu icoana Nașterii Domnului împreună cu dascălul său are același scop: de a vesti tuturor oamenilor că S-a născut Hristos, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și vine să ne mântuiască.

Bun, dar noi creștinii știm deja acest lucru, de ce totuși preotul ne anunță acest lucru în fiecare an?

Pentru că sărbătorile Bisericii noastre Ortodoxe nu sunt ocazii de rememorare a unor anumite evenimente istorice ci sunt reactualizări, ca și cum noi am trăi în Ierusalimul anului 1 d.Hr., și abia acum aflăm vestea cea mare a nașterii unui rege al Iudeii.

În Evanghelia după Luca, imediat după Nașterea Domnului, evanghelistul amintește de câțiva păstori care stănd pe câmp și păzindu-și turma lor, au primit vestea Nașterii lui Iisus chiar de la îngeri:

"Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!"

Vă imaginați ce bucurie a fost în sufletele păstorilor! Ce minunăție! Să vină îngerii și să-ți spună că Dumnezeu S-a făcut om, și apoi ei să cânte de bucurie în fața ta... Ce bucurie!

Păstorii au plecat îndată la Betleem să vadă ceea ce li s-a vestit. Ajungând acolo, au vestit Mariei și lui Iosif ce li s-a întâmplat, bucurându-se împreună de prezența lui Dumnezeu printre ei, ca prunc.

Bucuria păstorilor la aflarea veștii Nașterii Domnului de la îngeri, ar trebui să fie și în sufletul creștinilor atunci când preotul le calcă pragul ușii și începe a cânta și a vesti nașterea Domnului!

Preotul în parohie este simbol al prezenței reale a lui Dumnezeu printre oameni. Când preotul îți calcă-n casă atunci Hristos pășește în casa ta! Când preotul binecuvintează pe toți cei ai casei, atunci să știi că Dumnezeu este Cel ce te binecuvintează și dă pace casei tale.

Dar și noi, ca și păstorii pe câmp, primind vestea Nașterii Domnului, mergem la Biserică să ne convingem de ceea ce ni s-a vestit, și acolo ne întâlnim cu Maica Domnului, cu Domnul Însuși, cu îngerii, cu toți sfinții prezenți în Împărăția Cerurilor... și atunci simțim acea bucurie mare, toți împreună, avându-l pe Dumnezeu în mijlocul nostru.

Venirea preotului în comunitate era înainte motiv de mare bucurie și emoție, oamenii gătindu-și casa cât mai frumos, pentru a-L întâmpina chiar pe Dumnezeu. Iată de unde și obiceiul ca de Crăciun să-ți primenești și casa nu numai sufletul.

Venirea preotului este o ocazie de a-i mai spune ce ai pe suflet, de a-i arăta viața ta așa cum este ea... chiar în intimitatea casei tale.

Preotul nu ne vestește doar Nașterea Domnului ci venirea lui Dumnezeu pe pământ, chemându-ne pe toți la mântuire: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Matei 11, 28)

Venirea preotului e un semn al iubirii lui Dumnezeu, Care iese în întâmpinarea fiilor Săi risipitori, oferindu-Le chiar viața Sa, doar doar să se mântuiască.

„În comunitatea rurala tradițională, după momentul cântării troparului Nașterii, preotul binecuvânta alimentele pregătite cu grijă și așezate pe masă, lângă icoane. După ce alimentele au fost binecuvântate pot fi oferite de pomană pentru sufletele celor adormiți, astfel încât și aceștia să se bucure de vestea cea minunată a Nașterii Domnului. Pentru sufletele celor adormiți se pregătesc colăcei, bob fiert, grâu fiert, prune uscate, sărmăluțe de post, precum și fructe, printre care mere și nuci.” (Teodor Dănălache)

Aceste merinde erau date în dar celor săraci. Iată ce frumos se împletesc în viața creștinului român vestirea nașterii Domnului (colindele), rugăciunea, Crăciunul, învierea morților, icoana, milostenia, comunitatea parohială, iubirea, respectul față de preot și toate cele dumnezeiești.

A colinda înseamnă a vesti Nașterea lui Hristos, dar primul care vestește Nașterea Mântuitorului într-o comunitate ar trebui să fie preotul, ca mesager al lui Dumnezeu.

Preotul venea pe vremuri cu icoana Nașterii în ajunul Crăciunului, dar astăzi pentru că parohiile au foarte mulți enoriași la oraș (de ordinul miilor), preotul începe colindatul din casă-n casă cu câteva zile înainte, pentru a putea trece pe la fiecare.

Dacă am sta și ne-am gândi mai mult am afla multe înțelesuri dumnezeiești ale venirii preotului în casa creștinului, așa cum Hristos a intrat în casa lui Zaheu, iar acesta simțind dumnezeirea Lui, s-a pocăit și a zis că va da milostenia jumătate din averea sa și va întoarce împătrit celor pe care i-a nedreptățit.

Nu vă uitați la vrednicia preotului care vă calcă pragul casei, ci bucurați-vă că Hristos este Cel care vă binecuvintează și vă dă din pacea Sa, tuturor!

22 decembrie 1989 - ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei

Predici la duminici și sărbători Sâmbătă, 22 Decembrie 2012 16:40 Scris de: Ierom. Dosoftei Dijmărescu

Mântuitorul Hristos a numit Biserica „Stâlp şi temelie a adevărului”. De aceea, una dintre datoriile ei este să mărturisească adevărul despre Dumnezeu şi om. Şi pentru ca adevărul Bisericii să nu fie întunecat de umbrele acestei lumi, unii dintre fiii ei cei mai aleşi şi-au jertfit viaţa.

Secolul al XX-lea a fost străbătut de multe ideologii care i-au persecutat pe creştini. Dintre ele, ideologia comunistă a generat cel mai mare număr de morţi. După căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, au început dezbateri publice referitoare la problematica opresorilor şi a victimelor din timpul comunismului.

În Rusia, unde circa 60.000.000 de oameni au fost ucişi de către regimul comunist, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi, comunismul nu a fost condamnat de stat, dar Biserica a recunoscut ca sfinţi mai mult de 1.700 de martiri din această perioadă. În ziua de 16 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat: „Noii mucenici şi mărturisitori ruşi, care prin suferinţe de necrezut şi-au pecetluit devotamentul lor faţă de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere şi viaţă nouă. Acum din acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelşugat al înnoirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu. Nevoinţa mucenicilor şi a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind temelia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.

Alexandr Soljeniţîn, autorul „Arhipelagului Gulag” (actul de acuzare la nivel mondial a comunismului), declara că torturile din închisorile româneşti au fost mai grele decât cele din U.R.S.S. Pe 18 decembrie 2006, România, prin Preşedintele ţării, a condamnat oficial comunismul. Raportului care a fost întocmit cu această ocazie i s-au adus, pe bună dreptate, multe critici. Însă, pe lângă cele declarate oficial de către statul român, este firesc ca Biserica să aibă şi altceva de spus despre victimele comunismului.

 

Lupta duhovnicească a mărturisitorilor

Cu opţiuni politice diferite, cu vieţi diferite, mulţi dintre deţinuţii politici nu au cunoscut înainte de închisoare adâncurile vieţii duhovniceşti. Dar intrarea lor în temniţă a fost determinată de împotrivirea, într-o formă sau alta, faţă de comunism, perceput ca o batjocorire a adevărului, a binelui: „Nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie, nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide). Unii dintre ei, mai ales preoţi ori călugări, au fost conştienţi încă de la început de lupta duhovnicească pe care o aveau de purtat şi şi-au asumat crucea mărturisirii. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, fost stareţ la Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri bătut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalţi deţinuţi, pentru faptul că spovedea şi împărtăşea. Trupul i-a cedat şi a murit în închisoare pe când exclama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.

Tot la fel a murit întemniţat şi Părintele Ilarion Felea, autorul „Religiei iubirii”. Părintele Daniil Sandu Tudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie a sistemului comunist, a scris pe zeci de pagini o critică a acestuia; când a sfârşit-o, a fost ucis. Unul dintre marii intelectuali creştini ai perioadei interbelice, Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatul creştin pe care îl făcea în închisoare, a lăsat ca testament cuvântul: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Ca mulţi alţii, toţi aceştia au înţeles că esenţa spirituală a prigoanei comuniste a fost despărţirea omului de Dumnezeu şi aruncarea lui în necredinţă şi în iad. Pentru cei care cred că sistemul comunist a fost doar o dictatură ca oricare alta şi nu înţeleg că scopul adânc al lui a fost de natură spirituală, mărturiile arată că cele mai cumplite torturi au fost aplicate celor care nu voiau să se lepede de credinţă, cu scopul de a-i determina să apostazieze. În special în Reeducarea de la Piteşti, apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor mai diabolice şi blasfemiatoare mijloace de tortură pentru a-i transforma pe credincioşi în necredincioşi.

Cine a stat în spatele atrocităţilor? Este insuficient să spunem că au fost demnitarii comunişti, români sau neromâni. La Piteşti nu era ura omului faţă de semnul său, ci ura diavolului faţă de om: torţionari şi torturaţi erau deopotrivă ţintele distrugerii sufleteşti ale celui care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, cei care şi-au pierdut viaţa, dar şi-au păstrat credinţa, au câştigat o bătălie împotriva diavolului. Şi nu puteau fi biruitori împotriva diavolului fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Cel care pe toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, asemenea mucenicilor cunoscuţi în istoria Bisericii. De aceea, dacă prin căderea comunismului nu sesizăm în primul rând o victorie împotriva răului spiritual, ne situăm la nivelul unui succes omenesc.

Dacă sărbătorim doar sfârşitul unui regim politic, aceasta mărturiseşte despre orbirea noastră sufletească: nu vedem o biruinţă asupra unei mari lucrări demonice, comparabilă cu biruinţa asupra iconoclasmului.

Înţelesul unei sărbători comune

Dacă înţelegem ziua de 22 decembrie ca pe cea a unei biruinţe spirituale, este firesc să-i cinstim pe cei cu ajutorul cărora s-a câştigat această victorie: cei care au murit, cei care au suferit prigoana, cei care, fără a îndura chinuri fizice, au fost marginalizaţi pentru credinţa lor, suferind batjocura, ştiuţi şi neştiuţi. Cinstirea tuturor acestor vase alese ale lui Dumnezeu nu este doar o opţiune, ci o necesitate pentru viaţa noastră în Hristos. Este datoria Bisericii să recunoască glasul prin care Dumnezeu a binecuvântat poporul în vremea unor cumplite lepădări de credinţă. Avem nevoie de această recunoaştere, căci aşa Îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi vom avea modele pentru viaţa noastră.

Prin cinstirea mărturisitorilor şi mucenicilor nu se neagă trăirea duhovnicească a celor care nu au suferit în închisori. Lucrarea mucenicilor nu exclude lucrarea duhovnicească şi sfântă a celor care L-au slujit pe Hristos în afara închisorii, în societatea comunistă a vremii, luminând mintea şi încălzind inimile multor oameni spre credinţă.

Dumnezeu a avut aleşii Săi pe fiecare dintre aceste drumuri, la fel ca în perioada persecuţiilor romane, când Biserica a dat şi sfinţi care nu fost mucenici. Prăznuirea tuturor martirilor regimului comunist în aceeaşi zi nu este ceva neobişnuit. În prima duminică după Rusalii îi sărbătorim laolaltă pe toţi sfinţii Ortodoxiei, iar următoarea duminică este a Tuturor Sfinţilor Români. Biserica OrtodoxăSârbă a rânduit cinstirea comună, pe 15 iunie, a tuturor mucenicilor de neam sârb, de la Cneazul Lazăr şi până în prezent.

Prin sărbătorirea laolaltă a tuturor acestor martiri nu se realizează o canonizare colectivă a victimelor comunismului, căci nu toţi cei care au murit în represiune au fost sfinţi. La vremea potrivită, Dumnezeu va rândui canonizarea individuală a unora dintre cei care şi-au sfinţit viaţa, spre folosul duhovnicesc al creştinilor care în această lume se luptă pentru mântuire.

O sărbătoare necesară: 22 decembrie

O sărbătoare a mucenicilor prigoanei comuniste se poate stabili în diferite zile ale anului, în legătură cu unele din datele importante ale închiderii ori martiriului unora dintre ei. Totuşi, pentru a-i cinsti pe toţi cei care au pătimit în prigoana comunistă, din toate locurile şi în ani diferiţi, potrivită este ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei: 22 decembrie. Semnificaţia zilei de 22 decembrie 1989 depăşeşte sfera politică şi socială. Părintele Constantin Galeriu observa că ceea ce s-a numit Revoluţia română din 1989 se deosebeşte de orice altă revoluţie prin caracterul spiritual al jertfei: „La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră a tuturor. Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea”.

Majoritatea celor ucişi în decembrie 1989 au fost tineri. Tineri crescuţi în regimul comunist, cărora li s-a predat ateismul, ai căror părinţi fuseseră şi ei văduviţi de contactul cu valorile duhovniceşti. Cum de s-au aşezat aceşti tineri în genunchi şi au rostit atunci „Tatăl nostru”, au strigat „Cu noi este Dumnezeu”, „Vom muri şi vom fi liberi”? Nu putem să nu ne gândim că ei sunt rodul tânăr al boabelor de grâu aşezate în pământul ţării cu 40-50 de ani înainte, al martirilor şi mărturisitorilor necunoscuţi lor, dar care au mijlocit pentru ei în faţa Tronului Ceresc.

Mai avem nevoie de o asumare publică a celor care au mărturisit în prigoana comunistă pentru a pecetlui lepădarea poporului nostru de idolii comunismului. Recunoaşterea caracterului duhovnicesc al jertfei va oferi generaţiilor viitoare un model din epoca modernă pentru lupta duhovnicească atunci când un alt totalitarism ateu va încerca să subjuge sufletele credincioşilor. În sfârşit, cinstirea mucenicilor şi mărturisitorilor prigoanei comuniste este o treaptă în a cunoaşte identitatea duhovnicească a înaintaşilor noştri, fără de care nu putem să ştim cine suntem şi ce avem de făcut.

(Ierom. Dosoftei Dijmărescu - Revista Cuvinte către tineri, Mănăstirea Putna, 2010)

„Bunico, ninge! Ninge!”

Nașterea Domnului (Crăciunul)Marți, 18 Decembrie 2012 00:24  

Doi ochişori priveau trişti şi rugători înspre cerul încremenit de frig. Iar mânuţa întinsă aştepta în zadar o minune cerească. O minune albă. „De ce nu ninge?” – se auzea dezamăgirea, plângând în glasul copilei – „Cum va putea să ajungă Moş Crăciun dacă nu este zăpadă? Vreau să ningă!”. Dar cerul se încăpăţâna să rămână mut.

Chemată de glasul duios al bunicii, fetiţa se grăbi să intre în casă. Aici o aşteptau, binevoitoare: căldura, lumina, mirosul îmbietor al budincii de vanilie, dar mai ales, mâinile făcătoare de minuni ale bunicii. Cuibărită între braţele bătrânei, copila asculta cu nesaţ povestea, de atâtea ori auzită, a naşterii unui prunc sfânt într-o iesle.

Flăcările focului din vatră încremeniră şi ele parcă, ascultând, cu pâlpâiri smerite, povestea. Dintr-un colţ, bradul strălucea, unduindu-şi cu mândrie beteala, ştiindu-se simbol al unei asemenea Sărbători minunate.

Firul poveştii fu însă retezat brusc şi fetiţa sări neliniştită de pe genunchii bătrânei. Emoţia i se putea citi în glas şi în ochii înlăcrimaţi de bucuria neaşteptată: „Bunico, ninge! Ninge!”. Şi fără a mai aştepta vreun răspuns, fărâma de om alergă afară. Privea, fără să se sature, la zăpada cernită şi i se părea că fiecare atingere a unui fulg de nea este asemenea mângâierii unui înger. La poartă, un grup de colindători îşi făcu apariţia. Fericirea era completă. Familia se întregise şi se minunau cu toţii de bunătăţile făcute de mâinile miraculoase ale bunicii. În plus, acum va putea ajunge şi Moş Crăciun...

... Omuleţul de atunci şi omul de mai târziu a învăţat să iubească Crăciunul. Singura diferenţă este aceea că acum nu-l mai aşteaptă pe Moş Crăciun. Aşteaptă doar (re)naşterea copilului din interior, (re)naşterea inocenţei. Şi, cu aceeaşi emoţie, în fiecare an, aşteaptă prima zăpadă.

Am învăţat să iubesc Crăciunul...

doamne ajuta.

Viaţa Sfântului Daniil Sihastrul

Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl ai pustiei şi povăţuitor al călugărilor. Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moşia mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca asemenea cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare; ci mereu se ruga, şi întru toate asculta de părinţi.

Când avea vârsta de zece ani, fiind dat să înveţe carte în mănăstirea Sfântul Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Căci în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a inimii, postul, smerenia şi păzirea minţii de gânduri rele. Pentru aceasta cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.

Pentru viata Sf. Daniil Sihastrul, vezi continuarea pe site-ul Asociatiei pentru Cultura si Educatie Sfantul Daniil Sihastru

***

Acatistul celui între Sfinţi Părintele Nostru Cuviosul Daniil Sihastrul

Condac 1

Iubitorului de rugăciune şi de viaţă sihăstrească, înţeleptului povăţuitor pe calea mântuirii, celui ce este lauda sihaştrilor şi bucuria credincioşilor, cu dragoste să-i strigăm: Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Icos 1

Făcătorul îngerilor şi al oamenilor te-a chemat pe tine ca să preamăreşti cu viaţa ta de înger în trup numele Preasfintei Treimi, iar tu lepădând grija cea lumească, ca o rază prealuminoasă a Soarelui Dreptăţii ţi-ai făcut viaţa ta, iar noi luând aminte la sfintele tale nevoinţi cu smerenie şi bucurie rostim unele ca acestea:

Bucură-te, cinstea Bisericii noastre strămoşeşti;

Bucură-te, că din copilărie preaiubitor de rugăciune te-ai arătat;

Bucură-te, că pentru viaţa sihăstrească casa părintească ai părăsit-o;

Bucură-te, că viaţa sihăstrească a fost desfătarea ta;

Bucură-te, că pe Dumnezeu mai mult decât pe părinţi ai iubit;

Bucură-te, că pe aceştia în rugăciunile tale pururea i-ai avut;

Bucură-te, că tinereţile tale ca pe o jertfă preacurată lui Dumnezeu le-ai adus;

Bucură-te, chipul cel prea curat al smereniei;

Bucură-te, înflorirea virtuţilor sihăstreşti în trupul tău cel tineresc;

Bucură-te, a tinerilor pildă de înfrânare;

Bucură-te, lauda cea frumoasă a bătrânilor;

Bucură-te, că prin rugăciunile tale în fapte bune ne întăreşti;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 2

Deşi tânăr cu vârsta, prin viaţă curată şi rugăciune necontenită înţelepciunea celor bătrâni ai dobândit, cu darul lui Dumnezeu căruia neîncetat ai cântat: Aliluia!

Icos 2

Visteria cea nefurată a credinţei tale preacurate cu aspre nevoinţe ai sporit-o dorind tot mai mult să te împărtăşeşti de frumuseţea vieţii de înger în trup, pentru care cu dragoste glăsuim unele ca acestea:

Bucură-te, turtureaua pururea veghetoare a sihăstriei;

Bucură-te, podoaba obştii mănăstirii Laura; Bucură-te, că aici pildă de ascultare desăvârşită te-ai arătat;

Bucură-te, cel care cu iscusinţă ai împletit rugăciunea cu nevoinţele trupeşti;

Bucură-te, chipul cel prea luminos al smereniei;

Bucură-te, că noaptea cu rugăciunile tale neîncetate ai luminat-o;

Bucură-te, lauda cea vestită a nevoitorilor călugări;

Bucură-te, floarea cuvioşiei de Dumnezeu împodobită;

Bucură-te, că în trup muritor trăind cu îngerii te-ai asemănat;

Bucură-te, tăinuitorule al vieţii duhovniceşti;

Bucură-te, lucrătorule al rugăciunii inimii;

Bucură-te, că prin post şi rugăciune lui Ioan Botezătorul te-ai asemănat;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 3

Precum cerbul doreşte apele curate ale izvoarelor, aşa ai dorit sfinte, cuvioase Daniil, apele limpezi ale nevoinţelor sihăstreşti, cântând neîncetat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3

Cunoscând binecuvântarea locurilor pustniceşti, chilie în piatră la Putna ţi-ai săpat cu ajutorul oamenilor, cinstitori de Dumnezeu, sporindu-ţi nevoinţele cu înţelepciune, pentru care laude ca acestea aducem ţie:

Bucură-te, floarea cea cu bună mireasmă duhovnicească a vieţii sihăstreşti;

Bucură-te, că întărit fiind pe piatra credinţei cu multă linişte ai vieţuit;

Bucură-te, că în chilia de la Putna măritul Voievod Stefan adeseori te-a cercetat;

Bucură-te, că tu pe acesta cu adâncă înţelepciune l-ai povăţuit;

Bucură-te, că i-ai dat armele de biruinţă: postul şi rugăciunea;

Bucură-te, că l-ai întărit în dragostea de Dumnezeu şi ţară;

Bucură-te, că acesta prin rugăciunile tale s-a întărit duhovniceşte;

Bucură-te, că negura îndoielii din sufletul lui ai risipit-o;

Bucură-te, că pe acesta l-ai încredinţat de izbânda asupra duşmanilor credinţei noastre ortodoxe;

Bucură-te, că acest mărit voievod cu smerenie şi dragoste în toate te-a ascultat;

Bucură-te, rugătorule către Dumnezeu împreună cu măritul voievod Ştefan pentru slava Bisericii şi a Neamului nostru;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 4

Cunoscând dragostea măritului voievod Ştefan pentru casa lui Dumnezeu, pe acesta l-ai povăţuit lăcaşuri sfinte să zidească, ca în ele credincioşii pururea să slăvească pe Dumnezeu cântându-i: Aliluia!

Icos 4

Un gând tainic insuflat de Dumnezeu ţi-a purtat paşii spre alte locuri sihăstreşti şi pornindu-te de la Putna cu voia lui Dumnezeu la Voroneţ te-ai oprit, făcându-ţi aici locaş sihăstresc pentru care laude ca acestea îţi aducem:

Bucură-te, mult râvnitorule spre nevoinţele sihăstreşti;

Bucură-te, că şi aici ai fost cercetat de măritul voievod Ştefan;

Bucură-te, că mulţimile credincioşilor cu dragoste le-ai primit în chilia ta;

Bucură-te, tămăduitorule al bolilor sufleteşti şi trupeşti;

Bucură-te, că prin rugăciunile tale duhurile cele necurate le-ai alungat;

Bucură-te, cel ce curăţeşti patimile trupurilor noastre;

Bucură-te, crin ales cu bună mireasmă al pustiei;

Bucură-te, cel ce dai multă linişte sufletească celor ce se roagă ţie;

Bucură-te, cel ce întăreşti pe credincioşi în credinţă;

Bucură-te, împlinitorul dragostei desăvârşite întru Hristos;

Bucură-te, că părăsind lumea ai slujit-o cu neîncetatele tale rugăciuni;

Bucură-te, înălţarea credincioşilor spre mântuire;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 5

Întru tine părinte Daniile s-au adeverit cuvintele Proorocului care zice: “Pustia a înflorit precum crinul”, căci mulţimea credincioşilor pururea te-a înconjurat cântând împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 5

Precum lumânarea nu se pune în vas ci în sfeşnic pentru a lumina celor din casă aşa şi tu în pustie fugind n-ai rămas tăinuit, ci prin învăţăturile şi viaţa ta ai luminat, cu darul lui Dumnezeu, obştea călugărilor din Voroneţ, pentru care laude ca acestea aducem ţie:

Bucură-te, părintele cel bun al Voroneţului;

Bucură-te, dascălul cel preaînţelept al lui Grigorie, Mitropolitul Moldovei ;

Bucură-te, iscusit povăţuitor al celor învăluiţi de viforul ispitelor;

Bucură-te, pildă de răbdare şi smerenie;

Bucură-te, făclie luminoasă aprinsă în sfeşnicul inimii tale celei curăţite de păcate;

Bucură-te, că stâlp al rugăciunii te-ai arătat pe tine obştii tale;

Bucură-te, că virtutea dreptei socoteli pururea ai învăţat;

Bucură-te, doctor preaiscusit al gândurilor celor ascunse;

Bucură-te, că rugăciunile tale cu lacrimi, jertfă duhovnicească prea aleasă s-au făcut înaintea lui Dumnezeu;

Bucură-te, că prin post şi rugăciune ţi-ai agonisit răbdare preatare;

Bucură-te, omule ceresc;

Bucură-te, îngerule pământesc;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 6

Viaţă îngerească ai petrecut pe pământ, chip şi pildă făcându-te ucenicilor tăi prin rugăciuni, posturi îndelungate şi privegheri, te-ai învrednicit a te sălăşlui în pământul celor blânzi. Sfinte Daniile, de Dumnezeu cinstitorule, podoaba sihaştrilor şi lauda călugărilor.

Icos 6

Prin curăţirea inimii tale multă înţelepciune ai dobândit povăţuind pe calea mântuirii pe toţi cei ce cu dragoste de Dumnezeu veneau la tine; drept aceea laude ca acestea aducem ţie:

Bucură-te, dascăle înţelepţit de Dumnezeu;

Bucură-te, prea iubit părinte duhovnicesc al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt;

Bucură-te, vrednicule ucenic al Preasfinţitului Leontie;

Bucură-te, că acestui sfânt arhiereu în nevoinţele sihăstreşti i-ai urmat;

Bucură-te, împreună rugătorule cu Sfântul Leontie şi binecredinciosul voievod Ştefan al Moldovei;

Bucură-te, împreună vorbitorule cu îngerii;

Bucură-te, cel ce în sfintele tale rugăciuni teolog prea iscusit te-ai arătat;

Bucură-te, văzătorule de Dumnezeu;

Bucură-te, locaş preacurat al Sfântului Duh;

Bucură-te, că în trup stricăcios fiind ai gustat dulceaţa raiului;

Bucură-te, că rugăciunile tale scară către cer s-au făcut;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 7

Înţelepţit de Dumnezeu fiind cu smerenie ţi-ai ascuns nevoinţele tale cele sfinte, povăţuind neîncetat pe cei încredinţaţi ţie spre mântuire să cânte cu dragoste lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7

Rugăciunea fiind plugăria sufletului prin care ne curăţim inimile spre pocăinţă şi harul lui Dumnezeu, pe aceasta pururea ai avut-o pe buze şi în inimă, pentru care laude ca acestea aducem ţie:

Bucură-te, plugarul rugăciunii celei curate;

Bucură-te, că rugându-te cu smerenie har cu îndestulare de la Dumnezeu ai primit;

Bucură-te, că prin rugăciune necontenită îngerilor te-ai asemănat;

Bucură-te, că prin rugăciune ca pe o scară la cele duhovniceşti te-ai ridicat;

Bucură-te, că rugăciunile tale mântuire au lucrat în sufletele celor ce cu dragoste te cercetau pe tine;

Bucură-te, că prin rugăciunile tale taberele cele drăceşti le-ai alungat;

Bucură-te, că prin rugăciunile tale credinţa celor clătinaţi ai întărit;

Bucură-te, că cei învrăjbiţi s-au împăcat prin rugăciunile tale;

Bucură-te, că cei ce au călătorit cu rugăciunile tale cu pace s-au înapoiat la casele lor;

Bucură-te, că rugăciunea cu fapta milosteniei pururea ai unit-o;

Bucură-te, că ale tale rugăciuni sunt bine primite înaintea lui Dumnezeu;

Bucură-te, că prin ele credincioşii se întăresc în harul primit de la Dumnezeu;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 8

Cunoscând că precum trupul nu poate trăi fără aer şi hrană, aşa şi sufletul nu poate fi viu şi să se înalţe către Dumnezeu fără rugăciune neîncetată, mişcarea inimii tale ca şi răsuflarea cu aceasta le-ai unit cântând neîncetat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8

Dragostea de Dumnezeu nu te-a înstrăinat nicicând de dragostea de ţară în care se preamăreşte întru adevăr numele lui Dumnezeu, drept aceea laude ca acestea aducem ţie:

Bucură-te, mult iubitorule al casei lui Dumnezeu;

Bucură-te, că pământul ţării cu Sfinte Biserici a fost împodobit;

Bucură-te, că pe acestea Sfântul Ştefan la îndemnul tău le-a înălţat;

Bucură-te, că prin aceste sfinte biserici se întăreşte credinţa strămoşească;

Bucură-te, că frumuseţea lor, frumuseţea credinţei neamului o arată;

Bucură-te, că tu pururea ai învăţat că tăria neamului, dreapta credinţă o dă;

Bucură-te, că duşmanii ţării prin puterea credinţei au fost biruiţi;

Bucură-te, că chilia ta sihăstrească palat voievodal s-a făcut;

Bucură-te, că în liniştea chiliei tale Ştefan Vodă prin rugăciunile tale şi-a luminat mintea şi putere de biruinţă a luat;

Bucură-te, că uşa chiliei tale sihăstreşti pururea a fost deschisă ca şi cea a inimii tale de părinte;

Bucură-te, că în chilie petrecând întru nevoinţa rugăciunii de bucuriile raiului te-ai îndulcit;

Bucură-te, plinitorul frumuseţii locurilor sihăstreşti ale ţării noastre;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 9

Nevoinţele tale sihăstreşti au uimit cetele îngereşti, căci cu rugăciunile tale neîncetate, cu înfrânarea şi curăţia inimii, îngerilor te-ai asemănat, cu care ai cântat neîncetat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 9

Deşi ai părăsit lumea pentru a petrece departe de tulburările ei, mulţimea credincioşilor ţi-a urmat pentru folosul lor duhovnicesc prin darul lui Dumnezeu, pentru care laude ca acestea aducem ţie:

Bucură-te, ajutătorul celor săraci;

Bucură-te, doctorule, cu darul lui Dumnezeu, al celor bolnavi;

Bucură-te, mângâierea celor necăjiţi;

Bucură-te, al tinerilor preaînţelept povăţuitor;

Bucură-te, al bătrânilor întăritor;

Bucură-te, al orfanilor sprijinitor;

Bucură-te, al mamelor preaînţelept învăţător;

Bucură-te, al ostaşilor neclintită îmbărbătare;

Bucură-te, al curăţiei povăţuitorule;

Bucură-te, bucuria celor ce se pocăiesc;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 10

Mulţimile credincioşilor încredinţaţi fiind că Dumnezeu, prin tine va asculta rugăciunile lor, văzând împlinirea dorinţelor celor după Dumnezeu, împreună cu tine au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 10

Binecuvântată ţi-a fost viaţa ta fiind fiu duhovnicesc al sfântului ierarh Leontie, apoi părinte duhovnicesc al mitropolitului Grigorie Roşca, pentru care unele ca acestea aducem ţie:

Bucură-te, bună rodire duhovnicească a Sfântului Leontie;

Bucură-te, credincios următor al nevoinţelor sale duhovniceşti;

Bucură-te, cel care împreună cu el în locuri sihăstreşti te-ai nevoit;

Bucură-te, că ai fost cu acesta un suflet toată viaţa ta;

Bucură-te, că şi după moartea sa, în rugăciune ai rămas nedespărţit de el;

Bucură-te, că ai odrăslit Bisericii pe ierarhul Grigorie;

Bucură-te, că tu pe acesta l-ai călăuzit pe calea smereniei şi a înţelepciunii după Dumnezeu;

Bucură-te, cel ce la slujirea arhierească ai fost chemat;

Bucură-te, că de aceasta ai fugit socotindu-te cu totul nevrednic;

Bucură-te, că prin aceasta pildă de smerenie te-ai făcut;

Bucură-te, că prin asprele tale nevoinţe cu totul te-ai jertfit lui Dumnezeu;

Bucură-te, că prin rugăciunile şi învăţăturile tale ca şi un părinte ierarh ai povăţuit pe calea mântuirii pe toţi cei ce au venit la tine;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 11

Chipul tău zugrăvit alături de cel al ierarhului Grigorie, fiul tău duhovnicesc, arată iubirea şi cinstea cu care marele ierarh al Moldovei te-a înconjurat, precum şi tu purtare de grijă i-ai arătat, călăuzindu-l pe calea mântuirii şi învăţându-l să cânte pururea lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 11

Chipul tău zugrăvit în ceata sfinţilor curând după adormirea ta arată viaţa ta de sfinţenie cunoscută de întregul popor dreptcredincios, pentru care laude ca acestea aducem ţie:

Bucură-te, părintele duhovnicesc al credincioşilor bucovineni;

Bucură-te, statornic ocrotitor al Bucovinei împreună cu Sf. Mare mucenic Ioan cel Nou de la Suceava;

Bucură-te, că din sfânta ta icoană ne priveşti şi ne binecuvântezi pe toţi cei ce intrăm în sfânta biserică;

Bucură-te, că şi după adormirea ta în Domnul, mulţimile credincioşilor au alergat la mormântul tău;

Bucură-te, că multă mângâiere şi întărire în dreapta credinţă ai împărtăşit cu darul lui Dumnezeu, din mormântul tău;

Bucură-te, că din mormântul tău căldura dragostei tale către Dumnezeu pururea o simţim;

Bucură-te, că dragostea ta de părinte o mărturiseşte piatra mormântului tău pusă de fiul tău cel duhovnicesc preaiubit, Ştefan cel Mare şi Sfânt;

Bucură-te, că lespedea de piatră a mormântului tău căldură tainică revarsă;

Bucură-te, că mormântul tău pururea a fost străjuit de lumina unui sfeşnic;

Bucură-te, că ceata călugărilor pe care i-ai păstorit pururea te-a cinstit ca un părinte şi sfânt;

Bucură-te, că şi acum ne povăţuieşti cu chipul tău smerit;

Bucură-te, cinstea şi podoaba credincioşilor;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 12

Prin chipul tău care străjuieşte deasupra uşii mânăstirii Voroneţului, ne binecuvântezi cu dragostea de părinte, povăţuindu-ne să cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12

Pururea ocrotitor al Bucovinei cunoscându-te noi toţi, din moşi strămoşi sfinte cuvioase părinte Daniil, laude ca acestea aducem ţie:

Bucură-te, că chipul tău de părinte în sufletele credincioşilor cu neştersele culori ale iubirii creştineşti s-a zugrăvit;

Bucură-te, că acest chip avându-l în suflet, credincioşii bucovineni în vremuri de restrişte cu el s-au mângâiat şi întărit;

Bucură-te, că amintirea nevoinţelor tale sihăstreşti poporul nostru dreptcredincios le păstrează şi le cinsteşte;

Bucură-te, chipul adevăratei vieţi călugăreşti;

Bucură-te, cel ce ai unit după Dumnezeu dragostea de ţară şi credinţa strămoşească;

Bucură-te, că credincioşii pururea au dorit să sărute sfintele tale moaşte;

Bucură-te, că acestea în mormânt fiind, izvor de multe tămăduiri s-au arătat celor ce cu credinţă te cinstesc pe tine;

Bucură-te, că la Putna şi Voroneţ credincioşii pururea cu credinţă şi dragoste s-au îndreptat, căci tu acolo ai sihăstrit;

Bucură-te, că astăzi întregul popor te cinsteşte împreună cu Sfântul Leontie şi binecredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt;

Bucură-te, că aşezarea sfintelor tale moaşte în raclă cu negrăită bucurie în fiecare an o serbăm;

Bucură-te, că aceasta din voia lui Dumnezeu s-a făcut pentru folosul duhovnicesc al dreptcredincioşilor creştini;

Bucură-te, lauda cea mare a Bucovinei;

Bucură-te, buciumul care vesteşte frumuseţea nepieritoare a credinţei noastre strămoşeşti;

Bucură-te, sfinte cuvioase părinte Daniil, pururea rugător către Dumnezeu!

Condac 13

O, preacuvioase sfinte părinte Daniil, lauda Bisericii Bucovinei, părintele nostru duhovnicesc al tuturor celor ce cu dreaptă credinţă cinstim pe Dumnezeu, izbăveşte de toată primejdia ţara noastră, mânăstirile şi bisericile cu podoabele lor sfinte şi ne învredniceşte să cântăm lui Dumnezeu, împreună cu tine: Aliluia!

Predică la Duminica a 28-a după Rusalii [2012]

Predici la duminici și sărbători Sâmbătă, 15 Decembrie 2012 07:21 Scris de: Pr. Dorin Octavian Picioruș

Iubiții mei, cuvântul cheie al Evangheliei de azi [Lc. 14, 16-24] e dipnon/ cină [v. 16, 17, 24].

Și cină de aici nu se referă la mâncatul și băutul obișnuit…ci la cel liturgic și mistic.

Pentru că în I Cor. 11, 20 avem „Chiriacon Dipnon” [Cina Domnului], adică Sfânta Euharistie…iar în Apoc. 19, 9 aflăm despre „to dipnon tu gamu tu Arniu” [cina nunții Mielului], adică unirea mistică/ dumnezeiască cu Hristos Dumnezeu.

Însă, după cuvântul Domnului, „cel care mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu areviață veșnică [zoin eonion, cf. GNT], și Eu îl voi învia pe el [în] ziua de pe urmă/ cea de apoi” [In. 6, 54].

Dar nu cel care se împărtășește oricum…are viață veșnică…ci cel care simte că primește șiare viață veșnică întru el.

Cel care stă în bucuria lui Hristos…împărtășindu-se cu El.

Căci dacă acum simțim viața veșnică a harului întru noi…pe aceea o vom avea și în ziua învierii noastre din morți.

Pentru că el, harul lui Dumnezeu, e viața noastră veșnică…de aici și din veșnicie.

De aceea, Cina/ Sinaxa/ Liturghia, în care noi stăm nu doar în fața lui Hristos…ci cu Hristos în noi înșine…nu e doar de viitor, nu e o promisiune pur eshatologică…ci e un act al prezentului.

E un act mistico-liturgic.

E Taină a Bisericii, pentru că e viața lui Dumnezeu cu oamenii…în care noi trăim mai multdecât putem explica…

E momentul când venind la Domnul, ca să ne împărtășim cu El…El ni Se dă cu totul nouă…pentru că El e viața noastră!

Și din această perspectivă liturgico-mistică a Bisericii…a nu veni la Cina Lui, a-I întoarce spatele, înseamnă a nu dori viața. A te sinucide sufletește…

Și când ești mort cu sufletul, adică atunci când zaci în păcatele tale…și nu te unești cu El prin pocăință și prin împărtășirea cu El…nu ai viață…

Adică atunci când simțim că suntem neîmpliniți, triști, fără perspectivă reală, autentică în viață…așa și este!

Nu e un simțământ fals…ci unul foarte sincer, realist…

Pentru că sufletul, ca și stomacul flămând…își dorește hrana…

 

Și hrana sufletului nu e formată din șorici, tobă și cârnați…ci din harul și adevărurile lui Dumnezeu.

Și cel care și-a conștientizat nevoile sufletești, cel care și-a descoperit flămânzirea și însetarea după Dumnezeu e plin de dorul de a-L cunoaște, de a-L iubi, de a-L citi, de a-L recunoaște în toți și în toate pe Dumnezeu…și fără rugăciune, citire, viață evlavioasă nu poate trăi.

După cum omul vicios simte că „nu poate trăi” fără sex, țigare, băutură și drăcuituri…tot la fel omul duhovnicesc nu poate trăi fără asceză, citiri, rugăciuni, milostenie, spovedire și împărtășire.

Pentru că binele, frumosul, curăția formează atmosfera interioară a vieții celui evlavios.

Și cel care vine la Cina Lui, adică la unirea mistică cu El, la intimitatea cu El, vine împlinind poruncile Sale și fiind plin de slava Lui.

Pentru că în Apocalipsă, în versetul citat supra, cină, alăturat nunții, și Hristos fiind prezentat ca Miel, adică în ipostaza de Jertfit pentru noi dar și de Curăția prin excelență, ne vorbește despre viața mistică/ duhovnicească, în care, încă de acum, ne unim cu El prinîmpărtășire euharistică și prin vedere mistică/ extatică.

Iar dacă de aici, de pe pământ, suntem una cu Hristos prin slava Sa, uniți deplin cu El în sufletul și în trupul nostru…atunci, în mod și mai desăvârșit, pentru toată veșnicia, vom fi casnicii/ intimii/ prietenii Stăpânului, fiind veșnic în comuniune cu El.

Așa că a absenta…pentru motive pătimașe (v. 18-20) înseamnă a ne vinde fericirea de acum și cea veșnică pentru puțin…

Pentru că pământul nu-l luăm cu noi, ceea ce avem lăsăm în urmă iar alipirea pătimașă de cei iubiți nu ne face să zburăm spre Dumnezeu…

Ci tot ceea ce ne descentrează din relația cu Dumnezeu e, pe termen lung, o eroare…

O eroare cu consecințe dezastruoase…

V. 21 însă e încurajator…

Pentru că ne face să înțelegem că Dumnezeu îi cheamă pe toți la Cina Lui…și nu doar pe ceifrumoși și Sfinți.

Ba, dimpotrivă, Dumnezeu vrea să adune la Sine pe toți cei care sunt acum săraci [tus ptohus] de mila Lui, care sunt schilozi/ paralizați/ neputincioși [anapirus], care sunt orbi[tiflus], pentru că nu cunosc adevărata viață ortodoxă, care sunt ologi/ șchiopi [holos], pentru că nu merg drept în viața cu Dumnezeu.

Dumnezeu ne vrea pe toți…pentru că S-a întrupat și a murit pentru toți!

De aceea preferențialismul nostru liturgic și predicatorial, adică slujirea doar pentru unii, doar pentru cei care par „ca lumea” e o eroare pastorală.

Sau, mai bine-zis, înseamnă o limitare enormă a slujirii noastre preoțești…dacă noi îi învățăm și îi sfințim doar pe cei deja…doritori de Dumnezeu.

Pentru că slujitorii Bisericii Ortodoxe trebuie să aibă un cuvânt…pentru toată lumea.

Un cuvânt care să-i învieze din morți…

Căci și pentru ministru, și pentru drogat, și pentru eretic, și pentru bețivan, și pentru transsexual, și pentru fata nemăritată, și pentru cel pe patul morții, și pentru cel cu handicap…Biserica are cuvânt…numai că noi trebuie să-l ducem până acolo: până în inima omului!

Și trebuie să spunem oricui unde e viața, care e viața lui…și a lumii întregi: Dumnezeul nostru treimic!

Pentru că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt Dumnezeu e viața noastră, a tuturor…și El, Dumnezeul nostru treimic, ne cheamă pe noi la Cină, adică la comuniunea cu Sine.

Și El nu vrea să ne dea doar bani și liniște în casă, dezlegare de farmece și reușită la examene…ci cu mult mai mult: o viață plină de nemurire și de sfințenie.

Pentru că Cina la care suntem chemați începe aici…și e fără de sfârșit!

E veșnică…pentru că și noi vom fi veșnic cu El.

Și dacă mai e loc…dacă încă mai e loc [v. 22]…și mai e timp de pocăință, de îndreptare…atunci astăzi, chiar acum, începe Cina pentru noi toți!

Pentru că postul în care suntem ne face proprii comuniunii, Cinei, dăruirii, compătimirii…

Și azi fiind și pomenirea Sfinților strămoși ai Domnului, adică a tuturor Sfinților Vechiului Testament, a accepta chemarea la Cină…înseamnă a dori să intri în rândul Sfinților, adică al tuturor acelora care, în orice secol, au trăit dumnezeiește.

Așa că, Domnul și Stăpânul vieții noastre, Hristos Dumnezeul nostru, cu binecuvântarea Părintelui Său Celui veșnic și cu împreună-lucrarea Duhului Său Celui Sfânt, să ne dea nouă, tuturor, să dorim nepus Cina Sa, adică comuniunea cu Sine.

Pentru că întru El e viața, bucuria, pacea și împlinirea noastră veșnică. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș - Teologie pentru azi)

Ce carieră să-mi aleg?

Citate Sâmbătă, 15 Decembrie 2012 22:53  

Ai simțit împărăția cerurilor în sufletul tău până acum?

CitateVineri, 14 Decembrie 2012 09:36  

 

Deznădejdea, disperarea și sinucidereaVineri, 14 Decembrie 2012 11:01  

Oare de ce nu vede nimeni că în spatele fiecărui surâs se ascunde o lacrimă? Oare de ce nu înţelege nimeni că în spatele fiecărui ha din hahaha este un suspin? Oare de ce nu înţelege nimeni din cei pe care îi îmbrăţişez că am nevoie de afecţiune şi nu de o strângere în braţe de 2 secunde?

Trăiesc într-o lume prea oarbă pentru nevoile mele, trăiesc într-o lume surdă la ţipetele mele de ajutor, trăiesc în lumea mea învăluită în păcate şi strangulata de ispite.

Am încercat să zbor spre cer, dar m-am lovit de albastrul mat şi am căzut. Am uitat pentru o clipă că sunt om, mi-am uitat neputinţele... câtă prostie şi nechibzuinţă!

Iar acum plătesc.. pentru fiecare păcat în parte.

Mi-am îmbrăcat haina trecutului mi-am aşezat pe cap baticul regretelor, mi-am luat în spate pietrele pline cu ură şi nepăsare.

Şi de parcă toate acestea nu ar fi de-ajuns mă gândesc: Oare de ce n-am bani să–i dăruiesc unui copil un zâmbet, oare de ce n-am o batistă să-i şterg unei mame lacrima?

Oare de ce sufăr???

Dar Tu, Doamne, unde eşti?

Anonimă..

doamne ajuta.

 

Minuni și convertiriJoi, 13 Decembrie 2012 11:21 Într-o după-amiază de duminică am mers şi i-am colindat pe bolnavii de la un spital. Apoi, eu şi prietenele mele, ne-am oprit în Piaţa Unirii (din Iași) la bradul plin de lumini şi am colindat şi acolo la îndemnul uneia dintre ele. Se făcuse ceasul 8 şi ceva seara şi ne-am gândit să mergem şi la Cuvioasa noastră (Sfânta Parascheva).

Ne gândeam că e cam târziu şi s-ar putea să se fi închisă catedrala dar cu o mică speranţă am pornit spre iubita noastră prietenă care mereu are grijă de noi şi ne mângâie, ne ascultă, ne odihneşte şi ne ajută. Sfânta Parascheva e prietena noastră şi avem curaj să o numim așa pentru că ştim că ne iubeşte, nu pentru că am fi noi vrednice să ne numim prietenele ei.

Am ajuns în incinta catedralei şi ne-am întâlnit cu doi tineri pe care i-am întrebat dacă mai este deschis, ei ne-au spus: ”Da, dar Cuvioasa este acoperită, s-a pus capacul la racla”. Noi ne-am bucurat că măcar era deschisă catedrala şi puteam ajunge la Cuvioasa chiar şi aşa, cu capacul pus. Am intrat, erau doar 4-5 credincioşi. Femeile de servici spălaseră pe jos în jurul raclelor... era încă ud. Când am văzut aşa, ne-am închinat de la distanţă, că nu cumva să ţipe doamnele la noi. Şi după ce ne-am închinat toate, ne-am aşteptat una pe altă lângă aghiazma (care este undeva la ieşire). Înainte de a pleca, una dintre prietenele mele a zis: ”Hai să cântăm troparul Cuvioasei!”. Ne-am dus cât de aproape se putea sta lângă Cuvioasa, fără să călcăm pe unde era ud şi am început:” Întru tine Maică...”.

În timp ce cântăm, vine un părinte cu o fată pe care o sprijinea căci nu putea merge singură. Amândoi calcă pe unde era spălat, părintele deschide racla mică şi racla Cuvioasei, ne face semn să ne apropiem şi se închină şi el şi fata. Ne-am închinat şi noi, i-am sărutat mânuţa Cuvioasei.

Ne-am bucurat nespus!

A fost ca şi cum Cuvioasa a deschis racla pentru noi, şi prin aceasta parcă ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus, încă o dată, că ne iubeşte...

DOAMNE AJUTA.