Despre iubirea de aproapele

Ce poate fi mai minunat, mai desfatator decat iubirea de aproapele ?
A iubi este o fericire, a ura este un chin.
Toata Legea si prooroci, stau in iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele (Mt. 22,40).
Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu, caci Hristos a binevoit a se imbraca tainic in fiecare aproape al nostru, iar in Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).
Sa nu crezi, preaiubite frate, ca porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiata inimii noastre cazute: porunca este duhovniceasca, iar pe inima noastra au pus stapanire trupul si sangele; porunca este noua, iar inima noastra - veche.
Iubirea noastra fireasca a fost vatamata de cadere; ea trebuie omorata - Hristos o porunceste - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfanta catre aproapele, iubire in Hristos.
Insusirile omului nou trebuie sa fie toate noi; nici o insusire veche nu i se potriveste.
Inaintea Evangheliei nu are nici un pret iubirea aparuta din miscarea sangelui si din simtirile trupesti. Si ce pret poate sa aiba aceasta, atunci cand ea jura, cu sangele aprins, sa-si puna sufletul pentru Domnul, iar peste cateva ceasuri, atunci cand sangele s-a racit, se jura ca nu-L cunoaste ? (Mt. 26, 33, 35, 74).
Evanghelia leapada iubirea ce atarna de miscarea sangelui, de simtirile inimii trupesti.
Ea spune: “Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie.
Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa si pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului vor fi casnicii lui”. (Mt. 10, 34, 35, 36).
Caderea a supus inima stapanirii sangelui si, prin mijlocirea sangelui, stapanirii stapanitorului acestui veac. Evanghelia slobozeste inima din aceasta robie, din aceasta silnicie, si o aduce sub calauzirea Sfantului Duh.
Sfantul Duh ne invata sa iubim pe aproapele in chip sfant.
Iubirea aprinsa, hranita de Sfantul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firesti, trupesti, stricate de caderea in pacat. (Scara. Cuvantul 15, cap. 3).”Cel ce spune ca poate avea amandoua aceste iubiri se amageste pe sine insusi”, a spus Sfantul Ioan Scararul (Cuvantul 3, cap.l6).
In ce cadere se afla firea noastra ! Cel care prin fire e in stare de a-si iubi cu aprindere aproapele, trebuie sa-si dea o silinta neobisnuita sa-1 iubeasca asa cum porunceste Evanghelia.
Cea mai inflacarata iubire fireasca se preface cu usurinta in dezgust, in ura neimpacata. (2 Imp. 13,15). Oamenii si-au aratat dragostea fireasca si cu pumnalul. Ce plina de rani e iubirea noastra cea fireasca ! Ce rana adanca e pe trupul ei - impatimirea ! Inima stapanita de impatimire e gata de orice nedreptate, de orice nelegiuire, numai de si-ar indestula iubirea ei bolnavicioasa.
“Cantarul stramb este uraciune inaintea Domnului, iar cantarirea dreapta este placuta Lui” (Pilde 1 1, 1 ). Iubirea fireasca aduce doar cele pamantesti celui iubit al sau; la cele ceresti ea nici nu se gandeste.
Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca Duhul cere rastignirea trupului. Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca se gaseste sub carmuirea duhului viclean, duhului necurat si pierdut.
Sa ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, sa ne privim in aceasta oglinda !
Privindu-ne in ea, sa lepadam hainele cele vechi in care ne-a imbracat caderea si sa ne impodobim cu vesmantul cel nou pe care ni l-a pregatit Dumnezeu.
Vesmantul cel nou este Hristos. “Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat”. (Gal. 3, 27). “Va veti imbraca cu putere de sus” ( Lc. 24, 49), a spus Domnul despre acest vesmant. Crestinii se imbraca in insusirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului Duh.
Pentru crestin este cu putinta sa imbrace acest vesmant. “Imbracati-va in Domnul nostru Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte” (Rom. 13, 14), spune Apostolul.
Mai intai, lasandu-se calauzit de Evanghelie, leapada vrajba, mania, osandirea si toate cele ce lucreaza de-a dreptul impotriva iubirii.
Evanghelia porunceste sa ne rugam pentru vrajmasi, sa binecuvantam pe cei ce ne blesteama, sa facem bine celor ce ne urasc, sa iertam aproapelui orice ar face impotriva noastra.
Tu, cela ce vrei sa urmezi lui Hristos, straduieste-te sa plinesti cu fapta toate aceste porunci. Nu e defel deajuns sa citim doar, cu multumire, poruncile evanghelice, si sa ne minunam de inalta duhovnicie pe care acestea o cuprind in sine. Din pacate, multi se multumesc cu asta. Atunci cand vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu indaratnicie se vor impotrivi la aceasta stapanii inimii tale. Acesti stapani sunt starea ta trupeasca, in care te afli supus trupului si sangelui, si duhurile cazute, a caror tara supusa este starea trupeasca a omului.
Cugetarea trupeasca, dreptatea ei si dreptatea duhurilor cazute iti pretind sa nu te lepezi de cinstea in care te afli si de celelalte foloase pamantesti, iti pretind sa le aperi. Tu, insa, poarta cu barbatie razboiul cel nevazut dus de Evanghelie, dus de Domnul Insusi.
Jertfeste tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fara acesta jertfa nu vei putea fi plinitor al lor. Domnul a zis ucenicilor Sai: “Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine”. (Mt. 16, 34).
Atunci cand Domnul este cu tine - sa crezi in izbanda: Domnul nu poate sa nu fie biruitor. Cere biruinta de la Domnul, cere-o cu rugaciune si plans statornic. Si va veni pe neasteptate lucrarea harului in inima ta: deodata vei simti prea desfatata incantare a iubirii duhovnicesti fata de vrajmasi. Inca mai ai de luptat ! Inca trebuie sa faci dovada de barbatie !
Uita-te la lucrurile pe care le iubesti: iti plac foarte mult ? S-a legat foarte tare de ele inima ta Leapada-te de ele.
Domnul cere de la tine aceasta lepadare, El, Care a asezat legea iubirii nu ca sa te lipseasca pe tine de iubire si de cele iubite, ci ca tu, lepadand iubirea trupeasca, sa primesti iubirea duhovniceasca, neprihanita, sfanta, care este cea mai mare fericire.
Cela ce a simtit iubirea duhovniceasca va cauta cu scarba la dragostea trupeasca, va privi la ea ca la o schimonosire hada a iubirii. Intrebi cum sa te lepezi de cele ce le iubesti, caci ele au prins, parca, radacini in inima ta ? Spune despre ele lui Dumnezeu: “Acestea, Doamne, sunt ale Tale, iar eu cine sunt ? Zidire neputincioasa, care nu are nici o insemnatate”.
“Astazi, inca mai calatoresc pe pamant, inca mai pot fi de folos cu ceva celor iubiti ai mei; maine, poate, voi pieri de pe fata pamantului, si nu voi mai fi nimic pentru ei !”.
“Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgandu-ma in chip silnic de cei pe care ii socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei; intre mine si ei era o oarecare legatura; amagindu-ma cu aceasta legatura, eu ii numeam, ii socoteam ai mei. Daca ar fi fost cu adevarat ai mei, ar fi ramas ai mei pentru totdeauna”.
“Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumnezeul si Stapanul lor. Ceea ce este al Tau Iti dau, Doamne al meu: acestea mi le-am insusit pe nedrept si in zadar”.
Pentru ei este lucru mai de nadejde sa fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Vesnic, PretutindeneaFiitor, Atotputernic, cu nemarginire Bun. Pentru cel care este al Sau, El este Cel mai credincios, Cel mai de nadejde Ajutator si Acoperitor.
Dumnezeu da omului cele ale Sale: si pentru om oamenii devin “ai sai”, vremelnic dupa trup, vesnic dupa duh, atunci cand Dumnezeu binevoieste sa dea omului acest dar.
Adevarata iubire de aproapele se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu, “Ca toti sa fie una”, a strigat Mantuitorul lumii catre Parintele Sau, “dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una” (In. 17, 21 ).
Smerenia si incredintarea in voia lui Dumnezeu omoara implinirea trupeasca.
Aceasta inseamna ca cea din urma traieste prin parerea de sine si necredinta.
Fa pentru cei pe care ii iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit; dar totdeauna sa ii incredintezi lui Dumnezeu - si iubirea ta oarba, trupeasca, nesocotita se va preface, incetul cu incetul, intr-o iubire duhovniceasca, intelegatoare, sfanta.
Iar daca iubirea ta este o impatimire ce se impotriveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o uraciune. Atunci cand inima ta nu este libera, acesta este un semn al impatimirii. Atunci cand inima ta este inrobita, acesta este semnul patimii nebunesti, pacatoase. Iubirea sfanta este curata, libera, intreaga in Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfantului Duh, care lucreaza in inima in masura curatirii acesteia.
Lepadand vrajba, lepadand patimirea, lepadandu-te de iubirea trupeasca, afla iubirea duhovniceasca; “fereste-te de rau si fa bine” (Ps. 33, 13).
Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu - cinstire care sa fie in sufletul tau, nevazuta pentru ceilalti, descoperita doar constiintei tale. Faptele pe care le savarsesti sa fie, in chip tainic, pe potriva starii tale sufletesti.
Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la varsta, fara sa faci deosebire intre barbat si femeie, fara sa te uiti la rangul pe care-1 are in lume - si iubirea sfanta va incepe, treptat, sa se faca aratata in inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul si sangele, nu inraurirea simturilor, ci Dumnezeu.
Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au primit-o cand au fost ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, in vapaia cea cumplita a iadului, si acolo sunt dator sa il cinstesc.
Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul ! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecatii lui Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe mine insumi de iad.
Da cinstire si orbului, si leprosului si celui bolnav la minte, si pruncului de tata, si raufacatorului, si paganului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si neajunsurile lor ! Ia seama la tine insuti, ca sa nu sufere un neajuns iubirea ta.
In crestin, sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra, si inca va mai spune atunci cand se va hotara soarta noastra in vesnicie: “Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut”. (Mt. 25, 40).
Atunci cand ai de-a face cu aproapele sa ai in minte acest cuvant evanghelic si te vei face tainuitor al iubirii de aproapele. Tainuitorul iubirii de aproapele intra prin ea in iubirea de Dumnezeu.
Dar daca socoti ca il iubesti pe Dumnezeu, iar in inima ta traieste un simtamant de neplacere fie si fata de un singur om, sa stii ca te afli intr-o vesnica amagire de sine.
“Daca zice cineva:”, graieste Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, “- iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este… Aceasta porunca avem de la El, ca cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau”. ( 1 In. 4, 20, 21 ).
A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele este semnul innoirii sufletului prin Sfantul Duh. “Noi stim ca am trecut din moarte la viata”, graieste iarasi Cuvantatorul de Dumnezeu, “pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte”. ( 1 In. 3, 14).
Desavarsirea crestina sta in desavarsita iubire de aproapele. Desavarsita iubire de aproapele sta in iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavarsire, intru care nu este sfarsit sporirii. Cresterea in iubirea de Dumnezeu este nesfarsita, pentru ca iubirea este Nesfarsitul Dumnezeu. ( 1 In. 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate ! Cauta sa sporesti in tine iubirea duhovniceasca de aproapele: intrand in ea, vei intra in iubirea de Dumnezeu, pe portile invierii, pe portile Imparatiei Cerurilor. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov

I. În grădina Ghetsimani

Să nu credeţi că doar pe Cruce a răbdat Domnul suferinţe de nedescris, chinuri cumplite. Chinuri şi mai cumplite au început în grădina Ghetsimani, la lumina lunii. Cum Îl mai sfâşia durerea pe Mântuitorul! Cât de fierbinte S-a rugat Tatălui Său: Părintele Meu! De este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti (Mt. 26, 39)!

Poate că oamenii obraznici se vor gândi: „Ce laşitate! De a cerut Tatălui ca paharul pătimirilor să îl ocolească, dacă pentru aceste pătimiri a venit în lume?” Din păcate, nu toţi adâncesc ceea ce a trăit Domnul în inima Sa atunci. Nu toţi ştiu de ce a fost atât de chinuitoare rugăciunea Lui către Tatăl Său. Nu toţi se cutremură la gândul că de pe faţa Lui cădea sudoare de sânge. Totuşi, se cade ca toţi să ştie asta - să ştie că lupta duhovnicească pe care a trăit-o Domnul rugându-Se Tatălui Său în grădina Ghetsimani a fost cea mai mare, şi totodată cea mai grea şi mai cumplită încercare din viaţa Lui.

Ei bine, de ce au fost atât de înfricoşătoare suferinţele Lui sufleteşti, chiar faţă de suferinţele Lui trupeşti? De ce s-a întristat atât de mult Hristos înaintea pătimirilor Sale pe Cruce? Gândiţi-vă: dacă vreunul dintre voi ar ajunge să ia asupra sa păcatele a o sută de oameni şi să dea răspuns pentru ele înaintea lui Dumnezeu, de câtă groază s-ar umple şi cât de greu l-ar apăsa păcatele străine? Iar Domnul a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri.

Oare n-aţi auzit cuvintele marelui proroc Isaia: Iar El pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit; certarea împăcării noastre asupra Lui, şi prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat (Is. 53, 5-6)? Oare nu aţi citit ce scrie în prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru: El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn… prin a Cărui rană v-aţi vindecat (1 Pt. 2, 24)?

Aşadar, încă din grădina Ghetsimani Domnul s-a întristat sub înfricoşătoarea greutate a păcatelor întregii lumi, pe care le-a luat de bunăvoie asupra Sa, pentru care a trebuit să devină Jertfă înaintea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, fiindcă El - şi nimeni altul – putea răscumpăra păcatele întregii omeniri. Iată de ce sudoare însângerată picura de pe fruntea Lui, iată de ce S-a chinuit atâta Domnul rugându-Se Tatălui Său. Putem oare să ne închipuim măcar chinul acesta? Căci El, ca Om, era Drept, urător a toată nedreptatea şi plinitor a toată dreptatea (Mt. 3, 15). Pe deasupra, El, Atoateştiutor fiind, ştia şi ce vedem noi în zilele noastre, ştia că vor trece veacuri şi neamul omenesc Îl va uita din ce în ce mai mult, chiar va huli şi va defăima numele Lui cel sfânt, ştia că la A Doua Sa Venire Fiul Omului de-abia va mai găsi credinţă pe pământ (v. Lc. 18, 8).

Fericitul Augustin scria: „Nicăieri nu mă uimeşte atât de mult măreţia şi sfinţenia Domnului Iisus ca aici. Nu aş fi cunoscut toată măreţia facerilor Lui de bine dacă El nu mi-ar fi descoperit cât de mult îl costă”. Noi nu am înţelege întreaga măreţie a Jertfei lui Hristos dacă n-am şti prin ce a trecut El în ceasul cel cumplit al rugăciunii sale din grădina Ghetsimani.

Pe muntele Taborului Domnul, schimbându-Se la faţă, a arătat slava Sa cea dumnezeiască celor trei ucenici iubiţi: Petru, Iacov şi Ioan. Prin Dumnezeiasca Purtare de grijă, aceiaşi ucenici aveau datoria să vadă, să audă şi să dea mărturie despre un lucru neasemuit de mare şi însemnat: despre nemăsurata măreţie a nevoinţei duhovniceşti cu care Sa nevoit Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.
De ce însă au adormit? O explicaţie simplă este aceea că erau foarte obosiţi după ce au trecut în miez de noapte pârâul Chedronului şi, ne spune Evanghelia după Luca, erau covârşiţi de întristare. Să ne gândim: oare nu putem trage de aici învăţământ spre zidirea noastră?

Ei au văzut numai în treacăt pătimirile pe care le-a îndurat Domnul Iisus Hristos. înainte de a începe să se roage, El s-a depărtat de la ei ca la o aruncătură de piatră (Lc. 22, 41). Întreg adâncul înfricoşător, fără fund, al rugăciunii Lui, a fost ascuns de ochii lor. Ei dormeau, însă trezindu-se de trei ori după cuvântul lui Iisus, au văzut la lumina limpede a lunii cum Se ruga El, au auzit înfricoşătoarele Lui cuvinte - şi au adormit la loc. Nu se întâmplă şi cu noi la fel? Domnul ne-a poruncit: Privegheaţi şi rugaţi-vă, ca nu cândva să cădeţi în ispită (26, 41) - iar noi dormim, fiindcă suntem depărtaţi de Domnul, întristaţi, deznădăjduiţi, leneşi sau pur şi simplu nepăsători. Şi cât de mulţi sunt nefericiţii care uită adeseori, câteodată de tot, pătimirile îndurate pe Cruce de Hristos şi calcă poruncile Fiului lui Dumnezeu, nesocotind sfinţenia Sângelui Legământului, cu care au fost sfinţiţi, şi jignesc Duhul harului (v. Evr. 10, 29)! Trebuie să plângem pentru aceştia: mântuieşte-i, Doamne!

Să ne plecăm, dar, cu frică şi cutremur înaintea nemăsuratei măreţii a pătimirilor lui Hristos. Să cădem la Cruce şi să cântăm din toată inima: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă învierea Ta slăvim!”. Amin.

II. Pe Drumul durerii

Am vorbit deja despre faptul că suferinţele Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, au început încă din grădina Ghetsimani. După aceea L-au bătut peste faţă, L-au îmbrâncit, L-au mânat bătându-L în Ierusalim, la arhiereul Caiafa, unde s-au adunat cei mai încrâncenaţi vrăjmaşi ai Lui şi unde L-au batjocorit, L-au scuipat în faţă şi L-au bătut întrebându-L în zeflemea: „Proroceşte-ne: cine Te-a lovit?” (v. Mt. 26, 68)

Batjocurile s-au prelungit întreaga noapte, iar dimineaţa devreme Domnul a fost dus în pretoriu, să fie judecat de către Pilat. Înfricoşat de urletele gloatei înverşunate, sălbăticite, Pilat L-a dat pe Hristos la biciuire. L-au biciuit cu sete, folosind biciul roman, care avea mânerul scurt şi un întreg mănunchi de curele împletite cu fir de aramă, de care erau prinse bucăţi de os. Biciuirea era o caznă atât de groaznică încât se întâmpla nu rareori ca cei supuşi la ea să moară. Sângele nefericiţilor curgea şiroaie, trupul era sfâşiat, se rupeau bucăţi de piele şi muşchi.

De pe Domnul au scos purpura, însă au lăsat cununa de spini, peste care loveau cu băţul ca spinii să se înfigă şi mai adânc în sfântul Lui cap. Picături mari de Sânge cădeau pe faţă.

După aceea, Domnul a fost dus la moarte pe o străduţă strâmtă, care până acum poartă numele de „Drumul durerii” (Via Dolorosa). Pe umerii Lui au pus o Cruce grea, fiindcă cel osândit la răstignire era silit să-şi poarte crucea până la locul execuţiei. Istovit, sleit de biciuire, El a căzut pe drum sub înfricoşătoarea greutate. L-au ridicat bătându-L şi L-au pus iarăşi să-şi poarte Crucea, însă El a căzut din nou. Atunci l-au oprit pe un oarecare Simon Cirineul, care se întorcea din ţarina sa, şi i-au poruncit să ducă Crucea lui Hristos. O, fericitul Simon! Ştia el oare ce Cruce purta? Acum ştie, fiindcă pentru purtarea Crucii lui Hristos a fost învrednicit, nu mă îndoiesc, de împărăţia lui Dumnezeu.

Domnul era însoţit de o gloată uriaşă, fiindcă în zilele Paştilor la Ierusalim se aduna mulţime de popor venit la praznic. Oamenii aveau păreri felurite cu privire la ceea ce vedeau. Femeile plângeau cu lacrimi amare, fiindcă inimile lor sunt moi şi simţitoare: ele nu puteau privi asemenea pătimiri, asemenea batjocorire a Celui fără de păcat - dar Domnul, auzind plânsul lor, a deschis gura Sa, care tăcuse îndelung, şi a zis: Fiice ale Ierusalimului! Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri - căci iată, vin zile în care vor zice: „Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat!” Atunci vor începe să spună munţilor: „Cădeţi peste noii” şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!”; căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi! (Lc. 23, 28-31). Dacă cu pomul verde, roditor, cu Purtătorul şi Dătătorul vieţii au făcut astfel, ce va fi cu pomul cel uscat al neamului evreiesc, care s-a lepădat de Mesia, care L-a dat unei morţi atât de cumplite, atât de chinuitoare?

Ştim că această prorocie s-a împlinit, aşa cum se împlineşte fiecare cuvânt al lui Dumnezeu: au venit oştile romane şi au dărâmat din temelii toată cetatea şi templul din Ierusalim. La istoricul iudeu Iosephus Flavius, care a trăit în acele vremuri, citim despre grozăviile de nedescris care s-au petrecut atunci, despre cât de înfricoşătoare a fost pedepsirea poporului care L-a răstignit pe Mesia.

Dar să lăsăm femeile să plângă cu lacrimi curate. Să ne uităm: ce fac bărbaţii care îl însoţeau pe Domnul Iisus? Ce fel de oameni sunt aceştia? Cum pot cei ce cu şase zile înainte L-au întâmpinat pe Domnul cu bucurie mare când a intrat în Ierusalim, strigând: Osana întru cei de sus şi aşternându-şi hainele sub picioarele asinului pe care şedea El - cum pot acum să strige cu sălbăticie: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Cum pot să se bucure de ce văd? S-a petrecut un lucru groaznic: folosind în chip samavolnic sfinţita lor putere, căpeteniile lui Israel au molipsit poporul cu ură oarbă către Cel Drept, ură ce a ajuns până la cererea ca El să fie omorât, până la îngrozitorul urlet: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! (Mt. 27, 25). Drumul cel greu a fost străbătut, calea durerii s-a încheiat. Au ajuns pe Golgota cea cumplită. Iată, sapă groapa, smulg de pe Iisus toate hainele. Arhanghelii, heruvimii şi serafimii, văzând aceasta, îşi ascund fata sub aripi îngroziţi. Cel Care a împodobit cu negrăită frumuseţe toată firea de El zidită stă acum gol şi aşteaptă cumplita moarte. Cum pot privi ei goliciunea Lui?!

Crucea e aruncată pe pământ, pe ea este întins trupul Lui preacurat şi cu piroane groaznice din fier sunt ţintuite pe ea preacuratele mâini prin a căror atingere orbii îşi recăpătau vederea, la al căror semn s-a potolit furtuna pe lacul Ghenizaret şi vijelia s-a curmat. Sunt ţintuite şi picioarele Lui; Crucea e ridicată şi înfiptă temeinic în pământ. S-a săvârşit fărădelegea de neînchipuit: oamenii L-au răstignit pe Ziditorul şi Domnul lor. Dintre toate morţile pe care le putea născoci răutatea omenească, aceasta este cea mai groaznică. De-a lungul a câteva ceasuri, Domnul a suferit chinuri cumplite, pe care cu greu ni le închipuim în deplinătatea lor, fiindcă ele au fost cu adevărat dincolo de răbdarea omenească. Rănile făcute de piroane în mâini continuau a se sfâşia sub greutatea trupului, pricinuind dureri cumplite nervilor de la mâini, întinşi ca nişte strune.

La ceasul al şaselea întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mt. 15, 33). Soarele s-a întunecat şi şi-a ascuns razele. Iar la ceasul al nouălea a venit clipa cea înfricoşătoare a morţii lui Iisus Hristos. Din pieptul Lui a ţâşnit cuvântul care până acum cutremură lumea creştină: Săvârşitu-s-a! Săvârşitu-s-a marea lucrare a răscumpărării neamului omenesc; munţii s-au cutremurat, s-au despicat pietrele şi stâncile, iar catapeteasma templului din Ierusalim s-a rupt în două de sus şi până jos. Poporul, ce nu demult îi cerea moartea, s-a împrăştiat de pe Golgota cu capetele plecate şi lovindu-şi piepturile cu pumnii. Să mergem şi noi, cu capetele plecate şi lovindu-ne piepturile cu pumnii. Să ne amintim că şi pentru păcatele noastre, ca şi pentru păcatele întregii omeniri, a suferit Mântuitorul aceste înfricoşătoare chinuri şi pătimiri. Amin.

III. Despre tâlhar

Prin toată viaţa Sa Domnul ne învaţă cum trebuie să înfruntăm necazurile şi cum trebuie să ne purtăm cu cei care ni le pricinuiesc. Cutremurătoare, înfricoşătoare, însă şi pline de dumnezeiască măreţie sunt cele din urmă clipe ale vieţii Lui pământeşti. Cu răutate şi ură, dar nu şi fără spaimă, priveau la chinurile Răstignitului vrăjmaşii Lui de moarte. Iar Domnul, în ciuda cumplitelor pătimiri, continua să iubească şi să mântuiască. Cu adâncă luare-aminte şi uluire a ascultat rugăciunea Lui pentru răstignitori - Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac - tâlharul răstignit de-a dreapta Lui.

Fiul lui Dumnezeu Şi-a întors nu o dată spre el sfântul Său cap, privind stăruitor în ochii şi inima lui cu ochii Săi prealuminoşi, atoatevăzători. O astfel de privire harică tâlharul nu văzuse niciodată în ochii oamenilor obişnuiţi. El a fost uimit şi de faptul că de la Iisus Cel Răstignit, Ce suferea chinuri cumplite, nu se auzeau ţipete şi nici măcar un singur sunet. Din ce în ce mai mult s-a pătruns de conştiinţa faptului că lângă el nu este răstignit un simplu om, ci Cel neasemuit mai presus decât toţi oamenii.

Citea cuvintele de pe tăbliţa prinsă deasupra capului Celui Răstignit: „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor”. Neobişnuite erau cuvintele acestea; niciodată nu se scrise astfel despre vreun răstignit, însă Pilat poruncise să se facă un astfel de înscris pentru a-i necăji pe arhierei şi pe cărturari, fiindcă ştia că ei îl clevetiseră din invidie. Pilat nu vrusese să-L răstignească pe Hristos, însă din laşitate n-a îndrăznit să se împotrivească iudeilor, n-a fost în stare să schimbe nimic - dar iată că şi-a vărsat tot amarul neputinţei în acest înscris de pe Cruce, care nu înfierează pe Răstignit, ci pe răstignitorii iudei, care vorbeşte despre faptul că ei L-au răstignit pe împăratul lor. Toţi cei care citeau acest înscris rămâneau nedumeriţi. Şi mai înainte, auzind că Hristos Se numeşte pe Sine „Pâinea Vieţii, Care S-a pogorât din cer”, mulţi iudei puseseră mâna pe pietre ca să îl bată, crezând că El huleşte. Aceste spuse ale lui Iisus nu-şi găseau loc în conştiinţa lor, erau de nesuferit şi de neînţeles pentru ei. Minţile şi inimile lor erau sfâşiate de îndoială, neştiind ce să mai creadă. Pe de o parte, îl vedeau pe Cel mai mare Făcător de minuni, Care îi vindeca pe cei bolnavi, poruncea valurilor mării, învia morţii, sătura cinci mii de oameni cu cinci pâini; pe de alta, auzeau învinuirile răutăcioase, pline de ură ale arhiereilor şi cărturarilor, care strigau că Domnul huleşte şi calcă legea lui Moise, şi se supuneau orbeşte înrâuririi conducătorilor lor religioşi.

Nici unul dintre ei nu a putut să îl vădească pe Hristos de vreun păcat. Vrăjmaşii Lui au vrut să-şi mulţumească răutatea şi ura batjocorindu-L pe Răstignit. Apropiindu-se de Cruce, ziceau: Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este împăratul lui Israil, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă este plăcut Lui, fiindcă El a zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 27, 42-43). Auzind aceste zeflemele, tâlharul se adâncea din ce în ce mai mult în contemplarea adevărului: „Aceştia îl numesc „Fiul lui Dumnezeu”. Şi totuşi, cine este?” Deodată, mintea i-a fost luminată de credinţa adâncă în faptul că alături de el atârnă pe lemn nu numai împăratul iudeilor, ci un împărat neasemuit mai mare decât toţi împăraţii pământeşti: împăratul Ceresc şi Stăpânul a toată făptura; a înţeles că El nu este simplu om, ci Cel mai sfânt decât toţi sfinţii, Dumnezeu însuşi în chip omenesc - şi, cutremurat de înţelegerea aceasta, s-a îngrozit de cele ce se petreceau.

Celălalt tâlhar, la fel ca poporul din jur, rostea vorbe de hulă şi spunea: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi. Tâlharul cel înţelept însă căuta să-i închidă gura: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? „Doar noi suntem osândiţi după dreptate, în vreme ce El, Acest Sfânt, n-a făcut nici un rău”. Şi a cerut sfios de la Răstignit: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta (Lc. 23, 39-42). Ce spuse uimitoare! Tâlharul a cerut cu smerenie de la Cel fără de moarte doar ca Acesta să-Şi aducă aminte de el, nefericitul şi întinatul, când Se va înălţa în împărăţia Sa cea Cerească. Tâlharul cel înroşit de sânge omenesc a mărturisit pe cruce dumnezeirea şi nepăcătoşenia desăvârşită a Domnului Iisus, Care era răstignit împreună cu el. Ascultaţi uimitorul răspuns pe care l-a primit de la Fiul lui Dumnezeu şi minunaţi-vă: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43).

Pentru dragostea sa de adevăr, pentru credinţa înflăcărată în Fiul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea fierbinte a sfinţeniei Lui, pentru întoarcerea cu toată inima spre El, pentru adâncul nemăsurat al pocăinţei sale, în care nici n-a îndrăznit să ceară iertarea cumplitelor sale păcate, pentru osândirea de sine bărbătească, cel ce cândva îşi alesese cu bună ştiinţă ca meserie uciderea şi prădarea celor lipsiţi de apărare a devenit în acea clipită părtaş al fericirii raiului.

Cât de însemnat, cât de adânc mângâietor lucru este pentru noi, cei apăsaţi de păcate multe, să ştim şi să credem că până şi păcătosul cel mai groaznic poate fi într-o clipă miluit, primind intrare în împărăţia Cerurilor prin negrăita milostivire a lui Dumnezeu! Totuşi, unor oameni lipsiţi de înţelepciune, mai ales dintre necredincioşi, le dă prin cap să răstălmăcească pildele uimitoarei milostiviri a lui Dumnezeu după cugetarea lor cea trupească. „Iată”, zic ei, „omul a tâlhărit şi a omorât întreaga viaţă, sau a trăit întreaga viaţă în curvie, şi totuşi este proslăvit. Dar pentru ce? Unde este dreptatea?” Aceşti oameni îşi dau în vileag orbirea duhovnicească, necunoaşterea propriilor păcate, nemilostivirea şi lipsa oricărei înţelegeri a esenţei pocăinţei, a înţelesului acestor spuse ale Domnului: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Mt. 9, 13).

Să ne amintim de fericita Taisia, care a săvârşit mulţime de fapte bune pentru călugării egipteni, iar apoi a fost târâtă prin puterea diavolului pe calea desfrâului. Mult au plâns şi s-au rugat pentru ea monahii şi, în cele din urmă, ca să o mântuiască, l-au trimis la ea pe un mare nevoitor: Cuviosul Ioan Colov. Lacrimile lui fierbinţi şi cuvintele lui înflăcărate despre întoarcerea la calea mântuirii au cutremurat-o pe Taisia până într-atât că aceasta, căzând la picioarele lui, l-a rugat s-o ducă într-o mănăstire de maici pentru pocăinţă şi, lăsând toate şi lepădându-se de toate, a mers după Cuviosul Ioan. Lăsându-se întunericul, au fost nevoiţi să înnopteze în pustie. La miezul nopţii, sfântul Ioan s-a deşteptat şi a văzut o rază largă de lumină de la cer până la pământ căzând în locul unde dormea Taisia. În această lumină cerească îngerii înălţau sufletul ei, fiindcă tocmai murise, şi Ioan a auzit glas: „Domnul a primit pocăinţa Taisiei. Ea s-a pocăit nu îndelung, dar cu mare râvnă şi cu căldură sufletească”.

Aşadar, iată ce are preţ înaintea Domnului: puterea şi adâncimea pocăinţei. Pe acestea noi nu le putem judeca întotdeauna după semne dinafară, dar Domnul vede până în adâncul inimii omeneşti, în tainiţele ei neurmat de adânci, El Singur ştie ce are acolo fiecare dintre noi, vede lucrurile de preţ în mijlocul celor nevrednice. El i-a spus pe şleau prorocului Ieremia: De vei scoate lucrul de preţ din cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea (Ier. 15, 19). Să ne întoarcem însă la tâlharul cel înţelept. Ce vedem în inima lui? Ea i se rupea de pocăinţă până-ntr-atât că socotea ca pe un nimic chiar şi suferinţele răstignirii, drept care nici nu cârtea, ca celălalt tâlhar, ci ar fi fost gata să se osândească singur la chinuri şi mai mari. Într-adevăr, era răufăcător - dar, fără îndoială, minunile şi predicile Fiului lui Dumnezeu, pe care poate că le văzuse şi le ascultase, îi pătrunseseră adânc în inimă, întipărindu-se puternic. Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu alt tâlhar, care a trăit mult mai târziu, la sfârşitul veacului al VIII-lea - începutul veacului al IX-lea. Noi îl numim Varvar - „Barbarul” – fiindcă nici măcar numele acestui om nu ni s-a păstrat. El era musulman fanatic, care omorâse în jurul a trei sute de ortodocşi - dar Domnul l-a întors şi pe un astfel de nelegiuit la pocăinţă în chip uimitor şi mai presus de înţelegerea omenească.

Odată, acest barbar în toată puterea cuvântului a mers la o biserică de ţară ca, aşteptând sfârşitul slujbei, să-l omoare pe preot. Domnul însă a văzut în inima lui focul mocnit al iubirii de Adevăr şi i-a deschis ochii duhovniceşti. Tâlharul a văzut îngerii care slujeau împreună cu preotul şi a înţeles că acesta era om cu viaţă sfântă. Cu privire la pocăinţa lui putem să judecăm după cele ce s-au întâmplat în continuare.

După ce slujba s-a sfârşit, el şi-a mărturisit toate păcatele, care erau atât de groaznice, şi a cerut să i se dea voie fără întârziere să se boteze, după care s-a rugat să fie lăsat să trăiască împreună cu porcii în cocina de pe lângă casa preotului. Sfâşiat de mustrări aprige de conştiinţă, căindu-se pentru faptele sale de fiară, el a început să se creadă mai rău decât o fiară şi trei ani de zile a mers în patru labe, trei ani a mâncat împreună cu porcii, iar apoi a plecat în pădure, unde a trăit încă doisprezece ani. Cu o asprime uimitoare, el s-a chinuit prin înfometare, prin frig, prin lipsurile de tot felul şi nici nu cuteza să meargă drept, ca toţi oamenii, ci se ţâra pe burtă sau în genunchi.

Cât de mult îşi dorea Varvar să moară pentru Domnul! Şi Domnul l-a învrednicit de sfârşit mucenicesc. Nişte vânători, luându-l drept fiară sălbatică - fiindcă părul îi crescuse, acoperindu-l ca o adevărată blană - l-au săgetat; el însă, murind, le-a mulţumit ca celor mai mari binefăcători. Sfinţenia lui era atât de limpede încât îndată după moartea lui a început cinstirea sfintelor lui moaşte, care au fost mutate în biserică, începând să izvorască mir tămăduitor şi să facă nenumărate minuni.

Iată adevărata pocăinţă: adâncă, până la moarte, pocăinţă în stare să facă minuni! Ce pildă pentru noi! O, dacă s-ar întâmpla şi acum ceva asemănător cu un necredincios venit să vadă cum slujim, să asculte ce citim şi despre ce propovăduim! O, dacă s-ar atinge şi de el puterea lui Dumnezeu şi ar crede dintr-o dată, aşa cum a crezut acest tâlhar Varvar! Dar pocăinţa noastră unde este? Că doar lumina dumnezeiască se revarsă ca un şuvoi necontenit în inimile noastre şi din filele Evangheliei, pe care o citim mereu, şi în timpul slujbelor din biserică, unde mergem statornic. Luminaţi fiind de această lumină, oare nu ne vom schimba, oare nu ne vom speria de păcatele noastre, cum a făcut Sfântul Varvar şi nu vom striga împreună cu tâlharul cel înţelept: Pomeneste-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta?!

Deci, să nu îi osândim pe sfinţi cu nechibzuinţă, aşa cum fac necredincioşii şi neortodocşii, ci să ne plecăm în faţa măreţiei pocăinţei lor şi a pildei lor harice. Totodată, să nu pierdem nădejdea în negrăita milostivire dumnezeiască, de care Domnul ne poate învrednici până în ultima clipă a vieţii noastre, chiar şi pentru un singur cuvânt de pocăinţă venit din toată inima, chiar şi pentru o rugăciune scurtă, dar plină de credinţă şi nădejde, pentru miluire şi pentru iertarea mulţimii păcatelor noastre. Amin.

23 februarie 1949

IV. Despre închinarea Crucii

În Deuteronom, a cincea carte a marelui prooroc Moise, este scris: Blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn (Deut. 21, 23). Arhiereii, cărturarii şi fariseii, care L-au răstignit pe Domnul Iisus Hristos ca pe un făcător de rele, stricător al legii lui Moise, au hotărât să-L dea morţii celei mai ruşinoase, ca să înfiereze pe veci numele Lui cu blestemul răstignirii.

O, pizmă şi răutate omenească! Au cutezat să îl numească răufăcător, călcător al legii, pe Cel Care învia morţii, Care l-a înviat chiar şi pe Lazăr cel mort de patru zile, Care deschidea ochii orbilor, făcea minuni nenumărate, poruncea valurilor mării şi vânturilor! Însă Domnul Iisus Hristos spunea despre Sine că n-a venit să strice legea, ci s-o împlinească.

Şi atunci, pe cine să credem? Pe cei a căror limbă, aprinsă de flacăra iadului, repeta asemenea cuvinte îngrozitoare, sau pe Domnul Iisus Hristos? Noi credem şi mărturisim că pe Cruce a atârnat nu un răufăcător, ci Jertfa Cea mai mare şi Cea mai sfântă adusă lui Dumnezeu pentru păcatele întregii lumi. Noi ştim că Domnul S-a lăsat de bunăvoie batjocorit şi chinuit.

Să ne amintim ce i-a spus El apostolului Petru, care scosese sabia şi tăiase urechea slugii arhiereului: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? (Mt. 26, 52-53). El, Căruia I se supuneau stihiile, ar fi putut să-i nimicească pe toţi vrăjmaşii Săi, dar nu a făcut asta: a mers de bunăvoie la chinurile cumplite, S-a dat pe Sine spre răstignire.

Nenumăratele soboare ale Puterilor cereşti aşteptau doar un semn al Lui ca să îl apere de ruşinoasa şi groaznica moarte pe Cruce. El însă n-a dat semn, ci S-a suit pe Cruce de bunăvoie. Şi toate Puterile cereşti s-au plecat cu frică şi cutremur în faţa Crucii Lui, înaintea Celui Care S-a dat pe Sine, Şi-a dat Sângele pentru mântuirea noastră de păcate, de stăpânirea diavolului.

O, ce păcat înfricoşător, neasemuit de cumplit, au făcut arhiereii, cărturarii şi fariseii din vechime clevetindu-L pe Domnul şi dându-L unei morţi de ruşine! Însă au căpătat ceea ce doreau atât de puternic, au atras blestemul asupra numelui şi întregii Lui învăţături? Nu! Dimpotrivă, au fost unealta voii lui Dumnezeu spre proslăvirea de viaţă Făcătoarei Cruci şi a Mântuitorului lumii.

O mulţime de mucenici ai lui Hristos au fost răstigniţi pe cruci, spânzuraţi pe lemn, dar n-au fost blestemaţi de Dumnezeu, ci strălucesc în ceruri ca nişte stele - nu, nu sunt blestemaţi, ci binecuvântaţi de Dumnezeu. Pentru răufăcători, spânzurarea va rămâne o ruşine în vecii vecilor, dar pătimirile mucenicilor pentru Domnul îi proslăvesc pe aceştia şi între oameni, şi în ceruri.

Cumplită este rătăcirea sectanţilor, care dispreţuiesc crucea, fiind plini de o ură împotriva ei cum merită numai uneltele morţii criminalilor: securea călăului, spânzurătoarea, ghilotina francezilor, scaunul electric american.

Mi s-a povestit o întâmplare înfricoşătoare ce a avut loc cu mulţi ani în urmă în oraşul Ialta. Nişte băieţi au găsit o cruciuliţă din sidef, au privit-o cu plăcere şi au hotărât s-o dea unei bătrâne care trecea pe acolo şi care li s-a părut femeie de treabă. Aceasta însă era baptistă. Luând crucea - pe care, fireşte, era şi imaginea Mântuitorului - a aruncat-o pe pământ şi a călcat-o în picioare cu înverşunare, făcând-o bucăţele.

Noi, creştinii ortodocşi, cinstim adânc crucea lui Hristos şi toată viaţa o purtăm pe piept. Nu poartă cruce evreii, musulmanii şi toţi necredincioşii, în rând cu aceştia se pun sectanţii, care nu înţeleg că crucea lui Hristos a devenit cel mai sfânt odor după ce pe ea a fost întins Trupul Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi a curs Sângele Dumnezeu-Omului; nu înţeleg că tot ce a venit în atingere cu Trupul Dumnezeu-Omului primeşte sfinţire mare.

Ei nu cinstesc sărbătorile noastre ortodoxe, printre care şi praznicul înălţării Crucii Domnului, şi n-au habar de minunea care s-a săvârşit la Ierusalim în veacul al patrulea, când împărăteasa Elena, cea întocmai cu apostolii, a stricat templul păgân înălţat pe Golgota şi a aflat sub el trei cruci la fel. Trebuia să afle cumva care din ele era crucea lui Hristos. Dumnezeu însuşi a dezlegat nedumerirea. Pe acolo duceau un mort la groapă. Patriarhul Macarie a poruncit să fie oprită procesiunea şi să fie puse crucile găsite asupra celui mort. Când au pus pe el cea de-a treia cruce - Crucea lui Hristos - mortul a înviat deodată şi s-a sculat.

Deci, iubiţi Crucea lui Hristos, iubiţi-L pe Hristos, Cel răstignit pe ea! Cu cât vă veţi gândi mai des, mai mult şi mai adânc la Crucea lui Hristos, la pătimirile Lui, cu atât vi se va face mai curată, mai bună inima, şi gândurile acestea vor izgoni din ea tot lucrul negru şi spurcat, care împiedică Duhul lui Dumnezeu să-Şi facă locaş acolo.

Este oare vreun lucru mai folositor pentru noi decât aducerea-aminte statornică de Crucea lui Hristos? Este oare vreun imbold mai puternic spre a urî răutatea vieţii, spre a iubi binele, spre a iubi iubirea? Nu, şi nu poate fi. Tocmai de aceea mii de oameni, care au devenit mai apoi cuvioşi, citind sau auzind despre pătimirile lui Hristos pe Cruce, s-au cutremurat, au uitat de toate cele din lume, le-au părăsit pe toate şi nu i-a mai interesat nimic. Pentru ei, ca şi pentru apostolul Pavel, întreaga lume a fost răstignită, şi ei înşişi s-au răstignit împreună cu Hristos.

Ei şi-au închinat întreaga viată cugetării adânci la pătimirile lui Hristos, au contemplat întreaga viaţă Crucea lui Hristos, şi lacrimi arzătoare curgeau şiroaie din ochii lor curaţi, trăgând brazde aprinse pe obraji.

Noi suntem departe de ei, dar este foarte bine că în aceste zile sfinte mergeţi la biserică şi ascultaţi cu inimă înfrântă despre pătimirile lui Hristos, fiindcă aceasta vă va fi balsam pentru suflet, doctorie de patimi, de relele care se cuibăresc în inimă; conştiinţa vă va mustra când i se vor aminti pătimirile lui Hristos. Priviţi mai des la Crucea lui Hristos şi vărsaţi măcar o lacrimă pentru Cel răstignit pe ea pentru patimile noastre ticăloase, pentru păcatele noastre fără număr!

Veniţi deci, toţi robii credincioşi ai Domnului Iisus, să ne închinăm şi să cădem cu dragoste la Crucea Lui, prin care El ne-a mântuit de stăpânirea diavolului. Amin.

Sf. Luca al Crimeei

 

<!--/post -->

Marturii despre Hristos (II): Raportul lui Pilat, Guvernatorul Roman al Iudeii, catre Cezarul Tiberiu

Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, salutare!

Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost in legătura cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face sa vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare ca în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi.

Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii.
La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii lui.

La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!….

Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei.

Eu am crezut e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul unul era cel mai greu de cârmuit.

Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica sa nu izbucnească în orice moment o răscoală.
Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş.
Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa.
O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.

Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis.
La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât e mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui.
Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate.

Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte.
Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.

Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan.
El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a răspuns: “Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.

Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian.
Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma.
Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc “Providenţa” prin care să vină peste noi această soartă şi destin.
Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici, într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!

Conduita mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare.

Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.
Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit!

Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.
„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi.

Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau.

Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei…”.

Nazarineanul însă a răspuns liniştit:
„Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.

Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”.

Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris in cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească”!
“Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alții, aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”.

“Prinţ al pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoință. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”.

După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului.
Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra Senatului, astfel nu luă nicio hotărâre.

Intr-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit prin faptele sale.
Irod a surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de exercitarea populară, care are loc întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor. Orașul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului.
Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor.
Primejdia creştea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită.
M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez.

Răsculaţii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.

Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive: ei urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu au putut uita niciodată, intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu acea ocazie, am făcut o greşeala din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat.

O altă nemulţumire pe care o purtau ei înșiși, era propunerea mea, de a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.

Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de a se uni cu Irodienii si Saducheii.
Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce rezulta din aceasta.

În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere; el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ eu osânda definitivă, asupra lui.
Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este Galilean afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a avea respect faţa de mine, prin sutana Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om.

Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toata Iudeea se afla la Ierusalim.

Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre Gali, care avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!”

Pe la timpul acesta treptele de marmură, gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul, era adus iarăși la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea.
Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea!….
„Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul.

„Pentru ce crima?” am întrebat eu.
„El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”.
Eu le-am spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea.
„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un om liniștit şi calm. ACESTA ERA IISUS DIN NAZARET.

După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care pentru moment mi se păru că va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa, eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulțumit decât cu viața lui.
În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta.

Într-adevăr s-ar putea spune că in această ocazie toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând, precum valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în istoria Romei.

Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor oameni cruzi care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean.

Toţi dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre Geronica (Golgota).
Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de putere, se străduia să facă ordine.
Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului.
Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească, n-a mai auzit-o vreodată.

Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului, l-a acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit totul.
Atât de înfricoșătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ, încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se sfârşeşte.”

Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată!…
Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate.
Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi învăluiseră capul în semn de întristare.
Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici si colo, se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi, când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean.

După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret”….
I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”….
Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.
Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a sculat dintre morţi cum prezisese el.

Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am început a face acest raport şi, de către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a venit la urechile mele!…
Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi, şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea.

A fost hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor!
Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit”.

Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi smerenie.

Guvernatorul PONŢIU PILAT
Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii Martie,
Anul 4147 de la creaţiune

NOTĂ: Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul student să-i povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia.

Marturii despre Hristos (scrisoare publicata cu binecuvântarea PS Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului) - culegere text Istrate Iordan

Marturii despre Hristos (III): Scrisoarea nevestei lui Pilat, Klavdia Procula, adresata prietenei sale, Pulvia Romelia

„KLAVDIA PROCULA, ţie PULVIA ROMELIA, salutare!

O, tu, a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut în ziua despărţirii noastre. Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite, trezeşte în tine neliniştea şi dorinţa de a şti starea mea.

Dând atenţie delicatului tău apel, mă voi strădui să-mi aduc aminte inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi dacă vei întâlni asemenea împrejurări care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că puterile creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.

Eu nu o să-mi amintesc primele zile ale vieţuirii mele care au zburat aşa de repede, în pace, la Narbona, sub paza şi grija părintească şi sub ocrotirea prezenţei lor. Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a 16-a primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legământ conjugal cu Romanul Ponţiu Pilat, nepot al unei renumite familii care ocupa pe atunci în Italia un loc de Guvernator.
Imediat după ieşirea noastră din templu, eu a trebuit ca să urmez pe Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată. Am plecat fără bucurie, dar nici de tot cu îndoială, după soţul meu. Eu am regretat mult pentru voi… locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei…, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele…, eu vă salut cu ochii plini de lacrimi.

Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu: el mi-a fost mai drag decât lumina zilei; am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletnicire, de tristeţe, de bucurie. Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu după mila împăratului a fost numit Procurator peste Iudeea.
Atunci noi am plecat cu oamenii noştri reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris. Cu timpul m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim am fost înconjurată de aplauze şi cinste, totuşi eu am trăit în deplină singurătate şi izolare, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, „străinii” şi „păgânii”, după cum ne numeau ei pe noi. Ei susţin că noi spurcăm, prin prezenţa noastră, pământul sfânt pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor.

Eu mi-am petrecut timpul cu copilaşul meu, prin pădurile mele liniştite, unde mistreţul se nutrea cu ramurile măslinilor, unde palmierii, cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delossa, se ridicau peste portocalii sălbatici care înfloreau, şi printre narvii fructiferi; acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitoare pentru altarele zeilor sau citeam versurile lui Vergiliu, atât de plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.
Soţul meu numai puţine minute le putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, oricât de tare era mâna lui; ea se arăta totuşi foarte slabă de a ţine în supunere pe acest popor care a fost atâta timp independent şi pornit din fire pentru răscoală, care este despărţit în mii de secte furtunoase, dar care se uneşte într-un singur punct: în ura lor contra Romanilor.

Numai o singură familie de înaltă clasă în Ierusalim îmi arăta o prietenie relativă. Aceasta este familia Conducătorului Sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe îndeosebi, cu facerea de cunoştinţă a fiicei sale în vârstă de 12 ani, Semida, iubită şi preafrumoasă ca zarea Saronului, care înfrumuseţează părul ei.
Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor, îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să spun, PULVIO, amintindu-mi despre cunoscutele lor cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob! Acel singur Dumnezeu veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre, numindu-le ca dumnezeieşti; Acel atotputernic şi milostiv, care uneşte în Sine bunătatea, curăţenia şi mărirea!

Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harpă când cânta sfântul imn al Binefăcătorului şi Marelui împărat al lui Israel… căruia şi eu la rândul meu am încercat să cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci!
În singurătatea mea, lângă leagănul copilului meu, mă aruncam în genunchi, îl chemam de multe ori, chiar contra voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu pentru smerenia şi liniştea inimii mele, căruia îi supuneam soarta şi judecata mea, mâinii lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor şi să vezi minune!…. eu întotdeauna m-am ridicat ajutată şi mângâiată.

După un timp oarecare Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă când m-am deşteptat mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei ei şi fără prea mari suferințe. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu am apucat copilaşul meu pentru a merge în grabă la ele, ca să plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea.
Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei cu mare greutate au putut să facă drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângătoarele şi cântăreţele, împreună cu imensa mulţime de popor se îngrămădiseră în jurul casei. Deodată am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau, la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. La primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc de a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe stimata lui faţă eu am văzut trăsătura unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine.

Cu el mergeau încă trei inşi îmbrăcaţi în haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau aspectul că sunt oameni simpli şi neştiutori. Iar după ei mergea unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezime a tinereţii lui. Eu am ridicat ochii ca să-l privesc, dar a trebuit imediat ca să-mi retrag privirea de la el spre pământ, ca dinaintea soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire, care părea ca o coroană, iar părul lui lucitor se lăsa pe umeri potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.
Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când l-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură el insufla şi o temere tainică prin privirea ochilor săi, ce părea că ne preface în ţărână!

Eu am plecat după El, fără să ştiu unde merge. Uşa casei se deschisese şi eu am putut vedea pe Semida care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme. Era încă frumoasă dar palidă ca şi culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei şi peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea mută de durere şi aproape lipsită de orice simţire; mi se păru că ea nici nu mă vedea. Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele ACELUI necunoscut mie, care se apropia de aşternutul celei moarte, şi arătând-o cu degetul, a strigat: „Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii; dar dacă TU voieşti, ea va învia!”
Atunci eu am început să tremur când am auzit aceste cuvinte. Inima mea încetă a mai bate, din cauza măreţiei ACELUIA, pe care eu nu îl cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: „Fetiţă, scoală-te”.

Şi Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii ei se deschiseseră, simţul, fiu al vieţii, înflori iarăşi pe buzele ei, apoi a întins mânuţele ei şi a strigat: „mamă!”.
La acest strigăt s-a trezit şi Salomeea. Mama şi fiica ei tremurând s-au îmbrăţişat una pe alta, iar Iair, tatăl, îngenunchind în faţa ACELUIA, căruia îi zicea „DOMN”, sărutându-i ciucurii de la poalele veşmântului lui, zise: „Ce trebuie să fac pentru a avea viaţa veşnică?”
„Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a fost răspunsul. După aceste cuvinte, el se făcu nevăzut, ca şi o fantomă în umbra luminii.

Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am trezit ca o deşteptare din somn, am plecat acasă, lăsând fericita familie în culmea bucuriei, o bucurie pe care nicio pană nu o poate descrie.
Pe timpul când luam masa de seară, eu am istorisit lui Ponţiu tot ce am văzut şi am auzit. El plecă capul şi îmi zise:

„Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul care este obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din templu. Această ură creşte din zi în zi tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt cuvintele unui înţelept, iar minunile lui, ale adevăratului Dumnezeu.”
- Dar pentru ce îl urăsc ei aşa de mult? zisei eu.
- Pentru că el mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu l-am auzit odată zicând fariseilor: „morminte văruite”, „pui de năpârci otrăvitoare, voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, care voi nu voiţi să le atingeţi nici măcar cu degetul cel mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen şi mărar dar foarte puţin vă interesaţi de îndeplinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă”. Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat. El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera este întunecată pentru viitorul Nazarineanului.
- Dar tu o să-l aperi, nu-i aşa?!!!… am strigat eu plină de indignare.
- Puterea mea este foarte slabă, faţă de acest popor răsculător şi stricat; de altfel aş suferi şi eu foarte mult sufleteşte dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept!
După aceste cuvinte Ponţiu se sculă şi se retrase în altă cameră, adânc îngrijorat şi îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris. Ziua Paştelui se apropia. La această mare sărbătoare, aşa de importantă pentru evrei, se îngrămădea la Ierusalim o mare mulţime de popor din toate părţile Iudeii, pentru a aduce în templu jertfa de solemnitate a sărbătorilor care aveau loc.
Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului este foarte nemângâietor. Asupra capului lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în această seară să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu m-am cutremurat la auzirea acestor cuvinte şi l-am întrebat: „Tu o să-L aperi, nu-i aşa?”
- Voi putea face eu asta? răspunse Ponţiu cu o privire întunecoasă; soarta despre care Platon prezicea pentru unii neprihăniţi mi se pare că o să-l lovească şi pe Iisus. El va fi persecutat şi dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă.

Veni timpul pentru culcare ca să dormim. Pe dată ce am plecat capul pe pernă ca să dormim, nişte puteri tainice stăpâniră gândirea mea. Eu am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea descria pe Dumnezeul ei. Faţa lui strălucea de mărire ca soarele. El zbura deasupra aripilor Heruvimilor, flăcările ce împlinesc voinţa Sa, oprindu-se pe nori. Mi se părea că El este gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa. Cu întinderea dreptei Sale puternice, El despărţi pe drepţi de cei nedrepţi. Cei dintâi se urcau spre el plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul cel de foc, pe lângă care Erba şi Flegatova sunt nimica.
Atunci Judecătorul Divin, atrăgând atenţia asupra rănilor care împestriţau corpul său, a zis cu glas de tunet puternic: „Daţi-mi înapoi sângele pe care l-am vărsat pentru voi!” Atunci cei nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită şi să-i acopere pe ei. În zadar se simţiseră nemuritori şi nesupuşi disperării cât fuseseră pe pământ! Ei pieriră în marea cea de foc!
O, ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice descoperire!

Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază pentru cele văzute în vis. M-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se păru că în centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un strigăt zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele care erau mai înspăimântătoare decât valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu ascultam mereu; inima îmi bătea aşa de tare, înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de o sudoare rece.
Nu peste mult timp am auzit că acel zgomot se apropia tot mai mult, până ce treptele ce conduceau la palatul de justiţie se cutremurară sub greutatea gloatei nenumărate.
Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate eu am luat în braţe pe fiul meu, acoperindu-l cu o învelitoare subţire, şi am alergat la soţul meu. Sosind la uşa cea dinăuntru care conducea la sala de judecată şi auzind zgomot mare de glasuri, eu nu am mai îndrăznit să intru înăuntru, decât numai am privit prin perdeaua de purpură.

Ce privelişte, PULVIO! Ponţiu sta pe tronul său făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjoară pe reprezentanţii săi şi, în aparenţă fără teamă, cum voia el să se prezinte, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme; eu totuşi am putut percepe grozăvia neliniştii lui.
În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge, sta Iisus Nazarineanul liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea semnala nicio mândrie, nicio frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel.
Blândeţea lui mă umplu de frică şi groază pentru că în urechile mele încă mereu răsunau cuvintele visului meu: „Daţi-mi sângele pe care eu l-am vărsat pentru voi!”
În jurul lui, plină de furie şi turbată, sta mulţimea care îi adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament însemnate în diferite semne, texte de lege pe care le aveau legate de frunţile lor.

Toate aceste feţe fierbeau şi erau pline de ură, mi se părea că în faţa lor străluceşte iadul şi că spiritele lui Himera amestecă glasurile lor cu strigătele sălbatice ca ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după facerea unui semn din partea lui Ponţiu, se făcu tăcere.
- Ce voiţi de la mine? întrebă el.
- Noi vrem moartea unui om, Iisus Nazareul, Irod îl trimite la tine pentru ca tu să pronunţi osânda!!!
- Cu ce îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea faptei lui? După care întrebări începu din nou ecoul ţipetelor lor.
- El a prezis distrugerea templului, El se intitulează rege al Iudeilor, Hristos Fiul lui Dumnezeu, El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aron, strigau leviţii. Să fie răstignit, ţipa mulţimea înfuriată.

Acest strigăt îşi are şi acum ecoul în urechile mele şi chipul jertfei neprihănite se perindă mereu prin faţa ochilor mei. Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus i se adresă cu cuvintele lui prefăcute:
- Aşadar, tu eşti împăratul iudeilor?
- Tu zici aceasta! răspunse Iisus.
- Tu eşti HRISTOSUL, FIUL LUI DUMNEZEU, întrebă iarăşi Pilat, dar Iisus nu i-a mai răspuns niciun cuvânt.

Ţipetele se reînnoiră şi mai accentuat ca înainte şi întocmai ca urletul unui tigru flămând, ei strigară:
- Daţi-ni-l nouă ca să moară pe cruce!
Ponţiu le făcu din nou semn să tacă zicându-le: „Eu nu găsesc nicio vină în acest om şi am să-l eliberez!”
- Daţi-ni-l nouă! Răstigneşte-l!, se repetă strigătul mulţimii.

Eu nu am putut asculta mai departe, şi chemând un rob al meu, l-am trimis la soţul meu ca să-l cheme, pentru a sta de vorbă cu el puţin. Ponţiu părăsi fără întârziere sala de judecată şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui, zicând cu lacrimi: „Pentru tot ce mi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna acestei sfinte a noastre uniri, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui acestui neprihănit, care este asemenea lui DUMNEZEU, cel nemuritor.
Eu l-am văzut în vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca lumea care tremura în faţa Lui, şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările Gheenii, eu am recunoscut faţa acestora care cer acum moartea Lui! Păzeşte-te a nu ridica prea puternica ta mână împotriva Lui! O, crede-mă, că o singură picătură de sânge, va desemna în veşnicie osândirea ta!”
- Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine însumi, îmi răspunde Ponţiu. Dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane este de un număr foarte redus şi ca atare, o asemenea apărare este foarte slabă faţă de acest popor, care este înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată este întocmai ca a Evmediţilor, de unde se aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Klaudio! Mergi cu copilul în grădină, ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă sângeroasă!

După cuvintele acestea el a ieşit şi m-a lăsat singură şi eu am căzut în descurajare şi jale.
Iisus era mereu ţinta tuturor batjocorelilor şi a maltratărilor la judecată din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult din cauza răbdării lui nemărginite. Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele îl văzură, ţipetele „la moarte, la moarte” răsunară şi mai asurzitor ca înainte. După o veche tradiţie, Guvernatorul elibera, în timpul Paştelui, totdeauna câte unul din condamnaţii la moarte, ca semn al facerii de bine şi al graţierii. În această faptă Dumnezeiască Ponţiu se adresă poporului, văzând în acest obicei un mijloc de a-l elibera pe Iisus.

Deci Ponţiu întrebă pe popor, cu glas tare: „Pe cine să vă eliberez pentru sărbători, pe Varava (Baraba) sau pe Iisus numit Hristos?”
„Eliberează-l pe Varava (Baraba)”, strigă mulţimea. Varava este un tâlhar şi un omorâtor, cunoscut în toată împrejurimea din cauza cruzimilor săvârşite de el. Ponţiu întrebă din nou: „Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?”
- Să fie răstignit! strigară ei.
- Dar ce rău a făcut el? Cu şi mai multă furie, ei strigară:
- Să fie răstignit!
Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui Ponţiu i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai foarte puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământ semnului nostru de vultur.

Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-a fost o furtună aşa de zgomotoasă a circului, niciodată încăierările din Forum nu au avut atâta influenţă asupra auzului meu: Nicăieri nu se vedea linişte. Liniştea deplină se vedea numai pe fruntea victimei.
Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu au putut întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul Lui – mi se părea mie – se înalţă către tronul Celui Nevăzut, ca o flacără curată pentru arderea de tot.
Judecătoria era plină de poporul care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau, începând de la muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriului, şi fiecare minut adaugă glasuri noi, la acel cor al infernului.

Bărbatul meu obosit şi ameninţat a fost silit să cedeze în cele din urmă. O, ceas fatal al pierzării!!!… Ponţiu se ridică. Pe faţă se descria îndoiala şi groaza morţii, îşi spală mâinile în mod simbolic, în ligheanul cu apă, zicând:
- Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept!
- Să fie asupra noastră şi a copiilor noştri, zbieră nefericitul şi nebunul popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii turbaţi îl răpuseră.

Eu am petrecut cu ochii mei jertfa care era condusă la înjunghiere… Deocamdată, ochii mi se întunecară ca din cauza bătăii de inimă; MI SE PARE CĂ VIAŢA MEA A ATINS MARGINILE EI. Am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care privea în curtea Tribunalului.
Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat.
- Aici a fost bătut cu biciul Iisus Nazarineanul! îmi spunea una din roabele mele; „Acolo l-a încoronat cu spini”, spunea o altă roabă. „Soldaţii l-au batjocorit, zicându-i regele Iudeilor, lovindu-l peste faţă”.
- Acum el îşi dă sufletul, spune o altă roabă.

Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea ca un cuţit. Amănuntele acestei fărădelegi înmulţeau întristările mele, suferinţele ce le simţeam în pieptul meu; am simţit că s-au întâmplat evenimente supranaturale în nenorocita zi de astăzi. Mi se părea că cerul se aseamănă cu jalea inimii mele.
Nori negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau asupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere care aduceau ecoul tunetelor. Astfel oraşul cel plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre.

O groază de nedescris îmi răpi privirea către un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva fără să ştiu ce anume. Pe la ceasul al nouălea din zi (ora 15), întunericul se îngroşă şi un puternic cutremur de pământ zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi stihiile se prefac în haosul primitiv.
Eu m-am lăsat la pământ. În acel timp, una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea palidă, disperată şi cu ochii îngroziţi, strigă:
- A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte sfânta de sfânta sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai de sfântul lăcaş!
Se spunea că multe morminte se deschiseseră şi mulţi au văzut pe drepţii înviaţi, care fuseseră de mult dispăruţi din Ierusalim, profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului.

Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără, ziceau unii. Când am auzit aceste cuvinte, mi s-a părut că-mi pierd raţiunea. M-am ridicat şi aproape că abia îmi târam picioarele. Am ieşit la scări; aici am întâlnit sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în lupte. Niciodată n-a bătut o inimă în piept aşa îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în acea clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se.
Eu doream ca să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând întruna: „Acela pe care noi l-am omorât, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu”.
Eu am intrat apoi în sala de judecată. Acolo sta Ponţiu, care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, a zis disperat:
- Ah, pentru ce nu te-am ascultat, Klavdio!… Inima mea întunecată nu va mai gusta nicio linişte. Pentru ce nu am putut să apăr cu viaţa mea, pe acest înţelept?!…

Eu nu am mai avut îndrăzneala de a-i răspunde. Nu puteam găsi cuvintele spre a-l înviora şi de a-l întoarce de la acea nefericire care ne va pecetlui pe veci, pierzania. Tăcerea noastră înmormântată era întreruptă numai în ecoul tunetelor care răsunau prin coridoarele palatului. Fără a ţine seama de furtună, un bătrân oarecare s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră, iar el cu lacrimi în ochi se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând:
- Mă numesc Iosif Arimateiu şi am venit să te rog a-mi permite să iau de pe cruce trupul lui Iisus, ca să-l înmormântez în mormântul meu, nou săpat în stâncă.
- Du-te şi ia-l, fu răspunsul lui Ponţiu, fără a ridica ochii ca să-l privească, fiindcă fusese informat de sutaş că Iisus a murit.
Bătrânul ieşi. Eu am văzut că el s-a unit cu o grupă de femei care erau îmbrăcate în haine lungi cu care se acopereau şi care aşteptau pe bătrân la poartă. Astfel se termină acea zi urâtă.
Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, adică într-o peşteră care era săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază. Dar, o, Pulvio, a treia zi, plin de strălucire, mărire şi de biruinţă, El se arătă asupra acestui oraş.

El a înviat, împlinind prezicerile Lui triumfând de biruinţă asupra morţii, s-a arătat ucenicilor, prietenilor Lui şi mai pe urmă la o mare mulţime de popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii lui, confirmând mărturia lor cu sângele lor propriu şi ducând vestea despre DOMNUL lor IISUS, în faţa tronurilor mai marilor şi judecătorilor.

Dar ca o dovadă şi mai autentică despre aceasta, învăţătura Lui a fost încredinţată la câţiva pescari din Tiberi. Această învăţătură se răspândeşte în întreg Imperiul. Aceşti neştiutori pescari au devenit pe dată oameni de renume şi vestiţi cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile, şi plini de putere de sus.
Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, adevărată rădăcină roditoare, căreia avea să i se supună orice rădăcină. De la această dată soţului meu a început să-i meargă din ce în ce mai rău. Învinuit fiind de procedeul lui, din partea Senatului şi din partea lui Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ura contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă.

Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în mine o femeie a prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele Lui. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere care le făcea să tremure faţa lor când le priveam şi îndată am încetat a le mai vizita.
În acest timp al singurătăţii mele, m-am predat cu totul cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce-mi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate de mine. O, scumpă prietenă, cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri în comparaţie cu învăţătura aceasta, pe care singurul Dumnezeu a făgăduit-o pe pământ!

O, cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte. Ce pace şi bunătate inspiră ele. Unica mea mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.
După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost demis din postul său de autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine, în toată împărăţia, greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti.
Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el?!!! Prietenia familiară a vieţii, persoana mea, martorul viu al amintirii despre crima lui; eu de asemenea văd în el chipul şi crucea plină de sânge a Aceluia pe care el, nefericitul şi nelegiuitul judecător, a osândit pe Cel Neprihănit.

Eu nu mai am îndrăzneala ca să-mi ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetele cuvintelor lui, acel glas care a pronunţat osânda îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când el, după servirea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că el nu le înmoaie în apă curată, ci în sângele cald al lui Iisus, ale cărui urme nu se mai pot şterge.
Într-un timp eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţa şi regretarea păcatului; dar niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele pline de furie şi de deznădejde. Nu peste mult timp copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, a scăpat de blestemul care ne urmăreşte; el descarcă din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar şi aici în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi ale stâncilor ciudate, chiar şi aici se poate auzi cu câtă îndârjire şi indignare se pronunţă numele bărbatului meu!

Cei care erau trimişi să predice învăţăturile lui Iisus au scris între explicaţiile lor de credinţă şi cuvintele: „El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. „Possus este sub Ponţio Pilato!”, grozav blestem care în toate veacurile se va repeta.
Iartă, Pulvio! Să plângi şi tu şi să mă doreşti: să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea toată fericirea pe care noi o dorim una, alteia.

Scuză-mă.
Klavdia”

Notă: Originalul acestei scrisori se păstrează în Bibliotecile Vaticanului. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea ea a fost copiată şi trimisă Episcopului Dionisie din Constantinopol care a dat-o publicităţii, fiind apoi republicată în anul 1878. În ce o priveşte pe Klavdia, dacă, după cum spun unele documente, Ponţiu Pilat s-a sinucis cuprins de deznădejde, ea a murit creştineşte, rostind cu dragoste numele lui Hristos.
Grecii o numără printre sfinţii lor, celebrându-i amintirea în fiecare an la 24 decembrie.
Marturii despre Hristos (scrisoare publicata cu binecuvântarea PS Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului) – culegere text Istrate Iordan

Marturii despre Hristos (I): Scrisoarea raport a lui Publius Sentulus catre Imparatul Roman Tiberiu

SCRISOAREA RAPORT A LUI PUBLIUS SENTULUS
proconsul, funcţionar roman în regiunea Tigrului şi Sidonului,
către Împăratul Roman TIBERIU

“Majestăţii Voastre şi stimatului Senat al Romei;
Din partea Senatorului Sentulus Publius proconsul, salutare!

Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vi le comunic prin această scrisoare: trăieşte aici un om care se bucură de mare faimă, anume Iisus Hristos.
Poporul îl numeşte “Profet al Adevărului”, iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce au fost şi vor mai exista în univers!
Şi-ntr-adevăr, Împărate, în fiecare zi se aud minuni din partea acestui Iisus Hristos.

Printr-un singur cuvânt, el dă viaţa morţilor şi sănătate bolnavilor. Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui care este cea mai frumoasa femeie din lume.

Părul sau este ca aluna coaptă şi îi coboară până la umeri: se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din oraşul Nazaret.
Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nicio pată, sau zbârcitură, nu se vede pe faţa lui puţin rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu prezintă niciun argument pentru vreo critică logică, iar barba sa bogată, şi de aceeaşi culoare cu părul, este lungă şi se desparte în două prin mijloc.

Ochii săi sunt albaştri-vineţi, blânzi şi senini. Privirea lui este însă aşa măreaţă, încât insuflă respect tuturor celor care îl privesc şi care se văd siliţi să-l iubească şi să se teamă de el.
Lumina revărsată de faţa lui, este ca lumina soarelui, aşa încât este cu neputinţă a o privi cineva mai îndelung. Inspiră teamă acea lucire.

Când însă povăţuieşte şi sfătuieşte, face aceasta plângând şi atrage iubirea şi respectul ascultătorilor.
Se asigură că niciodată nu a râs, dar ochii lui veşnic lăcrimează.
Braţele şi mâinile lui sunt foarte frumoase. Este foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume.

Cât despre învățătură, el atrage atenţia întregului Ierusalim.
Cunoaşte perfect toate științele, fără a fi studiat vreuna.
Călătoreşte desculţ, sau încălţat în sandale romane şi cu capul descoperit.
Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin părţile acestea.
Mulţi iudei îl consideră chiar ca Dumnezeu; alţii îl denunţă că lucrează contra legilor Majestății Voastre. Mă revolt foarte contra acestor iudei pizmaşi.

Omul acesta nu a cauzat nicio nemulţumire niciunui om, niciodată.

Scrisă la Ierusalim, Grupul X, luna a IX-a,
Al Majestăţii Voastre,
prea smerit şi supus servitor:
PUBLIUS SENTULUS
Proconsul

NOTĂ: Scrisoarea fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865. A fost publicată iniţial într-un cotidian englez, apoi într-o revistă bulgară cu titlul „Nova svetlina izraveslovie”, de unde a ajuns să fie tradusă, în scurt timp, şi în limba română. Marturii despre Hristos (scrisoare publicata cu binecuvântarea PS Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului) - culegere text Istrate Iordan

Roadele iubirii de sine si ale ravnei fara sfatuire si fara ascultare - Parinte Arsenie Boca

“Cu trecerea de vreme, satana s-a mai iscusit in rele. Pe cine poate sa-l intoarca impotriva lui Dumnezeu, o face, ranjind bucuros; pe cine iubeste pe Dumnezeu, dar calatoreste fara sfat si intrebare, il invata si el sa iubeasca pe Dumnezeu, si-l lauda ca bine face, fara sa priceapa acestia ca au cazut la lauda straina si ca in credinta lor s-a incalcit un fir subtire de putere vrajmasa. (…)

Deci nu-i de mirare ca-i da in robia inselatorului de minte, ca sa-i chinuiasca. Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai presus de fire, imbulziti de iubirea de sine. Avand iubirea fara minte, pe care ar vrea sa o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-i amageasca desavarsit (II Tesaloniceni 2, 11), ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i pedepseasca. Astfel, cand atarna de la Dumnezeu o atare pedeapsa peste oarecare, il cerceteaza satana, luand chipul mincinos al lui Hristos, si graindu-i cu mare blandete ii tranteste o lauda, cu care-l castiga fulgerator, si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa “placeri duhovnicesti”. Iata-l cu momeala pe gat. De acum, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita prin potriviri de semne prevestite, ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.

Iata cum, “puiul de drac” al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba inca, omorand pe cei ce nu cred ca el, i se va parea ca face slujba lui “dumnezeu” (dumnezeul care l-a inselat pe el) (Numeri 25, 7-13).

Cand stai de vorba cu cate unii din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si sarit din minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi toate mestesugirile vicleanului sa-si de-a arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, de cele mai multe ori, e caderea la lauda, cu care tatal minciunii si-a mangaiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atat osardie cel amagit de minte.

Si nu e mare mirarea, caci zice un filosof: e destul sa primesti in minte o singura prejudecata, ca apoi sa nu fie prapastenie la care sa nu ajungi in chipul cel mai logic posibil cu putinta. De aceea Biserica insira printre pacatele mintii si prejudecatile. (…)

Cu ingaduirea lui Dumnezeu, satana ii cerne si ii culege pe toti cei ce umbla in lumea aceasta dupa placeri, chiar duhovnicesti, daca ii prinde ca inca nu s-au lepadat desavarsit de iubirea de sine si de orice spurcaciune a vietii, dupa atata si atata propovaduire a Bisericii. Ca patimile acestea ii fac pe oameni sa cada loviti de sagetile laudei si sa se trezeasca cu mintea inselata si sarita de la locul ei (din socoteala smereniei).

Ca iata, pe cei ce nu aveau curatia vietii, lingaii de la curtea regelui Ahab, i-a dat inselaciunii desavarsite a duhului minciunii, si sfatul lor este ispita regelui iubitor de slava desarta, ispita in care trebuia sa cada si regele, ascultatorul lor, pentru pacatele sale. Ca si inselatii aceia, care l-au palmuit pe adevaratul prooroc al lui Dumnezeu, asa si proorocii mincinosi din zilele noastre sunt de o indrazneala nemaipomenita si palmuiesc smerenia, dandu-se pe sine de ceva mare (…)

Pe semnele urmatoare se pot cunoaste ca nu mai sunt intregi la minte:

1. Se dau pe sine de ceva mare, cum s-au dat de altfel toti ereticii (ratacitii) vremurilor, pe care insa i-a afurisit Biserica prin Sfintele Soboare.

2. Cad la lauda, avand o smerenie mincinoasa.

3. Se tin pe sine mai presus de Scriptura (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserica si Sfinti.

4. Mor dupa a fi ascultati si crezuti de oameni.

5. Fierb de manie cand nu sunt luati in serios.

6. Adesea au “graire in duh”, cu “duhul” care-i poarta si-i invata.

7. Nu vor, nici in ruptul capului, sa-si controleze prin preoti cele auzite de la “duhul” lor.

8. Cate unii, cu toate acestea, arata o evlavie neobisnuita: marturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, facandu-si Sfanta Cruce, batand matanii, sarutand icoanele, ba si Sfanta Impartasanie luand si jurandu-se ca-s oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt inselati.

9. Fac pe proorocii si imprastie spaima in oameni. Multe proorocii li se implinesc, dar multe nu. Asta atarna de puterea de stravederea a ‘duhului’ care le spune ce le spune, ca unul ce n-are invelitoarea trupului si de aceea prinde cu oarecare vreme inainte cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.

10. In numele “dumnezeului” lor sunt in stare sa omoare om, intemeindu-se pe Scriptura, ca si Avraam a fost in stare de o atare ascultare, iar Fineas a si facut aceasta, si i-a socotit acestuia ravna pentru Dumnezeul sau (Numeri 25, 7-13). Cu amagirea ascultarii pana la uciderea de om, a incercat vrajmasul pe multi, in toate vremurile, chiar si pe pustnici daramite pe oamenii lumii. Prin urmare, fiind asa de saritori cu ascultarea si credinta la povetele “duhului lor” pe care-l cred ca e Hristos, (si nu e), sunt intr-adevar o adevarata primejdie printre oameni; teroristi (pentru cei slab credinciosi).

11. Sar de la un lucru la altul si leaga lucrurile fara nici o legatura. Talcuiesc gresit, stramba adevarul si se propovaduiesc din Scripturi mai mult pe ei insisi decat pe Dumnezeu, mergand grabit spre cea mai de pe urma sfaramare si sarire a mintii.

12. In preajma lor simti tulburare si primejdie, caci multi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui sa se duca.

Nu-i ocaram, ci ne pazim, si invatam si pe altii sa se pazeasca si ne infricosam cat de groaznic si-au taiat mintea in Scripturi (II Petru 1, 20). Totusi, pe cat se poate, sa incercam sa-i intelegem, lamurind adevarul lucrurilor si mestesugirile vicleanului. E stiut ca facand omul gandurile si voile celui rau, intra acela in el. Sau, altfel zicand: iubind cele rele, pe firul acestei iubiri intra vrajmasul in cetate, adica prin cele de-a stanga, relele. Cand insa vede ca nu poate amagi pe om cu cele de-a stanga, sare in cealalta margine, de-a dreapta de tot, cautand acolo sa-l amageasca, ca sa-i dea omul crezare. (Firul iubirii omului are doua capete: de-a stanga iubirea celor rele si de-a dreapta iubirea virtutii; diavolul il cantareste atent pe cel ochit spre inselare spre ce inclina si-l sageteaza apoi fie cu laude pentru virtuti, fie cu indemnuri spre pacate. Extremele sunt ale diavolului si abia mijlocul, adica dreapta socoteala, e acela care-l duce pe crestin in bratele lui Dumnezeu.)

Ii tranteste o lauda pentru multimea credintei in Dumnezeu si a iubirii virtutii, si-l indeamna ca fara masura si fara intrebare sa se sileasca in acestea. Pe unul il trezea la rugaciune, silindu-se sa-i strecoare in minte si in inima parere mare despre sine, precum ca pe el il trezesc Ingerii la pravila. Sau, daca cel ochit spre inselare nu e chiar asa de virtuos, ii imai ingaduie, ba sa fumeze, ba sa bea, zicandu-i prin gandurile lui ca-i trebuie putere si ca nu-i pacat. Pe unul l-a sagetat aratandu-i-se in chipul lui ‘Hristos’, si spunandu-i: ‘Pentru dumneata mai rasare soarele!’ Douazeci si cinci de ani pe urma l-a mai dascalit, ca sa ajunga sa se creada pe sine ca el este ‘Fiul Omului’ din Scriptura, care va desparti oile de capre si va intemeia Imparatia lui Dumnezeu pe pamant, si ca in zilele lui va fi sfarsitul si judecat se va face prin el.

Firul acestei iubiri, fie ca inclina spre pacate, fie ca inclina spre Dumnezeu, vrajmasul cauta sa-l prinda de capete, nesfiindu-se, ucigasul, sa se dea drept ‘Dumnezeu’, numai sa te prinda. De aceea au zis Parintii ca intotdeauna extremele sunt ale diavolului. Adica si prea mare iubire de Dumnezeu inainte de vreme poate fi pricina de cadere; o iubire oarecum pamanteasca, patimasa, nelinistita, nesenina, necurata si pironita. Grija la minte!, caci razboiul nevazut cearca pe toata lumea si n-a crutat nici iubirea de Dumnezeu a Apostolilor!”

(Din Parintele Arsenie Boca, “Fericirea de a cunoaste calea“, Editura Credinta stramoseasca, 2006)
 

        <!--CNA:2-->

 

Părintele Arhim. Iustin Pârvu: "Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc!"

- Preacuvioase Părinte Stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace, povăţuitorii duhovniceşti se tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii unei mari secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea...

- Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel care caută cu adevărat un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele Paisie Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărţit de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la Părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.

- Preacuvioase Părinte Iustin, dar ce aţi învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?

- Smerenia şi dragostea lui faţă de aproapele. Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite. Părintele Paisie era neîncetat neobosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.

- Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?

- Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.

- Dar până la vremurile acelea?

- Până atunci să le învăţaţi pe de rost. În închisori aveam pururea în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevărata rugăciune nu se face la mănăstire, chiar dacă dispune de toate condiţiile exterioare prielnice contemplaţiei şi rugăciunii. Noi, în închisoare, eram lipsiţi de frumuseţile acestui relief al munţilor Carpaţi, numai între patru pereţi, unde zeci de ani stăteai între ei şi nu vedeai raza soarelui prin crăpăturile zăbrelelor de la geam; iar dacă te urcai cumva să vezi o rază de soare, gardianul era la spatele tău şi-ţi dădea câte-o pedeapsă de cinci zile la arest sever, încât nu scăpai sănătos de acolo. Ei bine, suferinţa aceea era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii este suferinţa; vrei să trăieşti creştineşte, vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului şi să le transformi în duh, să dematerializezi acest cuvânt, pe care acum îl mai şi schimonosim silindu-ne să terminăm cât mai repede slujbele, să cântăm cât mai sacadat Sfânta Liturghie, unde ar trebui să uităm de orice grijă lumească. Aşadar, trăirea şi suferinţa trezeşte în monah rugăciunea. Respectarea regulilor şi rânduielilor, fără această trăire, naşte împrăştierea şi stinge duhul rugăciunii. Dumnezeu nu are nevoie să-i reciţi rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să devină transparent.

- Dar Rugăciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?

- N-am spus rugăciunea aceasta, pentru că la puşcăria Aiudului, abia după vreo 2-3 ani s-a luat contact cu foşti deţinuţi: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu şi alţii, care într-adevăr au cultivat rugăciunea inimii. Cea mai mare parte însă s-a bazat pe rugăciunea aceasta orală. Pentru că nu erau numai deţinuţi politici de aceeaşi nuanţă; printre tinerii aceştia legionari erau şi de alte culori politice, care n-aveau habar despre viaţa creştină; şi nu erau pregătiţi pentru rugăciunea inimii, ei nu cunoşteau nici rugăciunea Tatăl nostru. Chiar miniştrii aceştia, cu care am stat un an şi jumătate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mareş, care era ministrul comunicaţiilor - au fost nevoiţi să înveţe Tatăl nostru şi Crezul, un Cuvine-se cu adevărat, la 50-60 de ani.

- Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului. Nu este uşor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul – faci cruce - se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; ba vine cu 666, ba vine cu cărţile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiaţiile, holocaustul - toate se răsfrâng asupra ta. De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte înclocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar câtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit. Care este rânduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mântuitorul Iisus Hristos, întră în sfântul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumânările, cele două lumânări de pe sfânta masă, candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo când venea preotul slujitor. După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi Părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la... bec.

Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt câte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi. De asemenea, ca să revin, nu erau atâtea nevoi şi atâtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească. Iar când a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viaţa duhovnicească.

- Sfinţite Părinte, cum vedeţi reînvirea duhovnicească a monahismului, astăzi?

-Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase... Aceasta se va petrece o dată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.

- Nici măcar după o nouă jertfă a creştinismului contemporan?

- Dacă mai are sens. Totuşi, după mine, închisorile au fost temeliile de regenerare a creştinătăţii noastre. Adică ceea ce trebuie să urmărim este străduinţa de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti în numele Domnului. Să se simtă prezenţa ta oriunde eşti. Aşa, mâncare - de trei ori pe zi, ascultare - dacă poţi lasă-l pe fratele - şi aşa mai departe...

- Care este motivul pentru care nu se mai poate îndrepta viaţa duhovnicească, în zilele noastre?

-Pentru că a slăbit dragostea între fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om. Şi, fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva?

-Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi, oamenii?

-Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decât de cele duhovniceşti, Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită... Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

-În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Stareţ, ce caracterizează mai mult monahismul actual?

-Monahii de acum au o mare deficienţă în a se supune şi nu ştiu să se spovedească; nu se spovedesc sincer. Dacă ar spune călugărul adevărul la spovedanie, ar muri. Azi îţi cere blagoslovenie să se ducă până la Iaşi şi el ajunge până la Constanţa, pentru că ... tot era în drum. S-a banalizat şi relativizat mult virtutea ascultării. Călugării de azi nu mai au puterea să asculte de mai marii lor ca odinioară. S-a surpat raportul dintre ucenic şi povăţuitor şi de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu îi înţeleg; călugării din România sunt aşa dezordonaţi şi neputincioşi în a se supune unei ordini şi rânduieli, pentru că aşa sunt românii. Poporul român este împrăştiat din fire, iată nu mai avem nici dacul, nici creştinul de altădată; acum se căsătoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, ţiganul cu românul, încât firea, la un moment dat, structura psihologică, se schimbă. Tot acest amalgam de naţiuni dă naştere acestor răutăţi şi acestor blestemăţii pe care le avem în familiile noastre. Însă nu cred că sufletul trebuie forţat. Eu la mireni le mai spun câte un sfat, dar pe călugări îi las ca pe ei.

-Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că, de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă, vor fi mai mari decât cei dintâi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că „mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre".

-Cugetând la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însuşită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti... Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sunt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuşi bate de utrenie...

-Vă mulţumesc mult, Preacuvioase Părinte Iustin, şi binecuvântaţi!

-Domnul!

Dialog duhovnicesc de seară, „provocat” de Stelian Gomboş

 

O ultima declaratie socanta a Mitropolitului Corneanu: "Gestul ramane. Nu ma pocaiesc."

Interviu cu Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu


Eminenţă, recapitulez pe scurt faptele care au condus la frământarea lumii creştine. Duminică. 25 mai 2008, la Timişoara (România) a fost sfinţită noua biserică greco-catolică dedicată Sfintei Fecioare Maria, regina păcii şi a unităţii. Slujba a fost oficiată de episcopul greco-catolic de Lugoj, Alexandru Mesian. La slujbă a fost prezent nunţiul în România, arhiepiscopul Francisco-Javier Lozano şi episcopul latin de Timişoara mons. Martin Roos împreună cu câţiva preoţi şi în prezenţa unei mulţimi de credincioşi. Cu această ocazie, v-aţi apropiat de sfânta împărtăşanie şi v-aţi cuminecat. Episodul a declanşat uimirea şi a avut un ecou vast, existând voci pro şi contra scandalului. A plouat cu critici. A intervenit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în data de 8-9 iulie (cf. Il Regno, nr. 12, 2008, 369). Dar, cum a decurs cu adevărat acest episod?

„Nu este vorba de o condamnare din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum s-a spus şi s-a scris, ci de o luare de poziţie menită să stabilească termenii corecţi în ceea ce priveşte problema intercomuniunii. Pentru a clarifica anumite puncte, Sinodul a spus că relaţiile între Bisericile noastre, Catolică şi Ortodoxă, decurg bine, dar că nu am ajuns încă la intercomuniune. Cel puţin acum. Şi, pentru acest motiv, Sfântul Sinod a vrut să clarifice faptul că deşi relaţiile dintre Bisericile noastre sunt forte strânse, nu suntem încă în gradul de a consimţi intercomuniunea. Cu siguranţă, este vorba de o etapă reală spre care ne îndreptăm. Prin urmare, nu este vorba de o condamnare a gestului meu, ci s-a simţit nevoia unei clarificări, reafirmând că, pentru moment, cu toate că Bisericile s-au apropiat foarte mult, nu au ajuns încă la intercomuniune".

UN IMPULS, UN IMBOLD

Aţi explicat credincioşilor gestul dumneavoastră definindu-l „un sentiment de fraternitate faţă de unitatea creştinilor". Ce aţi intenţionat să spuneţi?

„Este vorba de un gest plin de sentimente. După cum se ştie, am participat la liturghia greco-catolicilor. În Biserica nou sfinţită, majoritatea creştinilor, după cum am observat, era constituită de credincioşi care luau parte de obicei la liturghia oficiată în catedrala ortodoxă. Era o stare de mare fraternitate. Cunoşteam credincioşii greco-catolici şi îi simţeam fraţi. Când a venit momentul cuminecării, în interior aproape că am simţit un impuls, un imbold, care m-a condus spre împărtăşania euharistică. Un gest spontan, neprevăzut. În acel moment nu am mai avut discernământ, nu am mai calculat consecinţele. Eram prins în vâltoarea evenimentului.

Ştiam că romano-catolicii şi ortodocşii nu ajunseseră încă la intercomuniune, dar m-am lăsat purtat de o intensă emoţie. Din punctul de vedere al disciplinei canonice a Bisericii mele, care corespunde cu cea a Bisericii catolice în ce priveşte episcopii şi preoţii, este evident că acel gest nu trebuia să-l fac. Nu le-am impus niciodată credincioşilor mei să se împărtăşească cu catolicii. Repet, este vorba de un gest spontan. Există anumite momente, condiţii particulare, într-un climat de intensă spiritualitate, în care suntem determinaţi să facem gesturi curajoase".

- Dar, în consecinţă, se creează impresia că a sosit momentul, în anumite circumstanţe, să se facă un asemenea gest?

„Cred că asemenea gesturi pot fi repetate pentru a se ajunge, într-un anumit moment, la intercomuniune, deoarece este absolut normal ca să se ajungă şi la acel punct. Între cele două Biserici nu există diferenţe dogmatice. Am trăit impresia că Bisericile noastre sunt surori şi că toţi credincioşii Bisericilor noastre sunt, între ei, fraţi şi surori. Prin urmare, intercomuniunea este o etapă".

Problemă de disciplină, prin urmare, şi nu de dogmatică.

„S-au publicat în România studii, articole asupra intercomuniunii din cauza gestului meu. Au exista multe comentarii. Din punct de vedere canonic, sunt conştient că am comis o eroare, fără îndoială, dar este vorba de un imbold spontan, dictat de o circumstanţă particulară. Gestul meu".

- Aţi primit critici din partea episcopilor, monahilor, teologilor, credincioşilor?

„Din partea episcopilor, nici o critică. Nici unul dintre confraţii mei episcopi nu m-a atacat nici verbal, nici în scris. Am participat la şedinţa Sfântului Sinod, care a clarificat problema fără a intra în detalii. Sfântul Sinod a tratat cazul cu o anumită rapiditate. Numai Patriarhul, care a difuzat un comunicat de presă, a furnizat precizări în cazul meu. Din partea monahilor şi a mănăstirilor, am primit critici de la Muntele Athos. Nu puteau lipsi! Nu m-au surprins. Eu îmi văd de drum. Diferenţele vor fi depăşite privind spre Hristos. Trebuie să ţinem cont de normele canonice, dar idealul este să ajungem la intercomuniune. În ceea ce îi priveşte pe teologi, aşa cum am spus, intervin în dezbatere cu seriozitate şi cu conştiinţa că nu putem rămâne pentru totdeauna simpli observatori. În ceea ce îi priveşte pe credincioşi, a existat o manifestare a unor mii de persoane, care au aprobat gestul meu".

NOUL ORIZONT: FRATERNITATEA ECUMENICĂ

- Odată făcut acest gest, în plin scandal, v-aţi consultat şi cu patriarhul Daniel, care v-a fost vicar la Timişoara şi care, prin urmare, vă cunoaşte bine orientarea?

„Nu. Am avut o reuniune restrânsă a Sinodului într-o mănăstire din Moldova în iunie cu participarea mitropoliţilor. Am dat informaţii despre cele întâmplate, dar nu s-a luat nici o decizie în ceea ce mă priveşte, problema fiind pusă pe agenda şedinţei Sfântului Sinod din iulie. Ceea ce vreau să subliniez, fără a exagera lucrurile, este că problema mea a fost pusă pe ordinea de zi alături de cea a episcopului de Oradea care a concelebrat un botez (n.n. - slujba de sfinţire a Aghiazmei mari în ziua de Bobotează) cu episcopul greco-catolic. Am vorbit despre cazul meu, dar nici unul dintre membrii Sinodului nu a luat cuvântul. Nici unul nu a intervenit. Prin ridicarea mâinii s-a decis ca gestul meu să nu fie condamnat, cu o singură excepţie: cea a mitropolitului de Cluj, Bartolomeu Anania. Nu cunoştea exact ceea ce s-a întâmplat; a prezentat versiunea unui jurnal laic. Tăcere, în aula sinodală. Atunci, patriarhul a întrebat: care este părerea voastră? Toţi au tăcut din nou. Aşa a decurs.

Odată închisă şedinţa sinodală, Administraţia Patriarhiei a difuzat un comunicat, într-adevăr, un pic prea dur, în care se regăseau cuvinte precum „tulburare" în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, „neplăcere", „pocăinţă", „corecţie" (aici Corneanu surâde!!!). Sunt sincer: am manifestat neplăcerea mea pentru că gestul a suscitat scandal în mass-media. Totul aici. În mod evident, comunicatul Patriarhiei era îndreptat împotriva celor care aveau un ataşament binevoitor faţă de relaţiile cu catolicii. Dar, şedinţa Sfântului Sinod s-a desfăşurat fără anateme, fără acuze, fără învinuiri. Înţeleg că este vorba de un moment mai dificil pentru Patriarhia Română, întrucât, fiind supusă la critici severe din partea unor Biserici ale Ortodoxiei, cum este cazul Bisericii Ruse, Bisericii sârbe şi a alteia. Între altele, s-a simţit obligat - dacă pot să mă exprim aşa - să facă ceva pentru a înfrunta criticile. Dar, rămâne faptul că acel comunicat a fost un pic prea dur".

Preasfinţia voastră, vă simţiţi nevinovat?

„Da, în mod absolut. Acum furtuna a trecut. Cred că, pe moment, totul s-a terminat. Cel puţin aşa sper".

Dar gestul rămâne.

„A, da. Gestul rămâne. Nu mă pocăiesc. Nu am comis o crimă".

- După Întrunirea rece de la Sibiu (cf. Il Regno nr. 16, 2007, 522ss) se aştepta un gest ca acesta şi a venit. Un gest spontan, profetic, fratern.

„La Timişoara, de ani buni se respiră un aer ecumenic. Avem relaţii strânse cu catolicii de ambele rituri. Dar, şi cu credincioşii de alte religii. Cu evreii, spre exemplu. Cu noii protestanţi. O spun mereu: noi avem nevoie nu doar de ecumenism, ci şi de fraternitate, care este ceva mai mult decât ecumenismul.

Fraternitatea presupune sentimente profunde, o masă în jurul căreia se stă pentru a frânge pâinea şi a împărtăşi aceiaşi credinţă. Se va ajunge la fraternitate pentru a depăşi orice tip de dificultăţi şi divergenţe. Va trebui să se ţină cont, în mod neîndoielnic, de situaţiile concrete; va trebui, în mod neîndoielnic, să se respecte normele canonice, dogmatice. Repet: nu ignor nici credinţa Bisericii mele, nici disciplina sa. Am făcut un gest „personal", dar doresc cu putere să fie un gest „comun". Gestul meu personal a fost motivat de puternica intensitatea a momentului de fraternitate, gestul comun va fi motivat de conştiinţa că fraternitatea naşte un astfel de gest. Eu rămân pe poziţia mea. Nu o pot schimba. Mă sprijin pe credinţa mea".

INTRECOMUNIUNE: VOM AJUNGE, VOM AJUNGE

Un gest istoric?

„Exageraţi. A fost un gest spontan. Respect regulamentul Bisericii mele, disciplina, dar m-am aflat într-un moment cu totul excepţional, pe care l-am trăit cu o asemenea intensitate interioară încât am închis ochii. M-am aflat faţă în faţă cu misterul fraternităţii şi am fost acoperit de harul dumnezeiesc. Însă, sunt convins că vor mai trece mulţi ani pentru a ajunge la aceste gesturi. Abia, după aceea vor deveni normale.

Ca membru al Consiliului Ecumenic al Bisericilor am participat la atâtea discuţii referitoare la intercomuniune. S-a ajuns, în sfârşit, la documentul „Botez, Euharistie, Ministeriu" (BEM; EO 1/3032ss; cf. Il Regno nr. 15, 1982, 473). În limba română, cuvântul BEM înseamnă: a bea. Odată, în timpul unui prânz, un episcop s-a ridicat în picioare şi, înălţând paharul, a spus: „Bem! Bem!", „Să bem! Să bem!". Un moment de rumoare. De fapt, documentul merita să fie stropit din plin, deoarece în acesta noi, ortodocşii, recunoaştem validitatea Tainei Euharistiei administrată de catolici. Cu siguranţă, regulile disciplinare trebuie respectate. Dar, eu am trecut peste… (surâde). Oricum, nu vreau să-i împing pe alţii să repete gestul meu".

Cineva a cerut anatema pentru acest gest.

„Nu sunt eretic… Trebuie să ajungem la intercomuniune, nu să trimitem lumea în iad!".

Vă gândiţi la o întâlnire cu Patriarhul Daniel în lunile următoare?

„Numai dacă el doreşte, pentru că eu nu vreau să provoc întâlnirea. E un om foarte obiectiv şi s-a menţinut într-o poziţie echidistantă pe care o înţeleg foarte bine. Este aproape obligatoriu ca să procedeze astfel. Dar, repet că la Sfântul Sinod numai Bartolomeu Anania a dezlănţuit un atac, ceilalţi preferând tăcerea. Are un temperament un pic vulcanic, adesea agresiv. Ceilalţi mitropoliţi şi episcopi au preferat să nu se implice".

Interviu realizat de Francesca Strazzari

Mitropolitull comentează: "Îmi amintesc bine de Anania, când, în 1990, studenţii de la Bucureşti au intrat în Palatul Patriarhal şi l-au constrâns pe Teoctist să demisioneze. Era printre agitatori" (cf. Il Regno 4, 1990, 120) .

Interviu luat Mitropolitului Corneanu in luna august a.c. si publicat în ultimul număr apărut in revista italiana Il Regno, nr. 16, p. 517-518

 

 

Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan Athonitul

<!-- .entry-meta -->

 

  Maica Domnului - Mijlocitoarea Description:

    Vechile carti de slujba, vechile Liturghii si slujbele Bisericii, omiliile si imnele de lauda adresate ei arata ca Maica Domnului poate sa mijloceasca si mijloceste catre Fiul ei pentru neamul crestinesc. in ce consta aceasta mijlocire vom vedea in cele ce urmeaza. Oare este doar o mijlocire morala, sau una indirecta, prin rugaciune si cereri adresate Fiului ei?
    intr-una din rugaciunile de la aghiazma mica se spune ca "mult pot rugaciunile Maicii spre imblanzirea Fiului". Deci ea este mijlocitoare reala catre Fiul sau.
    Dar unul este "Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni, omul Iisus Hristos ." (I Tim 2,5). Nu cumva Maica Domnului se confunda cu Hristos sau ia locul Lui in procesul mijlocirii? Trebuie, asadar, facuta o diferenta intre mijlocirea Maicii Domnului si cea a Fiului ei. in timp ce termenul folosit pentru a reda mijlocirea Maicii Domnului este cel de πρέσbeia (meditatoare), pentru mijlocirea Mantuitorului se foloseste termenul de μεσιτεuέι care inseamna o mijlocire prin El insusi.
    Cu aceasta nu am spus totul despre mijlocirea Maicii Domnului, Ea poate si trebuie sa mijloceasca pentru noi. Ea este Maica lui Dumnezeu si sta de-a dreapta Fiului ei. Caci "mantuirea , insemnand o unirea cu Hristos, iar Hristos fiind unit cu Maica Sa mai mult decat cu orice om mantuit, a fi unit cu Hristos inseamna a fi unit cu Maica Sa."1
    Ea nu mijloceste pentru noi numai prin rugaciuni si cereri, ci in mod direct. Mijlocirea inseamna ajutor, iar ajutorul inseamna har, energie a Duhului Sfant, putere de crestere duhovniceasca. Asadar, Maica Domnului ne da si har, ne da ea insasi ajutor si intarire spre mantuire. Şi aceasta pentru ca ea e plina cel mai mult de harul divin. Ea sta langa Fiul ei Care este izvorul harului: "Maica Domnului e adancul harului, fantana imbelsugata a aceluiasi har si a luminii adevarate care nu seaca."2 insusi harul divin care ne vine prin Maica Domnului nu este ceva propriu ei. Pentru ca harul e energie necreata a Duhului Sfant, deci nu poate sta separat de Acesta. Harul pe care ni-l transmite Maica Domnului izvoraste din Fiinta dumnezeirii, dar il primim si prin ea, cea care s-a invrednicit sa poarte in pantece intreaga dumnezeire. De aceea, "ea nu numai ca intervine la Dumnezeu sa creeze in noi gratia, ci e si o mijlocitoare reala de energie dumnezeiasca, deoarece nu este exterioara lui Hristos, ci e invaluita mai mult decat oricine de lumina lui Hristos."3
    Teofan al Niceei afirma ca ne si comunica prin ea insasi harurile si darurile dumnezeiesti revarsate in ea din Hristos. El sustine chiar ca toate darurile si harurile trec ontologic din Hristos spre noi, prin ea.4
    Maica Domnului cuprinde in ea toate darurile Sfantului Duh, ea este plinatatea desavarsita. "Bucura-te, canta Sf. Andrei Crite, parga rezidirii noastre, capatul final al fagaduintelor si al prezicerilor lui Dumnezeu cu privire la noi."5
    Fecioara Maria, ca una in care s-a implinit fagaduinta Duhului Sfant, este garantia mantuirii noastre. Iubirea lui Dumnezeu fata de noi si marirea ce a gatit-o omului, nascut cu pacatul stramosesc, nu s-ar fi aratat deplin daca nu ar fi fost ridicata alaturi de Iisus Hristos chiar un om dintre noi, anume Maica Domnului si Maica noastra.
    "Daca n-ar fi fost ridicata si Maica Domnului ca om dintre noi pana la tronul imparatesc insusi, nu s-ar fi descoperit nici sensul deplin al ridicarii umanitatii purtata de ipostasul Cuvantului , pe tronul dumnezeiesc. inaltarea Lui si dupa umanitate ar fi putut fi considerata ca o rasplata personala."6
    Prin faptul ca Iisus e Fiul Mariei, iar noi suntem frati ai Lui, spunem ca noi toti suntem fii ai Maicii Domnului. Ea este Maica noastra si e normal ca mama sa-si ajute ontologic fiii, sa le dea ajutor nu numai prin mijloace indirecte, ci mai ales in mod direct. Cuvintele Mantuitorului de pe Cruce: "Femeie, iata fiul tau" (In. 19, 26-27) reprezinta un mesaj catre lume dar si o raspundere conferita Maicii Domnului. Prin aceasta toti oamenii au devenit fii ai Mariei. Iisus recapituleaza in Sine intreaga umanitate, deci Maica Domnului , fiind mama Sa, e mama umanitatii. Ea este Maica Vietii pentru ca a purtat in sine insasi Viata (In 14, 6); ea devine "mama a celor vii" si "initiatoare de viata" (της zωης καταrxasan)7, de viata adevarata, de viata in Hristos. Aceasta intrucat viata e semnul lucrarii lui Dumnezeu. Scopul lui Hristos e sa dea lumii viata in Dumnezeu, lucru facut posibil prin unirea ipostatica, trupul lui Hristos devenind principiu de viata. Astfel, Maica Domnului impartaseste de la Fiul Sau acest privilegiu si devine vistier al vietii.
    Rolul de rugatoare al Maicii Domnului sta in stransa legatura cu rolul de imparateasa, de Stapana, de Doamna, de Daruitoarea, cu cinstea de a sedea de-a dreapta Fiului. Nu se poate renunta la nici unul din ele fara ca prin aceasta sa se simplifice in mod condamnabil rolul si pozitia ei in ansamblul doctrinei ortodoxe. "A vedea in Maica Domnului numai pe rugatoarea, ar insemna s-o dezbracam de majestatea imparateasca, s-o coboram de pe Scaunul cel de-a dreapta Fiului, pe care a asezat-o Hristos, precum si a o priva de rolul de rugatoare ar insemna s-o consideram nu indumnezeita, ci Dumnezeu prin ea insasi."8
    Ca rugatoare , ea se arata a fi om, dar ca mijlocitoare ea se arata a fi mai presus de omenire prin participarea la slava lui Dumnezeu. Maica Domnului se afla la hotarul care desparte creatura de Creator si asa cum mijlocirea intre aceea si Acesta este cu totul de neajuns, asa e cu totul de neajuns Maica Domnului."9
    Mijlocirea Maicii Domnului nu e numai una morala, ci una ontologica. Ea are o lumina a ei prin a carei stralucire ne lumineaza pe noi. Dar lumina ei ii este data de Fiul cu care sta in stransa legatura. Separatia intre moral si ontologic este pur occidentala. in Ortodoxie moralul este plin el insusi de Hristos."10 Obiectia cum ca Maica Domnului mijloceste numai moral, exterior, ca una ce ramane in afara de legatura de har ce se stabileste intre Hristos si credincios, cum ca harul nu ne vine prin ea, ci o ocoleste, ea numai rugandu-se pentru noi, nu-si are stabilitate. Pilda mijlocirii preotesti arata ca o separatie intre rugaciune si mijlocirea harului este imposibila. Chiar prin rugaciunea preotului coboara harul, printr-o actiune a fiintei lui, nu pe o cale exterioara. Harul coboara prin cuvantul gurii lui, produs prin miscarea intregii fiinte, a sufletului si a trupului. Cu mult mai mult mijloceste Maica Domnului harul divin cu cat ea e cel mai mare Arhiereu dupa Hristos. Consecventa ar cere ca cine se scandalizeaza de mijlocirea Maicii Domnului sa se scandalizeze si de mijlocirea preotului si a ierarhului."11 Asa au facut protestantii si , in general, toate sectele. Caci de la considerarea mijlocirii Maicii Domnului pur morala si secundara sau accesorie nu e decat un pas de stricta logica pana la a spune: ma pot dispensa de aceasta mijlocire.
    Dar Maica Domnului este prin excelenta Palatul Duhului Sfant."12, iar acesta nu sta inchis in ea, ci lumineaza tuturor si lucreaza asupra tuturor, prin ea. De ce oare Apostolii stateau in jurul Maicii Domnului? Doar pentru a se ruga impreuna? Nu, explica Mitropolitul Filaret al Moscovei. "Daca vasul care a continut un mir ii conserva mireasma si dupa ce acesta a fost retras din el, cu cat mai mult cea care fusese vasul dumnezeirii in trupul intruparii trebuia sa fie imbibata pentru eternitate de mireasma dumnezeiasca a harului Celui al carui nume e mireasma revarsata? Forta ce aduna pe toti in jurul ei era a Celui ce locuieste in ea totdeauna. Ea si azi intinde harul care i-a fost apropiat si puterea ei binefacatoare asupra Bisericii."13 Maica Domnului e cea care "uneste pe cele de jos cu cele de sus", dupa cum spune Sf. Grigore Palama.14
    Tot el afirma plinatatea harului in Maica Domnului, ca una ce cuprinde toate bunatatile dumnezeirii, fiind invaluita in lumina cea mai stralucitoare: "Deci cuprinzand toate cate au ajuns celor mai buni credinciosi luati separat si toate cate le au toti in parte cei haraziti de Dumnezeu, are acum si aceasta mai presus de toti ca s-a facut dupa moarte nemuritoare si singura petrece cu trupul in cer, impreuna cu Fiul ei si de acolo revarsa si peste cei ce o cinstesc pe ea harul atotimbelsugat impartasindu-le chiar si darul de a tinde spre ea, fiind discul unor asa de mari haruri."15 in aceeasi conceptie a Sfantului Grigore se spune sa precum din soare ne vine toata lumina sensibila, asa prin Maica Domnului nu vine toata lumina spirituala. Prin aceasta mijlocire Maica Domnului nu se interpune intre noi si Hristos, nu intrerupe contactul direct al omului cu Hristos, ci arata ca fata de El ea nu mai e soare, ci cer.
    Maica Domnului este si primul Apostol. La nunta din Cana Galileii, cuvantul pe care l-a adresat catre slugi sintetizeaza ceea ce am putea numi mesajul sau teologic: "Faceti tot ce va va spune El." (In 2, 3-5). Ea nu are o invatatura proprie, ci e om ca toti ceilalti. Ea trimite la Hristos, nu se opreste la sine, invatand ascultarea si supunerea, lucrul cel mai caracteristic ei, cea care s-a supus intru totul vointei divine de a fi locas dumnezeirii: "Fie mie dupa cuvantul tau!" (Lc 1, 38).
    Puterea de mijlocire a Maicii Domnului si de impartasitoare reala a tuturor harurilor este marturisita de multi Parinti ai Bisericii. Caci "ceea ce a avut atingere de Hristos ramane mai departe izvor de putere dumnezeiasca. Faptul de a fi avut atingere de Hristos nu apartine numai trecutului, ci are o permanenta actualitate."16
    Astfel, Sfantul Andrei Criteanul se roaga in imnele sale adresate Maicii Domnului: "De cand te-ai mutat de pe pamant, lumea intreaga te are pe tine impacare obsteasca."17
    Mai tarziu, in sec XIV, cel care avea sa statorniceasca invatatura Bisericeasca despre Fiinta si lucrarile lui Dumnezeu, Sfantul Grigore Palama , afirma despre Maica Domnului: "Trebuie sa vedem de aici ca ea nu va sfarsi in tot veacul sa faca bine intregii creatiuni, nu numai noua adica ci si insasi cetelor nemateriale si mai presus de fire. Caci impreuna cu voi si ele se impartasesc si se ating de Dumnezeu, de firea aceea neatinsa, numai prin ea...Ea e singura hotarul (μεJόριοn) intre firea creata si necreata si nimenea nu poate veni la Dumnezeu, daca nu e luminat cu adevarat din ea, faclia de Dumnezeu luminata."18 Faptul ca Maica Domnului este mijlocitoare si pentru ingeri se vadeste clar din cartea profetului Isaia. Serafimul nu a luat carbunele din altarul ceresc nemijlocit, ci cu un cleste, si tot cu un cleste l-a atins de buzele profetului Isaia, curatindu-i. Toti Sfintii Parinti vad in "cleste" pe Fecioara Maria. Tot ea e rugul aprins prin care Moise a vazut focul dumnezeiesc. Iar in alt loc spune tot Sfantul Grigore Palama: "Caci te-ai facut vistiernicul si cuprinzatoarea harurilor nu ca sa le tii la tine, ci ca pe toate sa le umpli de har. La ce ar si tine inchisa bogatia care nu se micsoreaza?"19
    Spre sfarsitul aceluiasi secol Isidor Glavas, Mitropolitul Tesalonicului (+1397) se ruga Maicii Domnului: "De la sufletul atotsfant si de la puterea ta asteptam, de Dumnezeu preaharazita, sa inlaturi norul pacatelor care ne intristeaza si sa ne dai sa gustam harurile tale."20 Tot el zice: "Şi precum nu era nimic din cele inalte care sa sature dorinta ei , pana nu va inghiti si pe Dumnezeu insusi (precum a prezis-o David: "Satura-ma-voi cand se va arata slava ta"- Ps 16, 15), numai aici afland potolirea setei de bunatati, tot asa nimic nu va opri oceanul iubirii Prea Sfintei fata de neamul ei, care sa nu vrea sa ne transmita si noua aceleasi straluciri ca ale ei."21
    Rezumand cele spuse pana la el, Sfantul Nicodim Aghioritul explica mijlocirea Maicii Domnului: "Maica lui Dumnezeu, fara de mijlocire dupa Dumnezeu fiind (stand nemijlocit langa El, nu ca alte fapturi) si fara de asemanare covarsind nu numai pe oameni ci si pe insasi cetele cele mai intai si preainalte ale ingerilor, prin sine-si imparte bogatia tuturor daruirilor si a dumnezeiestilor straluciri celor de la Dumnezeu la toti ingerii si oamenii, dupa cum de obste toata Biserica cugeta."22
    Concluzionand acestea, spunem ca toata plenitudinea darurilor dumnezeiesti si indumnezeitoare s-a revarsat din omenitatea lui Hristos intai in Maica Sa si din ea in noi. Prin Maica Domnului ne vine energia dumnezeiasca pusa lumii la dispozitie in omenitatea  lui Hristos: "Maica Domnului iradiaza fara asemanare mai multa energie dumnezeiasca decat toti sfintii si toate cetele ingeresti."23 Ea petrece in lumina dumnezeiasca neasemanat mai mult decat orice sfant si inger si a ne apropia de ea inseamna a ne apropia de Dumnezeu. "Caci precum este Fiul impacarea noastra la Tatal, asa este ea la Fiul."24

1 Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit. p. 84.

2 Sf. Ioan Damaschin, Omilia I la Adormirea Maicii Domnului, Migne, P.G. XCIV, col. 716 si 720 C , apud. Magistrand C. Parvu, art. cit., p. 199.

3 Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit., p. 84; aceasta este conceptia si invatatura lui Teofan al Niceei pe care Pr. D. Staniloae o dezvolta cu claritate si pe care-l ia drept stalp adevarat in definirea invataturii despre Maica Domnului. insa Teofan nu e singular in aceasta conceptie. El aduna si comprima invatatura Bisericii si a Sfintilor Parinti de pana la el.

4 Ibidem.

5 Sf. Andrei Criteanul, in nativit. B.V. Mariae, Migne, P.G. XCVII, col 865, apud. Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit., 126.

6 Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit. , p. 127.

7Saint Jean Damascene, Hom�lies sur la Nativit� et la Dormitionem..., in "Sources chr�tiennes", Paris, 1961, p. 22, apud. Drd. Ierom C. Gheorghescu , invatatura despre..., p. 389

8 Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit. , p. 109.

9 P. Florensky, Stolp i utverjdenie istini, p. 358, apud. Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit. , p. 105.

10 Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit. , p 123.

11 Ibidem.

12 Ibidem, p. 107.

13 Mgr. Philar�te, M�tropolite de Moscou, Choix de sermons et discours, Paris, 1866, p 226, apud. Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit. , p.103-104.

14 Sf. Grigore Palama, Hom XXXVII, in sanct. Dormit Deiparae, Migne, P.G. CLI, col 468, apud. Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit., p. 85.

15 Ibidem, col. 468-469, apud. Ibidem.

16 Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit., p. 92.

17 Sf. Andrei Criteanul, In Dormit, III, Migne P.G. , XCVII, col 1100 si 1105, apud. Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit., p. 98.

18 Sf. Grigore Palama, Migne, P.G. CLI, col 469 si 472, apud. Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit., p. 87.

19 Ibidem, col. 743, apud. Ibidem.

20 Isidor Glavas, Sermo in Dormit B.V. Mariae, Migne , P.G. CXXXIX, col 141 D, apud. Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit., p. 88.

21 Ibidem, col. 105, apud. Ibidem.

22 Sf. Nicodim Aghioritul, Carte sfatuitoare pentru pazirea celor cinci simturi , trad. rom. Manastirea Neamt, 1826, p. 488, Bibl Acad R.P.R., cota 53 26, apud. Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit, p. 103.

23 Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit. , p. 85.

24 Ibidem, p. 91.

Cuvinte la Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Sf. Luca, Arhiepiscopul Crimeei)

I. Credinţa noastră nu este zadarnică

„Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei Se face şi Gavriil harul binevesteşte”. Acum s-a împlinit taina cea mare a credinţei noastre creştineşti, s-a împlinit lucrul pe care cu şapte sute de ani înainte de Naşterea Domnului Iisus Hristos l-a prezis Sfântul Proroc Isaia: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu, şi vor chema numele Lui Emanuil, care înseamnă: „Cu noi este Dumnezeu”.

De ce spunea acest sfânt proroc că Domnul va fi numit Emanuel, dacă Arhanghelul Gavriil, care a heretisit-o acum pe Preasfânta Fecioară Maria, a zis că Ea îi va pune numele de Iisus? Ce să însemne acest lucru? El se lămureşte prin înţelesul numelui de Emanuel: „cu noi este Dumnezeu”.

Toate popoarele creştineşti, toţi cei ce au crezut în Domnul Iisus Hristos, îl numesc Mântuitor, Dumnezeu Adevărat, Care a trăit cu oamenii pe pământ. Prin aceasta s-a şi îndreptăţit numele de Emanuel, „cu noi este Dumnezeu”, despre care vorbea prorocul. Emanuel este Dumnezeu-Omul, Dumnezeu Care este cu noi, Dumnezeu în trup. S-a săvârşit taina cea neasemuită a mântuirii noastre, despre care citim la Sfântul Apostol Pavel: Cu adevărat, mare este taina bunei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (l Tim. 3, 16). El spunea că sfinţii îngeri ar vrea să pătrundă această neobişnuită taină, însă nici lor nu le este dat să cunoască toate adâncurile ei. Şi atunci, noi, slabii şi neputincioşii, să încercăm a o pătrunde?

 

Noi ştim însă că dogmele privitoare la Dumnezeirea-Omenitatea Domnului Iisus Hristos – şi la întruparea Lui fără de sămânţă din Preasfânta Fecioară Maria alcătuiesc temeiul întregii noastre credinţe creştineşti: căci dacă nu am crede în faptul că Domnul Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din Preasfânta Fecioară Maria, zadarnică ar fi nădejdea noastră în mântuire. Însuşi Domnul Iisus Hristos spunea despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, Pâinea, cea Cerească, pogorâtă din Cer. Noi primim acest adevăr cu toată inima noastră şi nu încercăm a pătrunde adâncul fără fund al arătării lui Dumnezeu în trup.

Şi totuşi, pe cât ne este cu putinţă, să ne străduim a înţelege: de ce a fost neapărată nevoie de întruparea Fiului lui Dumnezeu, de ce a fost nevoie ca El să ia trup omenesc? Oare nu pentru a ne mântui de moartea veşnică şi de stăpânirea diavolului prin Crucea Sa, prin cumplitele Sale pătimiri de pe Golgota şi moartea de ocară?

Potrivit negrăitului Sfat Dumnezeiesc, a fost neapărată nevoie ca Domnul nostru Iisus Hristos să „calce cu moartea pe moarte”, să Se întrupeze şi să ia Trup omenesc şi să moară cu moarte omenească adevărată. Domnul Iisus Hristos a adus această jertfă cutremurătoare ca să ne apropie pe noi de Dumnezeu, ca să ne facă din oameni muritori dumnezeu-oameni, trăitori în veci. El S-a făcut Dumnezeu-Om şi ne-a deschis spre dumnezeu-omenitate, spre împărtăşirea noastră, în trupul înnoit, de veşnică şi nesfârşită apropiere către sfinţenia Dumnezeirii. Iar dacă lucrurile stau aşa, atunci, fireşte, El nu putea să facă asta rămânând numai Dumnezeu. Trebuia, deci, ca El să Se facă Dumnezeu-Om, trebuia să Se întrupeze din Preasfânta Fecioară Maria.

Faptul acesta – întruparea Fiului lui Dumnezeu – este nemăsurat de mare, aşa s-a cuvenit să fie prevestit în chip minunat – prin arătarea Arhanghelului Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: şi binevestirea lui a fost cea mai mare dintre toate binevestirile pe care le-a auzit vreodată neamul omenesc. În Nazaret, în locuinţa sărăcăcioasă a Preasfintei Fecioare Maria, au răsunat uluitoarele cuvinte: Bucură-Te, Ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei (Lc. l, 28), adică mai binecuvântată decât oricare dintre femei.

Preasfânta Fecioară Maria tăcea. Oare a fost cuprinsă de spaima şi fiorul fireşti pentru un om obişnuit la vederea unui Arhanghel? Nu, nu spaima a cuprins-o, ci tulburarea datorată neobişnuitei heretisiri. Fecioara nu s-a înspăimântat de arătarea neobişnuită, fiindcă Ea însăşi era mai sfântă decât toţi sfinţii, şi sufletul ei curat era asemănător îngerului prin curăţia sa duhovnicească. Ea şi-a vădit numai nedumerirea cu totul de înţeles, întrebând: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi a primit răspunsul minunat: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt Te va umbri (Lc. l, 34-35).

A fost vreodată o fecioară asemenea Preasfintei Maria în curăţie şi sfinţenie? Nu. N-a fost nicicând şi nu va fi. Negrăită şi uimitoare, înveşmântată în dumnezeiască slavă e marea taină a întrupării Domnului nostru Iisus Hristos.

Şi atunci, cum să nu ne plecăm cu toată inima înaintea Preasfintei Fecioare, Care a devenit organ al marii şi nepătrunsei taine Dumnezeieşti? Cum să nu o numim „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”? Oare Maica împăratului Ceresc nu se cuvenea să fie pusă de către noi mai presus de toate Puterile Cereşti, mai presus de toate slugile Lui? Iar arhanghelii, heruvimii şi serafimii sunt slugi ale lui Dumnezeu.

Bineînţeles, suntem datori să o cinstim cu toată inima şi să o socotim Mama noastră Cerească, străduindu-ne să o urmăm în virtuţi şi să îi împlinim cuvintele pe care le cântăm la fiecare utrenie, pe care le-a grăit ea către Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului Domnului: Că a căutat spre smerenia roabei Sale, şi iată de acum Mă vor ferici toate neamurile (Lc. l, 48). Noi toţi, creştinii ortodocşi, o fericim pe Preasfânta Fecioară Maria potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi – dar, cu durere trebuie s-o spunem, vrăjmaşii Bisericii lui Hristos – protestanţi, sectari şi alţi eretici – nu iau parte la această lăudare a ei de către lumea ortodoxă. Ei tăgăduiesc cu desăvârşire cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicând că Maica lui Dumnezeu a fost o simplă femeie evlavioasă, ca multe altele, şi chiar ne osândesc pentru faptul că îi înălţăm rugăciuni şi spunem adresându-ne ei: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi” (nota trad.: Aşa stă scris în cărţile de cult greceşti, aşa stă scris şi în cele ale slavilor ortodocşi. În România s-a înlocuit „mântuieşte-ne” cu „miluieste-ne”). Ei spun: „Cum se poate aşa ceva – să cauţi mântuirea la o femeie evlavioasă? Noi avem un singur Mântuitor – pe Domnul Iisus Hristos; doar El ne mântuieşte, şi alţi mântuitori nu sunt”.

Iată răspunsul nostru. Noi ne adresăm Maicii lui Dumnezeu ca Apărătoarei noastre. Ştim că ea nu a mântuit lumea nemijlocit, că Dumnezeiescul ei Fiu ne-a mântuit cu Crucea Sa. Ea poate însă ajuta mântuirii noastre prin rugăciunile Sale înaintea Fiului Său, şi noi cerem rugăciunile Ei, care au atâta putere înaintea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spunea despre sine: Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii (l Cor. 9, 22). El îl îndemna pe apostolul Timotei: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei care te ascultă (l Tim. 4, 16).

Precum vedem din Sfânta Scriptură, şi sfinţii apostoli ne mântuiesc. Cum? La fel ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – prin rugăciunile lor, prin învăţătura lor, prin apropierea lor faţă de noi şi faţă de Domnul Iisus Hristos. Dacă apostolii pot să ne mântuiască, de ce să nu ne poată mântui Maica lui Dumnezeu? Ea e Apărătoarea noastră, Maica plină de har a întregului neam creştinesc. De aceea şi strigăm către ea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”.

Noi o numim Stăpână, împărăteasă a Cerurilor – iar sectanţii se smintesc de asta: „Noi avem un singur împărat – pe Dumnezeu”. Dar n-avem noi dreptate să o numim împărăteasă, de vreme ce este Maica împăratului? Şi la oameni orice mamă de împărat poartă titlul de împărăteasă. Cu acelaşi înţeles îi dăm şi noi numele de împărăteasă a Cerurilor, fiindcă este Maica împăratului nostru, a Domnului Iisus Hristos. Noi o numim Stăpână fiindcă are marea stăpânire de a ne apăra de diavol. Iar nefericiţii de sectari tăgăduiesc acest sfânt ajutor dumnezeiesc al Preasfintei Fecioare Maria.

Domnul să-i oprească! Iar pe noi să ne oprească de la orice împărtăşire cu sectarii, ca nu cumva să ne abată în calea pierzării. Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, al cărei praznic atât de mare îl prăznuim astăzi, să ne mântuiască de diavol şi de toate slugile lui. Amin.

7 aprilie 1945

II. „Pe Tine, Cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu Te mărim”

Buna vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este unul dintre cele mai mari evenimente din istoria lumii, pe care o prăznuim acum nu doar cu bucurie şi cu dragoste, ci şi cu frică plină de cutremur, fiindcă aceasta este „începătura”, adică începutul mântuirii noastre. Nu voi mai repovesti marea, unica în istoria lumii, convorbire dintre Arhanghelul Gavriil şi Preasfânta Fecioară Maria; mă voi opri doar asupra cuvintelor: Duhul Sfânt Se va pogorî peste Tine şi puterea Celui Preaînalt Te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din Tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema (Lc. l, 35).

Nimeni, niciodată, de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei, nu s-a născut şi nu se va mai naşte ca Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Nimeni, niciodată, nu s-a născut fără sămânţă bărbătească. Nimeni nu s-a născut şi nu se va mai naşte prin pogorârea Sfântului Duh. În nimeni, niciodată, nu S-a sălăşluit Duhul lui Dumnezeu cu o asemenea plinătate desăvârşită cum S-a sălăşluit în Preasfânta Fecioară Maria. Pe nimeni nu l-a umbrit puterea Celui Preaînalt şi aceasta n-a sfinţit nici un pântece de mamă cu atâta deplinătate şi putere cum a sfinţit pântecele Preasfintei Fecioare.

Să vă amintiţi ce vă spun despre unirea deplină a Duhului lui Dumnezeu cu fiinţa omenească a Mariei.

Duhul şi sufletul omenesc îşi au începutul în Duhul lui Dumnezeu, fiindcă în primul capitol al Sfintei Biblii se spune că Dumnezeu L-a făcut pe omul cel dintâi, Adam, din ţărâna pământului şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă. Cu Duhul lui Dumnezeu poate avea împărtăşire duhul omenesc, care de la El îşi are obârşia, la fel cum în natură au împărtăşire toate cele înrudite între ele. Despre putinţa strânsei împărtăşiri cu Dumnezeu ştim din cuvintele rostite de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el, şi locaş la el vom face (In. 14, 23). Şi apostolul Pavel îi întreabă, ai zice cu mirare, pe creştinii din Corint: Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (l Cor. 3, 16).

Din Vieţile Sfinţilor se ştie în ce împărtăşire îndeaproape cu Dumnezeu îşi petreceau aceştia sfânta lor viaţă, fiind locaşuri ale Duhului Dumnezeiesc – dar nici această adâncă împărtăşire cu Dumnezeu nu poate fi pusă alături de starea harică cea mai presus de îngeri şi de arhangheli în care s-a aflat Preasfânta Fecioară Maria după ce Duhul Sfânt S-a pogorât asupra ei. Lucrul acesta nu l-a înţeles sau, pesemne, n-a vrut să-l înţeleagă nefericitul eretic Nestorie, care spunea că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ar fi născut pe omul simplu Iisus Hristos, cu care Dumnezeu S-ar fi unit doar mai apoi, şi ca atare el o numea pe Fecioara Maria Născătoare de Hristos, nu Născătoare de Dumnezeu.

Dacă Nestorie ar fi avut câtuşi de puţină dreptate, ar fi însemnat că Domnul nostru Iisus Hristos nu ar fi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu-Om, ci numai unul dintre numeroşii sfinţi mari cărora trebuie să li se dea numele de adevărate temple şi locaşuri ale Tatălui şi ale Fiului şi ale Duhului Sfânt din pricina nemărginitei lor iubiri faţă de Dumnezeu şi a împlinirii desăvârşite a tuturor poruncilor lui Hristos. Precum vedeţi, Nestorie şi-a meritat anatema din partea celui de-al Treilea Sinod Ecumenic.

Cu aceasta aş putea să-mi închei cuvântul de laudă închinat acestui mare praznic al Bunei Vestiri, însă nu vreau să las nebăgate în seamă cuvintele Arhanghelului Gavriil, care pătrund în orice inimă curată: Bucură-Te, Ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu Tine! Spuneţi-mi, voi toţi, cei de un suflet cu mine: poate fi pentru voi vreo bucurie mai înaltă şi mai curată decât înţelegerea şi chiar simţirea faptului că Domnul este cu voi, că El va îndrăgit pentru împlinirea poruncilor Lui, că El va veni la voi cu Tatăl Său Cel fără de început şi îşi va face sălaş în voi?

Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos să vă învrednicească pe voi pe toţi, cu rugăciunile Preasfintei şi Preacuratei Fecioare Maria, de această preaînaltă fericire şi bucurie!

1957

(Sf. Luca al Crimeei – “La porţile Postului Mare. Predici la Triod”)

Sfântul Apostol Luca – zugravul Maicii Domnului

Sfantul Apostol Luca a fost un sirian vorbitor de limba greaca care a trait in orasul grecesc Antiohia, in vechea Sirie. Cea mai veche marturie despre acesta se afla in Epistola catre Filimon a Sfantului Apostol Pavel, unde gasim scris: “Luca, cel impreuna lucrator cu mine” (versetul 24).

Sfantul Luca mai este mentionat si in alte locuri din epistolele pauline, precum in Epistola a doua catre Timotei (4, 11) si in Epistola catre Coloseni, unde este numit “Luca, doctorul cel iubit” (4, 14).

Luca a fost de profesie medic, lucru marturisit atat de Sfanta Scriptura, cat si de intreaga Sfanta Traditie. Nascut in Antiohia, el a devenit ucenic al Sfantului Pavel, caruia i-a si urmat pana la moarte. Despre el se spune ca nu a fost casatorit si ca a murit la varsta de 84 de ani, in Boetia. […]

Sfanta Traditie il marturiseste neincetat pe Sfantul Apostol Luca drept zugrav si iconar al Maicii Domnului. Se crede ca sfantul a pictat mai mult de 70 de icoane cu Maica Domnului, la multe dintre ele, el avand-o drept model pe Maica Domnului in persoana, ea inca traind in acea vreme.

 

Maica Domnului ne spune ca Apostolul Luca i-a zugravit chipul cu culori pe lemn. Manastirea Pestera cea Mare din Ierusalim a pastrat in arhivele ei minunile savarsite la intemeierea ei. Astfel, celor doi ctitori ai manastirii, Maica Domnului le-a spus ca vor gasi in Ahaia, Grecia, o icoana de-a ei “zugravita de Evanghelistul Luca, acel barbat in care vorbeste Duhul lui Dumnezeu“.

In viata Sfintei Eufrosina se pastreaza o alta minune, edificatoare in cele marturisite anterior. Astfel, in vremea rugaciunii cuvioasei, intr-o pestera din munte, unde se afla o icoana, Maica Domnul a vorbit tainic, zicand: “Aceasta icoana a mea este pictata de Evanghelistul si pictorul Luca.”

In jurul anului 430, imparateasa Evdochia a trimis Pulheriei, sora imparatului, aflata in Constantinopol, una dintre cele trei icoane ale Maicii Domnului zugravite de Sfantul Apostol Luca, aflate in Ierusalim.

Manastirea Sumela se afla si ea printre marturiile de baza ale invataturii despre zugravul Maicii Domnului. Astfel, intemeierea manastirii prin secolul al V-lea este pusa in legatura cu o astfel de icoana a Maicii Domnului, zugravita de Apostolul Luca.

Sfantul Ioan Damaschin, mare iubitor si aparator al sfintelor icoane, ne scrie: “Dumnezeiescul Apostol si Evanghelist Luca a zugravit intocmai sfantul si preacinstitul chip al Maicii lui Dumnezeu, Maria, pe care a intalnit-o la Ierusalim, aflandu-se inca in trup si predicand in Sfantul Sion. A pictat-o pe Preacurata Fecioara in culori si in amestec de ceara, pe o bucata de lemn, ca sa ne-o lase amintire si sa ne-o arate asa cum era in realitate, dar vazuta ca intr-o oglinda. Maica Domnului insasi binecuvantand-o, i-a spus: Harul meu va fi cu ea.“

Nichifor al Constantinopolului, patriarh in anul 814, da marturie despre faptul ca Apostolii au pictat primele icoane cu Mantuitorul si cu Maica Domnului, unii in scris, iar altii in culori: “Icoanele sfintilor trebuiesc cinstite ca unele ce au aparut de la inceput, la un semn al lui Dumnezeu, ca si icoanele zugravite de mainile Apostolilor, cele ale Domnului Hristos Insusi si ale Celei ce L-a nascut.”

Manastirea Avramitilor a trimis o scrisoare imparatului Teofil (830), luptator impotriva icoanelor, zicandu-i astfel: “Chipurile din sfintele icoane dovedesc ca Apostolii au vietuit impreuna cu ei si i-au cunoscut indeaproape – pe Domnul Hristos si pe Maica Sa -, ca, de pilda, Luca, dumnezeiescul apostol, care i-a pictat chipul Nascatoarei de Dumnezeu.”

Sfantul Simeon Metafrastul, in jurul anului 820, ne scrie: “Se spune ca Luca este cel mai plin de har dintre toti, pentru ca el a fost primul care, pictandu-le in ceara si in culori, ne-a lasat, ca sa le cinstim in icoana pana azi, chipul Domnului nostru Iisus Hristos si pe cel al Celei ce L-a nascut si ni Le-a dat noua, chipuri pe care le-a vazut cu ochii sai si pe care ni le-a lasat asa cum aratau cu adevarat. Tot el a facut icoana Nascatoarei de Dumnezeu, pictand-o in ceara.”

Sfantul Teofan Kerameul, in jurul anului 860, noteaza: “Evanghelistul Luca, cel care a scris cu atata arta Evanghelia Domnului Iisus, a pictat si in ceara si cu culori icoana Maicii lui Dumnezeu care-L tine in brate, imbratisandu-L pe Domnul, icoana care mai exista si azi in Constantinopol.”

Nichifor Callistos, traitor in anul 1280, scrie: “Se spune ca primul care a pictat icoana lui Hristos, pe cea a Nascatoarei, dar si icoanele apostolilor de frunte a fost Luca. (…) Acolo unde se afla icoanele sfintilor ucenici ai Mantuitorului, Petru si Pavel, acolo se afla si icoana lui Hristos insusi si a Celei ce L-a nascut. Cele mai multe icoane pe care le cunoastem, care s-au pastrat pana azi, au fost zugravite in chip suprafiresc, in culori, si se spune ca Apostolul Luca le-a zugravit, cu maini pricepute, pe primele, fiind primul iconar. Exemplul lui l-au urmat apoi si alti barbati din vechime.”

Manastirea Oplus pastreaza un vechi manuscris din secolul al X-lea sau al Xl-lea, in care Teoctist Rameotis a lasat scris: “Luca, evanghelistul cel sfant, a lucrat in ceara icoana Maicii lui Dumnezeu si apoi a pictat-o cu culori, in icoana care acum se pastreaza in Marea Pestera, Maica Domnului apare tinandu-L in sfintele-i brate pe Domnul.”

***

Atitudini:  Despre invidie — predica a lui Ioan Vladuca

Ne-am gan­dit noi vre­o­data ca invidia este pacat impotriva Sfan­tu­lui Duh? Al doilea aspect: au intaratat poporul si, navalind asupra-i, l-au rapit si l-au dus in sinedriu. Si au pus mar­tori min­ci­nosi care sa-l acuze pe nedrept. Exact asa au facut si Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, pre­cum este scris: Iar cei care au prins pe Iisus, L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunati car­tu­rarii si batranii… Iar arhiereii, batranii si tot sinedriul cau­tau mar­turie min­ci­noasa impotriva lui Iisus, ca sa-L omoare (Mt 26: 57–59). Si arhiereii si batranii au atatat mul­ti­m­ile ca sa ceara pe Baraba, iar pe Iisus sa-L piarda (Mt. 27: 20). Asa se com­porta cel ce invidi­aza: nu se mul­tumeste numai cu invidia laun­trica, ci ii intarata si pe altii impotriva per­soanei respec­tive si o paraste pe aceasta la stapan­i­tori, care au put­erea sa o pedepseasca. De ce pro­cedeaza invidio­sul in felul acesta? Din doua motive: In primul rand, fiindca el nu are put­ere sa pedepseasca, nea­vand autori­tate asupra per­soanei respec­tive. In al doilea rand, din vicle­nie, pen­tru ca ceilalti sa aiba impre­sia ca nu el a dat pedeapsa, ci con­d­u­ca­torul. De multe ori in isto­ria lumii, impara­tii erau incon­ju­rati de ast­fel de oameni cu cugete vic­lene, care le cas­ti­gau incred­erea si care con­duceau din umbra. (…)

Iar ei, stri­g­and cu glas mare, si-au astu­pat ure­chile si au navalit asupra lui. Asa face invidio­sul si man­io­sul cand aude ade­varul. Isi astupa ure­chile si navaleste asupra celui care doreste sa-l ajute. Al sase­lea aspect: scotandu-l afara din cetate, il bateau cu pietre. Aceasta este reac­tia celor care invidi­aza si urasc pe aproapele: nesuferind sa-l vada fericit, isi doresc sa scape de el, sa-l inde­parteze, sa-l scoata afara. Iar de la ura pana la ucidere nu mai este decat un pas. De fapt, ura este un fel de ucidere. Fiindca asa spune Sfan­tul Apos­tol si Evanghe­list Ioan, in Prima Epis­tola Sobor­niceasca: Oricine uraste pe fratele sau este uci­gas de oameni si stiti ca orice uci­gas de oameni nu are viata ves­nica.

(…)

Sa luam aminte la noi insine, ca nu cumva sa arun­cam si noi cu pietre in aproapele nostru!

Fiindca pia­tra este si vorba aspra; pia­tra este si cleve­tirea; pia­tra este si defaimarea; pia­tra este si dis­pre­tul; pia­tra este si privirea dus­manoasa; pia­tra este si nemilostivirea; pia­tra este si indiferenta; pia­tra este si jude­carea aproapelui. Sa respec­tam cu frica si cu dragoste porunca Dom­nu­lui, care zice: Nu jude­cati, ca sa nu fiti jude­cati (Mt. 7: 1). Sa nu arun­cam in aproapele nos­tru cu pia­tra judecarii, chiar daca l-am vedea cazand in pacate grele.

Fiindca fari­seii au adus la Dom­nul pe o femeie prinsa in desfranare si au zis Lui: Invata­torule, aceasta femeie a fost prinsa in des­franare, iar Moise ne-a poruncit in Lege ca pe unele ca aces­tea sa le uci­dem cu pietre. Dar Tu ce zici? Iar Dom­nul nu le-a zis: Apli­cati Legea! Ci le-a zis altceva: Cel fara de pacat din­tre voi sa arunce cel din­tai pia­tra asupra ei. Iar ei, auzind aceasta si mus­trati fiind de cuget, ple­cau unul cate unul, incepand de la cei mai batrani. Si a ramas Iisus sin­gur si femeia, stand in mijloc. Si Dom­nul i-a zis: Femeie, unde sunt parasii tai? Nu te-a osan­dit nici­unul? Iar ea a zis: Nici­unul, Doamne. Si Iisus i-a zis: Nu te osandesc nici eu. Mergi; de-acum sa nu mai paca­tu­iesti!

Iar daca Fiul lui Dum­nezeu – Care are toata put­erea in Cer si pe pamant – nu a osandit-o si nu a judecat-o pe aceasta, cine sun­tem noi sa jude­cam pe aproapele nos­tru? Si daca vrem sa ne com­por­tam duhovniceste, atunci, cu dragoste frateasca sa acoperim pacatul aproapelui nostru si sa luam acel pacat asupra noas­tra, facand pocainta si prim­ind canon de la duhovnic, ca si cum am fi paca­tuit noi insine. Asa invatam din Pateric, unde scrie ca doi frati de man­a­s­tire au mers impre­una la targ ca sa-si vanda lucrul mainilor lor. Iar unul din ei a cazut in des­franare. Dupa aceea, aflandu-l pe el celalalt frate, i-a zis: „Eu nu mai vin cu tine, fiindca am cazut in des­franare”. Si celalalt frate, avand dragoste ade­varata si voind sa-l izbaveasca din ghearele dez­nade­jdii, i-a zis ca si el a cazut in ace­lasi pacat si ca este bine sa se intoarca impre­una si cu osardie sa se poca­iasca, pen­tru ca Dum­nezeu este milostiv si-i va ierta pe ei. Si au mers impre­una la duhovnicul lor, mar­tur­isin­du-si impre­una caderea. Iar duhovnicul le-a dat canon de pocainta, nesti­ind ca unul din ei nu cazuse in pacat. Si aman­doi, cu dragoste pri­m­ind canonul, se rugau lui Dum­nezeu unul pen­tru altul. Vazand Dum­nezeu dragostea fratelui care nu cazuse, si oste­neala sa pen­tru aproapele lui, peste putine zile, i-a ier­tat aceluia pacatul. Si l-a insti­in­tat Dum­nezeu pe duhovnic ca pen­tru multa dragoste a fratelui ce n-a gre­sit, s-a ier­tat pacatul celui ce-a gre­sit. Fiindca nu s-a dus sa-l parasca la duhovnic; nu a zis: Par­inte, iata ce-a facut cutare frate!… Nici nu a parat pe oco­l­ite, zicand: Par­inte, m-am tul­bu­rat, tare m-am smintit de fratele cutare ca a cazut in asa pacat greu! Nicide­cum nu a zis unele ca aces­tea, ci cu ade­varata dragoste a tainuit pacatul fratelui si chiar l-a luat asupra lui, pri­m­ind canon.

Fiindca aceasta este dragostea cea ade­varata, ca sa-si puna cineva sufle­tul pen­tru man­tuirea fratelui sau. Sa ne rugam si noi sa dobandim o ast­fel de dragoste, ca sa fim in comu­ni­une cu Sfin­tii, in vecii vecilor. Amin.

Ganduri pentru Postul Mare (a treia saptamana): PAZESTE-TI INIMA DE INVIDIE!

Postat de admin pe 03 Mar 2010 la 12:00 pm | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Ce este pacatul?, Nevoia de discernamant, Parinti si invatatori, Sfantul Nicolae Velimirovici, Triodul si Postul cel Mare Print

Puterea duhovnicească a deznădejdii

Despre autor

Ieromonahul Savatie, pe numele sau de mirean Stefan Baştovoi, s-a nãscut în 1976 la Chisinãu, în familia unui profesor de filozofie, propagandist al ateismului stiintific.
Pânã la cãlugãrie a fost ancorat în conceptiile tatãlui sãu.
A absolvit Liceul de Artã "Octav Bãncilã" din Iasi.
Când era în clasa a XII-a a fost internat la Spitalul Socola, unde a scris ciclul "Un diazepam pentru Dumnezeu", care l-a consacrat ca poet.
Ulterior a obtinut premiul revistelor: Convorbiri Literare, Timpul, Dacia Literarã. Este mentionat în "O istorie deschisã a istoriei literaturii din Basarabia" de Mihai Cimpoi si în "Postmodernismul românesc" de Mircea Cãrtãrescu ca si în alte volume de criticã si istorie literarã.
În anii 1996-1998 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universitãtii de Vest din Timisoara, pe care a bandonat-o.
Din 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
În 1999 a fost tuns în monahism, primind numele de Savatie.
La 28 octombrie 2000 a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 4 august 2002 ieromonah.
Astãzi vietuieste la Mãnãstirea "Nasterea Domnului" din Eparhia Edinet si Briceni, în Republica Moldova.

Conferinţă susţinută în cadrul serilor Duhovniceşti –
Postul Crăciunului 2003, Alba Iulia
- fragmente –

Avem în Scriptură, se pare, în Înţelepciunea lui Solomon, un cuvânt al Domnului: „Iată am pus înaintea ta două căi: viaţa şi moartea. Alege!” Părinţii noştri ne vorbesc despre puterea omului de a-şi stăpâni şi de a-şi folosi aceste puteri. Aceasta o vedem, mai ales şi mai pe larg desfăşurat în tratatul „Despre om” al sfântului Grigorie al Nysei, în care el vorbeşte despre felul în care pornirile bune ale omului devin altceva şi ne învaţă drumul înapoi, spre echilibrul bun al nostru, în care patima trupească, curvia, poate şi trebuie să  ajungă la iubire de frumos; în care lenea, frica trebuie crescute spre blândeţe şi aşa mai departe. Eu cred că şi deznădejdea, care atât de adânc ne macină pe toţi, poate fi îndreptată şi folosită spre binele nostru.

De ce am pornit această discuţie ? Pentru că aceasta nu este o vorbărie abstractă, toţi ştim realitatea pe care o trăim, şi, mai ales, duhovnicii, pentru că îi vedem aici. Am constatat, nu o dată, că tot omul care vine la spovedanie, începe prin a-şi spovedi deznădejdea lui.

De aceea, am şi socotit să încercăm să ne gândim cum am putea folosi ceea ce avem noi deja, pentru că de scăpat de ea am văzut că nu putem prea uşor. Cum o putem folosi aşadar? Mă întorc iarăşi şi zic: eu cred că deznădejdea este cea mai mare putere şi forţă în stare să ne răscolească sufletul, în stare să ne scoată la iveală până şi cele mai ascunse subţirimi ale sufletului nostru. Şi acesta este un bun început, pentru că începutul şi pricina căderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este şi atunci diavolul l-a ispitit şi i-a propus o nouă condiţie pe care ar putea să şi-o însuşească. Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi, ne readuce aminte că noi suntem, întâi de toate, muritori. Omul are firesc în sine chemarea de a stăpâni, pentru că Dumnezeu l-a făcut stăpânitor pe lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci şi peste cea cerească. Aşadar, atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o bună stăpânire, împreună stăpânire cu Dumnezeu, îşi descoperă, contrar aşteptărilor sale de tinereţe, înfrângerea sa totală în faţa vieţii, atunci el deznădăjduieşte. Deznădejdea survine atunci când omul îşi dă seama că el în toată fiinţa sa nu poate să devină ceea ce ar vrea să fie, că el nu este ceea ce credea el că este.

Aceasta este deznădejdea, aceasta este moartea şi pornirea firească a omului, care-şi descoperă această condiţie a sa, să dispară, să se sinucidă, pentru că el nu suportă condiţia sa pentru că el, în mintea lui, care este dată de la Dumnezeu bună, înţelege că o astfel de făptură nu-şi are rostul. Şi cu adevărat o astfel de făptură nu-şi are rostul, dacă ea nu va fi împlinită prin întâlnirea cu Dumnezeu, de unde a şi pornit, ca toate aspiraţiile şi dorinţele lui să devină o realitate şi el să-şi recapete starea lui dintru început, starea lui firească. Unde este această putere?

Ideea şi tema asta nu am inventat-o eu, o găsim la Părinţii noştri şi o vedem în Vieţile Sfinţilor…Starea cizmarului din Alexandria la care a fost trimis Sfântul Antonie ca să înveţe desăvârşirea creştină, care, stând în piaţă, şi bătând cuie în cizmele pe care le făcea, privind la ceilalţi spunea: „Toţi aceştia se vor mântui, Doamne, numai eu nu.” Şi noi nu înţelegem de ce această credinţă că el nu se va mântui, şi a noastră, care simţim la fel, că nu ne vom mântui; pentru că, una este desăvârşirea pe care n-o atinsese încă nici Antonie, şi alta este starea noastră jalnică în care colcăim. Şi mintea noastră de creştini ai vremurilor pe care le trăim, nu înţelege despre ce este vorba. Şi atunci, Dumnezeu trimite nouă un sfânt ca Siluan, care este omul timpului pe care-l trăim, este apostolul timpului nostru. Şi atunci când nemaiputând să-şi răspundă la această întrebare pe care noi toţi o avem – eu aş vrea ca noi toţi s-o avem şi să nu mai trăim în afara întrebărilor, decât dacă am dobândit de acum puterea cea de sus şi suntem dincolo de aceste frământări. Aşadar, acest Siluan, frământat fiind, de ceea ce suntem noi, vine la Dumnezeu şi-L întreabă; „Ce voi face pentru că dracii mă necăjesc şi eu nu văd capăt suferinţelor mele?” Şi atunci Hristos îi dă răspunsul: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”

Acesta este un paradox. Gândindu-mă la aceste cuvinte, mi-am dat seama că numai Sfântul Siluan putea să le înţeleagă pentru că lui i-au fost adresate. „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!” Ce altceva este iadul, decât în primul rând deznădejde? În clipa în care nu mai deznădăjduieşti, ieşi din iad. Cum dar şi mintea în iad şi să nu deznădăjduieşti? Este unul din paradoxurile Evangheliei, de altfel ca şi toată Evanghelia care este un paradox, care este o sminteală, sminteală la care suntem chemaţi noi toţi. Şi dacă nu ne va învăţa Dumnezeu să ieşim din acest labirint al minţii noastre, omul singur nu o poate face.

Părintele Sofronie, care este ucenicul Sfântului Siluan, şi care l-a făcut cunoscut prin lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, are o carte care se cheamă: „A-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este”. Această carte este o spovedanie – o autobiografie duhovnicească o numeşte Părintele Sofronie, la începu t, şi în care vorbeşte despre evoluţia sufletului, în calea de la păcătoşenie spre lumină; iar prima etapă este cea a deznădejdii, dar a unei deznădejdi pe care Părintele Sofronie o numeşte deznădejdea harică. Este o sintagmă paradoxală, desigur, auzului nostru. Cum poate fi o deznădejde harică? Şi eu cred că aceasta este starea Mariei Egipteanca, a Sfintei Taisia şi a Sfinţilor mari, pe care îi avem noi. Aceasta este deznădejdea lor, o deznădejde care, deşi le descoperă toată nimicnicia şi înfrângerea lor, totuşi tocmai prin aceasta îi împinge spre Dumnezeu, nu li-L ascunde pe Dumnezeu. Starea lui Iuda este o stare de trezire. Atunci când Iuda văzându-şi învăţătorul prins, învăţătorul iubit – de ce să nu spunem? – Hristos era învăţătorul iubit al lui Iuda. Şi Iuda a mers după El, atunci când Hristos l-a chemat. Aduceţi-vă aminte de tânărul bogat, care plinise toate virtuţile legii, dar care atunci când a fost chemat de Hristos să-L urmeze nu a putut. Iuda a făcut-o pentru că socotesc că-L iubea pe Hristos. Dar el, prin patima care era în inima lui, a căzut în ispită. Ispita a fost şi mai subţire decât pare. Pentru că Ioan Gură de Aur crede că Iuda n-ar fi crezut că Hristos o să se lase prins, pentru că l-a văzut pe Hristos dispărând din mulţime, atunci când iudeii L-au dus pe sprânceana muntelui ca să-L arunce şi Hristos S-a făcut nevăzut. Iuda credea că şi acum Hristos, când gardienii, ostaşii vor încerca să-l prindă, va ridica mâna şi toţi vor cădea. Dar în clipa în care a văzut că nu este aşa, că Hristos care a liniştit marea, care a făcut atâtea minuni se lasă prins şi bătut şi pălmuit, Iuda îşi vine în fire, fuge la preoţi, aruncă banii, îl mărturiseşte pe Hristos nevinovat, ceea ce n-a putut face Petru şi zice: „Luaţi, am vândut sânge nevinovat”. Dar Iuda deznădăjduieşte, Iuda şi-a venit în fire, Iuda a cunoscut că ceea ce a făcut el nu este bine, Iuda a cunoscut realitatea sa în care se afla, pe care mai înainte n-o vedea, până a se ivi în inima lui deznădejdea ; numai că el se lasă mai departe purtat de mintea sa şi ca şi Adam uită cine este ziditorul său, uită bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui şi primeşte, gândeşte un dumnezeu al minţii sale, care nu exista în adevăr, un dumnezeu care nu iartă, aşa cum altădată Adam şi-a închipuit un dumnezeu zgârcit, gelos, care a ascuns de el pomul cunoaşterii. Şi tocmai din această pricină, deşi cunoştea realitatea, deşi îşi venise în fire, el se întoarce şi pleacă dinspre Dumnezeu şi îmbrăţişează moartea.

Altceva fac sfinţii care, întorcându-se la Dumnezeu, s-au întors după o viaţă cu păcate mai mari decât ale Iudei. Cine dintre noi nu a făcut păcatele Iudei? Dar şi multe altele pe care le-am acoperit. Socotesc că Iuda nu era desfrânat, n-ar fi putut să fie aşa printre apostoli, pentru că toţi erau cu ochii pe apostoli şi dacă se sminteau atunci când nu-şi spălau mâinile, închipuiţi-vă cum s-ar fi smintit dacă ar fi fost printre ei desfrânaţi. Iuda nu avea asta şi cred că nu avea multe dintre alte păcate. Avea unul, o patimă, patima iubirii de argint. De aceea, şi noi zic să ne aplecăm asupra noastră ca să vedem care este acel cât prim, care este acea primă boală a inimii noastre prin care ne poate veni ispita, ca la vremea încercării noastre, să ne despărţim de Dumnezeul cel adevărat şi să-L îmbrăţişăm pe cel imaginat de mintea noastră, prin patima pe care o avem. Este ceva care pe sfinţi i-a împins spre Hristos, iar pe Iuda de la Hristos. Şi aceasta este tocmai uitarea, uitarea a ceea ce este Dumnezeu, dincolo de simţirile noastre, acel Dumnezeu care ne cheamă şi la care ne putem întoarce, iar deznădejdea ne poate servi ca trambulină pentru aceasta.

Acum cred că ar fi obositor şi pentru unii şi pentru alţii să continui singur această discuţie şi tema pe care fiecare dintre noi o cunoaşte din propria lui experienţă. Aşa că m-aţi ajuta mult mai mult şi ne-ar fi cu mai mare folos dacă cele pe care le-am zis eu aici le-aţi contrazice sau le-aţi îmbogăţi, prin ceea ce fiecare dintre dumneavoastră sunteţi.

Întrebare: Cum putem să ne aflăm boala noastră de căpetenie a sufletului, şi dacă o depistăm ce trebuie să facem mai departe?

Părintele Savatie: Nu este nevoie de prea multă vreme ca să ne descoperim boala noastră, pentru că această boală străbate în orice clipă a vieţii noastre. Dacă suntem mânioşi vedeţi-o, v-o spun şi oamenii din jur, v-o spune şi inima. Pentru că cine cunoaşte mai bine sufletul omului decât duhul omului, ne spune Scriptura şi Dumnezeu. Păcatele în care cădem mai des, încercaţi-le pe rând, dacă vreţi, şi opriţi-vă la cel pe care îl biruiţi cel mai greu. Unul dintre ele va fi mai greu de învins decât celelalte, cu acela să luptaţi. Şi aici eu iau în sens duhovnicesc cuvintele Mântuitorului adresate Martei:”Marto, Marto, te sileşti şi te grijeşti de multe, dar una singură trebuieşte”. Una singură căutaţi-o şi luptaţi cu ea, prin contrara ei. Sunteţi mânios, nu vă mai mâniaţi, adică faceţi milostenie, fiţi de ajutor celuilalt, faceţi ascultare celuilalt mâniat. Când vă roagă cineva ceva, răspundeţi îndată. Oferiţi-vă voi să aduceţi apa, să faceţi voi mâncare, să curăţaţi cartofii. Şi-aşa mai departe, prin lucruri de-astea mărunte învingem mânia. Supuneţi-vă voia voastră, altcuiva. Am zis mânia, deoarece mi se pare că este cea mai grozavă patimă şi atac asupra firii noastre, pentru că Hristos ne-a spus să învăţăm de la El să fim blânzi şi smeriţi cu inima.

Mânia este partea cealaltă, este opusul lui Hristos şi luptând cu ea, cred că veţi scăpa şi de toate celelalte pentru că „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”, dobândind blândeţea şi smerenia, toate celelalte patimi vor dispărea pur şi simplu.

Întrebare: Care este suprema terapie împotriva deznădejdii?

Părintele Savatie: Nădejdea şi munca. Munca nu în sensul prost, că ne ducem la cărat pietre neapărat. Dar să avem întotdeauna o ocupaţie. Omul ajunge să deznădăjduiască, pentru că s-a pierdut pe sine, am zis, pentru că nu-şi mai găseşte un rost. Să începem a face ceva, orice: pictaţi, cântaţi, croşetaţi, să ai ceva de care ochiul tău să se bucure şi celorlalţi să le fie de folos. Şi atunci, tu nu vei mai avea timp să laşi loc acestui duh, căci deznădejdea -  să nu uităm niciodată că este o persoană, este un duh care ne cuprinde – şi ţinând minte asta, că suntem atacaţi, nu de o închipuire a minţii noastre, că nu este o stare a noastră firească, să ieşim un pic din psihologie, din psihanaliză şi să intrăm în duhovnicie, unde fiecărui gând trebuie să-i găsim persoana care-i stă în spate, pentru că nici o stare şi nici o idee nu se poate naşte din senin. Cineva a născut-o şi dacă ea îmi este străină mie, cineva a născut-o în inima mea şi acel cineva dacă nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg împotriva Lui. Şi atunci, să mă ridic şi să nu-L mai primesc, prin rugăciune, prin puţină osteneală, prin legătura pe care trebuie să o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legătura păcii şi a dragostei care trebuie să o creştem încet, încet în noi. Scuturaţi deznădejdea de la voi, aşa cum ne scuturăm noroiul de pe picioare când intrăm într-o încăpere. Nu o purtaţi prea mult în inimă şi, mai ales, luaţi seama să nu o confundaţi cu pocăinţa şi cu smerenia! Pentru că aceasta este ispita în care cad majoritatea.

Cum o vom cunoaşte? Dacă starea mea de păcătoşenie pe care o descopăr, care mă aruncă în plâns, care mă-ndeamnă să postesc, care alte multe fapte bune îmi şopteşte să le fac, dacă mă desparte de rugăciune, dacă nu mă lasă să mă ridic din fotoliul meu în care m-am trântit aşa şi stau: „Of ce păcătos sunt, n-am să mă mântuiesc, Doamne iartă-mă pe mine păcătosul…”, dacă am aşa o stare, nu este bună, nu este smerenia adevărată, nu este rugăciunea adevărată. Aşa că, nu primiţi nici mustrările de cuget care vă vin prea în serios, dacă ele vă taie rugăciunea, dacă vă taie vitalitatea. Uitaţi-vă la sfinţi, care plângându-şi păcătoşenia, se ridicau şi mergeau până în mijlocul pustiei, care puteau să muncească toată ziua, ca sfântul Siluan, să care saci la moară, să facă multe alte trebuiri pe care noi, în starea noastră de moleşeală, nu putem să le facem, nu putem face nimic, n-avem chef de nimic.

Atunci când vederea propriilor păcate trezeşte şi acest: „Nu ştiu ce să mai fac?” – atunci nu-i bună, alungaţi-o! Dar, dacă vederea păcatelor vă împinge spre rugăciune, spre dragoste, vreţi să-i ajutaţi pe ceilalţi, vreţi să vă faceţi slujitori, în sensul bun şi pe lângă toate aduceţi bucurie celorlalţi, deşi în inima voastră vedeţi iadul, atunci îi bună, primiţi-o. Şi fiecare cu ce-i mai descoperă Dumnezeu, fiecare pe drumul duhovnicesc descoperă noi unghiuri şi ocolişuri ale sufletului său, pe care este bine să le ia în seamă. Pentru că Dumnezeu ne-a dat un Duh care ne va învăţa toate; aşa ne-a zis când S-a înălţat la ceruri: Mângâietorul primiţi-L şi faceţi-vă obicei să fiţi mai des şi mai aproape de El, decât cu propriile voastre gânduri. Şi atunci cred că ne va fi mai uşor şi mai de înţeles toate cuvintele pe care le vorbim.

Întrebare: Citim în Biblie că fiecare trebuie să-şi ducă propria cruce. Deznădejdea este de cele mai multe ori abandonarea acestei cruci. Cât de repede îţi poţi reveni din starea aceasta de deznădejde? Există posibilitatea de a te apleca şi a-ţi lua din nou crucea?

Părintele Savatie: Într-o clipă omul poate ieşi din deznădejde, de fapt toate ridicările noastre se produc într-o clipă. Este clipa în care Duhul Sfânt se atinge de inima omului. Dar Duhul Sfânt se atinge de inima omului atunci când inima se smereşte, când îşi cunoaşte adevărul despre sine. Sigur că după aceea este o lungă perioadă în care sufletul cade iarăşi şi iarăşi în acelaşi păcat, şi iarăşi se ridică. Dar clipa a avut loc, ridicarea s-a petrecut şi cu amintirea acelei clipe omul poate înainta. De aceea deşi perioada până la curăţarea desăvârşită şi eliberarea de păcat sau patimă poate fi lungă şi este lungă, curăţirea a avut loc într-o clipă, pentru că în acea clipă Dumnezeu i-a arătat capătul luptei sale, i-a dat starea de biruinţă de la capăt, pe care el poate o va mai avea doar spre sfârşitul vieţii sau chiar dincolo, dar în nădejdea şi din puterea acelei clipe el înaintează. De aceea zic că ridicarea a avut loc atunci, pentru că aşa lucrează Dumnezeu: ne arată într-o clipă toată slava pe care o putem avea şi cu aceasta ne momeşte şi ne robeşte, ne face ai Săi nedezlipiţi.

Întrebare: Un deznădăjduit care nu vrea să iasă din această stare, poate fi ajutat prin rugăciunea altuia?

Părintele Savatie: Poate, dar foarte, foarte, foarte greu. Problema deznădejdii, de ce-i deznădăjduit? Pentru că s-a pierdut pe sine, el trebuie să se găsească pe sine. Cine ştie mai bine decât el, cine-i el? este o problemă de voinţă şi o problemă de o clipă. Cine, dintr-o parte? Nu este nimic mai apăsător decât prezenţa unui om deznădăjduit în faţa căruia tu, cel care până atunci erai cu nădejde, ţi-o pierzi şi pe a ta, pentru că-şi descoperi neputinţa ta de a-l ajuta.

Numai cu rugăciune, cred, dar şi în multe alte feluri pe care Dumnezeu le poate descoperi fiecărui om. Eu am văzut deznădăjduiţi şi mai ştiu care, pur şi simplu, nu primesc cuvântul, şi-n faţa lor te simţi cu totul neputincios. Hristos a fost neputincios în faţa deznădejdii lui Iuda. Şi-n câte feluri nu a încercat El să-l scoată? L-a atenţionat la Cină şi mai dinainte: „Cineva dintre voi Mă va vinde”. Şi-atunci, când Iuda L-a îmbrăţişat, nici atunci n-a înţeles ce-i spune? „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” Trezeşte-te Iuda! Dacă l-ar fi certat, dacă i-ar fi spus: „Viperă ce eşti! Te-am ţinut la piept, te-am avut printre noi şi tu Mă vinzi pe Mine pentru treizeci de arginţi?” – Hristos ştia tot. Îi spune: „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” şi Iuda tot nu răspunde. Nu ştiu ce vom face noi, dar dragostea e cheamă să ne rugăm pentru toţi şi să ne purtăm neputinţele unii altora, dintre care susţin că cea mai mare este deznădejdea. Să ne-o purtăm împreună. Să deznădăjduim şi noi cu nădejde, împreună cu cei care nădăjduiesc încă şi cred că Dumnezeu poate face minuni.

Întrebare: Necazurile ne aruncă într-o mare deznădejde care ne face să ne întrebăm: De ce ne-am mai născut? De ce suferim? De ce aceste întrebări? Cum putem să le alungăm?

Părintele Savatie: Oferindu-le răspunsuri. De ce ne-am mai născut? Gândiţi-vă! Gândiţi-vă mai mult la Dumnezeu şi mai puţin la întrebări. Nu este o simplă scăpare sau debarasare de întrebarea pe care mi-aţi pus-o, ci este un îndemn să nu mai colcăim în noi înşine şi să ne îndreptăm către Dumnezeu cu toate aceste întrebări, să nu ni le punem nouă, dar lui Dumnezeu.

Uitaţi-vă la prooroci! Proorocii nu-L întreabă pe Dumnezeu toate astea? Îl întreabă! Uitaţi-vă la Iov! Zice: „Ce mare lucru este să striveşti o trestie ca mine, Tu, care-ai zidit cerul şi toate, toate care le ştii. Ce te ridici asupra mea? Sigur vei ieşi învingător. Ce mi-ai lăsat suferinţa asta?” – vorbea cu Dumnezeu. Dar noi ce facem: „De ce m-am născut eu oare? Viata asta…e … păi, credinţa în Dumnezeu e bună pentru cel ce o are” – toate monologuri, toate frământările noastre. Nu spunem: „Doamne! De ce m-am născut?” Aşa că toate întrebările şi frământările pe care le aveţi, întoarceţi-le către Dumnezeu, cu sinceritate, cu durere şi cu lacrimi. Cunoscând că Dumnezeu şi-aşa vă ştie frământările şi nu veţi fi nepoliticoşi dacă i le veţi spune Lui, şi nu-I veţi descoperi nimic nou din cele ale inimii voastre dacă I le veţi adresa în cele din urmă. Nu vă mai daţi pe după perdele înaintea lui Dumnezeu! Şi atunci veţi primi răspunsuri. Şi aşa veţi învăţa rugăciunea. Pentru că rugăciunea este vie. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Parcă noi vorbim cu Cineva pe care nu avem să-l întrebăm nimic? Şi de la care să nu avem ce auzi? Aşa şi cu Dumnezeu, care stă undeva în abstract, la care nu avem voie să venim cu întrebări şi iscodiri. Noi nu putem să ne împrietenim? Dar puneţi-I Lui toate frământările voastre înainte, toate păcatele voastre şi nu mă îndoiesc că le veţi primi degrabă şi semnul va fi plânsul. Şi va fi un plâns uşor, care va ridica de la voi toată frământarea şi vă veţi da seama că întrebările voastre unde sunt? Deci nu mai sunt.

Aşa cunoaşteţi venirea Duhului Sfânt, când dispar problemele. Când vine Duhul Sfânt, omul nu mai are probleme şi dileme. Încercaţi să nu vă ridicaţi de jos din cămăruţa voastră până când nu vor dispărea problemele. Şi-aşa culcaţi-vă! Şi a doua zi faceţi la fel! Şi cred că vom spori din mai bine în mai bine.

Întrebare: Cum poate fi ajutat un tânăr să iasă dintr-un anturaj care-l ţine în compania celor ce folosesc alcoolul şi se poartă ca desfrânaţii? Nu vrea să se spovedească. Cum poate fi convins că greşeşte?

Părintele Savatie: Nu trebuie convins. Noi nu trebuie să convingem pe nimeni. Hristos nu a convins pe nimeni. În cazul dat şi aceasta este o formă de deznădejde, nu acelui care se află în păcat, ci a celui care pune întrebarea. Pentru că noi, părelnic, nădăjduind pentru noi, începem să nu mai nădăjduim pentru alţii. Dar atunci când noi pierdem nădejdea pentru aproapele nostru, noi iarăşi gândim un Dumnezeu care nu seamănă cu al nostru.

Nu deznădăjduiţi pentru aproapele vostru, pentru că este tot una cu a deznădăjdui pentru voi înşivă. Şi socotesc că poate chiar este un păcat mai mare. Pentru că dacă noi păcătoşii am căpătat nădejde la Dumnezeu, cu păcatele noastre, cu trecutul nostru şi-am cunoscut mila lui Dumnezeu asupra noastră că ne-a chemat şi ne poate ierta şi-a semănat, a născut în noi nădejdea, de ce să credem că pe celălalt Dumnezeu nu-l aşteaptă, că nu-l va întoarce, că nu-l iubeşte la fel ca pe noi. Să nu judecăm. Din cauza judecăţii, avem această suferinţă nedreaptă. Lăsaţi-l! Are Dumnezeu lucrul şi cu el. rugaţi-vă ca şi cum n- aţi vedea păcatele lui, dar nu ca şi cum, să nu le vedeţi şi să nu le socotiţi păcate. Că stă cu desfrânaţii, că-i beţiv, că nu vrea să se roage, că nu ascultă. L-am judecat. Nu gândiţi aşa! Pentru noi să socotim aceste păcate şi să nu le facem, dar pentru el spuneţi: „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac”. Asta-i rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Hristos pe cruce, să o urmăm!

Rugaţi-vă aşa pentru el, cu dragoste, cu nădejde în Cel care are putere să înalţe cele surpate şi socotiţi-vă că nu sunteţi cu nimic mai bun decât el. şi atunci rugăciunea voastră va avea putere şi-l va ridica. Dar niciodată să nu daţi sfat unui om pe care-l socotiţi mai mic şi mai păcătos decât voi, pentru că sfatul vostru niciodată nu va lucra, ci va ucide. Smerindu-ne putem ridica şi pe alţii, dar înălţându-ne, stricăm nu numai pe noi dar totul în jur şi tot de ce ne atingem. Cu rugăciune, cu smerenie şi cu dragoste toate sunt cu putinţă.

Întrebare: Iisus Hristos a deznădăjduit în momentul din Grădina Ghetsimani când se roagă Tatălui? Prin deznădejde se poate înţelege o destrămare a relaţiei dintre oameni, a relaţiei cu aproapele?

Părintele Savatie: deznădăjduirea este o destrămare totală, dintre Dumnezeu , dintre oameni, omul deznădăjduit se însingurează, se sinucide. Sigur că este destrămare. Dar rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani este tocmai felul în care trebuie să ne rugăm şi noi. Nu poate să fie deznădejde. Ce, Hristos şi-a despărţit mintea de Dumnezeu? Cui a înfăţişat El deznădejdea Sa? Tatălui.
…
Atunci când ne-am văzut aruncaţi în deznădejde, când nu mai putem vorbi nici cu Dumnezeu din pricina deznădejdii noastre, să ne întoarcem ca şi David către propriul suflet şi să-i spunem cele ce a uitat el să le facă, pentru că nu le mai simte. Rostiţi-le: „Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu şi pentru ce mă tulburi? Ridică-te, îmbărbătează-te şi nădăjduieşte spre Domnul.” De atâtea ori ai făcut-o, de ce acum uiţi s-o faci, de ce acum crezi că n-ai mai putea-o face? Fă-o! De multe ori Biserica se roagă cu astfel de rugăciuni. Mai ales în Postul mare, vedem adresări către propriul suflet, către sufletul deznădăjduit al lui Adam, al omului care s-a despărţit. În Canonul mare, vedeţi-l sunt toate: „Suflete al meu, suflete al meu, deşteaptă-te! Pentru ce dormi?”

Aşa că este drum, dar după ce am spus sufletului îndată către Dumnezeu: „Primeşte-mă, Doamne, pre mine care mult am greşit!” Aşa că, cum poate să fie rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani deznădejde? Nu s-a despărţit de Dumnezeu. Când a simţit părăsirea în toată făptura Sa, lui Dumnezeu I-a spus-o: „De ce m-ai părăsit?”

Aşa şi noi, cu deznădejdea în braţe, cu toate ce le avem, lui Dumnezeu să le spunem şi atunci deznădejdea nu va mai fi deznădejde, ci va fi puterea care ne face din ceea ce suntem acum în ceea ce ar trebui să fim.

Întrebare: Când David spunea: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”, putem spune că se afla în deznădejdea cea folositoare?

Părintele Savatie: Da. David cam întotdeauna s-a aflat în asta. Uitaţi-vă cum îşi face David spovedaniile şi să ne învăţăm de la el. Starea pe care şi-o vede el, de câte ori spune că: „M-am pogorât ca nişte morţi ce zac în mormânturi, care sunt lepădaţi de la faţa Ta”.  Acolo a stat David cu sufletul ca un mort care zace în mormânt, lepădat de la faţa lui Dumnezeu care poate să-l ridice. Atunci când David a spus: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” – el ieşise din deznădejde. Uitaţi-vă la Psalmul 50, el începe cu o deznădejde: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” – dar cred că este clipa imediat de după deznădejde. David de acum este împins către Dumnezeu şi creşte de la vederea păcatelor până la trăirea iertării lor în inima lui. Pe durata Psalmului 50, David de la păcătos ajunge învăţător al Bisericii. El spune: „Cu duh stăpânitor mă întăreşte. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale. Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale.” Nimeni nu poate rosti cuvântul acesta, decât deplin conştient de iertarea păcatelor lui. Şi mai departe spune şi mai mult, se roagă pentru toată Biserica şi pentru noi cei de azi: „Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului”…

Aşa că şi noi să căutăm rugăciunea lui David, care se dă mai ales pentru credinţă, puterea de a crede pe Dumnezeu atotputernic şi de a nu uita binefacerile Lui. „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui! Nu uita toate răsplătirile Lui!” Citiţi Psalmul 102 mai des şi faceţi ca David de câte ori sunteţi deznădăjduiţi, aduceţi-vă aminte de binefacerile pe care le-a făcut Dumnezeu cu voi, de-a lungul vieţii voastre, până la cea mai mare, aceea de a vă afla acum, aici, vii în faţa Lui, în stare să-I cereţi binecuvântările pe care El abia aşteaptă să le reverse peste noi toţi. Şi nu ştiu dacă deznădejdea mai poate rămâne într-o inimă care trăieşte astfel. Nu uitaţi binefacerile pe care e-a făcut Dumnezeu cu noi! Citiţi psalmi ca să învăţăm starea dreaptă a inimii înaintea lui Dumnezeu! Nu lăsaţi psalmii! Întoarceţi-vă în mintea voastră acum pentru o clipă fiecare şi aduceţi-vă aminte când ultima dată aţi citit psalmi şi dacă aveţi acest obicei. Şi-o să înţelegeţi de ce suntem aşa de deznădăjduiţi.


Întrebare: Cineva deznădăjduieşte într-o anumită religie, confesiune de fapt, de exemplu: Ortodoxia. Şi îşi recapătă nădejdea printr-o altă religie, confesiune, oricare. Este vreun păcat dacă trecem de la o confesiune la alta, în care credem că-L găsim mai puternic pe Dumnezeu ?

Părintele Savatie: Dacă el crede. Cugetul lui îi va spune. Dacă el se odihneşte, dacă el deznădăjduieşte, să mai aştepte puţină vreme, pentru că timpul ăi va arăta dacă nădejdea pe care a căpătat-o el, este chiar nădejdea. Ştiu mulţi ortodocşi care nu deznădăjduiesc. Aşa că pricina ar putea fi sufletul omului şi sigur că fiecare are dreptul şi libertatea de a alege. Poate să-şi urmeze chemarea inimii lui, dacă este sinceră, dar să se roage, să se roage, să se roage cât mai mult şi cred că până la urmă tot trebuie să ne oprim undeva şi acest undeva n-aş vrea să fie dat decât de emoţiile noastre.

Părinte Savatie, o ultimă întrebare. O boală a sufletelor noastre este şi împrăştierea minţii. Care sunt consecinţele duhovniceşti ale împrăştierii minţii?

Părintele Savatie: Tot răul vine de la împrăştierea minţii, pe fiecare îl cucereşte în felul său. Dar, Adam s-a împrăştiat cu mintea când a fost amăgit de vrăjmaş. Şi-a desprins mintea de la Dumnezeu, l-a uitat şi s-a dus cu mintea la poamele despre care-i vorbea dracul: vei fi aşa, vei fi frumos, vei fi deştept. S-a dus cu mintea în altă parte. S-a împrăştiat cu mintea. Aşa că tot răul a început de la împrăştierea minţii.

(Text preluat din cartea:
Savatie Baştovoi – Puterea duhovnicească a deznădejdii,
Editura REÎNTREGIREA, Alba Iulia, 2005)

La ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?

Cum sa luam Postul in serios in lumea noastra?

Postat de admin pe 10 Mar 2008 la 01:15 pm | Categorii: Crestinul in lume, Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Triodul si Postul cel Mare Print