Un sfânt de geniu: Arhiepiscopul Luca al Crimeei (1877-1961)

03/09/2011

 

„Lumea noastră are nevoie de sfinţi de geniu, la fel cum un oraş bântuit de ciumă are nevoie de medici”, exclama în 1942, extraordinara Simone Weil[. Ne-am putea imagina sfântul de geniu ca pe un om care a reuşit să „împace” în el însuşi cunoaşterea şi credinţa, cultura şi evlavia, acţiunea şi contemplaţia. În zbuciumatul secol al XX-lea, personalităţile cele mai semnificative din acest punct de vedere au provenit cu precădere din spaţiul slav. Acea parte a Europei se afla atunci în „cuptorul de foc” al ateismului bolşevic. Poate părea surprinzător că în acelaşi creuzet s-au zămislit martiri şi monştri apocaliptici. Dar logica divină e uneori paradoxală! O personalitate genial-harismatică, prigonită de regimul sovietic ateu, dar venerată astăzi în lumea ortodoxă a fost şi Valentin Voino-Iaseneţki, profesor chirurg, cunoscut şi ca Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeei (1877-1961).   

1. Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961)

Valentin Voino-Iaseneţki (Валентин Войно-Ясенецкий), s-a născut în localitatea Kesţ din estul Crimeei, la 14/27 aprilie 1877. În pofida originii nobile a familiei sale (ascendenţii pe linie paternă erau cunoscuţi în veacul al XVI-lea), situaţia materială era destul de modestă. Felix şi Maria Iaseneţki au avut împreună cinci copii. Felix Iaseneţki, de confesiune romano-catolică (ceilalţi membri ai familiei erau ortodocşi), a reuşit să-i transmită fiului său sobrietatea dar şi evlavia ieşită din comun[3]. Pe Valentin l-au pasionat de mic pictura şi literatura. După absolvirea Şcolii de Arte din Kiev, se gândea chiar să urmeze cursurile Academiei de Arte din Sankt Petersburg. Însă o criză religioasă, declanşată de frecventarea Lavrei Pecerska, l-a făcut să-şi reconsidere opţiunea. Se decide aşadar pentru medicină, din dorinţa de a se pune cu totul în slujba aproapelui. Chiar dacă mai practică o vreme pictura, atenţia i se îndreaptă către oamenii simpli: călugări, mujici, cerşetori, pelerini. Fapt semnificativ, primul tablou cu care participă la o expoziţie înfăţişează un cerşetor bătrân cu mâna întinsă[4]. Dragostea pentru cei nevoiaşi o deprinsese şi de la marele scriitor Lev Tolstoi, mentorul adolescenţei sale, pentru a cărui operă nutrea o atracţie pătimaşă, dar pe care îl va repudia mai târziu[5].   

Pe lângă veleităţile literar-artistice, tânărul Valentin dovedea interes pentru ştiinţele umaniste, teologie, filosofie şi istorie[6]. Astfel, înainte de a se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev, a studiat timp de un an istoria şi filosofia dreptului, economia politică şi dreptul roman. Materiile pentru care nu simţea nicio atracţie erau matematicile şi ştiinţele naturale (fizică, chimie, mineralogie)[7]. Ca medicinist, l-a preocupat studiul anatomiei corpului uman. Disecţia pe cadavre, pe care o stăpânea la perfecţie, o privea „cu un ochi de artist” (aşa cum o priveau odinioară şi pictorii renascentişti). Peste ani, va afirma ironic: „dintr-un artist ratat, am devenit artist în anatomie şi chirurgie”[8]. Totuşi, talentul de desenator îi va folosi mai târziu la realizarea planşelor cu care îşi va ilustra prelegerile de anatomie topografică… 

2. Valentin Iaseneţki în anii studenţiei

Pasiunile politice l-au ocolit, deşi a simpatizat o vreme cu partidul popular („narodnicist”) Narodnaia Volia, care, ca şi alte mişcări ale vremii, s-a dedat la numeroase asasinate politice[9]. Dat fiind că dragostea de semeni s-a dovedit mai puternică decât dorinţa de afirmare personală, la sfârşitul anilor de studiu, Valentin a cerut să fie repartizat ca medic comunal. (Spre stupefacţia colegilor şi a profesorilor, care îi prevedeau un viitor strălucit ca savant de vocaţie![10]) Totuşi, o dată cu izbucnirea războiului Ruso-Japonez, după un stagiu pregătitor la Clinica de Oftalmologie din Kiev, se încadrează voluntar în detaşamentul Crucii Roşii din Extremul Orient (Cita)[11]. Slujirea aproapelui aflat în suferinţă îl va însoţi de acum toată viaţa…

În oraşul Cita s-a căsătorit cu Ana Vasilievna, soră medicală, cu care a avut patru copii (Mihail, Elena, Alioşa, Valentin). Următorii treisprezece ani a lucrat ca medic de ţară în diferite localităţi (Ardatov, Verhni Liubaz, Fatez, Romanovka, Pereslavl Zaleski), dovedind o putere de dăruire de-a dreptul „titanică”. Miile de bolnavi pe care îi opera în fiecare an i-au adus faima printre oamenii simpli, care veneau de la zeci de kilometri pentru a fi vindecaţi de doctorul milostiv. (Se ştie că Valentin nu a cerut niciodată vreunui pacient o renumeraţie, oricât de binemeritată!) Aşa cum avea să mărturisească ulterior, în acea vreme a fost „unul dintre pionierii operaţiilor majore… pe căile biliare, stomac, pancreas, pe creier”[12]. În pofida greutăţilor materiale, îşi începe studiile doctorale la Moscova (pe tema anesteziei regionale), finalizându-le în 1916. Unul dintre profesorii prezenţi la susţinerea tezei sale se exprima astfel: „Ne-am obişnuit ca dizertaţiile de doctorat să fie scrise de obicei… cu scopul dobândirii unor funcţii mai înalte şi ca atare să nu aibă mare valoare ştiinţifică. Însă când am citit cartea dumneavoastră am rămas cu impresia că este cântecul unei păsări care nu poate să nu cânte şi am apreciat-o în chip deosebit”[13].

Anul 1917 a marcat o cotitură dramatică în viaţa doctorului: îmbolnăvirea soţiei (tuberculoză) şi izbucnirea tulburărilor revoluţionare din Rusia. În acest context, Valentin a luat decizia de a merge în Taşkent, unde a fost numit medic şef al spitalului din oraş. Acolo, războiul civil făcea încă victime: arestat ca urmare a unui denunţ, nu lipsea mult ca Valentin să fie executat. Deşi salvat ca prin miracol de intervenţia unui oficial, acest episod a contribuit la agravarea bolii soţiei, care va trece la Domnul în 1919. De copiii săi se va îngriji de acum înainte Sofia Sergheevna, o infirmieră devotată de la spitalul din Taşkent, care le va deveni pe drept cuvânt o a doua mamă[14]. 

 

Adolescent fiind, Valentin simţise chemarea preoţiei când, lecturând textul despre secerişul care îşi aşteaptă lucrătorii (Matei 9,37), şi-a simţit inima tremurând de o emoţie nemaiîntâlnită[15]. Peste câţiva ani, aflându-se în localitatea Pereslavl Zaleski şi pregătind proiectul unei lucrări de chirurgie septică, i-au răsunat în duh profeticele cuvinte: „Când această carte va fi terminată, pe ea va sta numele unui episcop”[16]. În sfârşit, după moartea soţiei, în perioada tulbure de după revoluţia bolşevică, Valentin se va implica intens în viaţa religioasă din Taşkent. Astfel, în 1921, când arhiepiscopul de Taşkent (Inochentie) a fost atacat de un „tribunal clerico-popular”, Valentin i-a luat apărarea într-un mod atât de convingător, încât, la sfârşitul întrunirii, arhiepiscopul a exclamat: „Doctore, trebuie să deveniţi preot!”[17] Primind cuvântul ca pe o chemare dumnezeiască, Valentin acceptă să fie hirotonit în februarie 1921, când Inochentie îi va încredinţa misiunea de propovăduitor: „Lucrarea dumneavoastră nu este să botezaţi ci să binevestiţi” (cf. Corinteni 1,17).  

După numirea ca preot la catedrala din Taşkent, Părintele Valentin vesteşte fără teamă cuvântul lui Dumnezeu, făcând din predică aspectul esenţial al slujirii sale[18]. În paralel, ţine prelegeri la Şcoala de Medicină şi efectuează operaţii la spitalul din oraş. Rasa şi crucea îl însoţesc peste tot, iar în sala de operaţii se află mereu o icoană a Maicii Domnului. Deşi aceste lucruri constituiau o sfidare la adresa ateismului oficial, niciodată Valentin nu a cedat presiunilor la care a fost supus de către autorităţi. Un chirurg contemporan ne-a lăsat o mărturie elocventă în acest sens: „Era perioada când ritualul său religios dinainte de operaţie se mărise. Acum în faţa icoanei era mereu aprinsă o candelă. Înaintea operaţiei nu numai că făcea semnul crucii, dar rostea şi o rugăciune scurtă şi făcea cruce de trei ori în spaţiul sălii de operaţii înainte de a lua bisturiul în mână”[19]. Pentru a sesiza însemnătatea acestor gesturi e destul să ne reamintim că, numai în 1922, fuseseră executaţi 8.099 de clerici, monahi şi monahii, Patriarhul Tihon era ţinut sub arest, iar „Biserica Vie”, proaspăt înfiinţată cu sprijin bolşevic, submina ierarhia canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse[20].  

După schisma provocată de apariţia „Bisericii Vii”, arhiepiscopul Inochentie se vede nevoit să fugă, răspunderea organizării Bisericii din Taşkent revenindu-i Părintelui Valentin. În scurtă vreme este tuns în monahism, primind numele apostolului Luca, pe care tradiţia ortodoxă îl consideră primul doctor şi iconar din istoria Bisericii… Apoi e hirotonit, în taină, arhiereu, şi numit (cu acordul Patriarhului Tihon) în locul rămas vacant. După doar două săptâmâni de slujire arhierească va fi însă arestat (9 iunie 1923). Astfel, încep cei unsprezece ani de închisori şi exiluri din viaţa sa[21].   

3. Arhiepiscopul Luca

Aflat în închisoare, Arhiepiscopul Luca definitivează prima variantă a lucrării de chirurgie septică. Pagina de titlu o semnează „Episcop Luca”. Se împlinea astfel profeţia pe care o primise ca medic de ţară în Pereslavl Zaleski. Prima „destinaţie” a exilului: Siberia (Haia, Turuhansk, Plahino). După un calvar de trei ani, în care va fi surghiunit literalmente la capătul lumii (timp de trei luni a trăit în Plahino, la 230 km depărtare de Cercul polar de nord)[22], Episcopul Luca revine în Taşkent (1926), fără ca exilul să-i fi afectat în vreun fel râvna misionară. Dimpotrivă: prin toate locurile pe unde trecea, îi îndemna pe schismaticii „Bisericii Vii” să revină la Ortodoxie!  

4. Valentin Iaseneţki în timpul detenţiei

La întoarcerea în Taşkent, catedrala fusese demolată, iar Biserica Sf. Serghie, monument istoric, era propusă spre demolare. În martie 1930, văzând că toate demersurile de a o salva eşuaseră, Episcopul Luca ia „hotărârea nestrămutată de a sluji în acea zi [ziua demolării – n. mea] ultima Liturghie, după care, atunci când aveau să se arate vrăjmaşii lui Dumnezeu, să zăvorăsc uşile bisericii, să îngrămădesc în mijloc… toate icoanele de lemn mai mari, să le stropesc cu benzină, să mă sui pe ele în mantie arhierească, să aprind benzina… şi să ard pe rug…”[23]. Dumnezeu însă nu a îngăduit un asemenea deznodământ: la scurtă vreme (23 aprilie 1930), episcopul va fi arestat şi exilat pentru încă trei ani, în al doilea exil siberian (Arhanghelsk). Anii 1933-1935 sunt plini de tribulaţii (Moscova, Crimeea, Arhanghelsk, Taşkent), singura realizare notabilă fiind apariţia, în 1934, a primei ediţii din Eseuri despre chirurgia septică, într-un tiraj de 60.000 de exemplare[24]. Lucrarea s-a dovedit providenţială pentru medicii care urmau să opereze răniţii celui de-al Doilea Război Mondial. 

În 1937 se dezlănţuie o nouă prigoană împotriva Bisericii, căreia îi va cădea victimă şi Episcopul Luca. Sub bănuiala de spionaj (!), este arestat şi anchetat în continuu, timp de treisprezece zile/nopţi (înfricoşătorul „interogatoriu pe bandă rulantă”)[25], pentru a semna o listă de acuzaţii absurde. Sleit şi torturat, într-un târziu e nevoit să „recunoască” desfăşurarea de „activităţi antirevoluţionare”[26]. Astfel, la cei şaizeci de ani ai săi, doctorul-episcop va fi trimis pentru încă trei ani în ultimul exil siberian (Murta Mare, regiunea Krasnoiarsk). La Krasnoiarsk a activat o vreme ca arhiepiscop. Reîntors la Moscova (1943), e numit arhiepiscop de Tambov şi Minciurinsk (1944). În 1946, lucrarea sa despre chirurgia septică, revizuită şi adăugită, obţine premiul Stalin clasa I[27], ceea ce îi va duce faima peste hotare. În luna mai a aceluiaşi an este învestit arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea, rang pe care îl va deţine până la sfârşitul vieţii…  

5. Reşedinţa episcopală din Simferopol (muzeu)

Activitatea Episcopului Luca în calitate de medic a fost remarcabilă. Sentinţa lui: „Pentru un chirurg nu trebuie să existe «cazuri», ci doar un om viu care suferă”[28], are valoare de principiu universal. De altfel, se ştie că doctorul nu s-a dat înapoi de la a salva de la moarte persoane importante din aparatul Puterii, câştigându-le nu o dată respectul. Astfel, atunci când i s-a întocmit un dosar pentru „activitate duşmănosă” (1943-1944), propunându-se chiar pedeapsa cu moartea, însuşi Stalin a scris pe una din file: „Pe astfel de oameni… nu putem să-i distrugem”[29]. Activitatea ştiinţifică a doctorului Luca numără peste 42 de lucrări publicate în timpul vieţii, unele de referinţă până astăzi[30]. Conferinţele sale pe teme medicale au rămas, de asemenea, în memoria colegilor şi a studenţilor pe care i-a îndrumat. 

6. Arhiepiscopul Luca la senectute

Una din lucrările care nu au putut vedea lumina tiparului decât o dată cu căderea comunismului este „Duh – Suflet – Trup”[31], pe care autorul o considera, din modestie, „un mic tratat teologic”[32], dar care, în fapt, reprezintă un minunat compendiu ştiinţific, filosofic şi teologic consacrat problemei duhului. Cu luciditatea şi pasiunea unui apologet, Episcopul Luca denunţă conflictul dintre ştiinţă şi religie, aducând dovezi interdisciplinare în favoarea vieţii duhovniceşti nepieritoare. (Un demers înrudit avea să întreprindă, la noi, doctorul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei.) Această lucrare, schiţată încă din anii ’20 şi finalizată în 1946 (la aproape 70 de ani)[33], constituie, în plus, reuşita literară a unui suflet îndrăgostit de frumos. De altfel, biblioteca arhiepiscopului ilustra din plin interesul acestuia pentru domenii dintre cele mai diverse: teologie, fizică, biologie, literatură, astronomie, politică[34]…  

7. Arhiepiscopul Luca la masa de lucru

În ce priveşte activitatea de ierarh, Episcopul Luca a excelat în calitate de predicator şi misionar, dar şi de organizator al vieţii bisericeşti. Problemele cele mai stringente cu care s-a confruntat erau lipsa locaşurilor de cult (profanate sau demolate) şi nedestoinicia preoţilor. Pe aceştia din urmă îi mustra cu cuvintele: „Blestemat [să fie] tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă!” (Ieremia 48,10)[35]. În legătură cu Patriarhul Alexei, constrâns uneori să ia decizii nefaste pentru Biserică, remarca amar: „Patriarhul nu trebuie judecat, ci compătimit”[36]. Resemnat şi îndurerat, cu un an înaintea morţii avea să noteze: „Este un martiriu [pentru mine] să conduc treburile Bisericii”[37]. Râvna Episcopului Luca pentru Ortodoxie transpare însă cel mai mult din predicile sale. Cele 750 de cuvântări duhovniceşti redactate în timpul vieţii[38], se disting, după cum observa un ierarh, prin „simplitate, sinceritate, tonul direct şi originalitate”[39]. Pentru calităţile sale oratorice, a fost ales membru de onoare al Academiei Teologice din Moscova[40]. 

8. Portretul Arhiepiscopului Luca

Ultimii ani din viaţa Episcopului Luca au fost marcaţi de pierderea totală a vederii, pe care însă a primit-o fără cârtire: „Îmi îndur orbirea cu seninătate şi cu deplină încredinţare în voia lui Dumnezeu”[41]. Ajuns la venerabila vârstă de 80 de ani, îşi dictează memoriile, în care schiţează traseul sinuos al unei biografii titanice. Sunt pagini de limpezime şi profunzime ale unui spirit plin de compasiune, înţelegere şi detaşare faţă de întâmplările crunte ale destinului ce i-a fost hărăzit. 

9. Păstorul cel bun în mijlocul turmei sale

Cu puţin înainte de moarte, neliniştit din cauza presiunii continue exercitate de autorităţi asupra Bisericii, se întreba cu tristeţe: „Vă vor lăsa oare să-mi cântaţi Sfinte Dumnezeule?”[42] Este ultimul cuvânt pe care l-a reţinut posteritatea de la Episcopul Luca. În ziua de 11 iunie 1961, când Biserica sărbătorea Duminica Tuturor Sfinţilor Ruşi, sufletul mult încercat al episcopului-doctor se ridica spre Ceruri. Două zile mai târziu (13 iunie 1061), întregul cler din Crimeea, alături de o mulţime covârşitoare de oameni, îşi luau rămas-bun de la dânsul, în pofida măsurilor drastice anunţate de autorităţi. Procesiunea a durat mai bine de trei ore, iar ultimul drum i-a fost presărat cu trandafiri: „A fost o procesiune minunată. Lume multă. Drumurile erau pline. Circulaţia automobilelor era peste tot întreruptă. (…) Oamenii urcaseră la balcoane, pe terasele caselor. A fost ceva care nu s-a mai întâmplat dar nici nu se va mai întâmpla în viitor. O asemenea înmormântare era dovada unei înalte cinstiri”[43]. 

10. Imagine din ziua înmormântării Arhiepiscopului Luca

Recunoaşterea sfinţeniei sale avea să vină în 1995-1996, când Biserica Ortodoxă Ucraineană, respectiv Patriarhia Rusă, au fixat prăznuirea Sfântului Arhiepiscop Luca la data de 11 iunie. Pe 20 martie 1996 i-au fost strămutate moaştele în catedrala Sfintei Treimi din Simferopol[44], actul propriu-zis al canonizării fiind datat 25 mai 1996[45]. Când i-au fost aflate moaştele, preoţii slujitori au descoperit inima episcopului intactă, acest lucru confirmând parcă imensa ei putere de iubire[46]. Cu adevărat, o asemenea inimă nu putea putrezi niciodată… 

11. Martie 1996: moaştele Arhiepiscopului Luca ajung la catedrala din Simferopol

Sfântul Luca este venerat astăzi în Ucraina şi Rusia, dar şi în ţări ca Grecia sau România. Astfel, la 13 martie 2010, în Capela Ortodoxă de lângă Spitalul Parhon (Aleea Aviatorilor nr. 34-36) din Bucureşti, prin strădaniile părintelui Gheorghe Oprea, o mică parte din moaştele Sfântului Luca au fost aduse spre închinare. În jurul lor s-a înfiripat relativ repede un focar de evlavie. De la privegherea din noaptea de 10-11 iunie 2010, participanţii au rămas cu amintiri de neşters. Publicistul basarabean Vladimir Bulat, mărturisea: „M-a învrednicit bunul Dumnezeu să trăiesc una din cele mai frumoase nopţi din viaţă, şi sunt convins că Sfîntul Luca a fost cu noi atunci. L-am simţit mai mulţi! Slujba a fost lungă de tot, cred că a durat vreo 8 ore, dar nu am simţit oboseala. O putere de sus ţinea lumea împreună, într-o rugăciune comună, fierbinte, intensă. Atmosfera era de nedescris!”[47]  

12. Icoana Sfântului Luca al Crimeei

Arhiepiscopul Luca al Crimeei a fost un om care şi-a răscumpărat veacul. Exilul, închisorile, marginalizarea, n-au reuşit să-l înstrăineze de misiunea de doctor sufletesc şi trupesc, pentru care a fost înzestrat ca nimeni altul. L-am putea asemăna cu „titani” ai Ortodoxiei precum Nicolae Velimirovici, Ioan Maximovici, Sofronie Saharov sau, de la noi, Arsenie Boca. Toţi aceştia au demonstrat că, într-o Europă dispusă să renunţe la „insuportabila povară” a moştenirii creştine, sfinţenia de geniu e singura replică la constatarea întunecată a lui Nietzsche („Dumnezeu a murit!”).  

NOTA  am aflat nu de multa vreme despre acest mare sfant care a a trait in epoca neagra a bolsevismului cand oameni de mare valoare dispareau peste noapte ca sa nu mai fie vazuti vreodata . Curajul lui imprimat in el de credinta nestramutata in Dumnezeu i-a dat forte de-a dreptul miraculoase prin care a invins fortele intunericului  . Mult bine a facut acest om sfant in toata vremea vietii lui aici pe pamant  luandu-si asupra sa riscuri peste riscuri, la tot pasul. Dumnezeu l-a intarit si el a izbandit , acum  ne ajuta de acolo de unde se afla , sa ne rugam lui sa mijloceasca la bunul Dumnezeu pentru cei care ne dovedim mult mai slabi ca el in credinta!

 

Duhovnic si ucenic var Latime=180 ; var Culoare="#00688B" Joi, 5 mai
SFINTII  ZILEI
• Sf. Mare Mucenita Irina
• Sf. Mc. Neofit, Gaie si Gaian
• Pomenirea tîrnosirii Bisericii Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu Click pe sfinti pentru Sinaxarul zilei !

Ce este duhovnicul si cine poate sã fie duhovnic?

Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legãrii si dezlegãrii pãcatelor dupã Sfânta Sa Înviere, chiar în ziua Învierii Sale, zicând cãtre ucenicii sãi: "Luati Duh Sfânt! Cãrora veti ierta pãcatele, vor fi iertate, si cãrora le veti tine, vor fi tinute" (In. 20, 22-23). Prin aceasta a împlinit Domnul Hristos o fãgãduintã pe care a dat-o mai întâi Sfântului Apostol Petru, când i-a zis: "Si-ti voi da cheile împãrãtiei cerurilor, si oricâte vei lega pe pãmânt vor fi legate si în cer si oricâte vei dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 16, 19). Apoi, tot în Sfânta Evanghelie de la Matei avem o fãgãduintã datã de Domnul Hristos ucenicilor Sãi, când le-a zis la fel: "Oricâte veti lega pe pãmânt vor fi legate si în cer si oricâte veti dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 18, 18), iar fãgãduinta aceasta a împlinit-o în ziua Învierii Sale. Deci, în lumea aceasta existã oameni pe care Domnul Hristos i-a rânduit sã fie iertãtori de pãcate. Pentru a primi cineva iertarea pãcatelor trebuie sã meargã la oamenii lui Dumnezeu, hotãrâti pentru iertarea pãcatelor. Iar ca sã poatã primi iertarea pãcatelor, în conditiile în care merg la duhovnic, trebuie sã-si mãrturiseascã pãcatele, sã se mãrturiseascã în primul rând pe ei însisi ca pãcãtosi, sã-si recunoascã partea de vinã, în aceasta fãcând o dovadã cã recunosc cã au gresit înaintea lui Dumnezeu si cã sunt vinovati înaintea lui Dumnezeu si cã doresc sã fie iertati de pãcatele pe care le-au fãcut. Preotul care primeste mãrturisiri de pãcate si care are puterea iertãrii pãcatelor se numeste preot duhovnic; se numeste duhovnic, spre deosebire de preotul care nu este duhovnic si care n-are aceastã calitate de a asculta spovedanii si de a da iertare de pãcate. Duhovnicia nu se dã o datã cu hirotonia, ci se dã printr-o rânduialã numitã hirotesia de duhovnic. Preotul primeste puterea iertãrii pãcatelor si primeste calitatea de ascultãtor de mãrturisiri. Acesta este duhovnicul din punctul de vedere al dreptului bisericesc si din punctul de vedere al situatiei lui fatã de cei care nu au aceastã situatie, chiar preoti fiind.

Ce înseamnã sã fii ucenic?

Sã fii ucenic înseamnã sã te lasi îndrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: sã te pleci cu mintea, sã nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumeazã. Sã faci ceea ce a zis Domnul Hristos: sã mergi pe urmele Lui, sã-l urmezi pe cel care te îndrumeazã. Sfântul Apostol Petru, de pildã, la Pescuirea Minunatã, a zis cãtre Domnul Hristos: „Toatã noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tãu arunc mreaja în mare si pentru cã zici Tu" (Lc. 5, 5). Asta înseamnã sã fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru cã s-a plecat cu mintea. Pãrintele Arsenie Boca zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu, în loc sã se supunã fãrã discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Tainã, când a zis: "Doamne, Tu sã-mi speli mie picioarele?" Si a auzit de la Domnul Hristos: "Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege" (In. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: „Dacã nu te voi spãla, nu ai parte cu Mine" (In. 13, 8). De unde întelegem cã ucenicia este plecare de minte. Dacã nu te pleci cu mintea, dacã stii tu mai bine, dacã ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fatã de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouã.
 

Arhimandritul
Teofil Pãrãian

Televizorul - o cetate a Sodomei

 "Fericit barbatul a carui nadejde este Numele Domnului si n-a privit la desertaciuni si la nebunii mincinoase". (Ps. 39, 6)

Mass-media este o putere. Dintre mijloacele ei, cel mai mare impact il are televizorul.  Ca aparat, televizorul este o inventie a mintii omenesti, in sine nu nociva, folosirea lui insa in ultimii unsprezece ani la noi si ultimii treizeci de ani in Occident l-a transformat pentru suflet in cea mai distructiva arma din lume.

Televizorul nu are functia de divertisment, informatie, cultura, etc., ci de a forma un om nou, spalat de tot ce e bun. El are o lucrare religioasa, o influenta spirituala. El a reusit ceea ce nu s-a mai realizat de la Turnul Babel: sa uneasca toata omenirea in ceea ce nu este Dumnezeu. Atunci (la Turnul Babel), ca sa-i opreasca de la rau, Dumnezeu a impartit limbile, iar astazi prin televizor, de la un capat al pamantului la celalalt, o singura limba huleste tot ceea ce este sfant.

Televizorul desfiinteaza pentru totdeauna pe Dumnezeu din sufletul omului si Il inlocuieste cu toate pornirile dracesti. Televizorul nu introduce in om o singura patima, ci toate patimile mari - sodomia, curvia, iubirea de aur, setea de sange, hula impotriva Duhului Sfant, egoismul, setea de putere si de slava desarta, si pe cele mici (care de fapt nu sunt mici): lenea, judecata aproapelui, superficialitatea, curiozitatea nefolositoare. Telenovelele sunt specializate in amplificarea acestei ultime patimi.

Televizorul nu inghite indivizi, ci popoare intregi. Nu e mai pacatos un televizor decat un bordel, dar are putere mai mare decat acesta, pentru ca in fiecare casa introduce un bordel in care intra cu usurinta toti (parinti si copii), la orice ora.

Omul intra in contact cu lumea prin cinci simturi: vaz, auz, miros, gust, pipait. Dintre aceste simturi, vederea este cea prin care intra cele mai multe informatii. Personalitatea omului este dependenta de ceea ce primeste prin acest simt. Acesta este motivul pentru care nu ne ocupam de radio, care nu are puterea de impact a televizorului. Radioul se adreseaza auzului. Televizorul se adreseaza vazului in primul rand, dar si auzului. Este mai periculos decat ziarele. Acestea se adreseaza vazului, dar imaginile sunt nemiscatoare - par moarte. Imaginile de la televizor sunt vii, se misca; de aici vine puterea lor.

Omul nu isi da seama ca nu priveste imaginile de la televizor la rece, ci acestea intra in viata lui interioara, pe care o influenteaza, o modeleaza (spune-mi cu cine te-nsotesti, ca sa-ti spun cine esti!). In timp, se produce o simbioza intre om si televizor, o intovarasire, in care insa primul este factor pasiv. Omul este un material care se lasa,  fara sa-si dea seama, prelucrat in duhul tovarasului si stapanului sau. De aceea televizorul devine de fapt adevaratul Dumnezeu al omului, caruia i se inchina, ii slujeste, pe care il asculta, chiar daca este botezat in numele Sfintei Treimi. Dumnezeul adevarat este Cel cu care ai o legatura constienta. Cei carora li se pare ca exagerez, sa faca o comparatie intre timpul pe care il petrec in fata micului ecran si timpul pe care il petrec in fata icoanei, in rugaciune.

Este televizorul vinovat de toate relele din lume? Oare el le-a adus? Nu. Dar el amplifica la maxim raul in lume, il rafineaza, il generalizeaza, ii da o putere nemaivazuta pana astazi. Raul exista si fara televizor, dar nu avea forta si intinderea de astazi.

"Sunt oare numai rele la televizor?"

Sunt si bune, dar amestecate cu cele rele, deci nu mai sunt bune. Unde raul e amestecat cu binele, nu e locul lui Dumnezeu, ci al diavolului. Adam, cand a mancat din pom, a cunoscut si binele si raul, dar a ajuns rob numai al raului. Un doctor ginecolog care face chiuretaje nu va scapa de osanda lui Dumnezeu pentru ca a ajutat pe unele femei sa nasca. Cand pe aceeasi conducta (ecranul televizorului) curge apa de izvor curata si mizeria dintr-un grajd de vite, cel care se adapa de acolo ce gust va simti: al apei sau al baligarului? Comparatia intre televizor si aceasta conducta pare dura, dar in privinta filmelor pornografice si semipornografice este cea mai elocventa si exprima realitatea.

 Omule, care te uiti la televizor, trebuie sa stii ca ceea ce vezi acolo inghiti, si incet, incet, vei ajunge sa fii si tu ceea ce inghiti!

Daca intr-o revista de patru pagini toate sunt umplute de articole crestine, iar jos pe ultima pagina se da un numar de telefon al unei linii erotice, revista aceasta este anticrestina ("Nu puteti sluji Lui Dumnezeu si lui mamona" Matei 6, 24).

"La televizor sunt si lucruri bune, noi le alegem de cele rele". Ca sa alegi, trebuie un criteriu, in functie de care sa te orientezi in privinta binelui si raului. Adultii (peste 40 de ani), care n-au crescut cu mizeriile de la televizor, s-ar putea sa aiba un criteriu in bunul lor simt. Dar daca nu sunt bine ancorati intr-o viata religioasa, vor fi si ei foarte ingaduitori in privinta raului. Ce criteriu are insa generatia tanara (sub 30 de ani), care din copilarie s-a hranit cu filme erotice si de groaza? Personalitatea adolescentului se va forma pe aceasta temelie spurcata si subreda. Raul si binele sunt amestecate in capul lui. El nu va apuca niciodata varsta discernerii binelui de rau, pentru ca n-a trait niciodata numai in bine. In lumea fizica, pentru a vedea un obiect mai bine, trebuie sa te apropii de el. In lumea spirituala, aceasta lege este valabila numai in cazul virtutilor. In ceea ce priveste pacatul, nu-l poti vedea decat daca te distantezi de el. Acesta este motivul pentru care sfintii isi plang pacatele si se marturisesc ca fiind pacatosi, iar homosexualii fac parada si cer drepturi.

Televizorul nu este un singur drac, ci iadul intreg. Cand a aparut televizorul, marele stat major al iadului a primit cea mai placuta surpriza din istorie. Nu se astepta sa-i procure insusi omul masina cea mai capabila sa-i rezolve toate intentiile.

Televizorul e periculos nu pentru ca ne arata rele, ci pentru ca ne invata sa facem rele.

Dintre toate relele televizorului, doua sunt cele mai mari:

- desfranarea

- calomnierea si distrugerea psihologica a oricarei persoane, idei, intentii sau institutii.

 Cum intra prin micul ecran desfranarea in om?

Orice imagine care apare pe retina este transmisa sufletului. Cele trei puteri ale sufletului (ratiune, sentiment, vointa) sunt toate colorate potrivit imaginii primite. Imaginea sexi determina ratiunea sa treaca incet prin etapele urmatoare: la inceput respinge ceea ce a vazut, apoi accepta imaginea, si la urma o aproba - bariera ratiunii a fost doborata.

Simtirea mai intai se scarbeste de mizeria de acolo, apoi este indiferenta, iar la urma doreste sa faca ce a vazut.

Vointa, nemaifiind condusa de ratiune si intarita de afectivitate, trece si ea de la impotrivire la cautarea desfranarii. Aceasta trecere se face in timp, daca omul vede mai multe filme si secvente cu tenta pornografica. Biruinta pornografiei asupra psihicului este la nivel constient si subconstient. In subsolurile fiintei, in subconstient, videoteca pornografica produce miscari care se ridica in constient si-l determina pe om sa faca unele lucruri cu o putere despre care nu stie de unde este si careia nu i se poate impotrivi. De exemplu, un tanar care inainte, cand trecea pe langa o taraba cu carti, cauta romanele lui Sadoveanu sau poeziile lui Eminescu, astazi cauta manualele chinezesti de initiere sexuala. Privirea unei femei care inainte nu-l tulbura astazi trezeste in el dorinte josnice. Privirea este schimbata de acumularea pornografica din subconstient. Personalitatea intreaga este pecetluita cu "numarul fiarei" (Apoc. 13, 8).

Imaginatia este terenul in care influenta televizorului  se vede cel mai bine. Filmele lucreaza aici in doua moduri: unii tineri, vazand de ce anume sunt capabili eroii lor, capata complexe de inferioritate fata de sexul opus, se vad urati, incapabili de vitejii prea mari in domeniu, devin necomunicativi, inchisi in ei insisi, tristi, si recurg la manifestari sexuale (onanie si altele inrudite cu ea), in care n-au nevoie de partener. Altii (bine indoctrinati de filme) devin obsedati de desfranare, incapabili de cenzura si cu manifestari sexuale care depasesc in rafinament Sodoma si Gomora. Unii ca acestia, daca se casatoresc, vor spurca patul conjugal si vor aduce pe lume copii cu mari probleme psiho-fizice. Casatoriile in care se fac pacatele sodomice nu rezista in timp. Daca acestea ar fi cazuri izolate, n-ar fi raul asa de mare. Din pacate, s-au extins aceste perversiuni pe care Dumnezeu le-a pedepsit in Sodoma si Gomora cu foc si smoala. Cine le-a extins? - televizorul, educatorul poporului nostru.

Iata ca, treptat, imaginea de la televizor devine viata. Treptat, imaginarul a transformat realul. Ceea ce am prezentat schematic mai inainte (modul in care omul este invadat de pornografie) este stiut cu mult mai bine de regizorii acestor filme. Dovada faptului ca stiu este insusi rezultatul obtinut. Deci care este scopul acestor filme? Sa faca din fiecare cetatean al imparatiei lui Dumnezeu (crestinii botezati) un locuitor al Sodomei (aceasta este pecetea fiarei apocaliptice).

De ce in primul rand desfranare si nu alte pacate?

Nimic nu-l desfigureaza pe om sufleteste atat de mult ca desfranarea, nimic nu-l distruge mai repede si ireversibil, nimic nu-L scarbeste pe Dumnezeu la un om mai mult decat pacatul acesta. Au avut nevoie oamenii, atatea mii de ani de cand e omenirea, de televizor pentru a se inmulti? Nu. Dar scopul prezentei in fiecare film a acestor imagini este unul contrar: distrugerea omenirii. Se stie ca desfranarea reduce natalitatea. In bordeluri, unde este cea mai intensa activitate procreatoare, nu se naste nici un copil. Mama si amanta sunt doua posturi ale femeii care se exclud.

Iata un exemplu spre a arata cum rafineaza televizorul pacatul curviei: in urma cu cateva zeci de ani, in filmele de dragoste, romantice, erau reprezentati tineri care-si marturiseau sentimentele, dar in privinta manifestarilor fizice totul se reducea la o privire calda sau o imbratisare nevinovata. Au aparut apoi saruturile din ce in ce mai lungi, mai apetisante si mai dese. Incet, incet, au aparut femeile semiimbracate, dezbracate si scenele erotice din ce in ce mai "curajoase" si mai variate. Astazi exista o adevarata arta si industrie a pornografiei (foarte banoasa). Raul nu s-a oprit aici. A aparut dupa 1989 la noi in tara cuvantul "homosexual". Prima reactie a fost de scarba. La televizor au aparut intai aluzii ironice (lumea radea pe seama lor, dar cenzura constiintei a fost doborata), apoi filme cu personaje centrale homosexuali, spectacole vesele si interviuri. Mesajul lor este ca si ei sunt oameni ca si noi, obisnuiti, ba chiar cu unele calitati deosebite, iar pornirile lor sexuale nu sunt nici pacate, nici manifestari patologice, ci alternative "cumsecade" la manifestarile heterosexuale. A fost atins aici un alt prag al raului.

Trebuie stiut: daca toti oamenii de pe pamant ar savarsi acest pacat, el ar ramane la fel de grav - pacat strigator la cer (Levitic 18, 2; 20, 13). Daca toti oamenii dintr-un oras savarsesc pacatul acesta, el este la fel de grav ca si cum l­ar savarsi numai unul. Dar multimea nu judeca in felul acesta, ea crede ca ceea ce fac cei mai multi este bine (spiritul de turma). Inaintarea in rau continua, desi a ajuns deja foarte departe. Au inceput sa apara (deocamdata sporadic) secvente, aluzii la pacatul desfranarii cu animale.

Nimeni nu poate sa ajunga un mare pacatos doar intr-o zi. Diavolul stie lucrul acesta si actioneaza in consecinta: darama treptat toate puterile bune ale sufletului si ridica pe locul lor templul sau. "Imparatia lui Dumenzeu este inlauntrul vostru", spune Mantuitorul. Tot acolo vrea si cel rau sa isi zideasca imparatia sa.

Legislatia, cata vreme a ramas supusa legilor divine, a fost categorica in privinta acestui pacat: pedeapsa cu moartea in Vechiul Testament; ulterior  a fost pedeapsa cu inchisoarea. Acum practica homosexuala nu este pedepsita de lege. Raul nu se opreste aici, pentru ca mai sunt bariere care trebuie sa cada. Homosexualii vor sa infieze copii (va dati seama la ce este supus un copil care are parinti doi barbati), vor sa se casatoreasca in biserica, vor sa fie hirotoniti preoti, vor legiferarea pedofiliei. Sunt o minoritate care cere drepturile ce-i permit sa ajunga majoritate, ca sa poata atunci sa impuna legi. In Sodoma si Gomora, Dumnezeu a coborat foc din cer pentru ca locuitorii cetatilor (cetati bogate) nu numai ca faceau acest pacat, ci ii fortau pe toti cei ce veneau acolo sa savarseasca si ei raul.

 Cum se distruge o persoana nevinovata prin televizor:

Emisiunile calomniatoare, mincinoase, nu pot fi verificate de publicul larg. Aceste emisiuni, insa, creeaza atitudini ostile fata de persoana vizata. Chiar daca dupa zece emisiuni mincinoase apare o emisiune care restabileste adevarul, samanta raului a fost aruncata. Omul, inconjurat de neincredere, suspiciune si dusmanie din partea celorlalti, incepe sa-si piarda echilibrul launtric chiar daca este nevinovat.  Minciunile spuse despre el, acuzatiile de care nu se poate apara si sentimentul neputintei il darama launtric. Nu numai oameni, dar si idei si institutii pot fi distruse prin aceasta metoda. Iata ce forta au la indemana cei care conduc televiziunea in Romania si in lume.

Cine amendeaza un ziar sau un post  de televiziune pentru calomnierea unei persoane? Cine da certificat de corectitudine oamenilor care lucreaza in mass­media?

 Desenele animate - nevinovate numai in aparenta, au caracter hipnotic, inrobesc sufletul copilului. Creeaza viciul privirii la televizor. Copiii sub 12 ani se uita la desene animate, intre 12-14 ani la filmele pentru copii, intre 14-16 ani la filme de actiune, de razboi, dupa 16 ani (perioada pubertatii) la filme pornografice si filme de groaza. In afara de aceasta, desenele animate de astazi umbla la conceptia copilului despre Dumnezeu si lume. In unele desene animate, eroul principal "Demonica" este un personaj pus pe pozne si, chiar daca are cornite, este simpatic. Potrivit invataturii crestine insa, demonul, chiar mic daca este, (demonica) nu slujeste binelui.

Robotii cu ochi rosii si aripi (dracii moderni), care se razboiesc intre ei si ucid, inoculeaza copiilor setea de violenta. Imaginile desenelor animate care se misca cu repeziciune zapacesc mintea copilului, il fac si pe el sa fie sucit, sa n­aiba astampar, ii iau pofta de invatatura. Violenta desenelor animate trece in realitate. In Rusia sunt astazi 100 000 de copii asociati in grupari ucigase1 . La noi in Romania, crimele ingrozitoare savarsite de unii copii i-au determinat pe responsabilii de la televiziune sa insemneze prin buline filmele nocive pentru copii.

 Iata trei exemple care arata cum trece imaginea micului ecran in realitate.

1. In urma cu cativa ani a aparut la noi in tara o caseta video intitulata "Sirenele - satanismul in muzica rock". Autorul acestei casete, grec de origine, fost cantaret rock, marturiseste ca filozofia de viata si-a format-o pe cand era copil, din filmele stiintifico-fantastice, care l-au fascinat. Din aceste filme ("Razboiul stelelor" si altele) a tras concluzia ca universul este condus de doua forte impersonale, a binelui si a raului, care se afla intr-un neincetat conflict, iar valorile supreme sunt puterea, orgoliul si gloria. Autorul acestei casete video face parte dintre putinii inselati care s-au intors la adevar. Cati tineri insa, care in copilarie s-au "hranit" cu "Razboiul stelelor", n-au murit fara sa stie ca Dumnezeu este Unul singur si pretuieste mai mult iubirea decat ura, smerenia decat mandria, iertarea decat razbunarea?

2. Filmele stiintifico-fantastice au raspandit in omenire o noua credinta: existenta extraterestrilor. Astazi nimeni  nu se mai indoieste de existenta lor. Un ieromonah rus din America, Serafim Rose, arata in cartea "Ortodoxia si religia viitorului" ca aparitiile  extraterestre sunt de fapt experiente mediumistice de natura demonica. Un fel de sedinte de spiritism in care pamantenii intra in contact cu duhurile rautatii, pentru care nu este nici o greutate sa ia chipul "cetatenilor" altor civilizatii.

3. Exista astazi in lume aproximativ 1500 de "vampiri" (cei mai multi in America) - oameni ce dorm in cosciuge, beau sange, etc. Toti acesti "vampiri" sunt copiii care odinioara au vizionat filmele de groaza cu astfel de personaje. Inchipuirea lor a fost atat de marcata, incat a influentat imaginea asupra realitatii propriei lor persoane. In loc sa se considere oameni si sa traiasca normal, au ajuns sa vietuiasca efectiv ca vampiri.

 Vrajitoarele,  condamnate in toate paginile Sfintei Scripturi, astazi isi demonstreaza abilitatile pe micul ecran, dau interviuri, isi fac reclama si isi dau adresele. In zilele noastre, oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, ci de vraji, nu mai cer ajutorul Lui, ci vrajitoarelor, iar astrologia este nelipsita din programele TV sub forma citirii zodiilor. Iata ce spune in aceasta privinta Sfanta Scriptura: "Barbatul sau femeia, de vor chema mortii sau de vor vraji, sa moara neaparat: cu pietre sa fie ucisi, ca sangele lor este asupra lor" (Levitic 20, 27). "Iar partea celor necredinciosi…  si fermecatori… este in iezerul care arde, cu foc si cu pucioasa" (Apocalipsa 20, 27).

 Jocurile de noroc n-ar putea imbogati atat de repede pe unii, putini, dar vicleni, pe seama altora, multi, dar creduli, daca n-ar fi fost televizorul. Naivul telespectator, vazand premiile hiperconsistente vanturate pe micul ecran, se si vede castigatorul unuia dintre ele. El nu stie ca adevaratii castigatori sunt cei ce organizeaza jocurile. Putinii premiati culeg firmiturile, iar cei multi raman cu iluziile.

 Invazia publicitatii

In vinderea unui produs pe piata, un rol important il are reclama. Cand un film serial are succes la public, produsele carora li se face reclama in timpul lui sunt mai bine vandute, asa incat omul care iubeste un film serial "inghite" fara sa vrea pe langa acesta si produsul caruia i se face reclama. Ce este rau in aceasta? Raul este ca televizorul devine, dintr-un mijloc de divertisment, stapanul intregii noastre vieti, care ne porunceste cum sa ne imbracam, ce sa mancam, cum sa vorbim, cum sa gandim (Pro TV-ul te hraneste, Pro TV-ul te imbraca, Pro TV-ul te insoara, Pro TV­ul te ingroapa).

O firma americana care comercializa cafea si-a sporit cu mult vanzarile in urma aparitiei la televiziune a unui serial a carui actiune se invartea in jurul unei cesti de cafea. Personajele principale ale acestui serial, un tanar si o tanara, au o pasiune comuna: marca de cafea comercializata de acea firma americana. Pe masura ce americanii indrageau personajele acestui film, crestea si apetitul pentru cafeaua cu pricina.

Este uimitoare rabdarea prosteasca de care dau dovada unii oameni care, pe langa un film de 45 de minute, inghit 15 minute de publicitate.

Americanizarea

Majoritatea covarsitoare a filmelor fiind americane, raspandesc stilul de viata american, strain felului nostru de a fi. Prin aceste filme se face de fapt o co-lonizare de la distanta, o asimilare, o inghitire a unui intreg popor. Chiar daca cea mai mare parte a americanilor sunt crestini neoprotestanti, trebuie spus  ca aceste filme n-au in ele nici un fel de nuanta crestina. Sunt pur si simplu pagane si anticrestine.

 Stirile, care ar trebui sa fie emisiuni mai serioase, s-au pervertit si ele. Violentele, uciderile intre rude, morti terifiante umplu astazi spatiul lor. Ce fel de informatie poate fi aceasta ca in cutare sat un om beat a venit acasa, a luat toporul si l-a omorat pe tatal sau, sau altele de acest gen? Aceste stiri sunt de fapt barfe de cea mai proasta calitate, care inainte se faceau pe la sate de babe inculte, iar astazi se transmit la ore de maxima audienta de oameni scoliti. Pe de alta parte, zvonurile ("in ziua cutare va fi un cutremur devastator", "iarna aceasta va fi polara" etc.) terorizeaza, streseaza pe bietii oameni care doresc sa afle ultimele noutati. Televizorul este un puternic factor de stres.

 Ne cultivam prin televizor? Nimeni nu ajunge om de cultura pier-zand timpul in fata micului ecran, ci lecturand carti, tocindu-si coatele. Televizorul cauta cu insucces sa i se substituie actului de cultura; s-a observat ca dispare interesul pentru carte la copiii ce-si petrec timpul in fata televizorului.

Cronofagia

Chiar emisiunile aparent nevinovate (meciurile de fotbal, intrecerile sportive) au un aspect negativ: pierderea timpului. Fiecare clipa a vietii omului are o valoare infinita. In timp, omul castiga sau pierde vesnicia.

 "Copiii mei  nu se uita la prostii" Asa zic parintii care nu stiu ce programe vizioneaza copiii in absenta lor, sau chiar in prezenta lor atunci cand dorm. Unii copii si adolescenti tin telecomanda in mana si filmul erotic se transforma intr­o secunda, printr-o simpla apasare de buton, intr-un nevinovat film de razboi.

 Cantecele

Majoritatea sunt indecente, spurcate, arunca in aer bunul simt, pudoarea, prin mesaje pornografice si refrenuri ce se lipesc de mintea tanarului. Sunt posturi de radio si televiziune care de dimineata pana noaptea nu sunt ocupate decat de muzica, prin care demonizeaza mintea, mai ales a tinerilor (viitori adulti). Ca si filmele, si cantecele, fiind in cea mai mare parte americane, produc o americanizare a poporului roman si a lumii intregi. Tinerii si tinerele de pe strada arata prin hainele lor cum sunt echipate starurile muzicii de astazi.

Cele spuse in aceste randuri vor parea unora exagerate, unilaterale sau chiar absurde, dar raul care vine prin micul ecran este mult mai mare si mai greu de evaluat. Fiind spiritual, nu se vede nici cu luneta, nici cu microscopul si nici nu poate fi cantarit.

Care este pozitia crestina fata de televizor?

Crestinul care-si traieste cu seriozitate fagaduintele botezului ("Ma lepad de satana, si de toti slujitorii lui, si de toate lucrurile lui, si de toata trufia lui si ma impreunez cu Hristos") va elimina cu desavarsire din casa lui si din viata lui acest lucru necrestinesc (televizorul). Mai ales acolo unde sunt si copii, nu exista alta solutie.

Asa cum spune un  parinte de la Manastirea Frasinei, Psaltirea si Ceaslovul sunt televizorul crestinului. Cei care vor "divertisment" duhovnicesc sa deschida zilnic Ceaslovul pe "programele": "Rugaciuni de seara", "Rugaciuni de dimineata",  "Paraclisul Maicii Domnului", "Acatistul Maicii Domnului". Cei care nu sunt multumiti cu aceste "emisiuni" sa deschida Psaltirea intre orele 0-3 noaptea. Vor cunoaste "senzatii tari" duhovnicesti si vor prinde cu siguranta trairi ceresti.

Pr. Toma STOICA

Nota:

1. Parintele Alexandru, Copilul in lumea televizorului si computerelor, Schitul romanesc Lacu, Sfantul Munte Athos. 1999.
2. Reproducere din “VESTITORUL ORTODOXIEI”, oficiosul Patriarhiei Romane, http://www.patriarhia.ro/bor/vest285.htm

+ Monahul Nicolae Steinhardt

Slăvirea lui Dumnezeu în felurite chipuri

Încerc, în cele ce urmează să precizez chipul în care oamenii Îl pot slăvi pe Domnul nostru Hristos. Dumnezeu fiind infinit, întru totul firesc este să se arate fără de capăt şi numărul drumeagurilor pe care Îi vădim dragostea, încrederea şi devotamentul nostru. Aşa stând lucrurile, de la sine înţeles e că modalităţile înşirate mai jos nu au câtuşi de puţin caracter limitativ, ci strict exemplificator.

·       Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârşind cele menţionate de el însuşi în textul referitor la înfricoşătoarea Judecată de Apoi (Mat. XXV, 35-36): dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaţilor, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe cei bolnavi.

• Tot astfel crezând neîndoielnic, proclamând că, precum a şi spus, El este calea, adevărul şi viaţa;
• postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrângându-ne;
• dar şi iertând pe greşiţii noştri, alungând de la noi ţinerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (şi nu numai iubindu-l, ci şi îngăduindu-i a fi aşa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă, în caz contrar contestându-i orice drept, până şi acela de a trăi), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrăjmaşii;
• dovedindu-ne blânzi şi smeriţi cu inima, făcători de pace, nearţăgoşi, neînfumuraţi, păstrători de cuget curat, aplicând şi chiar depăşind (după cuvântul Domnului: Mat., V, 20 şi urm.) cele zece porunci, împăcându-ne cu pârâşii noştri;
• făptuind binele in taina, mâhnindu-ne doar pe foarte scurta vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta şi a ne domoli, neîngrijorându-ne cu exces de cele ale lumii şi ale trupului, făcându-ne muţi şi surzi când suntem zădărâţi, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra şi dojeni când simţim ca avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă dar meritorie virtute);
• netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte (Apoc. XXI, 8), ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăţie, de ostăşie;
• adăpostind pe călători, neurmând exemplul celor din Betleem care n-au găsit un locşor pentru Maica Domnului şi au lăsat ca boii să-i încălzească (pe ea şi pe Noul Născut) cu suflarea lor blândă şi prietenească, ajutând pe cei slabi – Scriptura de obicei îi aşează sub genericul: văduve şi orfani –, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu făţarnică nepărtinire şi vicleană înţelepciune) semne şi minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
• nefiind formalişti, bucheri şi pierduţi în mărunţişuri, nepunând litera deasupra legii, nescandalizându-ne că Domnul vindecă pe bolnavi în zi de sâmbătă, cunoscând că Iisus e Domn şi al sâmbetei;
• ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg şi tolerant, izbutind a ieşi din noi înşine, a ne lepăda de noi înşine, a ne vedea, judeca şi aprecia din afară, aşa cum ne-ar surprinde (fotografia) privirea rece şi neprevenită a unui terţ;
• neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm şi de batjocură demonilor) dar nici textelor, şi ferindu-ne ca de foc de încăpăţânatele şi obtuzele exegeze literare;
• nelăsând bogăţia (ori pofta de bogăţie, ori arghirofilia care poate locui şi în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice (“Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău»), făcându-ne din legea relativităţii, principiul incertitudinii şi doctrina instabilităţii celor lumeşti, întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
• nepizmuind (pilda lucrătorilor tocmiţi la vie să ne rămână prezentă în minte spre a nu ceda acestei urâte, răspândite şi stăruitoare porniri a subconştientului nostru), neaţintindu-ne ochii asupra semenilor noştri, asupra greşelilor şi inevitabilelor lor cusururi omeneşti ci mai vârtos asupra alor noastre (paiul şi bârna: cu observaţia că măcar de nu este bârna în ochiul meu, paiul propriu e zgândărit de celalalt pe care orizontul meu strâmt şi incapacitatea mea de a concepe ceva diferit de mine îl preface în bârnă);
• neluând numele lui Dumnezeu în deşert, rodindu-ne talantul, ori talanţii, ori fracţiunea de talant, nedovedindu-ne meschini şi urâcioşi, supărându-ne, bunăoară, că s-a făcut risipă cu mirul turnat pe capul Domnului;
• neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înşelăciunea avuţiei şi poftele să înăbuşe rodirea cuvântului în noi, neînspăimintându-ne (precum gadarenii) de puterea lui Hristos, fiind statornici în credinţa, neinvocând diverse pretexte (fie cele cinstite, raţionale) spre a nu da urmare chemării Domnului;
• lăsând nevinovăţia copilăriei să ne roureze sufletul şi să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a ruşinat să se caţere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
• veghind, păstrându-ne treji, nepunând mare preţ pe tăria noastră, ştiind că duhul nostru e osârduitor însă trupului nevolnic, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Neri: ţine-mă Doamne de urechi că altminteri te vând ca Iuda?);
• fiind recunoscători (asemuindu-ne nu celor nouă leproşi vindecaţi care şi-au văzut de drum, ci celui de-al zecelea care s-a întors ca să mulţumească), iubindu-L pe Domnul din toată inima, tot cugetul, tot sufletul şi toată vârtutea noastră;
• ferindu-ne de şovăială şi impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
• luptând cu lăcomia (păcat poate minor şi cu înfăţişare naivă, dar insidios);
• neidolatrizând cele trecătoare şi nici chiar virtuţile, ci numai pe unul Dumnezeu; considerate una câte una, separat, nu laolaltă şi sub oblăduirea Duhului, virtuţile pot deveni obsesii de nu şi ispite şi chipuri idoleşti, cum se întâmplă uneori; atunci ele se prefac în forţe oarbe şi, sfidând dreapta socotinţă, ajung a provoca aberaţii;
• fiind înţelepţi (ca şerpii, nu numai blânzi ca porumbeii: nu-i de ajuns) – dovadă parabola iconomului necredincios –, dând întâietate când ne aflăm în dilemă, monahiceştii însuşiri a dreptei socotinţe, neosteniţi în rugăciune (văduva stăruitoare şi judecătorul nedrept), răbdători;
• crezând neclintit în cuvântul lui Iisus (Ioan IV, 50), păzindu-l (Ioan VIII, 51) mâncând şi bând la vremea potrivită preacuratul trup şi scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiţi suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbeşte Hristos (Ioan VII, 46), că ne putem numi prieteni ai Săi, citind cu atenţie Vechiul Testament şi înţelegându-i valoarea profetică şi prin urmare că nu creştinii sunt cei care nu-l venerează, ci acei care nu dau crezare proorocirii Sale;
• rugându-ne postind, priveghind, milostivind – neapărat;
• dar şi prin simple vorbe bune sau gesturi de compătimire, cum ar fi cuvintele rostite de tâlharul cel bun către Iisus (n-au fost numai cutremurătoare mărturisire ci şi vorbă mângâietoare, act de compasiune, de solidarizare şi – îndrăznesc a spune – de încurajare, aratându-I-se Răstignitului că nu este înconjurat doar de vrăjmaşi, hulitori şi batjocuritori, că-I stă alături un om care înţelege ce se petrece acolo pe Golgota) ori gestul atât de gingaş, de blajin, de umil al Veronicăi;
• grăind asemenea vorbe bune ori săvârşind asemenea gesturi chiar şi faţă de semenii noştri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare şi mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoşi, a schiţa un zâmbet binevoitor până şi unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, îşi cere scuze, descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiţi când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu şi triviale! dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate şi în consecinţă plăcute lui Hristos : El nu a venit să strice Legea ci să o împlinească; şi ce înseamnă a împlini de nu a adânci, a rafina, a cere mai mult, a dori desăvârşirea, a trage consecinţe mai subtile?
• fiind modeşti, având cunoştinţă de limitele fiinţei noastre psiho-somatice, proporţionând somnul şi rugăciunea în aşa fel încât niciodată să nu stăm la rugăciune picotind (le-ar prinde bine intransigenţilor să citească declaraţiile făcute Părintelui Ioanichie Bălan – în Convorbiri duhovnicesti – de Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus);
• aducând Domnului acele daruri pe care suntem în măsură să le aducem: aur, smirnă şi tămâie, dacă suntem regi, ori numai ungându-L cu mir ori spălându-I picioarele ori măcar dându-I apă să-şi spele mâinile şi picioarele (cum, vai, nu a făcut Simon leprosul);
• ori – ca păstorii – fluierând, căci magii cu steaua călătoresc iar îngerii cu păstorii slavoslovesc, căci oricare pornire din inimă e primită şi păstorii nepricepându-se de altceva mai înalt şi nedispunând de averi îşi vădesc dragostea şi bucuria fluierând şi îndoială nu încape că primit a fost spontanul şi voiosul lor sărman fluierat;
• după cum primite vor fi fost şi giumbuşlucurile măscăriciului de la "Notre-Dame (din nuvela lui Anatole France), acela care seara după o zi de truda şi tumbe, intră în mareaţa catedrală, îşi scoate din traistă uneltele lui de pehlivan şi începe a înghiţi foc şi a face tot soiul de năzdrăvănii în faţa icoanei Maicii Sfinte cu Pruncul în braţe, spre indignarea paraclisierului care se pregătea să-l alunge cu aspră admonestare dacă nu ar fi văzut, înfiorându-se, cum Prea Curata coboară din icoana spre a-i şterge saltimbancului sudoarea de pe frunte cu propria-i mahrama, în vreme ce Pruncul râde şi bate din palme;
• fiindcă toţi într-un fel ori altul suntem măscăriciul de la Notre-Dame şi toţi slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii şi priceperii noastre, potrivit stilului nostru ar zice Blaga;
• iar părintele Brown al lui G. K. Chesterton dezleagă încâlcite probleme poliţiste şi o! de-ar da bunul Dumnezeu să ne învrednicim toţi a fluiera cu tot atâta curăţie şi înfocare ca păstorii din jurul peşterii de la Betleem!
• şi-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai cei sărmani ci în general cei care nu se bucură de atenţia şi cinstirea semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi: acestora să le dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine;
• prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne – e bine să ne-o tot repetăm – regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat;
• prin orice fel (cât de neaşteptat, de neconformist) de faptă bună, prin bucuria gratuită, linişte, împăciuire, bonomie analoagă celei a preacreştinului personaj al lui Dickens, nemuritorul domn Pickwick (Dostoievski îl aşeza pe aceeaşi treaptă cu eroul lui Cervantes);
• prin vizitarea celor în nevoi (măcar noaptea, pe ascuns, întocmai ca Nicodim);
• oprindu-ne de la păcate, devenind adevăraţi creştini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte ori scârbavnice păcate ne-am fi murdărit (ca arhiepiscopul Becket, cel ucis în altar din porunca regelui englez Henric al II-lea – fostul său tovarăş de petreceri – fiindcă odată hirotonit arhiereu n-a mai vrut să ştie de prieteşugurile şi rătăcirile de altădată) şi conform textului de la 1 Cor .VI, 11;
• sărutând pământul, fără pricină, din euforie şi extaz, ca Aliosa Karamazov;
• luptându-ne cu morile de vânt, mânaţi de gândul ajutorării urgisiţilor, ca Don Quijote;
• scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere: toate au fost şi sunt create numai în starea harului sfinţilor (Sfântul Iustin: «toate câte filosofii şi legislatorii le-au gândit şi le-au spus frumos, le-au elaborat graţie părţii de Logos aflătoare în ei» –citat după Pr .Prof. I. Coman, Patrologie 1, p. 39).
• sărutând pe cei leproşi, termenul acesta lepros fiind luat în cel mai cuprinzător înţeles, ca în Sărutul dat leprosului al lui François Mauriac ori ca echivalent cu acei Geachteten despre care a scris Ernst von Salomon: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiţii, rostuiţii, fricoşii, chivernisiţii, slugarnicii se feresc şi se tem, e un lepros vrednic a fi sărutat;
• refuzând a privi la cel în suferinţă şi descumpănire, urmând exemplul dat de James A. Balfour care se destăinuia: îmi fac un imperativ din a nu mă holba la oricine se află, în prezenţa mea, într-o situaţie penibila ori în stare deznădăjduită (ceea ce implică sila şi uimirea faţă de toţi spectatorii care dau buzna la execuţii capitale, torturi, trageri pe roata, arderi pe rug ş.a.m.d.);
• rugându-ne aşa cum ştim, chiar dacă nu cunoaştem la perfecţie tipicul rugăciunilor (şi poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaştri de pe insulă care nu-l ştiau dar umblau pe mare);
• crezând că Iisus e Hristos, aşa cum L-au mărturisit Petru, Marta, Natanael, orbul din naştere, samarineanca..., făcând voia Tatălui (Ioan 1, 49), lăsând oricând toate baltă şi de izbelişte spre a-I urma lui Hristos (ca pescarii Ioan şi Iacov, ca vameşul Matei...);
• ascultându-I cuvântul, ca Maria, dar şi slujindu-I la masă ca Marta, ca soacra lui Petru;
• neîncetând a reflecta asupra adevărului că ideile de bază ale învăţăturii lui Hristos sunt două: dragostea (Ioan XIII, 34 si XV, 12-13) şi libertatea (Ioan VlII, 31-32);
• neprecupeţindu-ne vremea, zăbovind, ca samarineanul cel milostiv, pentru a veni în ajutorul păgubiţilor, accidentaţilor, nenorociţilor;
• aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălăşluieşte suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin (care-i infinit aşa încât şi fărâma se împărtăşeşte din infinit), şi purtându-ne cu el ca atare, nebatjocorindu-l, nedenunţându-l, nevânzându-l pe un număr anume de arginţi ori pentru necurata plăcere de a-l vedea cum suferă, neurmând faţă de el pilda lui Iuda;
• căci altminteri săvârşim păcatul (fără iertare) de hulire a Duhului Sfânt aflător în orice om: ocărârea aproapelui (să nu ne mai mire că Domnul sorteşte judecăţii sinedriului, pe cine zice fratelui său: netrebnicule şi gheenei focului pe cine îi zice: nebunule!), luarea în râs a celui aşezat pe cruce (aşa cum au făcut arhiereii, căpeteniile, cărturarii, ostaşii şi trecătorii : Mat. XXVII, 39-43; Marcu XVlII, 29; Luca XXlII, 35), predarea refugiatului în mâinile prigonitorilor săi, rânjetul îndreptat spre suferinţa altuia, bucuria pricinuită de necazul vecinului, împietrirea inimii, învârtoşarea cugetului, semeaţa birocraţie, tâmpa indiferenţă ori cruda retragere în sine când e vorba de nevoia celor din jurul nostru.

Enumerarea, am spus-o, e strict exemplificatorie. Să nu se îngrijoreze nimeni: oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi pe Domnul. Şi poate că această mărturisire de zi cu zi, în împrejurări modeste şi mărunte, nu-i deloc mai uşoară decât cea eroică de care nu toţi avem parte. (Asupra adevărului acestuia a stăruit Fericita Tereza din Lisieux). Să nu ne înşelăm gândind că deoarece nu ni se iveşte prilej de mucenicie nu avem cum să-L mărturisim şi slăvim pe Domnul nostru, Care-i prezent nu numai în cer şi în iad, în slava cerului ori în adâncurile marii, ci şi în fiecare clipă şi la orice pas al vieţii celei mai obişnuite. Gestul Veronicăi, măscăriciul de la Notre Dame, banalul zâmbet al omului de bunăvoire, vorbuliţa caldă spusă omului necăjit ajung spre a ne convinge că suntem neîncetat îmbiaţi cu posibilitatea de a ne recunoaşte şi vădi ucenici feluriţi şi neabătuţi ai lui Iisus Hristos.

Monahul NICOLAE DELA ROHIA – Mitropolia Olteniei nr. 1 / 1987, pag. 22-26.

CONVORBIRI DUHOVNICESTI

1. Va rog, Parinte Sofian, spuneti-mi cateva cuvinte, despre anii frumosi ai copilariei Sfintiei Voastre.

Sunt nascut in comuna Cuconestii Vechi-Balti, din parintii Ioan si Alexandra, fiind numit din botez Serghie. Chipul bland al parintilor mei imaginea bisericii in care ma rugam de copil, si a preotului care m-a botezat in numele Preasfintei Treimi le port pururea in inima mea.

2. In ce an ati luat jugul cel bun ai lui Hristos ?

La 14 ani am intrat ca frate in schitul Rughi-Soroca, iar dupa 11 ani de ascultare am primit tunderea monahala in Manastirea Dobrusa din apropiere, fiind pe atunci elev in clasa a V-a la Seminarul Monahal din Manastirea Cernica. Dupa ce am urmat scoala de Cantareti de la Dobrusa, am continuat Serninarul Monahal de la Cernica, fiind foarte ravnitor sa cunosc tainele credintei si sa slujesc Biserica lui Hristos.

3. Ce dubovnici si stareti alesi ati avut in anii tineretii, de la care ati deprins nevointa vietii monahale ?

Ca duhovnici si stareti pe care nu-i pot uita, sunt : Ieromonahul Eftimie de la Schitul Rughi de la care am deprins sa citesc pravila calugareasca; Protosinghelul Gherontie Gutu, primul meu staret de la Rughi, unchiul parintelui Felix - prietenul meu de toata viata, de la care am deprins cantarile si randuiala de la strana; Ieromonahul Ioan, duhovnic de la Manastirea Dobrusa, de la care am invatat sa ma apropii de scrisul Sfintilor Parinti si Arhimandritul Ioachim Popescu, directorul scolii de cantareti de la Dobrusa, de la care am deprins desenul pictura si simtul pentru frumos.

4. Cand ati fost hirotonit preot ei duhovnic ?

La 11 aprilie, 1945, in Duminica Sfantului Ioan Scararul, am fost hirotonit preot pe seama Manastirii Antim din Bucuresti, iar in Vinerea Mare, 1947, am fost facut si duhovnic.

5. In ce manastiri v-ati nevoit mai mult si de care sunteti in chip deosebit mai legat duhovniceste ?

Lasandu-ma calauzit in viata de Bunul Dumnezeu, prin pastorii mei sufletesti, am trait in mai multe manastiri precum : Rughi, Dobrusa, Episcopia Balti, Cernica, Neamt, Plumbuita si Antim. Toate imi sunt legate de suflet pentru, ca in toate m-am format si folosit duhovniceste de-a lungul vietii. Dar, dintre toate, mai apropiata imi este Manastirea Antim, in care am intrat la anui 1940, fiind atunci la Antim camin pentru studentii monahali. In acel an am intrat ca student in anul I la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, iar in anul urmator am intrat ca student la Facultatea de Teologie. Pe vremea aceea, Manastirea Antim era randuita de Protosinghel Nicodim Ionita, cu studii la Strasbourg, un foarte bun predicator. Prin cuvantul sau cald si convingator, atragea mult popor la biserica. Apoi prin slujbele cu sobor si cantarile frumoase ale calugarilor cernicani studenti, Manastirea Antim a inceput sa se contureze ca un modest loc de evlavie pentru multi credinciosi ai Capitalei.

6. Cum era viata duhovniceasca prin manastirile noastre acum o jumatate de secol ?

Manastirile prin care am trait acum o jumatate de veac, cm populate cu numerosi calugari si frati de la 50 pana la 200 de suflete in fiecare obste calugareasca. Erau adevarate familii duhovnicesti. Fratii noi care intrau in manastire intalneau frati mai vechi in uniforma calugareasca, cu incepatura de barba, cu bune deprinderi si ascultari in ateliere si la strana si cu multi parinti imbunatatiti care, in simplitatea si dragostea lor, ne ajutau cu sfatul, cu blandetea, ori numai cu viata lor curata si smerita, sa traim dupa chipul vietii lor.

7. Cum ajutau pe atunci manastirile noastre la mentinerea evlaviei ortodoxe strabune in randul credinciosilor ?

In posturi, in Duminici si sarbatori, mai ales, veneau multi credinciosi la manastiri, fiind atrasi de slujbele frumoase savarsite in sobor cu multi preoti si diaconi si de cantarile alese ale calugarilor si fratilor la cele doua strane. Mai ales la privegheri si la slujbele cu sobor din sarbatori te simteai ca in cer. Nu-ti trebuia alta hrana si bucurie mai mare in viata. Slujbele frumoase din manastiri, dragostea calugarilor dintotdeauna, gazduirea credinciosilor la arhondarice, sfaturile date de duhovnici celor care veneau la ei pentru spovedanie, erau o foarte buna hrana pentru suflete, incat prin toate acestea, si mai ales prin slujbe si duhovnicie, se intretinea viata curata si bunacuviinta in casele credinciosilor nostri.

8. Cand ati terminat studiile de la Belle-Arte si teologie, si ce tezi de licenta ati sustinut ?

Studiiie teologice le-am inceput in anul 1932, la Seminarul Monahal de la Cernica, pe care le-an absolvit in 1940, si le-am continuat intre anii 1941-1945, ca student la Facultatea de Teologie din Bucuresti, intrucat paralel cu Teologia am absolvit si Academia de Arte Frumoase din Capitala, mi-am luat ca teza de licenta un subiect care aparline deopotriva si teologici si picturii bisericesti, intitulat " Chipul Mantuitorului in iconografie ", privind pe Iisus Hristos in icoana si dincolo de icoana.

9. Ce parinti dubovnicesti mai sporiti ati cunoscut la Cernica in timpul studiiilor teologice ?

Mai intai am fost uimit de viata aspra, ascetica, a Ieroschimonahului Ghelasie, duhovnicul Manastirii Cernica. In preajma sa am simtit prezenta harului dumnezeiesc si mireasma sfinteniei din felul cum traia si cum ne povatuia pe calea mantuirii. Tot in Cernica am cunoscut pe Protosinghelul Fotie Petrescu, care m-a atras prin dragostea si bunatatea sa, care ii lumina chipul bland si ii inaripa sfaturile duhovnicesti. Aproape toti elevii Seminarului ne spovedeam la sfintia sa. Alti doi duhovnici iscusiti am cunoscut ceva mai tarziu : pe venerabilul parinte Gheorghe Rosca, mare cunoscator al Sfintei Scripturi si foarte bun sfatuitor duhovnicesc din Bucuresti; apoi pe parintele Ioan Culighin, duhovnic si dascal al rugaciunii inimii de renume, traitor la Cernica, un rugator autentic si iscusit lucrator al rugaciunii lui Iisus. De la amandoi, luam sfaturi si indemnuri pentru sporirea mea duhovniceasca si pentru viata de rugaciune.

10. Ca teolog si slujitor al Bisericii lui Hristos, ce considerati ca ati realizat mai important in viata ?

Atat in timpul studiilor, cat si dupa licenta, aflandu-ma in obstea Manastirii Antim, am participat activ la viata duhovniceasca ce se desfasura aici, ca slujitor si marturisitor al cuvantului lui Dumnezeu, ca duhovnic si apoi staret al manastirii, contribuind efectiv, cu darul lui Dumnezeu, la bunul mers al vietii duhovnicesti si gospodaresti a acestei manastiri. Nu pot afirma ca am realizat ceva important in viata decat ca, fiind intre ceilalti frati slujitori, m-am straduit sa intretin pacea, armonia si buna convietuire in obste, Precum si evlavia si buna desfasurare a slujbelor in biserica. Iar cand am fost solicitat de bolnavi si credinciosi niciodata nu i-am refuzat, nici i-am intristat cu ceva; ci am facut tot ce mi-a stat in putere sa-i folosesc, sa-i marturisesc, sa-i impac cu Dumnezeu si cu oamenii.

11. Dar ca pictor bisericesc, ce ati realizat mai deosebit ?

Am predat pictura la Seminariile Monahale din Manastiraa Neamt si Curtea de Arges; am lucrat si organizat ateliere de icoane si picturi de catapetesme la Manastirea Plumbuita si Schitul Maicilor, am pictat in fresca sintaur sau in colectiv de pictori, mai multe biserici manastiresti sau in sate, precum biserica mare din Pipirig, biserica Manastirii Agapia Veche, biserica mica din Manastirea Agafton, biserica mare din Manastirea Celic Dere, biserica Manastirii Radu Voda din Bucuresti si biserica Manastirii Dealu. De mai multi ani sunt in Comisia de Pictura Bisericeasca si lucrez personal, sau ajutat de ucenici, la restaurarea unor fresce sau picturi in ulei din manastirile monumente istorice, precum Catedrala Patriarhala, biserica Manastirii Antim si alte cateva. Am format mai multi ucenici astazi pictori buni in fresca, si am mai pictat o catedrala ortodoxa in orasul Hama din Siria. Prin toate acestea am cautat sa pun in valoare pictura bisericeasca traditionala, de care ne-am indepartat in ultima vreme, si sa impodobesc cat mai frumos posibil Casa lui Dumnezeu, Caruia i-am inchinat intreaga mea viata.

12. In ce fapte bune ati aflat mai multi pace, bucurie si mangaiere duhovniceasca ?

Pe toate acestea le-am simtit prezente in inima mea in timpul savarsirii Sfintei Liturghii, care ma inalta sufleteste cel mai mult. Apoi in timpul si dupa rugaciunea facuta cu luare aminte si cu umilinta; cand am ajutat material ori moral pe cei ce mi-au cerut ajutor; cand am reusit, cu darul lui Dumnezeu, sa dobandesc vreun suflet la pocainta si cand m-am aflat fara prihana in fapte si in cuvant fata de propria mea constiinta, unde stiu ca ma intalnesc cu Dumnezeu.

13. Intrucat cel mai mult iubiti Biserica, randuiala sfintelor slujbe, ce insemnatate are pentru Prea Cuviosia Voastra participarea regulatal la cele Sapte Laude si la Sfanta Liturghie ?

Sfintele slujbe zilnice, in general, si mai ales Sfanta Liturghie inseamna pentru mine odihna, bucurie, mantuire si impaeare cu Dumnezeu, cu constiinta si cu semenii, sub razele vindecatoare ale " Soarelui Dreptatii ", Care potoleste si usuca izvorul patimilor din trupul si sufletul meu. Aceasta stare duhovniceasca continua daca, dupa Sfanta Liturghie, ma pot mentine in duhul adevaratei smerenii.

14. Ce insenmatate are predica, cuvantul de invatatura pentra formarea dubovniceasca a calugarilor si mirenilor ?

O predica si o cateheza buna, care se ocupa cu problemele reale ale ascultatorilor, fie ei calugari ori mireni, are adeseori darul de a trezi in noi starea de vinovatie in care ne aflam si de a pune inceput bun indreptariii noastre. De asemenea, prin citirea Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti si prin predicarea cuvantului lui Dumnezeu, ni se largeste orizontul cunoasterii duhovnicesti si se creeaza in viata noastra o ambianta spirituala si putinta de a medita si de a ne ruga intr-o plinatate duhovniceasca.

15. Monahii sunt datori a predica cuvantul lui Dumnezeu ? Cum pot ei mai bine sa marturiseasca pe Hristos ?

Monahu, pran definitie si prin fagaduinta sunt inchinati lui Hristos : sunt persoane singuratice la propriu si la figurat, izolati pentru toata viata de lumea pacatului. Tot prin definitie, calugarul inseamna " batran cu viata imbunatatita " sau " om indumnezeit ". Monahii sunt datori sa predice pe Hristos prin cuvant scris sau rostit, daca li se cere sau li se impune aceasta indatorire. Insa, sunt datori sa predice pe Hristos in once imprejurare, adica necontenit, prin propria lor viata traita dupa poruncile Sfintei Evanghelii. Aceasta porunca a lui Hristos de a fi lumina si sare a pamantului, adica de a fi pilda buna prin viata traita, atat in cat si in afara manastirii, este o indadatorire de toata viata, a fiecarui calugar dintotdeauna.

16. Care este cea mai buna fapta a calugarului ? Dar a mireanului ?

Cea mai buna fapta care se cere calugarului socot ca este sfintirea propriei sale vieti, in duh de smeredie. De asemenea, atat calugarului cat si mireanului ii este de folos dreapta socoteala in toate, care asigura un bun echilibru si calugarului si mireanului.

17. Care este cea mai inalta misiune evanghelica a manastirilor si calugarilor din zilele noastre ?

Misiunea cea mai inalta a manastirilor din vremea noastra, deci si a calugarilor, este de a duce o viata curata si sfanta, traind in pace si buna intelegere duhovniceasca; de a imprima temeinic rostul adanc al vietii crestine in viata oamneilor si de a fi oricand gata sa poata da raspuns bun si linistitor la toate intrebarile esentiale de care este framantata societatea noastra.

18. Care este rolul duhovnicului pentru calugari si mireni ?

Duhovnicul, in viata manastireasca si in cea de familie, are eerol de doctor sufletesc si calauza spre Hristos a sufletelor omenesti, pe calea cea stramta si spinoasa, dar si luminoasa a mantuirii.

19. De ce unii crestini adera la secte ?

In afara de motivele mai cunoscute, cred ca multi credinciosi trec la secte dintr-un fel de evlavie si dorinta de cunoastere a Sfintei Scripturi, stiind ca acolo li se citeste din Biblie, li se vorbeste despre Dumnezeu si canta impreuna. Adica, ei doresc si cauta ce nu pot avea suficient la preotul lor. Deci, pleaca din Biseriac din lipsa unui bun pastor si din lipsa unei catehizari si educatii religioase corespunzatoare evlaviei lor.

20. Ce ar trebui sa faca mai deosebit preotii si calugarii pentru oprirea prozelitismului sectar, pentru apararea credintei ortodoxe strabune ?

Pentru oprirea prozelitismului sectar, atat preotii xat si calugarii trebuie sa traiasca ei insisi o viata duhovniceasca, evanghelica, fara ed prihana, ceea ce stiu ca este foarte greu. Apoi, sa studieze temeinic abaterile sectelor, sa faca vizite acasa fratilor credinciosi loviti de secte; sa le vorbeasca bland din Sfanta Scriptura, aratandu-le adevarul, si sa le spuna de cate daruri se lipsesc nevenerand pe Mica Domnului, lipsindu-se de Sfintele Taine, necinstind Sfanta Cruce, icoanele, Biserica si sfintii, toate fiind absolut necesare pentru mantuire.

21. In ce masura reuseste arta, frumosul, pictura bisericeasca sa inalte sufletele credinciosilor spre Dumnezeu, spre o viata crestina mai aleasa ?

Pictura, in general, si pictura bisericeasca in special, ofera omului, credinciosului, un limbaj plastic, prin imagini si culori, pentru a exprima idei si realitati ale credintei noastre ortodoxe. Aceste adevaruri sunt exprimate de obicei prin cuvinte. Insa cuvintele, oricat ar fi de mestesugite, sunt adeseori neindestulatoare pentru a exprima realitati imateriale; pe cand prin imagini sau icoane, abstractiunile devin usor accesibile intelegerii omenesti.
Adevaruri crestine, ca Nasterea Domnului, Botezul, Patimile, Invierea si Inaltarea Domnului, Pogorarea Duhului Sfant, Raiul, iadul, etc, necesita multe pagini de text pentru a le imprima suficient in mintea ascultatorilor. Prin imagini insa, ele devin mai usoar intelese, pentru ca sunt imbracate intr-o forma materiala si simbolic-vizuala, proprie si accesibila naturii omenesti. Prin gingasia desenului, prin frumusetea si transparenta spiritualizata a culorilor, prin interiorizarea imaginilor si maiestria artistica, asemenea imagini murale sau icoane atrag si retin atentia credinciosilor, spunandu-le dintr-o data, fara efort, adevarul relatat in Evanghelie si Tradilie, induiosand si inaltand mintea cu usurinta la realitatile suprafiresti.

22. Care este scopul principal al picturii bisericesti in iconografia Bisericii Ortodoxe ?

Adevaratul scop al picturii bisericesti in traditia ortodoxa este de a crea un mediu propriu de meditatie si rugaciune credinciosului care se roaga, in scopul de a intelege si a trai mai adanc sfanta credinta crestina.

23. Ce ne invata Sfintii Parinti despre cultul Sfintelor Icoane ?

Teologia si cultul sfintelor icoane se bazeaza pe intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cuvantul Cel nevazut al Tatalui, Care, prin nasterea Sa din Sfanta Fecioara Maria, S-a imbracat in trup omenesc, asemenea noua, afara de pacat. In Dumnezeu-Omul intrupat, noi privim persoana a doua a Preasfintei Treimi, unind in Sine cele doua naturi : divina si umana. Deci, putem picta aceasta persoana, pentru ca are forma omeneasca.

In icoana Domnului noi marturisim trupul Sau indumnezeit, si recunoastem in icoana asemanarea cu prototipul, persoana divino-umana a Domnului. Prin sfintirea icoanei se stabileste relatia harica dintre icoana si prototip. Orice icoana are un nume, acela al prototipului, si este venerata pentru ca icoana vazuta de noi participa la prototip, adica la sfantul infatisat pe ea, care se afla transfigurat in imparatia lui Dumnezeu.

24. De ce combat sectele cultul Sfintelor Icoane ?

Sectele combat cultul Sfintelor Icoane pentru ca nu inteleg si nu vor sa inteleaga invatatura corecta despre intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos si nici rostul divin al Maicii Domnului in actul intruparii. Daca si-ar insusi cu buna credinta dogma intruparii, cred ca ar deveni ortodocsi si ar disparea toate deosebirile de credinta dintre ei si noi.

25. De cand dateazi cele mai vechi icoane si picturi murale in Biserica ?

Cele mai vechi picturi murale ce se pastreaza pana astazi se afla in catacombele de la Roma si dateaza din secolul al II - lea, mai ales cele din catacombele lui Calist si Sebastian. Iar icoane pictate dintre cele mai vechi s-au descoperit in Siria, Armenia si Capadocia si dateaza din secolele II si III. Am vazut la Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Shiai una din cele mai mari colectii de icoane ortodoxe vechi, dintre care unele sunt din secolele V si VI.

26. Care sunt cele mai vestite icoane miraculoase din tara noastra si in ce conditii o icoana capata aceasta harisma ?

Cele mai vestite icoane din tara noastra sunt : Sfanta Ana de la Manastirea Bistrita - Neamt, Maica Domnului de la Manastirea Neamt, Maica Domnului de la Manastirea " Dintr-un Lemn ". Apoi, Maica Domnului de la Manastirea Celic - Tulcea, Maica Domnului de la Nicula - Clui, Maica Domnului de la Trifanesti-Roman etc.

Orice icoana isi are harisma ei, datorita sfantului infatisat pe ea si harului dumnezeiesc transmis icoanei prin sfintirea ei. Totusi, la aceasta au o deosebita importanta si conditiile morale in care este pictata o icoana. Daca pictorul respectiv este un om profund credincios, daca posteste si se roaga la inceputul si in timpul lucrului, daca duce o viata de curatie sufleteasca si trupeasca si daca, bineinteles, Dumnezeu binevoieste sa reverse belsug de har asupra acelei icoane. Astfel, ea poate deveni o icoana miraculoasa facatoare de minuni, care vindeca bolile si alina nevoile si suferintele omenesti, pe masura credintei fiecaruia.

27. Cate biserici ati pictat in tari si in strainatate ?

Impreuna cu cativa ucenici si colegi de breasla, am pictat in tara peste 25 de biserici, in fresca si tempera, dintre care 6 pictate integral, iar restul restaurate. In strainatate am pictat integral trei biserici. Toate acestea in timp de 47 de ani, de cand am primit calificarea de pictor bisericesc.

28. Ce trebuie facut pentru ca pictura bisericeasca sa-si atintaa scopul spirituai traditional ?

Pentru ca pictura bisericeasca sa-si atinga scopul de a face vizibila prin imagini imparatia lui Dumnezeu in universul pictural al oricarei biserici, ar trebui ca pictorii bisericesti sa cunoasca mai bina teologia icoanei si iconografia ortodoxa. Apoi sa-si insuseasca temeinic desenul si cromatica in stilul rasaritean bizantin, inspirandu-se din pictura in fresca a vechilor noastre biserici, cum sunt : Voronetul, Moldovita, Humor, Sucevita si altele, care sunt adevarate capodopere mondiale. De asemenea, pictorii bisericesti sa-si acorde talentul si cunostintele lor cu o mai profunda credinta in Dumnezeu, cu o viata morala exemplara, potrivita cu lucrul sfant pe care il savarsesc si sa cunoasca mai bine vietile sfintilor si teologia cu toate simbolurile ei.

29. Care este concluzia Prea Cuviosiei Voastre despre pictura bisericeasca romaneasca de astazi ?

Am pierdut marea traditie a picturii si frescelor de valoare mondiala din secolul XVI realizata de pictori autohtoni la noi, care este cea din nordul Moldovei, mai ales. Scoala de pictura bisericeasca 22 romaneasca a intrat in decadenta de pe la inceputul secolului XIX, cand, sub influenta picturii realiste, ne-am indepartat de pictura traditionala ortodoxa de factura bizantina.

30. De incheiere, ce sfaturi duhovnicesti adresati pe aceasta cale fiilor duhovnicesti ai Prea Cuviosiei Voastre ?

Sa asculte si sa puna in practica sfaturile date in numele lui Hristos, sa iubeasca cel mai mult Biserica, slujbele, cartile sfinte si pe cei ce sunt in suferinta, si sa se roage si pentru mine.

INTERPRETAREA VISELOR

“CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”

DUMINICA TOMII SAU "PAŞTELE CEL MIC"

 

 

 

SPRE MAI DREAPTA POMENIRE A APOSTOLULUI TOMA

Despre Sfîntul Apostol Toma, zis “Geamănul” (în gr.: Didymos), evangheliile nu dau prea multe amănunte. Sin­opticele (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15), apoi şi Faptele (1, 13), îl pomenesc doar în treacăt, ca pe unul dintre cei 12, fără alte menţiuni. Tot ce ştim despre el din surse canonice provine din Evanghelia după Ioan: supra­numele lui Toma (11, 6; 20, 24; 21, 2), atitudinea lui din pragul învierii lui Lazăr (11, 16), nelămurirea lui aparent naivă asupra unei afirmaţii a Mîntuitorului (14, 4-6), vestitul episod al îndoielii de după Înviere (20, 24-29) şi prezenţa lui în ceata celor 7 ucenici cărora Domnul li S-a arătat la Marea Tiberiadei (21, 1-2). Tradiţia ne spune că ulterior Toma a propovăduit în Mesopotamia, Persia şi India, fiind martirizat la Edessa. Lui îi este atribuită şi o evan­ghelie apocrifă păstrată în limba coptă (există deja mai multe traduceri româneşti prin intermediar), cu puter­nice accente gnostice, descoperită şi editată pe la jumăta­tea secolului XX (datînd însă, cu destulă certitudine, abia din secolul II d. Hr.).

Toma este, într-un fel, unul dintre Apostolii cei mai nedreptăţiţi de memoria culturală a posterităţii, mai cu seamă în vremurile moderne. Judecat îndeobşte reduc­ţionist, doar prin prisma “necredinţei” sale din episodul menţionat, el s-a încetăţenit în conştiinţa majorităţii nu ca “Toma Geamănul”, ci ca “Toma Necredinciosul”, fiind oferit cel mai adesea drept contra-exemplu, chiar şi la nivelul limbajului curent. Un Giovanni Papini l-a de­cre­tat (cu anumite nuanţări, care îndeobşte nu mai sînt reţinute) nici mai mult nici mai puţin decît “patron al spiritului modern” – imagine para­­digmatică a îndoielii, suspiciunii şi îndărătniciei neînţelepte.

Privit altfel decît în pripă, Toma nu face însă decît să întruchipeze într-un anumit moment o stare de spirit care a fost comună, chiar dacă mai puţin pregnant, tuturor apostolilor şi ucenicilor, pînă la deplina încredinţare (cf. şi N. Steinhardt, Dăruind vei dobîndi, ed. 1992, pp. 183-187). El vădeşte, cu o sinceritate mai brută, nevoia gene­rală de concret a omului (cel puţin în condiţia lui actuală), ceea ce constituie, poate, şi una dintre raţiunile Întrupării. Pe de altă parte, el nu face decît să exploateze pînă la capăt o posibilitate imediată: Hristos nu Se înălţase încă; El era, aşa-zicînd, la îndemîna omului iscoditor, cum nu va mai fi pentru cei de după aceea. Este tocmai ce spune Domnul, dojenindu-l fără asprime pe Toma (după cum fără asprime o dojenise cîndva, tot pentru piosul ei abuz de concret, şi pe Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr): “Adu degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele, şi adu mîna ta şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios […] Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 27-29). E de observat că nici Iisus, nici evanghelistul nu mai emit vreo altă judecată asupra gestului lui Toma…

Toma nu se îndărătniceşte cu gînd sau cu inimă rea, ci mai degrabă tatonează, aşa cum făcuse şi la cuvîn­tarea de despărţire cu care se încheiase Cina cea de Taină: “Şi unde mă duc Eu, voi ştiţi, şi ştiţi şi calea”, zice Dom­nul. Iar Toma: “Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum pu­tem şti calea?” (Ioan 14, 4-5). Toma vrea mereu să smulgă lămurirea, încredinţarea deplină. El e mai de­gra­bă precaut decît naiv, reprezentînd o varietate tipo­logică a psihologiei umane, marcată de setea – principial legitimă – de claritate şi concreteţe. E de crezut că el bănuieşte prea bine la ce se referă învăluit Iisus, dar forţează con­firmarea mai directă şi mai desluşită, care nu întîrzie să vină (Ioan 14, 6-7). Dacă e vorba de naivitate, mai evi­dentă apare, în episodul cu pricina, cea a lui Filip, care cere ca Domnul să li-L arate pe Tatăl, drept care şi Iisus îi răspunde mai vădit dojenitor: “De-atîta vreme sînt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” (14, 9), cum nu găsise de cuviinţă în cazul lui Toma.

Cînd e vorba de Petru, nimeni nu-l judecă predi­lect prin episodul lepădării, care este privit cu înţelegere, ca un fapt accidental şi colateral. Cu aceeaşi înţelegere s-ar cuveni privită şi insistenţa lui Toma. Mai ales că pe acesta îl definesc mult mai bine alte două lucruri, con­semnate cu grijă de Ioan: fervoarea jertfelnică şi forţa mărturisitoare de care dă dovadă, mai întîi în pragul învierii lui Lazăr, apoi după ce pipăie rănile Domnului. Cum arhiereii şi fariseii începuseră deja să uneltească împotriva lui Iisus, ucenicii se codeau să-L însoţească la Betania, aproape de Ierusalim. Dar iată că Toma îi însu­fleţeşte, zicîndu-le: “Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (Ioan 11, 16). Cum să-ţi fie necredincios cel pînă la urmă gata să moară pentru tine? Şi iată că, după ce Domnul îi ia mîna şi i-o pune în rănile Sale, ca într-o cuminecare mai degrabă tainică decît demonstrativă, Toma izbucneşte cu acea exclamaţie cutremurătoare şi de neuitat (poate cea mai sinceră şi mai profund omenească în simplitatea ei): “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Ce sublimă şi desăvîrşită mărturie a omului deplin încredinţat! E chiar mai mult decît mărturisise înainte Petru (“Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” – Matei 16, 16), pe care Iisus îl fericise pentru aceasta; Pe­tru, cum s-a observat, Îl mărturiseşte mai ales ca Mesia (cf. Marcu 8, 29; Luca 9, 20), pe cînd Toma Îl mărtu­ri­seşte de-a dreptul în maiestatea şi plinătatea dumnezeirii Lui: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Fie ca toţi “necredincioşii” să strige cu Toma că­tre Hristosul cel viu, Ce poate fi “pipăit” în concreteţea a două mii de ani de istorie creştină: “Domnul meu şi Dum­nezeul meu!”. Şi să fie gata să moară cu El, pentru ca întru El să guste învierea!
Poate că, dincolo de cronologie, trebuie să vedem şi o altă semnificaţie în aşezarea Duminicii Tomii după Săptămîna Luminată. În popor i se mai spune “Paştele cel mic”. Ea stă, în orice caz, în prelungirea tainei pascale: “ne­credinciosul” ne încredinţează, o dată mai mult, asu­pra Învierii!

Răzvan CODRESCU
 

 

 

Cum să dobândim pacea inimii – de mare folos pentru zilele in care traim

 

X

 

Sfantul Petru Damaschin spune asa: Precum la casa noastra cea simtita, cand vrem sa o zidim, avem trebuinta de aceste lucruri, mai intai de pamant tare, al doilea de temelie, al treilea de pietre, al patrulea de tina sau de aliajul care leaga pietrele, al cincilea de pereti, al saselea de acoperamant, al saptelea de mesteri, adica de zidari, si al optulea, dupa ce am terminat casa, de un paznic, ca sa asiguram casa noastra cea simtita, la fel si cand vrem sa zidim casa cea de gand a sufletului nostru, avem trebuinta tot de atatea lucruri si in loc de pamant tare avem nevoie de rabdare desavarsita, in loc de temelie, de credinta tare si nefatarnica si dreapta in Sfanta si Preasfanta si de viata facatoare Treime, in loc de pietre, de felurimea faptelor bune si a virtutilor, in loc de tina sau de aliajul care leaga pietrele, de smerita cugetare, caci precum tina si aliajul leaga pietrele asa smerenia leaga intru una toate faptele cele bune.

In loc de cei patru pereti avem nevoie de cele patru virtuti cardinale, atotcuprinzatoare, adica de pricepere, de intreaga intelepciune, de barbatie si de dreptate. De pricepere prin care pricepem ce trebuie sa facem, cele bune sau cele rele. De intreaga intelepciune prin care noi infranam toate pornirile noastre cele dobitocesti si pasionale si pacatoase. De barbatie prin care noi putem ascute si intari partea manioasa a sufletului impotriva diavolului si a tot pacatul. Si de dreptate, care ii da fiecarei parti a noastre cele ce i se cuvin, adica partii cuvantatoare priviri duhovnicesti si rugaciune; celei manioase dragostea duhovniceasca; celei poftitoare intreaga intelepciune si infranare, iar celei trupesti, hainele si cele de nevoie.

In loc de acoperamant noi trebuie sa agonisim dragostea cea desavarsita catre Dumnezeu si catre aproapele. Iar in loc de zidari noi folosim deslusirea, adica dreapta socoteala. Dar nu ajunge dreapta socoteala a noastra sau discernamantul, adica deslusirea noastra, de nu ar fi ajutata aceasta dreapta socoteala de darul lui Dumnezeu, ca auzi cum canta Biserica: „De nu ar zidi Domnul casa bunatatilor, in zadar ne-am osteni”. Deci adevaratul ziditor al casei celei de gand a sufletului nostru este insusi Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care lamureste dreapta noastra socoteala ca sa lucram noi fapta buna fara de fatarnicie si fara de scop rau si numai dupa voia lui Dumnezeu. Iar in loc de portar sau paznic al casei de gand, dumnezeiestii parinti ne invata sa avem de-a pururea paza mintii si a inimii noastre cu multa socoteala si cu mare purtare de grija, dupa cuvantul Scripturii care ne invata asa: Fiule, cu toata trezvia pazeste-ti inima ta, ca intru aceasta se afla izvoarele vietii.

Si aceste putine fiind zise, cuvantul se va indrepta catre inima noastra si catre pacea ei si cum se castiga pacea inimii noastre in intamplarile vietii noastre celei de toate zilele si toate minutele si ceasurile. Pentru a vorbi despre acest lucru mai intai trebuie sa stim ce este inima noastra si ce puteri sunt in inima noastra si cum sta inima noastra in noi.

Inima, dupa marele Vasile, este cea dintai nascuta dintre madulare, ca zice el ca la toata fiinta care se naste cel dintai madular care se pune de fire este inima. Si dupa asemanarea si marimea trupului ce se va zidi, inima isi alcatuieste din cele ale firii marimea si forma trupului ei si apoi da marime corpului, dupa alcatuirea ei cea pusa de fire prin darul si puterea lui Dumnezeu. Inima, dupa acelasi mare Vasile, este scaunul si radacina si inceputul si izvorul tuturor puterilor celor trupesti, al celor sufletesti, al celor afara de fire si al celor mai presus de fire. Inima este centru firesc pentru puterile firesti ale trupului, centru sufletesc pentru puterile sufletesti ale sufle¬tului, centru mai presus de fire pentru darul Preasfantului Duh cel mai presus de fire, care are centru si scaun si sta ca pe un jilt in inima omului, si centru afara de fire pentru patimile cele afara de fire ale noastre care strica si spurca pe om.

Acum trebuie sa aratam cum sta inima in om. Cuviosul Nicodim Aghioritul, aratand el oarecum o pilda mai practica, zice: Inima omului se afla in el ca arcul la ceas. Si vedem ca atunci cand arcul la ceas s-a stricat putin sau s-a deranjat putin, toate organele ceasului nu mai functioneaza normal si se clatina sau rau sau fara precizie, iar daca arcul la ceas s-a rupt, toate organele ceasului au incetat desavarsit sa lucreze.

Asa este inima pusa de Ziditorul in noi. Cand ea este tulburata si nelalocul ei si nu are asezare pasnica, toate gandurile noastre, toate cuvintele noastre, toate miscarile noastre, toate faptele noastre nu se misca normal, dupa voia lui Dumnezeu, ci se misca impotriva firii lor randuite de Dumnezeu si impotriva voii lui Dumnezeu. Si cand inima noastra este omorata prin pacat sau este coplesita de pacat, sufletul moare desavarsit si el, daca nu ne intoarcem catre Dumnezeu prin pocainta de bunavoie cat mai avem viata pe acest pamant.

Deci se pune intrebarea de unii din dumnezeiestii parinti cum poate omul, dupa ce s-a tulburat inima lui de anumite patimi in imprejurarile vietii, sa o linisteasca pe dansa, ca de mare nevoie si de prea mare nevoie este a sti omul sa-si linisteasca inima sa. Ca zice dumnezeiescul parinte Nicodim Aghioritul si Sfantul Grigorie de Nyssa si dumnezeiescul Grigorie Teologul si altii ca cel mai bun luptator duhovnicesc si cel mai iscusit in lume este acela care stie sa-si linisteasca inima sa in orice vreme de imprejurari si ispite ale vietii sale. Ca in masura in care isi linisteste inima, in masura aceea el lupta linistit si puterile sufletului sau se misca dupa voia lui Dumnezeu.

Si ca sa nu aduc mare ingreuiere cuvantului prin multe metode ale sfintilor parinti care au stiut sa-si linisteasca inima, o sa vorbim aici de patru principii sau de patru invataturi mai principale prin care omul poate sa-si linisteasca inima sa amarata ori de pagube, ori de ispite, ori de intamplari neasteptate, ori de cine stie ce fel de valuri ale primejdiilor si ale supararilor veacului de acum.

Si iata care sunt aceste patru principii. Prima si cea dintai cale, zic dumnezeiestii Parinti, pentru a-si linisti omul inima sa, este ca sa doreasca el totdeauna sa faca mai mult voia altora decat a sa. Si zic dumnezeiestii Parinti sa faca voia altora mai mult decat a sa intru cele bine dogmatisite spre mantuire. Ca s-ar putea ca cineva, abuzand de bunatatea unuia si de nestiinta lui, sa-l faca sa greseasca, sa-l ia dupa voia sa la cele rele. Dar nu la cele rele trebuie sa doreasca cineva sa faca voia altora, ca zic dumnezeiestii Parinti sa doreasca si sa se sarguiasca omul sa faca mai mult voia altora decat a sa intru cele ce sunt spre mantuire. Asa dumneze¬iescul Apostol Pavel le spune la femei: Femeilor, supuneti-va barbatilor vostri intru toate, dar auzi ce urmeaza dupa acest cuvant, precum se cuvine intru Domnul.

S-ar putea intampla ca un barbat betiv sa faca uz de cuvantul Apostolului Pavel si sa-i spuna femeii sa i se supuna lui intru toate: si la betie, si la pacate contra firii, si la furat, si la descantatorii, si la vrajitorii, si la necredinta, si la jocuri, si la petreceri, si la rautati, si la destramari duhovnicesti, dar atunci femeia sa inteleaga ceea ce spune marele Apostol Pavel: Femeilor, supuneti-va barbatilor vostri intru toate, dar cum? Precum se cuvine intru Domnul. Asa zicem si aici despre cel ce vrea sa-si linisteasca inima sa: totdeauna sa voiasca sa fie supus altuia si sa faca voia altuia, dar cum? Precum se cuvine intru Domnul. Nu cumva supunandu-se voii altora care il duc la pacat, in loc de a-si linisti inima sa, mai rau sa o tulbure prin mustrarea constiintei care ii vine din calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Asadar primul principiu de a-si linisti omul inima sa este de a fi supus altora si pururea a asculta de altii in cele ce sunt bune si duc catre mantuirea sufletului sau.

Al doilea principiu, dupa invatatura dumnezeiestilor parinti, pentru dobandirea pacii si linistii inimii omului, este acesta: ca dintru toate cele ce sunt supuse timpului si prefacerii si care vor fi strict necesare vietii, adica hrana, imbracaminte, bautura, bani de cheltuiala si, ca sa zic mai pe scurt, tot ce ii trebuie omului pe acest pamant, sa se multumeasca omul cu prea putin, adica cu cele strict necesare. Ca de aici se tulbura inima omului si se arunca in nemarginire, ca alearga sa adune mai presus de a sa trebuinta sau cele care il vatama pe el.

Si daca are omul o haina sau doua si nu-i multumit si vrea mai multe, sau are un ban si vrea mai multi, sau are o casa si vrea alta mai frumoasa si mai buna, sau are o mosie si vrea mai mult, sau orice fericire sau orice lucru are el si daca se arunca in nemarginire sa aiba tot mai mult, niciodata nu va castiga inima lui liniste daca alearga cu nesat dupa avere si dupa lucrurile de prisos ale veacului de acum, caci zice unul din dumnezeiestii parinti: „Nu vor lipsi valurile din mare, iar iubitorului de argint grija si tulburarea”. Si nici intelepciune nu castiga unul ca acesta care se tulbura alergand dupa avere si dupa prea multa avere si dupa ceea ce nu ii foloseste lui in veacul de acum sau ca sa adune prea mult din cele ce i-ar trebui si ar putea sa se multumeasca cu putin. Pentru ca zice dumnezeiescul parinte Isaac Sirul: „Mintea tulburata nu va scapa de uitare si intelepciunea nu-i deschide usa acesteia”. Si iarasi, aratand ca grija cea de multe tulbura pe om si il face pe om sa nu poata avea grija de Dumnezeu, zice: „Nu poti cu grija lumii fiind inconjurat sa mai ai cu tine si grija lui Dumnezeu”.

Deci sa rezumam asa: al doilea principiu pentru a-si linisti omul inima sa este sa fie multumit cu putine din toate cate are nevoie spre a vietui pe acest pamant. Aici imi aduc aminte de o intamplare din Pateric. Se zice ca acolo traiau doi cuviosi in pustia Sketica si unul avea mai multi ucenici si era putin mai bogat si avea casa mai buna si poate avea si asternuturi si mancare mai buna si mai multe lucruri, mai multe icoane in chilie, sau alte lucruri care se obisnuiesc sa aiba calugarii. Aproape de chilia acestui batran traia un altul. Acesta din fire era mult mai simplu cu invatatura si mai nebagat in seama de parintii pustiului, dar aflase filosofia aceasta a vietii de a se multumi cu prea putine si a-si impaca inima sa intru saracie. Si avea batranul acesta obicei ca seara la culcare, dupa ce termina pravila sa, sa zica acest cuvant: „Multumescu-ti Tie, Doamne, nici imparatii nu-s ca mine”.

Si atata avere avea batranul: doua rogojini. Una o asternea si cu alta se invelea. Ucenicii celuilalt batran de multe ori il auzeau inainte de culcare ca multumea lui Dumnezeu si zicea ca nici imparatii nu-s ca dansul. Si au zis catre batranul lor:

- Parinte – avvo, cum se vorbeste in partile acelea -, ne minunam tare ca noi avem mai multa stare materiala, avem si hrana mai multa si acoperaminte mai multe si ni se intampla noua scarbe si suparari si nu putem castiga multumirea batranului aceluia sarac, care vezi, nu are nimic decat doua rogojini. Lucreaza cu mainile sale cate o cosnita, capata putina paine uscata si cu apa de izvor se multumeste, iar ca imbracaminte si asternut are doua rogojini: una o asterne si cu cealalta se inveleste si i se pare ca nici imparatul nu e ca dansul. Deci n-ar fi bine sa-l chemam odata aici si sa-l intrebam cum de are el multumirea aceasta in cele putine si noi ne tulburam avand multe?

Si l-a chemat odata si cu smerenie l-a intrebat:
- Parinte, avvo, spune-ne noua, te-au auzit ucenicii mei de multe ori zicand: “Multumescu-ti Tie, Doamne, nici imparatul nu-i ca mine”. Si noi vedem ca fata de noi esti foarte sarac. Doar atata ai: acele doua rogojini si mai mult nimic decat painea uscata care o ai pentru hrana si apa din izvor. Si cum poti sa te simti sfintia ta in aceasta stare asa de fericit incat ti se pare ca intreci si pe imparatii lumii?

Si a zis batranul cu liniste:

- Asa, avvo, eu cred si sunt convins ca, in starea aceasta in care ma aflu, nimeni pe pamant nu e mai fericit decat mine.
- Dar de ce?

- Iata de ce, a spus batranul. Eu cand zic cuvantul acesta ma gandesc la aceia care o duc mult mai greu decat mine. Eu intr-adevar slujesc cu nevrednicie Bunului Dumnezeu si nu cum trebuie, ci dupa a mea neputinta, ma rog, imi fac putina mea rucodelie, adica lucrul de mana, si cand ma vad ca sunt liber, nu ma supara nimeni, aer curat am, liniste am si strictul necesar de a manca o bucatica de paine il am si apoi, cand mai vad ca am si de asternut si de invelit cate o rogojina, sunt foarte multumit. Iar cand ma gandesc la cei de prin temnite sau la cei bolnavi care zac paralizati pe paturi de zeci de ani si stau in mizerie si nimeni nu-i poate ajuta si bani nu au si hrana nu au si doctor nu pot sa aduca pentru a lor neputinta ca n-au cu ce ii aduce, si la cei care stau in temnite legati de maini si de picioare si nu numai ca stau in putoare si nu au aer si libertate, dar dorm pe harburi si pe pietre si poate a doua zi ii asteapta sentinta de judecata, de condamnare si poate chiar de moarte, deci gandindu-ma la aceia cat de greu o duc ei fata de mine, atunci imi dau seama ca eu, avand atata libertate si atata liniste si atata aer curat si avand si strictul necesar de a ma hrani aici si de a-mi asterne si a ma inveli cu rogojina, sunt ca in sanul lui Avraam si zic cu adevarat din inima: „Nici imparatul nu-i ca mine”.

Atunci a zis celalalt batran: Cu adevarat, avvo, aceasta-i mare filosofie cand omul se multumeste cu putine si i se pare ca el cu acele putine covarseste pe cei mai bogati oameni din lume. Iata noi avem mai multe si mintea noastra este mai imprastiata si ne tulburam si ni se pare ca o ducem mai greu decat altii, iar sfintia ta intru aceste putine ai aflat linistea si odihna inimii sfintiei tale.

Deci am adus aceasta pilda ca mi s-a parut potrivita in cuvantul de fata, ca nu multa bogatie, nu banii multi, nu multa hrana si celelalte cate le aduna omul poate sa linisteasca inima omului, ci rugaciunea cea curata facuta din inima, nerautatea inimii asupra altuia, pacea, linistea si a fi multumit omul cu cele prea putine in viata si a nu se griji de multe, ca grija de multe ii tulbura inima sa. Deci sa rezumam: a doua pricina prin care isi linisteste omul inima sa este sa se multumeasca cu putin si chiar cu prea putin din cele strict necesare lui.

A treia pricina prin care omul isi linisteste inima sa este, dupa dumnezeiestii parinti, ca acolo unde se afla el, in starea societatii lui, sa caute totdeauna locul cel mai de jos. Sa fie foarte multumit ca e nebagat in seama de oameni si ca n-are dregatorie si cinste ca altii si foarte bucuros sa se afle la locul cel de jos. Pentru ca de ce se tulbura inima omului? Ajunge un grad, vrea mai mare. Ajunge o treapta, vrea mai mare. Ajunge la o dregatorie, vrea mai sus. Vrea cuvantul lui sau starea lui materiala sau morala sa fie mai presus de a altuia. Vrea in tot chipul sa fie bagat in seama si sa covarseasca pe altii, ca sa fie cu toate mai presus de altii si aceasta ii aduce pururea neliniste, ca alearga dupa temelie de umbra.

Ce se intampla? Daca ne uitam pe crestele cele de sus ale muntilor unde cresc brazi sau fagi sau alti arbori, vedem ca acestia se intaresc si cresc mari, dar cand vin vanturile cele mari si furtunile, care copaci au mai mare zbucium si tulburare, daca nu cei care sunt mai sus? Si cu cat e mai sus copacul pe piciorul muntelui sau ajuns pe obcina sus, cu atata mai greu el indura furtuna si se lupta cu furtunile cele mari ale naturii pe care le trimite Dumnezeu pentru a racori si a preface vazduhul. Deci daca te duci pe acolo dupa cate o furtuna, cum au fost cele din anii trecuti, vezi mii de arbori rasturnati cu radacinile in sus, altii faramati in doua, altii rupti jalnic, altii trantiti peste altii, ca si cum ar fi fost loviti in vreme de batalie. Ce s-a intamplat? Ei fiind sus, furtuna a fost mai puternica. S-au tinut ei tari, dar furtuna fiind mai tare decat dansii i-a rasturnat si in chip jalnic i-a sfaramat si i-a trantit pentru vesnicie la pamant.

Asa. Iar copacii care traiesc prin gropi, pe la paraie si pe la dosuri, cand vin furtunile cele mari, ce le pasa lor? De abia isi clatina putin ramurile si isi aduc si ei aminte ca e vant mare, dar unde? Pe coasta acolo sus, pe creasta trebuie sa fie mare furtuna. Lor nu le pasa, cresc linistiti, furtuna nu ii supara decat foarte putin, pentru ca la pozitia lor mai joasa sunt afara de primejdia furtunilor si a vanturilor.

Asa se intampla si cu oamenii care alearga dupa dregatorii sau dupa trepte. Cu cat sunt mai sus, cu atat sunt mai in primejdie. Deci daca cineva e chemat de darul lui Dumnezeu sa fie la o dregatorie, cu mare sfiala si frica de Dumnezeu sa paseasca, pentru ca nu paseste decat spre loc de primejdie si de grija. Iar daca nu, toata sarguinta lui sa o puna sa fuga tot mai jos si la locul cel mai de jos va fi linistit si afara de primejdie si de valurile si de furtunile ispitelor si ale nemultumirilor si primejdiilor veacului de acum. Deci al treilea principiu pentru a-si linisti omul inima este totdeauna sa caute locul cel mai de jos si cat mai de jos si sa doreasca sa traiasca pe acest pamant pana la sfarsitul vietii nebagat in seama si sa cinsteasca pe aceia care sunt pe treptele cele mai inalte, sa-i asculte, sa se roage pentru ei, iar el pururea sa fie multumit la locul de jos si asa isi va afla pacea inimii cu sine si cu Dumnezeu.

Al patrulea principiu pentru dobandirea pacii inimii, dupa invataturile sfintilor parinti, este de a se ruga omul in toata vremea sa se faca voia lui Dumnezeu intru el si de a-si lasa viata sufletului sau sa fie condusa de darul lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, de a se lasa omul in voia lui Dumnezeu in toate imprejurarile, fie cele de intristare, fie de fericire, fie de necaz, totdeauna sa aiba in mintea sa si daca se poate si pe buzele sale cuvantul dumnezeiescului parinte Ioan Gura de Aur care i-a zis in cele mai de pe urma, adica: „Slava lui Dumnezeu pentru toate!” si: “Multumesc lui Dumnezeu pentru toate!”

Asadar omul care se lasa in voia lui Dumnezeu zice in inima sa asa cand este necajit: „Doamne, daca este voia ta sa fiu necajit, sa fiu! Slava Tie! Daca e voia Ta sa fiu fericit, slava Tie! Daca e voia Ta sa fiu sarac, multumesc Tie! Daca e voia Ta sa fiu bogat, slava Tie! Daca e voia ta sa fiu bolnav sau sanatos, slava Tie!” Deci in orice imprejurare a vietii el stie sa multumeasca lui Dumnezeu si sa se lase in voia lui Dumnezeu. Si atunci inima unui om ca acesta, care doreste sa faca totdeauna voia mai mult a altora decat a lui intru cele spre mantuire, care e multumit cu cele putine, strict necesare, in viata, care cauta intotdeauna locul cel mai de jos in viata si care se lasa totdeauna in voia lui Dumnezeu si la cele de intristare si la cele de bucurie, se linisteste si este pusa la adapost de multe valuri, de multe pagube, de multe scarbe si neasezari care se intampla impotriva celor care voiesc sa-si faca voia lor, sa dobandeasca avere multa, sa fie la locul cel mai dintai si mai de cinste si sa nu se lase in voia lui Dumnezeu si, nadajduind in priceperea si in voia lor, cauta intotdeauna a-si face voia lor si a alerga dupa acele parute lor bune care nu le aduc decat tulburare si scarbe.

Aceste putine le-am spus mai intai despre casa cea de gand a sufletului nostru, apoi despre inima si despre pacea inimii noastre si, ajutand mila lui Dumnezeu, sa nu uit nici eu acele putine pe care le-am vorbit in seara aceasta, ca si eu, pacatosul, aducandu-mi aminte de ele, sa nu gresesc lui Dumnezeu si sa ma pot linisti in vreme de scarbe si de necaz. Amin.

de Arhimandrit Cleopa Ilie

Douazeci de pricini pentru care traiesc oamenii

 

X

Mi se pare că pricinile pentru care trăim pe acest pămînt sunt multe. Dar din cele multe voi însemna aici pe acestea:

Întîia pricină pentru care noi trăim pe pămînt este că nu am fost vrednici să trăim în Rai. Şi de aceea am fost izgoniţi pe pămînt, pentru că am călcat porunca lui Dumnezeu (Fac. 3, 6, 12, 23).

A doua pricină este pentru a ne face canonul aici pe pămînt întru necazuri şi sudoarea feţii pînă la moarte (Fac. 3, 17-19).

A treia pentru ca împlinind binecuvîntarea lui Dumnezeu să crească şi să se înmulţească oamenii pe pămînt (Fac. 1, 28).

A patra pentru ca oamenii să stăpînească pămîntul şi toate vieţuitoarele cele făcute de Dumnezeu, în apă, în aer şi pe pămînt (Fac. 1, 26).

A cincea pentru ca să păzim poruncile lui Dumnezeu aici pe pămînt unde am fost izgoniţi şi prin păzirea lor să intrăm iarăşi în patria noastră cea veche, Raiul (Mat. 19, 17; Num. 15, 40; Col. 1, 13).

A şasea pentru ca prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu să ne mîntuim (Ps. 3, 8; 36, 39; I Ioan 2, 25; I Tim. 4, 8; Ioan 5, 24).

A şaptea pentru ca să facă oamenii voia lui Dumnezeu “precum în cer aşa şi pe pămînt” (Mat. 6, 10; 26, 39; Luca. 22, 42).

A opta pentru ca să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră, din tot cugetul nostru şi din toată puterea noastră (Deut. 6, 5; Mat. 22,37-38).

A noua pentru ca din iubirea noastră faţă de Dumnezeu să-i păzim poruncile Lui şi să ne facem locaş lui Dumnezeu, după cea scrisă: “,Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeste pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui”. Şi iarăşi: “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvîntul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi pe el, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 21-23; I Ioan 5, 2; II Ioan 5, 6).

A zecea pricină pentru care trăim pe pămînt este spre a împlini Legea lui Dumnezeu prin a ne iubi unii pe alţii şi pe aproapele ca pe noi înşine, deoarece dragostea este împlinirea Legii (Rom. 13, 8-10).

A unsprezecea este pentru ca să trăim pe acest pămînt ca fraţii şi ca familie împreună cu toate popoarele lumii, deoarece avem acelaşi Tată în ceruri, după cum spune Scriptura: Oare nu este un singur părinte pentru noi toţi? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu? Şi iarăşi: “Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru noi toţi” (Efes. 4, 6).

A douăsprezecea pentru ca să ne veselim cu nădejdea mîntuirii noastre, cugetînd pururea la Taina Iconomiei în Trup a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, care a mîntuit lumea prin împreuna lucrare a celor patru însuşiri ale Sale:

Bunătatea Sa cea desăvîrşită,
Înţelepciunea Sa cea desăvîrşită,
Dragostea Sa cea desăvîrşită,

Puterea lui cea desăvîrşită, după cum zic despre aceasta purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri Maxim Mărturisitorul şi Grigore de Nyssa. Căci bunătatea lui Dumnezeu s-a arătat prin aceea că nu a trecut cu vederea zidirea Sa cea zdrobită de diavol, ci milostivindu-se de a doua oară o a zidit pe ea. Înţelepciunea, că a izvodit chipul zidirii de-a doua oară, şi al vindecării. Dreptatea, că nu cu tiranie a făcut mîntuirea omului celui ce de voie se stăpînea de păcate şi de diavolul. Iar puterea, că nu a îngăduit desăvîrşit să slăbească firea omenească cea coruptă în Rai, făcînd-o astfel îndemînatică de a se putea reînnoi spre mîntuire la plinirea vremii (Vezi la Sfîntul Nicodim Aghioritul, “Paza celor cinci simţuri”, cap.XI despre “Tai¬na Iconomiei în Trup a Domnului”, pp. 383-384, M-rea Neamţ, 1826).

A treisprezecea pricină pentru care trăim pe pămînt este pentru ca prin privirea zidirilor celor făcute de Dumnezeu şi prin înţelegerea cea despre buna orînduială a mişcarii lor, ca printr-o oglindă să privim cu mintea la Ziditorul lor şi să-I cunoaştem veşnica Lui putere şi Dumnezeire (Rom. 1, 20; Ps. 17, 1-2; Înţel. lui Solomon 13, 3-5, Is. Sirah 42, 20-22; 43, 1-7 s.a.).

A patrusprezecea pricină pentru care trăiesc oamenii pe pămînt este ca ei, prin bogoslovia cea adeveritoare şi prin cea tăgăduitoare (sau cum i se mai zice catafatică – pozitivă şi apofatică – negativă), pururea să cunoască pe Dumnezeu şi minunile Lui din toata zidirea şi din aceasta pururea să se îndemne a-L iubi pe El şi a-L lăuda neîncetat (I Tes. 5, 17; Ps. 33, 1). Deoarece, după dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu şi toate se zice şi este cu dumnezeiasca cuviinţă ca un pricinuitor al tuturor (adică după bogoslovia cea adeveritoare), şi nimic din toate nu este, fiind mai presus de fiinţă (după bogoslovia cea tăgăduitoare). Zice Încă cu împreună glăsuire şi dumnezeiescul Părinte Dionisie Areopagitul ca “Dumnezeu şi din toate cele ce sunt se laudă după asemănarea tuturor cărora este pricinuitor. Şi este iarăşi prea dumnezeiască cunoştinţă a lui Dumnezeu ceea ce prin necunoştinţă se cunoaşte, după unirea cea mai presus de minte”. Şi iarăşi: “Dumnezeu şi intru toate toate este şi întru nimeni nimic. Şi dintru toate tuturor se cunoaşte, si din nimic nimănui” (Sfîntul Dionisie Areopagitul, cap. 7 din “Despre dumnezeieştile numiri”. Vezi si la Sfîntul Nicodim Aghioritul, op. cit., pp. 359-360). Deci toţi cei ce trăiesc pe pămînt sunt datori a-L cunoaşte şi a-L lăuda pe Ziditorul lor şi a toată făptura, Dumnezeu, şi în cele ce Îl înţeleg din zidiri şi din Sfintele Scripturi să-L laude pe El ziua şi noaptea (Ps]. 41, 1-2). Iar în cele ce covîrşesc pe a lor minte să-L slăvească prin spaimă şi minune, deoarece cele mai presus de minte, de minunare şi de spaimă sunt pricinuitoare. Apoi sa inteleaga ca zidirea lui Dumnezeu este tal¬cuire a Scripturii, iar Scriptura este talcuire a zidirii (Sfîntul N. Aghioritul, op. cit., p. 772).

A cincisprezecea pricină pentru care oa¬menii trăiesc pe pămînt este de a se face dumnezei după dar, după cea scrisă: “Eu am zis: «Dumnezei sunteţi…»” (Ps. 81, 6). Dumnezeu, din nemărginita Sa bunătate şi dragoste faţă de om, a binevoit de a face pe om alt dumnezeu peste toate cele facute de El. Şi după cum El stăpîneşte toate ca Cel ce este Ziditor a toate, aşa şi oamenii ca dumnezei după dar să stăpînească toate cele făcute de El pe pămînt.

A şaisprezecea pricină pentru care trăim pe pămînt este de a împlini porunca cea dată de Dumnezeu Care zice: “Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Lc. 6, 36).

A şaptesprezecea pricină este pentru ca să plinim altă poruncă a Mîntuitorului Care zice: „Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este.” (Mat. 5, 48).

A optsprezecea pricină este de a sluji lui Dumnezeu cu frică şi a ne bucura Lui cu cutremur (Ps. 2, 11).

A nouăsprezecea pricină pentru care oamenii trăiesc pe pămînt este de a împlini porunca cea dată de Mîntuitorul de a se iubi unii pe alţii precum şi El ne-a iubit pe noi (Ioan 15, 12), şi de a iubi pe vrăjmaşii noştri (Mat. 5, 44). Ca prin această iubire să ne facem după putere asemenea Lui şi fii ai Tatălui nostru Celui din ceruri. Că El face să răsară soarele Său şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mat. 5, 45; Lc. 6, 35-36).

Şi, în sfîrşit, zic că a douăzecea pricină pentru care trăiesc oamenii pe pămînt este ca toţi împreună să-L laude pe El, după cum Duhul Sfînt ne învaţă zicînd: „Lăudaţi pe Domnul toate neamurile; lăudaţi-L pe El toate popoarele; Că s-a întărit mila Lui peste noi şi adevărul Domnului rămîne în veac” (Ps. 116, 1-2). Amin!

Sfaturi şi cuvinte duhovniceşti ale Părintelui Cleopa

1. După ce termină cuvîntul de învăţătură, Părintele Cleopa zicea: „Mamă, tare mi-i milă de voi! Dacă aş avea putere, v-aş lua pe toţi într-o traistă să vă duc în rai! În casa voastră să nu lipsească căndeluţa şi să ardă zi şi noapte la icoana Maicii Domnului”.

2. Odată a venit un grup de credincioşi la sfinţia sa:
- De unde sunteti voi, mamă?
- De la Bîrlad.
- Ei, tocmai de acolo! Voi ştiţi că de cînd v-aţi pus în gînd să veniţi la mănăstire, îngerii voştri v-au numărat paşii, bănuţii şi osteneala voastră? Cu acestea toate îngerii voştri se vor prezenta la dreapta judecată, ca aceşti bănuţi nu i-aţi cheltuit la discoteci, la cîrciumi şi la nunţi cu lăutari, ci i-aţi dăruit lui Hristos! Ei! De-aţi vedea îngerii voştri păzitori lîngă voi cum sunt, aţi muri de bucurie !

3. Ia să văd cum faceţi Sfînta Cruce ? O faceţi voi dreaptă şi mare ? În numele Tatălui la frunte, al Fiului la piept şi al Sfîntului Duh la umeri ! Asta-i Crucea lui Hristos. El a fost răstignit pe Sfînta Cruce, iar cei doi tîlhari au fost legaţi cu frînghii pe cruci mai joase. Aveţi grijă de Crucea lui Hristos ! Să nu o faceţi aşa mică, căci atunci cîntaţi la cobză, şi îmbolnăviţi de rîs pe toţi diavolii şi-i băgaţi în spital !

4. Să mergeţi în fiecare Duminică la sfînta biserică, să nu lipsiţi niciodată. Dacă lipsiţi trei sărbători la rînd de la Sfînta Liturghie, vă duceţi de vii în iad cu sufletul !

5. Ştii ce să faci dacă vrei să fii înţelept ? Du-te la cimitire cu o lumînărică şi pune-o la mormîntul tău, al fraţilor tăi, măcar odată pe săptămînă, Duminica sau sîmbăta. Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur: “Mergi adesea la morminte, o creştine, şi la cimitire.” Că adesea vei merge  acolo, atîta înţelepciune ai a te învăţa că toate scolile filosofice din lumen u te pot învăţa mai mult !”. Atîta folos ne aduce nouă cimitirul. Pentru că vedem că ce-s aceştia azi, suntem noi mîine. Nu vezi că ei tac ? Dar pururea vorbesc: „Măi fraţilor ! Ce suntem noi azi, veţi fi voi mîine. Şi ce sunteţi voi azi, am fost noi ieri. Dar uite aici veniţi. Voi veniţi la noi, nu ne ducem noi la voi”.

Mergem către veşnicie toţi. Dacă nu-i azi, e mîine, poimîine, dar către mormînt mergem. Clipă de clipă. Am avut un ceas, undeva, pe unde am trăit eu. Şi avea o sonerie aşa: Groapă-groapă-groapă-groapă, groapă-groapă-groapă-groapă, groapă-groapă-groapă-groapă… Aşa suna el. Şi totdeauna îmi aducea aminte de groapă. Am avut un alt ceas, nu ştiu după cîţi ani. Acela nu zicea “groapă”, zicea altfel: Îndată-îndată, îndată-îndată, îndată-îndată… Şi ceasul m-a învăţat ca îndată-îndată plec. Celălalt zicea “groapă-groapă”. Dacă aţi face şi voi cîte un ceas de acesta, să-l aveţi în casă, să vă zică “groapă-groapă-groapă-groapă, groapă-groapă-groapă-groapă…”, nu v-ar mai fi trebuit alt mare filozof.

Că dacă ne-am uita în groapă, mare fericire ar fi. Nu ne-am teme de groapă. Deloc. Dacă stim c-am pus în traistă ce ne trebuie, hai la groapă ! Că viaţa-i dincolo de mormînt, nu-i aici. Aici e o înşelăciune. N-ai văzut ? Zilele lui ca umbra trec.

6. Să faceţi Sfînta Spovedanie curată, după rînduială ! Să luaţi un caieţel, să vă duceţi într-o cameră şi să începeţi a vă scrie toate păcatele de cînd eraţi mici. Stiţi voi de cînd începe copilul să facă păcate ? De cînd pricepe lucrurile. De atunci a priceput şi păcatul !

Să însemnăm toate cîte am făcut din pruncie. Să nu aşteptăm să ne întrebe preotul, ci noi să le spunem. Şi să ne ducem la duhovnic cînd este mai puţin ocupat. Voi ştiţi ce înseamnă o spovedanie corectă? Este un al doilea botez. Parcă ne-am născut a doua oară !

7. O creştină din Baia Mare a auzit de mutare la Domnul a Părintelui CLEOPA. În timp ce se pregătea să vină la înmormîntare, fiica ei i-a zis: „Mamă, l-am visat pe Părintele Cleopa în noaptea aceasta că se urca la cer îmbrăcat în veşminte albe !”.

de Arhimandrit CLEOPA ILIE

Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele Arsenie Boca, la Sf Elefterie cel Nou si Sf Anton din Bucuresti. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului

Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele ARSENIE BOCA, relatata de poetul Valentin Iacob. Ambele picturi exceptionale se afla in Bucuresti, una la biserica Sf Elefterie cel Nou (din Piata Operei), cealalta la Sf. Anton

Sfantul surghiunit

Anul 1959. Un vant de teroare, ucigas, sufla peste Romania. Tinta temnitelor este mereu aceeasi: elita patriotica a tarii – intelectuali, preoti, studenti, tarani – toti cei ce se opun calailor rosii. La manastirea Prislop din Hateg, valul terorii il ajunge si pe parintele Arsenie Boca. Desi il anchetasera si intemnitasera de atatea ori, comunistii ii luasera frica: miracolul de la Sambata de Sus, unde parintele fusese staret, se repeta. “Toata tara lui Avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand, cu zapada pana la piept”, scrie marele poet Nichifor Crainic. Veneau toti sa ia lumina din harul celui numit, inca de-atunci, Sfantul Ardealului. Asa ca parintele Arsenie trebuia sa plateasca. Este alungat din manastire si i se interzice pentru tot restul vietii sa practice preotia. Reducerea la tacere a celui mai mare duhovnic al tarii ii indarjeste pe credinciosi. Dar chiar si cu gura ferecata, parintele nu renunta la legamantul cu Dumnezeu, caruia ii inchinase viata. Avea harul picturii, absolvise si Academia de Belle-Arte din Bucuresti, asa ca va picta pana la moarte icoane si biserici, continuand in imagini predicile fierbinti cu care isi fericise credinciosii, predicile pe care nu le mai putea rosti. In 1959, parintele vine la Bucuresti, unde va ramane pana in 1967, lucrand o vreme si la atelierele de pictura ale Patriarhiei. Apoi pleaca in campie, la Draganescu, unde cincisprezece ani, noapte de noapte, picteaza biserica din sat, pe care o transforma, cu arta si cu credinta lui, intr-o adevarata “Capela Sixtina a ortodoxiei romanesti”: o pictura tulburatoare si profetica. Dar daca biserica Draganescu e de-acum celebra, despre picturile realizate de parintele Arsenie in Bucuresti nu s-a stiut multa vreme nimic! De parca icoanele si frescele pictate de el s-ar fi volatilizat! Abia anul trecut, in 2007, a iesit la lumina o parte din mostenirea spirituala lasata Capitalei de parintele Arsenie. O mostenire incarcata de povesti incredibile si zguduitoare. Adevarate taine care au asteptat printre noi, in mod bizar nestiute amar de ani… Cel implicat in aceste descoperiri are 29 de ani si se numeste Alexandru-Valentin Craciun. E un tanar linistit, cultivat si foarte credincios. Si care este convins de sfintenia parintelui Arsenie, in care credea cu ardoare, desi nu l-a cunoscut si nu l-a vazut niciodata. Prima atingere cu duhul parintelui s-a produs prin picturi. S-a intamplat acum cinci ani, cand a descoperit, din intamplare, intr-o carte, o pictura de-a parintelui de la Draganescu. Era o “Inviere”. Pictura aceea l-a marcat pentru tot restul vietii. Era o Inviere hieratica si apocaliptica totodata. “Nu s-a mai pictat asa ceva niciodata. E o imagine halucinanta. O reprezentare unica a lui Hristos”, spune tanarul. “Prin aceasta pictura fabuloasa, m-am apropiat de parintele. Sigur, multa lume e atrasa de el, dar trebuie sa-i si simti chemarea, sa intri in dialog prin rugaciune cu acest calugar urias. Iar eu ma rog la parintele Arsenie in biserica, chiar daca nu-i canonizat. Il pomenesc ca pe-un sfant. El e sfant, ca asa l-a facut Dumnezeu, nu oamenii”.

O raza de soare

“Sunt lucruri de-ale parintelui despre care nu stie nimeni nimic, dar care ies la iveala printr-un miracol. Asa s-a intamplat si cu descoperirile despre care va voi povesti. Multe mi-au fost “date”. Au fost revelatii. Eu n-am nici un merit. Iar daca au iesit abia acum la iveala, aceasta e inca o minune, o lucrare dumnezeiasca a parintelui Arsenie. Asa a voit el, de acolo, de Sus, sa se intample toate acum. Cand a crezut el ca-i lumea pregatita”. Toate au inceput de la o icoana a sfintei Paraschiva de la biserica Sfantul Anton, de langa Curtea Veche din Bucuresti. Icoana fusese donata bisericii acum cateva zeci de ani buni. Mai mult nu stia nimeni. Si nici cine era pictorul. “Intr-o dupa-amiaza de mai a anului trecut, ma dusesem la biserica Sfantul Anton cu treburi de serviciu si, cum trebuia sa-l mai astept pe parintele paroh, m-am dus sa ma inchin. Uitandu-ma in jur, mi-au cazut ochii pe icoana Sfintei Paraschiva. Sfanta e ocrotitoarea familiei mele, asa ca am recunoscut-o imediat. Curios mi se pare acum ca, desi fusesem de atatea ori la biserica Sfantul Anton, niciodata pana atunci nu observasem icoana. Asa ca eu cred ca acela a fost un moment ales. M-am apropiat, m-am inchinat (icoana statea in biserica in naos, intr-o nisa cu fereastra, un loc mai ferit), m-am rugat indelung… Si cand mi-am ridicat ochii, am intalnit privirea sfintei. De obicei, icoana aceea sta in tot timpul in penumbra bisericii. Neluminata, pictura ei pare un pic stearsa, invaluita, stinsa. Dar in dupa-amiaza aceea, un snop de raze se strecurase prin vitralii si batea din plin pe chipul sfintei. Scaldata in razele soarelui, icoana parca mustea de aur si de lumina, stralucind magnific! Si sfanta Paraschiva avea un chip stralucitor, intarita de soare in icoana bogata, toata numai foita de aur cu filigran. Lumina sfintei se adunase pe chip si-n privire. E parintele Arsenie, e icoana lui! – mi-am zis de-odata, ca intr-o transa! N-aveam argumente. Figura aceea a sfintei imi amintise chipul lui Cristos din scena Invierii, pe care o descoperisem, mai demult, intr-o carte. O expresie concentrata in privire. Asa cum o avea si el, calugarul Arsenie cu ochii de foc”.

Schita gasita la biserica Draganescu

 

Hotarat sa afle adevarul, cateva zile mai tarziu, Alexandru-Valentin Craciun face cateva fotografii ale icoanei Sfintei Paraschiva si merge la biserica Draganescu, la parintele Lucian Petcu, sa ii arate imaginile. Voia o prima confirmare: era icoana pictata de parintele Arsenie Boca sau nu? Preotul cerceteaza icoana in amanunt, dupa care o compara cu alta, tot a sfintei Paraschiva, din biserica lui. Era aceeasi imagine. Era mana parintelui. Pana si modelul filigranului era facut cu o tehnica numai a lui. (In pragul razboiului, parintele Arsenie fusese la Chisinau, sa invete metaloplastia si emailul, si de acolo a venit cu tipare speciale pentru filigranul icoanelor lui aurite si foarte bogate.) Mai tarziu, icoana Sfintei Paraschiva ii este aratata si episcopului de Varset, Daniil Partosanu, ucenic al parintelui Arsenie. “E a parintelui, nu incape indoiala!”, exclama episcopul. Apoi, destinul icoanei incepe sa ia amploare. Peste cateva luni, Alexandru-Valentin Craciun publica un mic articol despre pictura parintelui Arsenie Boca. La biserica Sfantul Anton incep sa vina valuri de oameni, lumea se inchina indelung la icoana Sfintei Paraschiva, o fotografiaza, sfintesc fotografiile si le duc cu ei ca sa aiba in casa o icoana de-a sfantului parinte Arsenie. Printre pelerini sunt si multi straini. “Intr-o zi, am vazut un grup de sarbi veniti special din tara lor, pentru icoana parintelui”, spune tanarul. Caci faima de sfant a parintelui Arsenie a depasit mult granitele Romaniei.
Si nu e o intamplare ca parintele sta prin icoana lui, intr-o biserica din inima Bucurestiului, biserica domneasca a Curtii Vechi, cea mai veche ctitorie a orasului, crede Alexandru Craciun. “Pe cai doar ale lui, parintele a voit sa ramana aici cu o icoana foarte frumoasa; cea mai luminoasa imagine a sfintei pe care mi-a fost dat sa o intalnesc. E icoana absoluta a sfintei Paraschiva. O icoana mai completa nu exista. Si nu va mai fi. Aceasta icoana va avea un destin special, la inaltimea celui care a pictat-o”.

Iisus in zeghe

Pe urmele pictate lasate de parintele Arsenie prin Bucuresti, Valentin Craciun ajunge in vara anului trecut la catedrala Sfantul Elefterie Nou (de langa Opera). Exista o banuiala ca acolo pictase parintele, in 1959, fresca cea mare din absida altarului a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot ce se stia era ca parintele lucrase la Sf. Elefterie ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu, care a pictat altarul si o parte din peretii laterali. In rest, nimic nu era sigur. Lucrurile incep sa se precipite cand preotul Lucian Petcu descopera in biserica de la Draganescu o schita imensa, in carbune, care nu corespundea nici unei picturi facute de parinte pe peretii locasului. Era Maica Domnului cu Pruncul. Uriasa schita zacuse ani de zile, fara sa stie nimeni de ea, intr-unul din nenumaratele suluri cu schite ramase de la pictura bisericii Draganescu. Preotul Lucian Petcu a descoperit-o in ultima clipa, ca printr-o minune, salvand-o cand era gata sa fie distrusa. Se duce cu schita la Elefterie, o compara cu fresca uriasa a Maicii cu Pruncul din absida altarului si se lamureste. Desenul gasit de el era dovada imparabila ca parintele Arsenie isi avusese partea lui de pictura si la Sfantul Elefterie. Era proiectul initial cu care parintele se prezentase acolo, pentru fresca din absida altarului. Dar aventura de-abia incepe. Pentru ca parintele Arsenie adaugase picturii cateva detalii cutremuratoare, neobservate, vreme de 60 de ani…

Sfanta Paraschiva de la biserica Sfantul Anton

“Cand am intrat eu la Elefterie, era slujba”, isi continua Valentin Craciun povestea. “Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriasa si impunatoare. Maica Domnului plutea maiestuoasa si suverana pe niste nori gigantici, inrositi si intunecati, ca de bombardament ori de Apocalipsa. Am privit-o si m-am cutremurat! Pe absida imensa, fresca era iluminata extraordinar. Ce m-a frapat si m-a ravasit pentru prima oara a fost Pruncul! Pruncul care priveste cu bratele deschise ca o cruce, chemand: “Veniti la Mine!”. Ca niciodata pana atunci, vesmantul Lui ma contraria in chip deosebit. Simteam ca e ceva acolo, nu intelegeam prea clar, ceva ce-mi scapa si mi se parea atipic. Oricum, multe lucruri sunt atipice in pictura parintelui Arsenie, dar acolo era ceva mai mult. Am plecat descumpanit. Voiam chiar sa abandonez, sa nu ma mai gandesc la pictura aceea, oricum, ma chinuiam destul de cateva luni sa-i dibui urmele parintelui Arsenie prin Bucuresti, devenise, pur si simplu, o obsesie pentru mine. Pe urma, intr-o noapte, s-a mai intamplat un miracol. Era foarte tarziu si eu eram intr-o stare de surescitare, dar nu ma gandeam nici la parintele Boca, nici la pictura din altar. Si atunci, brusc, am gasit intelesul: vesmantul Pruncului pictat de parintele Arsenie era o zeghe! O haina de puscarie!” Asta pictase parintele deasupra altarului. Un mesaj tulburator. Iisus era in zeghe si asteptase rabdator, sub ochii nostri orbiti ani de zile, sa il vedem. Sa ne cutremuram.

Vis din Ceruri

“Dar eu eram tot indoit”, spune Valentin Craciun. “Nu indrazneam inca sa ma intorc la Elefterie. Nu eram deloc sigur ca voi fi inteles, ca va fi inteles ce voise sa arate oamenilor parintele Arsenie. Am stat asa, framantandu-ma singur, saptamani la rand. Pana intr-o dupa-amiaza… Incepusera caldurile alea de nesuportat de anul trecut si eu am adormit, stors de vipie. Visul a inceput brusc, nici n-atipisem bine. Parca as fi trecut direct din trezie intr-un alt taram, lunecand usurel spre Rai. Se facea ca ma dusesem la Elefterie si gasisem acolo un preot cu care ma contraziceam vorbind despre fresca. As fi vrut sa-i spun si de zeghea Pruncului, dar nu stiam cum s-o fac. Stam amandoi in curtea de la Elefterie. Si, privind spre biserica, deodata am inceput sa vad direct prin peretii ei, ca printr-un acvariu urias cu sfinti. Si vedeam fresca cea mare a altarului, pictata de parintele, si fresca stralucea tot mai luminoasa pe masura ce timpul trecea, stralucea mai tare, si mai tare, acum aproape ca te orbea! In vremea asta vesmantul Pruncului incepuse sa se schimbe si el, nu mai era o zeghe. Atunci i-am spus si parintelui ce ma framanta, i-am spus de zeghea Pruncului.

Alexandru Valentin Craciun

“Sa comparam!”, zice parintele in visul meu. Si a scos o iconita din buzunarul de la piept. Iar pe iconita era pictata intocmai chiar Maica cu Pruncul din altar. Eu priveam mai departe direct prin peretii translucizi ai bisericii, spre fresca uriasa, si am vazut, n-o sa uit toata viata, am vazut Pruncul in vesmant ca Soarele, tot numai raze! Iar dungile vesmantului se schimbasera – se stransesera intr-o cruce… o cruce facuta din gratii si din intuneric… Si Pruncul Iisus era viu, traia, prinsese viata!… Iar crucea era vie si ea si se schimba intruna, la fel ca vesmantul. “Vedeti, parinte, ca Iisus e in zeghe?”, i-a spus atunci preotul cu care vorbeam in vis altui preot de-acolo. Si in aceasi clipa, din iconita aceea mica a inceput sa picure un fel de mir gros ca mierea… Iar eu am cazut in genunchi si am plans. Apoi mi-am strans lacrimile ce cursesera pe jos, sa nu ramana nici una pe asfalt. Si mi-am uns cu ele pleoapele. Si m-am trezit fericit”.
Magnificul vis ii da putere lui Valentin Craciun sa revina la Elefterie, unde intalneste si omul providential: pe parintele Mihai Dragomir. “Are o dragoste deosebita pentru parintele Arsenie Boca. Cand i-am marturisit parintelui despre zeghe, a ramas stupefiat. Nici el nu observase nimic neobisnuit pana atunci, desi slujea de ani buni la Elefterie. Parca purtase un zabranic pe ochi. Dar dupa ce a privit cu atentie fresca, preotul a mai descoperit inca un amanunt socant: Pruncul era tuns ca un detinut!”

“In temnita am fost si ati venit la Mine”

Parintele Arsenie pictand in biserica Draganescu

Cum s-a putut, totusi, ca in 60 de ani, nimeni sa nu vada Pruncul in zeghe?! Acest fapt ramane inexplicabil. Nimeni n-a observat, nici preotii care s-au succedat la Elefterie, nici enoriasii, si nici macar comunistii si securistii din vremea parintelui Arsenie. Nimeni, absolut nimeni! Desi e imposibil sa nu fi stiut cineva ce picta parintele acolo, ca doar lucra in echipa! Dar cine a stiut a pastrat secretul, ducandu-l cu el in mormant. Uluitor este si ca parintele Arsenie a avut curajul sa picteze ditamai fresca, fiind supravegheat permanent de Securitate. Si atunci, cum a scapat, cum si-a sfidat tortionarii, facandu-i sa nu vada ce picta el acolo cu adevarat, cand ofiterii ii suflau in ceafa zi de zi, clipa de clipa?!… Si atat asteptau, un prilej cat de mic sa-l intemniteze. Iar pentru un simbol ca acesta – Pruncul Iisus in zeghe, credinta, intemnitata de comunisti, la fel ca si viata preoteasca a parintelui Arsenie Boca -, pentru toate astea, l-ar fi inchis imediat! Insa, pur si simplu, nu au vazut! Sau, imi zice tanarul Valentin Craciun, s-a intamplat ca in Scriptura: “Au vazut si n-au inteles”, ochii lor au fost tintuiti. Alta explicatie rationala nu exista. Asa cum au fost tintuiti ochii tuturor 60 de ani dupa aceea.

Biserica Elefterie

“Dar aceasta infatisare a lui Iisus in zeghe si tuns ca un detinut nu e o excentricitate de-a parintelui Arsenie, si nici n-a fost facuta pentru a soca”, spune Valentin Craciun. “Ea are acoperire, justificare teologica. Caci in Evanghelia dupa Matei, spune Mantuitorul: “In temnita am fost si ati venit la Mine”. (Matei 25, 36). Asadar, Hristos a fost in temnita si este in temnita alaturi de cei care sufera pentru El! A stat in inchisoare, dar a fost inchis si cand a vegheat alaturi de toti Apostolii si de toti martirii crestini, inchisi si persecutati pentru el. Dar Hristos a fost si cu toti cei care au suferit prigoana comunista. Si parintele Arsenie a voit sa arate ca Hristos e alaturi de cei multi si nevinovati azvarliti in temnite. Caci fresca a fost pictata in 1959, atunci cand crivatul ucigas al terorii comuniste se intetise. Parintele Arsenie n-avea cum sa nu se gandeasca la toate astea, mai ales ca fusese el insusi inchis. Stia ca Hristos este acolo, langa cei aflati dupa gratii. “Nimeni altcineva decat parintele Arsenie n-ar fi indraznit macar sa gandeasca, daramite sa si faca in acele timpuri de prigoana ucigasa o fresca uriasa cu Pruncul Iisus in straie de detinut”. A fost un act de curaj venit dintr-o putere dumnezeiasca, prin care parintele a lasat o marturie in veac despre acele timpuri crunte.

“Ii pictez asa cum i-am vazut”

Dar parintele Arsenie a lasat mult mai mult la biserica Elefterie decat o marturisire de credinta si curaj. S-a petrecut acolo ceva care se intampla, de altfel, in aproape toata pictura lui. Explicatia – profunda si tulburatoare – a dat-o odata chiar parintele Arsenie, atunci cand a fost intrebat de mitropolitul actual al Ardealului, Laurentiu Streza, de ce picteaza astfel, surprinzator si depasind canoanele. “Mie asa mi s-a aratat Maica Domnului, asa l-am vazut pe Mantuitorul si eu ii pictez asa cum i-am vazut eu”, a raspuns parintele. La fel spunea parintele si despre sfinti: ca ii picteaza cum i-a vazut aievea.

Icoana Fecioarei cu Pruncul, aflata deasupra altarului

Aceste cuvinte sparg o fereastra in Cer. Parintele, cu duhu-i vizionar, ajunsese in niste zone in care nimeni nu ajunge. Pictura lui nu-i doar o predica in imagini. Parintele chiar L-a vazut pe Pruncul Iisus invesmantat aievea in zeghe, ca intr-o haina a durerii, pentru urgia ce-i potopise pe romani! Cu forta lui teologica, parintele nu s-a inchis in canoanele severe si inghetate ale picturii din Erminiile bizantine. Dar el nici nu a inventat imagini, ci doar le-a transcris in fresca uriasa, asa cum numai el le-a vazut: Iisus in zeghe, ca un avertisment. Avertismentul lui Dumnezeu, intunecat de durerea Golgotei lumesti.
“Acum, ca povestea mea se apropie de sfarsit, as vrea sa va mai spun ca parintele Arsenie are o lucrare foarte mare de facut pe Lumea asta”, marturiseste tanarul meu interlocutor. “A facut-o si cat a trait si continua si acum, de acolo, din Cer. Si daca parintele ne-a aratat cateva din picturile lui necunoscute in Bucuresti, aceasta e doar o parte din planul pe care inca il are – planul lui de semne si minuni pentru romani. Iar simbolul lui Iisus intarcuit in zeghe e valabil si azi, in vremuri de libertate. Azi, cand credinta pare iar ingradita, inchisa dupa gratii de un nou ateism, ateismul acesta militant post-decembrist, un ateism secularizant, importat din Occident. Si care voieste sa scoata din scoli si icoanele si invatamantul religios”.
Adevarurile zugravite in pictura parintelui Arsenie Boca nu-s comode, cum nu erau nici predicile furtunoase, tinute la Sambata sau la Prislop, miilor de discipoli. Calugarul infocat si cu ochii de jar nu putea fi mintit si nu putea sa ascunda adevarul. De altfel, el continua sa fie incomod si dupa moarte, inclusiv pentru unii oficiali ai bisericii. In schimb, intr-o masura covasitoare, este extraordinar de iubit. Zeci de mii de oameni pornesc pe urmele lui in pelerinaje, la Sambata si la Prislop. Vizionar in timpul vietii, parintele le vede si din cer suferinta. Implineste, de fapt, ce le-a spus: “Rugati-va. De acolo, de sus, o sa va pot ajuta mai mult”.

Valentin Iacob

NOTA  voi posta mai jos doua comentarii care intregesc cumva continutul de o mare putere a articolului:

• Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. Extraordinara poveste a unor icoane necunoscute, pictate de parintele Arsenie Boca, la Sf Elefterie cel Nou si Sf Anton din Bucuresti. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului - Ziarul toate says:

  29/09/2010 at 19:22

  [...] Iisus in Zeghe – Mantuitorul lui Arsenie Boca. FOTO. Extraordinara poveste a unor icoane necun… Wed Sep 29, 2010 20:50 pm

  Calugarul infocat si cu ochii de jar nu putea fi mintit si nu putea sa ascunda adevarul. De altfel, el continua sa fie incomod si dupa moarte, inclusiv pentru unii oficiali ai bisericii. In schimb, intr-o masura covasitoare, este extraordinar de iubit. Zeci de mii de oameni pornesc pe urmele lui in pelerinaje, la Sambata [...] [...]

   
•  
• euro-atlantic-boreal says:

  04/10/2010 at 18:50

  D-le Victor Roncea, va felicit pentru postarea acestui interviu. Dintre multele scrise despre Parintele Arsenie Boca, este singurul material care sugereaza prezenta vie a Sfantului Ardealului care a gasit cu cale sa-i reveleze unui student la teologie mesajul (cripic in continuare) al icoanei pictata in altarul Bisericii Sf. Elefterie.
  1. Iisus (IN ZEGHE)a fost alaturi de milioanele de romani inchisi de mercenarii ocupantului sovietic. Toate poeziile religioase compuse in inchisori ilustreaza si ele prezenta lui Iisus in celule.
  2. A doua treapta a revelatiei, cea din visul in care Iisus e cruce si lumina in acelasi timp, indica moartea martirica a tuturor sfintilor inchisorilor.
  3. Ambele revelatii s-au petrecut in 2007 cand incepuse o campanie destul de sustinuta pentru canonizarea sfintilor inchisorilor.

   

Icoana pictata de Parintele Arsenie Boca de la Biserica din Chichis

Să ne facem cruce fără ruşine

Trecem zilnic în drumul nostru măcar pe lângă o biserică. Dacă suntem grăbiţi şi nu putem intra să ne închinăm, ori dacă ne aflăm într-un mijloc de transport, ne facem doar semnul crucii şi trecem mai departe. Privirile sau chiar cuvintele unora din jurul nostru ne pot face să ne simţim inconfortabil în această situaţie. Nu trebuie să uităm însă că, făcând semnul crucii, ne mărturisim credinţa şi suntem mai aproape de Dumnezeu.

Toate rânduielile liturgice şi toate rugăciunile încep şi se termină în biserica ortodoxă cu semnul crucii. Despre acest gest, Sfântul Chiril din Ierusalim spunea: “Să nu ne ruşinăm a mărturisi pe cel răstignit“.

Când ducem degetele mâinii drepte la frunte, trebuie să ştim că, prin aceasta, noi îl rugăm pe Dumnezeu să lumineze mintea şi cugetarea noastră, făgăduindu-ne să cugetăm pururea la El. Când de la frunte pogorâm mâna la piept, prin aceasta arătăm că suntem gata să iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră. Iar când atingem umerii, închinăm lui Dumnezeu toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti şi-L rugăm să ne dea putere şi dorinţă de a-L sluji şi a-I plăcea Lui.

Semnul Sfintei Cruci ne aduce aminte de tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi şi, totodată, de tot ceea ce noi înşine trebuie să facem pentru El.

Când intervine, însă, o stare de nelămurire sau de jenă, este bine să ascultăm de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: el spunea că a nu face semnul Sfintei Cruci corect şi cum se cuvine este “osteneală în deşert, căci numai dracii se bucură de îngâmfarea aceea”. Astfel, potrivit celor lăsate de la Sfinţii Părinţi, şi nu numai, sunt trei situaţii clare în care nu trebuie să folosim semnul crucii: pentru a convinge de adevărul unei afirmaţii neimportante; pentru a câştiga binecuvântarea lui Dumnezeu pentru un lucru rău; pentru a întări rugăciunea sau pentru lucruri de nimic, care nu aduc un folos duhovnicesc, ci numai câştig lumesc, cum ar fi jocurile de noroc.

Sau, cum spunea fostul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală: “Un ortodox îşi afirmă identitatea făcându-şi semnul crucii“.

Când este bine să ne facem cruce

Credinciosul este sfătuit să recurgă la acest gest atunci când trece prin faţa unei biserici, când aude clopotele, când trece pe lângă un cortegiu funerar, când tună şi fulgeră, când plouă cu grindină, când îl prinde bezna undeva şi e gata să se rătăcească, când îi spune cineva o veste care îl zguduie, când i se vorbeşte de nenorocirea cuiva, când se aşază la masă, când se scoală de la masă, când începe lucrul, când pleacă într-o călătorie. De ce ar face toate astea? Foarte simplu. Când trece pe lângă o biserică, credinciosul se închină ca să dea mărturie de credinţă. Îşi afirmă credinţa. Deşi acest lucru nu e scris în vreo rânduială, omul cu credinţă face asta deoarece e normal să îţi faci cruce atunci când treci pe lângă locul în care ştii că “locuieşte” Dumnezeu.

Însemnarea cu semnul crucii este, de altfel, o deprindere creştinească foarte veche, chiar din timpul Sfinţilor Apostoli. “La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci“ (Tertulian, De corona, c. 3, Migne, P.L., II, col. 99).

De asemenea, crucea nu lipseşte niciodată de pe vârful turlelor bisericilor şi al clopotniţelor, iar în cimitire, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci, multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de cântări în cinstea Sfintei Cruci.

Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre semnul crucii

Crucea ocroteşte de relele trupeşti. Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întâi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii şi pe pragurile uşilor, pe lângă care îngerul morţii a trecut fără să bată, închipuia semnul crucii. Acesta era semnul care vindeca pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el, preînchipuia semnul Sfintei Cruci.

Crucea alungă diavolii. Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit. “Crucea, zice Sfântul Ioan Damaschin, este pavăza, arma şi semnul de biruinţă împotriva diavolului“, iar Biserica noastră cântă: “Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei“. Semnul Sfintei Cruci ocroteşte de uneltirile necuratului. În anul 312, împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: “În acest semn vei învinge!“. Atunci el, punând acest semn pe steagurile şi armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxenţiu. “Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o“ (Sf. Ioan Gură de Aur). Mulţi sfinţi obişnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii.

Proprietăţile semnului crucii, studiate ştiinţific

Oamenii de ştiinţă ruşi au dovedit experimental proprietăţile miraculoase ale semnului crucii şi al rugăciunii. “Am stabilit că obiceiul facerii semnului crucii deasupra mâncării şi băuturii, înainte de masă, are un profund sens mistic. În spatele lui este un folos practic: mâncarea este purificată efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întâmplă fizic în fiecare zi”, a declarat fizicianul Angelina Malakhovskaya, citat de Agenţia Interfax.

Malakhovskaya a studiat puterea semnului crucii timp de 10 ani. Ea a descoperit, în special, proprietăţile bactericide unice ale apei după ce este binecuvântată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul crucii.

Oamenii de ştiinţă au studiat impactul rugăciunii “Tatăl nostru” şi al semnului crucii asupra bacteriilor patogene. Mostre de apă din diferite surse - fântâni, râuri, lacuri - au fost folosite în cercetare. Toate mostrele conţineau anumite bacterii. S-a observat că dacă se rosteşte rugăciunea domnească şi se face semnul curcii asupra apei, numărul de bacterii dăunătoare scade de şapte, zece, sute chiar mii de ori. Experimentele au fost făcute astfel încât să se excludă posibilul impact al sugestiei mentale. Rugăciunea a fost spusă atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi, iar numărul bacteriilor, indiferent de mediu, a scăzut. Oamenii de ştiinţă au mai dovedit efectul benefic al rugăciunii şi al semnului crucii asupra oamenilor. S-a stabilit că presiunea sângelui tuturor celor supuşi la teste s-a îmbunătăţit. S-a mai observat că dacă semnul crucii este făcut neîngrijit, şi fără să atingă punctele corespunzătoare - centrul frunţii, centrul plexului solar şi umerii - rezultatele pozitive ale testelor sunt mai slabe sau chiar absente.

articol din Lumina

Sfânta Lumina de la Ierusalim

Una dintre putinele minuni care au loc, in fiecare an, in zilele noastre este aceea a aratarii Sfintei Lumini la Sfintul Mormint in noaptea de Inviere, adica a acelei lumini neaprinse de mina omeneasca. Asupra acestui lucru exista numeroase marturii, sute si sute de credinciosi fiind prezenti in momentul cind, in noaptea Invierii lui Hristos, lumineaza pe pamint pentru citeva clipe un foc nematerial, o lumina care poate fi tinuta in mina fara a te arde.

Procesiunea este mareata. Patriarhul cu tot sinodul, arhimandritii, staretii manastirilor din Palestina, monahi si frati, toata Fratia Sfintului Mormint, la care se adauga si pelerinii clerici, stau însiruiti pe doua rinduri într-o ordine desavirsita. Apoi merg de la altarul Bisericii Învierii spre Sfintul Mormint, în sunete de clopot si toaca, împletite cu glasurile neîntrecute ale slujitorilor. Intreg vazduhul este numai sunet si cintare. Procesiunea se face fara luminari si în toata biserica nu se afla nici o candela sau luminare aprinsa.

Sa ne închipuim aceasta mareata priveliste. De jur împrejurul Sfintului Mormint, lumea de pe lume, ca la un mare spectacol, înghesuita peste tot si la toate nivelele unde se poate sta, pina sus la uriasa cupola de deasupra. Toti tin în miini buchetele de luminari, cite treizeci si trei, dupa numarul anilor pamintesti ai Mintuitorului, si, cu privirile atintite spre Sfintul Mormint, sint într-o încordata asteptare. Procesiunea slujitorilor înconjura de trei ori Sfintul Mormint si cele doua capete ale sirului se ajung înfasurindu-l ca o uriasa panglica vie.

Privindu-i, gindul se duce la hora cosmica a astrilor si a atomilor, în rotirea lor neobosita. Ceea ce simbolizeaza aceia, aici se petrece aievea: Dumnezeu este centrul existentei, toata faptura se roteste în jurul lui Hristos, prin Care toate viaza si se misca. Parca deja a început maretul ospat de nunta al Mirelui Hristos precum zice Biserica: "Mire Hristoase, Care esti mai frumos decit toti fii oamenilor, Care ne-ai chemat la ospatul cel duhovnicesc al nuntii tale". Chipurile luminoase ale slujitorilor, tineri si cu trasaturi îngeresti, preînchipuiesc multimea tinerilor în haine albe din jurul tronului Mielului, din Apocalipsa, iar cintarea lor este barbateasca si plina de frumusete.

Mormintul Domnului este pecetluit de cu seara: "Lumina era în intuneric, dar intunericul nu a cuprins-o". Dupa a treia înconjurare se despecetluieste usa. Patriarhul intra înlauntru, aduna cu miinile vata de pe lespedea Sfintului Mormint (care era dinainte asezata acolo), si care se aprinde acum cu o lumina fosforescenta, care nu arde si iese cu ea afara la multime... Un strigat de uimire cutremura toata biserica si ropotele de aplauze ale unei nestavilite bucurii umplu vazduhul. Minunea s-a mai petrecut o data. Toata lumea se înghesuie sa-si aprinda buchetul de luminari de la Sfinta Lumina si în citeva clipe întreaga biserica este o mare de foc. "Acum toate s-au umplut de lumina, si cerul si pamintul".

Pastile este sarbatoarea luminii, a biruintei, a bucuriei si totodata inaugurare, început al împaratiei celei vesnice. Asa cum pe Tabor Domnul si-a aratat o clipa ucenicilor slava Sa, tot asa si acum, la Sfintul Mormint prin Sfinta Lumina, Hristos Cel înviat straluceste o raza a slavei Sale peste cei adunati la ospatul cel de taina al Învierii Sale.

Dar totul dureaza doar citeva clipe; e o icoana, o arvuna numai si înca nu e bucuria cea deplina. De aceea, în noaptea Învierii Biserica o va spune cu dorire: "O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase...! Daruieste-ni-le însa mai adevarat, in ziua cea neînserata a Împaratiei Tale!"

Incetul cu incetul, entuziasmul se potoleste, lumea e fericita ca inca o data s-a invrednicit sa primeasca Sfinta Lumina. La altarul Bisericii Invierii incepe citirea celor cincisprezece paremii si se continua Sfinta Liturghie a Simbetei celei Mari, la care am avut marea fericire sa slujesc si eu, nevrednicul, ca smerit pelerin la Sfintele Locuri din Tara Sfinta. Dar, în jurul Sfintului Mormint, pina tirziu se vor împleti cu dangatul clopotelor ecourile bucuriei pascale ale multimilor de credinciosi de toate confesiunile care s-au adunat la dumnezeiescul ospat.

Ieromonah Petroniu TANASE
Schitul Prodromu, Muntele Athos

Saptamana Patimilor

Saptamana Patimilor exprima perioada de la Florii pana in Sambata cea Mare inclusiv. Conform randuielilor canonice, in aceasta saptamana se ajuneaza pana spre seara. Caracteristica esentiala a acestei saptamani sunt Deniile.

Luni, in Saptamana Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vandut de fratii sai cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda. Acuzat de desfranare, ajunge in temnita. In urma talmacirii unor visuri, este scos din inchisoare si pus administrator peste tot Egiptul. Stapanirea lui Iosif peste Egipt era o prefigurare a biruintei lui Hristos asupra pacatelor lumii.

Tot in aceasta zi se face pomenire si de smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.

Incepand cu Denia de duminica seara, se canta pana in Sfanta si Marea Joi urmatorul tropar:

"Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iar netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi".

Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pilda care are menirea sa ne tine treaza datoria de a trai permanent in Hristos. Numai asa vom avea raspuns bun la judecata finala, caci prin implinirea voii divine, Hristos ia chip in noi. Concluzia acestei pilde este ca Hristos, trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment. Din pilda retinem ca cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei reprezinta relizarea de sine in totala nepasare de ceilalti. Candela cu ulei reprezinta evlavia insotita de milostenie.

In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. "Doamne", zicem noi catre Hristos, "femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta", deci, fiind miscata de harul dumnezeiesc spre cunoasterea cea mai presus de intelegere, "a luat randuiala de mironosita". A facut ceea ce doreau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Mantuitorului. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, "aducand mir de mult pret". A fost mistuita de dorinta de a i se dezlega pacatele: "Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul".

Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului. Dupa ce a savarsit Cina cea de Taina, Mantuitorul le da ucenicilor o noua porunca: "Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii." Nu intamplator in fata Sfantului Potir, noi spunem Mantuitorului: "Nu-ti voi da sarutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrajmasilor Tai; ci, ca talharul marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta".

In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul. Patimirile Domnului sunt numite sfinte, mantuitoare si infricosatoare. Sfinte pentru ca Cel ce sufera este Fiul lui Dumnezeu, mantuitoare pentru ca Cel ce patimeste nu este un simplu om si infricosatoare caci toata faptura s-a schimbat la rastignirea lui Hristos: " Soarele s-a intunecat, pamantul s-a cutremurat si multi din morminte au inviat".

In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti.
Astfel, noi zicem: "Cand Te-ai pogorat la moarte Cela ce esti fara de moarte, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie". Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa ce se spun cu cantare cuvintele in care facem prohodirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, indata dupa aceea se pomeneste Invierea.

Ajunsi in Ziua Sfintei Invieri, Biserica ne cere:

"In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le".

Sa luam aminte la cum petrecem aceste zile, ca la finalul lor sa avem putere sa raspundem chemarilor Sfantului Ioan Gura de Aur:

"Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin".

Un mare duhovnic despre Intrarea Domnului in Ierusalim: Pr. Petroniu Tanase, Staretul Schitului Prodromu, Sfantul Munte Athos

Predica la Duminica Floriilor

Saptamana a sasea din post este plina de evenimente si de mare densitate duhovniceasca. In treacat, ea ne aduce aminte de traditia pustniceasca a primelor veacuri crestine, pomenita in viata Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfarsitul saptamanii, pustnicii se intorceau in obste de prin pustiile in care se nevoisera in vremea postului, pentru impartasirea cu Sfintele Taine si impreuna-praznuirea Sfintelor Pasti. „Veniti cei de prin pustii, de prin munti si de prin pesteri, adunati-va impreuna cu noi, tinand, ca sa intampinam pe Imparatul si Stapanul, ca vine sa mantuiasca sufletele noastre” (Vineri, tripesnit).

          De asemenea, vineri se incheie ostenelile Postului Mare: „Savarsind aceste patruzeci de zile, de suflet mantuitoare, cerem sa vedem si Sfanta Saptamana Patimii tale, Iubitorule de oameni” (Stihoavna de vineri). Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun inainte pilda Bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Lc.16, 19-31), pentru adancul ei inteles duhovnicesc.
          Precum teologhiseste slujba de miercuri, pilda este o oglinda a starii poporului evreu si a neamurilor pagane: „Israel se imbraca cu porfira si vison mohorat si indestulandu-se cu Legea si cu Proorocii se veselea in slujbele Legii…; dar in loc de porfira si vison, s-a imbracat cu focul cel nestins. Iar Lazar, poporul paganesc, mai inainte lipsit de adevar, acum se incalzeste in sanurile credintei lui Avraam, imbracat cu porfira Sangelui Tau si cu haina Botezului”.
          Totodata, pilda este o icoana a vietii launtrice a omului: „Cu porfira Imparateasca tesuta de Dumnezeu si cu haina nestricacioasa fiind imbracat, suflete al meu, ti-ai ocarat vrednicia, facand din pacat bogatie si desfatare”, ci „fa-ma Doamne, Lazar sarac de pacate si risipeste bogatia cea rau adunata”. De asemenea, pilda este indemn ca sa nu ne alipim inima de cele trecatoare si sa ne intarim in rabdarea lipsurilor si a necazurilor: „Minunat este obiceiul cel bun al Mantuitorului pentru noi… ca ne-a aratat viata lui Lazar si a bogatului… Deci si noi, privind la sfarsitul amandurora, sa fugim de cumplirea si de uraciunea de oameni a aceluia si sa ravnim rabdarii si asteptarii celei Indelungate a celuilalt, ca sa ne salasluim impreuna cu el in sanurile lui Avraam”.
          Intelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era poporul evreu, care avea bogatia Legii si a Proorocilor, bogat este si omul care si-a agonisit bogatie de fapta virtuoasa. Israel, pentru ca a respins pe Mesia, a mostenit iadul, iar in sanul lui Avraam a intrat Lazar cel sarac, adica neamurile care au primit pe Hristos; tot asa si omul virtuos, fara inima milostiva, lipsit de dragostea aproapelui, isi pierde toata agoniseala sufletului.
          Insa, grija principala a saptamanii este sa ne pregateasca pentru cele doua mari evenimente de la sfarsitul ei: Invierea lui Lazar si Intrarea Domnului In Ierusalim.
          Inca de luni, Domnul vesteste pe ucenici despre boala lui Lazar: „Doamne, umbland pe langa Iordan, ai spus mai inainte ca boala lui Lazar nu este spre moarte, ci spre slava Ta” (Luni seara). Miercuri, iarasi le spune: „Astazi si-a dat sufletul Lazar si l-a plans pe el Betania”. Intristarea mortii insa, este strabatuta de bucuria presimtitei Invieri: „Bucura-te, Betanie, patria lui Lazar, ca vine Hristos la tine, ca sa invieze pe Lazar” si „moartea incepe a se ingrozi simtind venirea Ta la dansa; caci Tu, fiind Viata, o ai aratat desarta”. Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernita de vineri, ne arata plastic, aceasta presimtire a iadului: „Scoala-te, Lazare, zice iadul, si iesi degrab din Incuietorile mele; ce mai stai, nu auzi ca te cheama prietenul tau: Vino afara! Ca sa ma usurez, ca de cand te-am mancat pe tine, spre greata mi s-a facut mancarea; mai bine sa ma tangui numai de unul, decat sa pierd pe toti cei ce i-am Inghitit cu foame!”
          Inviind pe Lazar, Mantuitorul arata cu fapta, ceea ce spusese Martei, ca El este Invierea si Viata si Stapanul Atotputernic al vietii si mortii. Minunea este totodata o anticipare a Invierii Sale si o intarire a ucenicilor pentru vremea de incercare care ii asteapta. „Doamne, vrand sa Incredintezi pe ucenici de Invierea Ta cea din morti, ai venit la mormantul lui Lazar”. Ca sa Inteleaga ucenicii atunci cand il vor vedea rastignit si omorat – ceea ce n-a putut intelege Israelul cel nemultumitor – ca Acel ce are stapanire asupra mortii, nu poate fi stapanit de moarte.
Invierea lui Lazar este si o anticipare a invierii de obste, precum ne arata troparul zilei: „Invierea cea de obste, mai Inainte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”. Intr-adevar, daca cel mort de patru zile si imputit a fost inviat, apoi este cu putinta ca toti cei adormiti din veac sa se ridice din pulberea mortii.
Pe langa faptul istoric al minunii, invierea lui Lazar ne arata cu taina niste inalte adevaruri duhovnicesti.
Lazar mort si  imputit este tot sufletul care zace in groapa pacatului, precum ne arata utrenia de miercuri: „Ca o piatra ingreuindu-ma cu multe pacate, zac in mormantul lenevirii, din care ridica-ma, Milostive Doamne”. Sau: „Ridica piatra impietririi de pe inima mea Doamne; ridica sufletul meu cel omorat de patimi, Bunule, si ma invredniceste, Stapane, sa-Ti aduc cu umilinta stalpiri de bunatati, ca biruitorul iadului” (Duminica seara).
          A suspinat cu duhul si a lacrimat Domnul la mormantul lui Lazar (Ioan 11, 33); a lacrimat pentru prietenul iubit: „Iata cat de mult il iubea”, ziceau iudeii – si a lacrimat pentru firea omeneasca, plasmuita „buna foarte”, dar stricata si imputita de pacat. Si, in iubirea Sa cea nemarginita pentru noi, mereu suspina si lacrimeaza Domnul, vazandu-ne morti si imputiti, prin multimea pacatelor cele din toata vremea.
Minunea are si un inteles adanc pentru vremea de sfarsit a Sfantului si Marelui Post. Precum am vazut, urcusul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o intelegere tot mai surprinzatoare a innoirii duhovnicesti, a prefacerii in omul nou. Daca ne-am luptat dupa lege, implinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am facut un Lazar, prieten al Domnului, avand doua surori, Marta si Maria, adica faptuirea si contemplatia (Marta cea ravnitoare la slujire si Maria care asculta cuvintele Lui). In lipsa Domnului, Lazar s-a imbolnavit si a murit. Intelesul duhovnicesc: fara prezenta Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mantuitoare, nu viaza. Precum zice Sf. Maxim: „Toata asceza fara dragoste este straina de Dumnezeu”. Numai cu ele, murim sufleteste si ne inmultim. Domnul vine la mormantul neputintei noastre si lacrimeaza: „Lacrimat-ai Mantuitorule, pentru mine, ca un om dupa fire si m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort”. Apoi Domnul spune hotarat: „Eu sunt invierea si viata”. EU. Numai Eu inviez pe om din moartea pacatului; el singur fara de Mine, nu poate face nimic; si numai EU sunt Cel ce dau viata cea adevarata. Ceea ce am urmarit noi de-a lungul postului, invierea din moartea pacatului si dobandirea adevaratei vieti, este lucrare dumnezeiasca si nu omeneasca. Trebuie sa vina Domnul sa ne cheme afara din mormantul neputintei noastre omenesti. Numai asa putem umbla slobozi pe calea mantuirii. Adevarul cel mare, care nu trebuie uitat niciodata: omul se osteneste dupa putinta, iar mantuirea este un dar al negraitei Milostiviri a Domnului.
          Duminica stalparilor este puntea de trecere de la sfintita patruzecime la Saptamana Sfintelor Patimi. Domnul intra In Ierusalim cu intrare smerita si triumfala totodata. Smerita, pentru ca „Cel ce are scaun cerul si asternut picioarelor, pamantul” si „Cel purtat de Heruvimi si laudat de Serafimi”, se smereste si incaleca pe manz necuvantator. Dar si triumfala, pentru ca multimea poporului recunoaste in Cel ce vine, pe Stapanul vietii si al mortii, iar pruncii cei fara de rautate, simtitori pentru lucrurile cele de taina, Il intampina ca pe un Imparat, cu stalpari de finic si cu strigate de „Osana”, asternandu-si inainte-I hainele pe cale.
          Si noi, Israelul cel nou si induhovnicit, ne pregatim sa intampinam pe Domnul, care vine bland si smerit, sa intre in Ierusalimul sufletelor noastre.
          Daca Invierea lui Lazar ne-a aratat ca numai prin Hristos se infaptuieste invierea noastra, Floriile ne arata chipul acestei innoiri. Cand intra Domnul biruitor in Ierusalimul nostru sufletesc, il intampinam cu stalpari, strigam ca pruncii „Osana” si-I asternem haine pe cale.
          Intelesul duhovnicesc al stalparilor ni-l arata Marimurile utreniei, care ne cheama: „Veniti, si noi cu pruncii sa aducem lui Dumnezeu credinta, ca niste ramuri de finic si dragoste ca niste stalpari”. Credinta neclintita, deci, si dragostea cu care intampinam pe Domnul sunt semnele innoirii noastre. Oare nu cu acestea ne cheama El sa ne apropiem de ospatul euharistic la fiecare Sfanta Liturghie? La acestea se mai adauga pruncia cea duhovniceasca ale carei insusiri sunt: incredere totala si dragoste fara rezerve. De unde si indrazneala cu care striga „Osana”, fara jena sau teama de fariseii si carturarii care sunt de fata, pentru ca „Dragostea desavarsita alunga frica” (I Ioan 4, 18).
          Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, daca a cazut din Eden, Dumnezeu i-a facut haine din piele si l-a scos afara din Rai. Acum insusi Dumnezeu vine la noi si Raiul este cu Dansul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le inapoiem, le aruncam inaintea Lui si le calca asinul, dobitocul pe care sta Hristos, aratand dobitocia de care vine sa ne izbaveasca. Primirea hainelor era legata de rusinea pacatului si de neindrazneala care ne facuse sa ne ascundem; acum suntem plini de indrazneala, strigam „Osana”, intampinam pe Biruitorul mortii si al iadului, caci prin El si noi ne-am facut biruitori asupra pacatului, precum o marturisesc stalparile, semnele de biruinta pe care le tinem in mana.
          Carturarii si fariseii crapa de zavistie: „Invatatorule, cearta-Ti ucenicii, nu auzi ce striga pruncii?” „Daca vor tacea ei, pietrele vor striga” le astupa gura, Domnul. Tot asa si diavolul, vazand castigul duhovnicesc al omului innoit prin pocainta, crapa de zavistie. De prisos insa, maririle lui Dumnezeu, necontenit le striga toata faptura, numai el e orb si intunecat la minte.
          Sa nu trecem cu vederea traditia crestina a ramurilor de copaci, cu care credinciosii intampina in aceasta zi pe Domnul. In partile noastre, unde lipsesc maslinii si palmierii, poporul intampina pe Domnul cu ramuri de salcie. Randuiala este plina de inteles duhovnicesc. Dintre toti copacii, singura salcia, copac smerit, fara flori frumoase, fara fructe si cu un lemn putin cautat, de data aceasta a luat-o inaintea copacilor falnici, frumosi si pretuiti si s-a grabit in smerenia ei sa-si impodobeasca ramurile cu matisorii aurii si sa le ofere Bisericii pentru Intampinarea Domnului iubitor. Ofranda este primita cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvantate si sfintite, iar poporul le tine in mana la sfintele slujbe, ca un semn de biruinta. Caci la Florii, firea prinsa de amorteala iernii, incepe sa se trezeasca la viata. Matisorii sunt semne ca deja viata si-a reluat mersul, ca a biruit moartea iernii.
          E numai aparenta nepotrivirea ce se vede la Intrarea Domnului in Ierusalim; Mantuitorul vine calare pe asin, bland si smerit, iar multimea il Intampina ca pe un biruitor, cu ramuri si cu aclamatii. Cele doua atitudini: smerenia si biruinta sunt strans legate impreuna. Adevarata biruinta, adevarata putere numai smerenia o da, precum ne-a aratat-o insusi Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfasurat toata lucrarea noastra de innoire duhovniceasca. Postul a inceput cu smerenia Vamesului si se incheie cu smerenia Domnului, care ne lasa SMERENIA, singura cale spre Viata si Inviere.
          Floriile sunt totodata trecere spre marea Saptamana a Sfintelor Patimi. Carturarii si fariseii, vazand marea minune a Invierii lui Lazar, s-au hotarat definitiv pentru omorarea Domnului. „Ce sa facem, zic mai marii preotilor si sinedriul, daca-L vom lasa asa toti vor crede in El”. Iar Caiafa, fara sa vrea, prooroceste: „Ca ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot neamul”. De aceea, „din acea zi, s-au sfatuit sa-L ucida” (Ioan 11, 47-53).
          Israel s-a lepadat de Domnul sau si un nou Israel Intampina pe Domnul intrand In Ierusalim.
          „Adunare vicleana si desfranata, canta Biserica la vecernia de duminica seara, care n-ai pazit credinta barbatului tau; pentru ce tii Testamentul, caruia n-ai fost mostenitoare? Pentru ce lauzi cu Tatal, lepadandu-te de Fiul…”.
 „…Ci noi, de la stalparile de finic, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecand la cinstitele Patimi ale lui Hristos, sa alergam credinciosii, si sa-L vedem suferind patima de buna voie pentru noi…”

<!-- Solutie Sah--><!--function HideContent(d) {document.getElementById(d).style.display = "none";}function ShowContent(d) {document.getElementById(d).style.display = "block";}function ReverseDisplay(d) {if(document.getElementById(d).style.display == "none") { document.getElementById(d).style.display = "block"; }else { document.getElementById(d).style.display = "none"; }}//-->