"Mi-am pierdut respectul față de mine (...) datorită trecutului meu"

Când suntem adolescenți nu ne dăm seama că ne pierdem timpul cu tot felul de lucruri care nu ne sunt de folos, deși toate ne sunt îngăduite! Cu toate că ne pierdem o parte din viață cu astfel de lucruri, ne pierdem și sănătatea, mai ales cea sufletească și cea psihică!

Când suntem adolescenți vrem să ieșim în evidență, prin gesturile noastre, prin vestimentația noastră, doar ca să atragem... Ce să atragem? Păcatele?! Mai ales cele de desfrânare?!

Îmi pare rău că am ajuns în anumite momente, să cunosc discoteca, să știu să flirtez, să ajung să mă îmbrac provocator și totodată să dansez provocator, să cunosc diferiți băieți și să cad în diferite tentații trupești! Dar mă rugam de mine să nu săvârșesc până la capăt! Și de atâtea ori îmi promiteam că nu voi mai face aceste lucruri!

Și am ajuns să mă ascult și să mă cumințesc. Astfel că am cunoscut un băiat care credeam că e sufletul meu pereche! Ne iubeam sufletește mult, si atunci când era vorba despre tentațiile trupești schimbam vorba! Însă din cumințenia noastră am ajuns să ne ispitim unul pe altul, crezînd că acest lucru ne va apropia mai mult, dar nu dădeam seama că tocmai acest lucru ne va despărți!

Însă au existat momente, pe care acum le regret! „Sufletul meu pereche” a trebuit să meargă la facultate! Bineînțeles că nu ni se părea ciudată distanța dintre noi, mai ales că ne-am promis că vom ține legătura și ne vom întâlni și... abureli de adolescenți visători!

La început ne-am acomodat cu ideea, dar apoi s-au răcit lucrurile, dar era ceva ce mă tulbura! Îmi trimitea mesaje că ar vrea să ma întâlnească să ne reînnoim așa zisa relație aducându-mi aminte că îi eram „datoare” cu ceva! La început m-am ascuns în mine, că simțeam că se întâmplase ceva ce mă tulbura! Însă i-am făcut o surpriză și m-am dus în orașul în care studia! Nu l-am anunțat! Și l-am sunat când am ajuns la facultatea în care studia. A rămas surprins... Nu a putut zice nimic! Dar a venit după mine, nervos că de ce nu l-am anunțat, că sunt nebună să îi fac astfel de surprize, că nu îi plac surprizele. În acel moment m-am întristat, pentru că făcusem din iubire, dar m-a îmbrățișat, cerîndu-și iertare și ne-am dus la el acasă (stătea în chirie pe perioada studiilor)!

Însă acolo mi-a propus să mă dăruiesc cu trup și suflet lui, mai ales trup! Să îi dau „tot sau nimic!” Am rămas surprinsă, și m-a pus un pic pe gânduri! L-am întrebat dacă are pe altcineva, el clar mi-a raspuns nu! Dar sufletul meu îmi dicta să plec, să renunț, să nu-mi mai pătez mai tare haina nunții! Dar prostia și orbirea (cică din iubire) m-au îndemnat să cedez anumitor tentații însă, am renunțat și am plecat! Am plecat cu sufletul sfâșiat, că am fost atât de naivă și că m-am lăsat condusă de așa zisele sentimente!

A trecut un timp, nu mai primisesem nicio veste de la el, (cică era supărat pe mine), pentru ca apoi să aflu că de fapt, de la începutul „prieteniei noastre” vorbea în același timp cu o altă fată! Acea fată fiind adevărata „pereche a sufletului său” și să aflu că un timp ei au fost certați, dar ea i-a făcut surpriza de a se duce în aceeași localitate unde locuia el! Ironia sorții! Deci acum îi plăceau surprizele, doar că atunci când a fost din partea mea, se temea să nu îl vadă o cunoștiință! Dar acest lucru m-a durut, că nu a putut fii serios cu mine să îmi zică adevărul!

Mai tare mă durea faptul că, eu eram de vină pentru aceste lucruri și că am permis să se întâmple!

Am vrut să-l uit zicându-mi în sinea mea că îl urăsc și că nu merită iubirea mea! Așa că am cunoscut alt băiat, ce îmi aducea aminte de el, și am vrut să mă folosesc de el și să îl uit pe cel ce care m-a făcut să cred în iubire! Am ajuns să îl ispitesc pe bietul băiat, și să simtă sentimente pentru mine, și să creadă că voi fi a lui cu trup și suflet! Tot tentațiilor am căzut pradă, și m-am oprit! Nu puteam să îmi mai bat joc, în asemenea hal, de mine! I-am rănit inima acelui băiat zicîndu-i că nu era pentru mine decât un amic, și că dacă aș fi dus păcatul mai departe, în mintea mea nu ar fi fost decât acel băiat care m-a făcut să iubesc și să sufăr și nu aș fii simțit mai mult pentru el decât niște simple sentimente...nici nu știu dacă erau sentimente! Îmi era indiferent!

Nu știu dacă mai pot fii numită ființă umană, mai ales că am căzut de atâtea ori păcatelor trupești, nici fecioară nu mai pot să mă numesc, nici fată! Mă simt ca o fantomă ce pășește în această lume, care își ia mereu o altă mască ca să își ascundă trecutul rușinos! De multe ori am căzut pradă gândurilor negre, pierzându-mi inclusiv încrederea în Dumnezeu, deși El e Cel care m-a apărat de multe primejdii! Nu știu, dacă voi ajunge să mă căsătoresc și să am copii, nu aș putea privi în ochii lor ginngași, datorită faptelor mele!

Cu toate că a trecut timpul, de când s-au petrecut toate acele momente, nu mă pot împăca cu ideea că eu am fost cea care am făcut aceste lucruri, că mi-am mânjit și sufletul și mintea cu întâmplări care mă vor urmări toată viața! Sincer nu știu dacă vreodată voi renunța la trecut și voi învăța să merg mai departe! Aș vrea ca și sfat pentru fete: Nu renunțați la ceea ce aveți cel mai de preț, chiar dacă sunteți în fața faptului împlinit!

Poate că dacă vă veți lupta pentru acestea, veți fi mai apreciate și respectate! Eu mi-am pierdut respectul mai ales față de mine, iar alții nu mai ajung să mă respecte, datorită trecutului meu pe care încerc să îl ascund! Nu uitați următorul lucru: „Totul vine înspre tine, cînd va fii timpul ! Doar să ai răbdare!” Acest lucru vă sugerez! Să aveți răbdare, că ce e al vostru e pus deoparte! Nu vă lăsați duși de valul iubirii, aveți răbdare și încredere în adevărata iubire, că aceea va izbândi! Și rugați-vă că rugăciunea poate rezolva multe lucruri și nu veți ajunge să cedați atât de ușor tentațiilor! Sper că ceea ce am împărtășit să fie de folos cuiva! Doamne ajută! Și multă nădejde în Domnul!

Un suflet gol...

DOAMNE AJUTA.

Putem călători în timp, căci pentru Dumnezeu, toate sunt realizabile

De ceva timp mă tot gândesc la cum conduce Dumnezeu lumea aceasta. E un mare paradox: pe de o parte trebuie să nu îngrădească libertatea nimănui, pe de altă parte trebuie să intervină secundă de secundă în lume pentru a limita faptele și intențiile rele ale oamenilor.

Mi-ar place să fiu alături de El să-mi explice cum reușește să păstreze un echilibru între noi, cum încă trăim pe pace, deși există atât de mult rău în sufletele noastre și implicit în lume. Mi-ar place să stau cu El „sus” la „pupitru de comandă” să-mi descrie gândurile oamenilor, intențiile lor, idealurile, talanții pe care i-au primit, puterea pe care o au, schimbările prin care vor trece, evoluțiile statelor, a economiei, migrațiile popoarelor...

Aș vrea să văd cum îi inspiră pe oameni spre a crea, spre frumos, spre muzică, pictură, sculptură, literatură, teologie, știință... spre cele nevăzute ale lumii și sufletului nostru.

Mi-ar place să-mi arate de ce ia anumite decizii în anumite momente. Aș vrea să-mi ilustreze cum deciziile Lui asupra cursului vieții unor persoane afectează viețile întregii omeniri.

Aș vrea să-mi arate trecutul și să mi-l explice, ca să pot înțelege mai bine prezentul. Aș vrea să-mi arate și viitorul ca să pot ști ce urmează, și să conștientizez apoi ce consecințe au faptele noastre din prezent.

Ce fascinant! Să conduci o populație de 7 miliarde de oameni! Să știi permanent ce este în gândul fiecăruia, să știi viața și personalitatea fiecărui om! Să ai grija de tot regnul animal, de toate plantele, de ape, de vânturi, de precipitații, de tot ce mișcă pe planeta asta și în Univers! Câte conexiuni incredibil de complicate apar atunci când oamenii interacționează între ei, și în același timp cu natura, animalele, vremea și Universul nostru. Ce Inteligent și ce Bun este Creatorul nostru!

Mi-ar place să aflu Adevărul, să aflu toate secretele lumii de la început și până astăzi... toate tainele Creației.

Totul e posibil și sunt sigur că Dumnezeu nu are nimic de ascuns, și mai sunt sigur că Dumnezeu a descoperit multe din lucrurile pe care mi le doresc eu, altor oameni pe acest pământ, în special celor cu viață sfântă.

Dacă vi se pare că dorințele mele sunt obrăznicii, atunci amintiți-vă că omul a fost creat să fie dumnezeu, dar nu după ființă, ci prin participare. Omul poate avea acces la toată viața Sfintei Treimi, împărtășindu-se continuu de Ea, dar nu-i poate lua locul. Omul poate fi dumnezeu, în comuniune permanentă cu Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

“Prin natura sa, omul are posibilitatea reală de participare la o viaţă dumnezeiască. Însăşi natura lui cere această participare, care, în final, se încoronează cu îndumnezeirea. Ca făptură sau creatură a lui Dumnezeu, în om există acea raţiune după care el a fost proiectat de Dumnezeu şi în virtutea căreia există şi se mişcă. Este o tendinţă din partea omului şi o atracţie din partea lui Dumnezeu, care nu pot fi separate una de alta.” (Pr. Conf. Dr. Constantin I. Băjău, "Relaţia Dumnezeu-om în teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae", Revista Teologica, nr.1/2012, p.72-96).

Mai am o dorință, pe care am scris-o în titlu, care au avut-o și o au și mulți alți oameni pe acest pământ: mi-ar place să călătoresc în timp, să văd cum au trăit oamenii în alte epoci. Bine știind că Dumnezeul nostru este Atotputernic și nimic nu este cu neputință la El, așa cum spune Domnul Hristos în Evanghelie (Luca 1, 37), atunci sunt sigur că El ne-ar putea trimite spre o călătorie în timp.

Astăzi există posibilitatea înregistrării video pentru a ilustra momente la care noi n-am putut participa fizic. Prin urmare și Dumnezeu ne-ar putea arăta materiale video (câte vreme noi! nelimitate! are spațiu destul pe ”hardurile” Sale!) cu epocile anterioare. Sunt sigur că Dumnezeu poate crea instant un ”Youtube” al istoriei lumii, de la început și până astăzi, iar noi să vizualizăm ce moment al istoriei dorim, indiferent dacă e din viața publică sau din viața intimă a oamenilor.

Problema cu materialele video este că, deși ne ajută să vedem ce s-a întâmplat într-un anumit moment, nu ne dau posibilitatea să înțelegem atmosfera acelor vremuri. Nu putem mirosi, nu putem pipăi sau simți ceea ce vedem. Filmul este o formă de participare la o lume anterioară, dar nu una desăvârșită, ci cu multe limitări.

De aceea, pentru o mai bună înțelegere a epocilor trecute, e firesc să-i cerem lui Dumnezeu să călătorim în timp în mod real, adică să ne trimită și fizic în acele vremuri, ca experiența noastră istorică să fie cât mai puternică. Totuși apare o primă problemă: trecutul istoric este un complex de fapte și consecințe ale alegerilor oamenilor și ale alegerilor lui Dumnezeu, prin urmare prezența noastră în timp n-ar trebuie să afecteze deloc ceea ce s-a întâmplat, pentru că altfel Dumnezeu ar îngădui să rescrie artificial faptele noastre... călcând libertatea pe care chiar El a dăruit-o omului. Deci, dacă Dumnezeu ar permite o astfel de călătorie, ar fi doar ca o vizită într-un muzeu, într-un castel, în care ceilalți să nu sesizeze prezența noastră, iar noi să nu putem face nimic pentru a influența alegerilor lor.

Totuși, dacă fiind în timpul călătoriei noastre în timp, i-am fi spus lui Dumnezeu:

„Doamne, dar dacă Ștefan cel Mare nu ar fi câștigat bătălia de la Podul Înalt, ce s-ar fi întâmplat?” sau „Dacă Sfântul Împărat Constantin nu ar fi dat acel edict de libertate a creștinilor, cum ar fi evoluat Biserica Ta?”. „Dacă Marx și Engeles n-ar mai fi scris lucrările lor despre societatea socialistă, cum ar fi arătat comunismul?”. “Dacă Hitler și Stalin ar fi primit altă educație în familie, cum ar fi arătat Europa astăzi?”. „Dacă Adam n-ar fi păcătuit, ce fel evolua omenirea?”. “Dacă n-ai fi amestecat limbile oamenilor la Turnu Babel, cum ar fi arătat națiunile astăzi?”

Sunt sigur că Dumnezeu poate să ne arate aceste lucruri, chiar dacă suntem încă în cursul istoriei, în mrejele curgerii timpului. Haideți să vedem un exemplu, ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer.

Gândiți-vă la o partidă de șah care se află deja la mutarea 50. Pe tablă, jucătorul cu piesele albe a mutat de 50 de ori piesele sale, iar cel cu piesele negre, tot de 50 de ori. În circuitul național și internațional al campionatelor de șah fiecare mutare a unui jucător este notată, din mai multe motive:

• pentru a nu exista discuții între adversari în legătură cu așezarea pieselor pe tablă într-un anumit moment;

• dacă un jucător dărâmă din greșeală una sau mai multe piese de pe tablă, așezarea lor să fie ușor de refăcut și jocul să continue;

• pentru ca după terminarea partidei, fiecare jucător să poată relua mutările făcute și să analizeze ce a făcut bine și ce a greșit.

• partidele notate ale marilor șahiști rămân adesea drept model de studiu pentru viitori învățăcei, sau chiar pentru formularea unor noi teorii și scheme ale jocului de șah.

Tabla de șah este lumea noastră în care trăim, așezarea pieselor pe tablă la un anumit moment al partidei sunt alegerile noastre care ne-au dus în acea poziție. Dumnezeu este arbitrul care notează fiecare mutare (alegere). Mișcările pieselor de șah pe tablă descriu timpul lumii noastre. Dumnezeu, ca arbitru, este în afara partidei, este în afara timpului, este veșnic și ne-limitat în vreun fel de constrângerile timpului. El poate oricând să ne arate cum ar fi evoluat partida de șah dacă noi am fi „mutat” altfel, chiar dacă partida este în curs de desfășurare. Dar cum?

Arbitru de șah ne poate da în câteva secunde, o copie xerox sau virtuală a notațiilor făcute în partida de șah, până la acel moment de cei doi jucători, iar noi putem replica mutările lor pe o altă tablă de șah, cu alte piese. Un antrenor ne poate arăta în acest timp care au fost mutările cheie ale partidei, ce greșeli s-au făcut și ce urmează probabil să se întâmple. Iar asta, nu uitați, chiar în timpul desfășurării partidei celor doi jucători, care poate dura câteva ore!

Prin urmare la aceeași partidă de șah nu participă doar 3 persoane: jucătorii și arbitrul, ci și alte persoane care „off the record” sau “la rece” pot replica mutările lor, pot intra în mintea lor prin prisma alegerilor pe care le-au făcut jucătorii, pot schimba așezarea pieselor că să înțeleagă mai bine ce motivație au avut jucătorii pentru a muta în acel fel, sau ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi mutat diferit.

La fel poate face și Dumnezeu cu vizita noastră în timp. Ne poate trimite în alte epoci cu adevărat. Noi putem vizita în mod real acele vremuri, putem chiar să-i cerem lui Dumnezeu să ne arate care ar fi fost cursul lumii dacă oamenii ar fi făcut alte alegeri, la fel cum antrenorul de șah schimbă așezare pieselor ca să arate ucenicilor săi ce s-ar fi întâmplat dacă jucătorii mutau altfel. Dar toate acestea, nu uitați! fără să intervină asupra istoriei în curs, asupra „partidei de șah” care este încă în desfășurare.

Concluzia: Putem călători în timp, căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Putem vedea ce s-ar fi întâmplat dacă oamenii ar fi fost altfel, dacă ar fi făcut binele, dacă ar fi ascultat de Dumnezeu.

De fapt, noi chiar și astăzi călătorim în timp vizionând fotografii, filme, citind cărți, pipăind lucruri făcute în trecut, mirosindu-le, și gustând vinuri de zeci și sute de ani. Călătorim în timp rememorând în noi înșine evenimente care ne-au marcat. Călătorim în timp atunci când vedem lucruri sau persoane care ne aduc aminte de fapte trecute, de persoane din trecut, etc. Însă călătoria noastră este una parțială, limitată, nedesăvârșită...

Dumnezeu poate compensa toate aceste minusuri, poate completa toate aceste lipsuri, refăcând o întreagă lume, așa cum prin notația unei partide de șah jucate acum mult timp, se poate reface atmosfera și tensiunea înfruntării dintre doi mari jucători.

Doamne ajută!

(Claudiu Balan)

(Blogul Teologia Șahului)

Prejudecăţile reprezintă ura împotriva fiinţei umane.

Trecerea anilor din viaţa mea mi-a arătat că cel mai aproape de adevăr motto este cel care grăieşte: Niciodată să nu spui niciodată.

Fără să îmi dau seamă am iubit ceea ce cândva uram cu tot sufletul, şi am început să urăsc ceea ce odinioară iubeam pasional. Da, vorbesc despre idei, concepte, naţiuni, idealuri, oameni...

Recunosc că am trecut prin multe schimbări de opinii şi pasiuni, nu am fost constantă, nu am urmat un singur drum, ci îndată ce m-a atras ceva am căutat să descopăr fiecare părticică a sa, având o dorinţă însetată, aproape bolnavă uneori, de a absorbi esenţa acelui lucru.

În primul rând, primim din familie direcţii despre ideile pe care trebuie să ni le însuşim. Cu precădere, acest lucru este cel mai valabil în ceea ce priveşte reacţiile şi atitudinea faţă de alte naţiuni, etnii şi religii... subiecte sensibile - deşi atât de simple în esenţă dacă nu ar exista milenara lupta pentru pământ şi lucruri materiale.

Ulterior, odată cu adolescenţa obişnuim să ne revoltăm şi începem cu cei mai apropiaţi nouă: Familia. Renegam conceptele primite de-a lungul anilor în familie, adoptăm cu pasiune alte mistuitoare credinţe şi facem tot posibilul să ne demarcăm de ai noștri, în speranţa că aşa ni se va certifica unicitatea.

Important este cât de deschişi rămânem ulterior. Lăsăm problemele de zi cu zi să ne absoarbă într-un vârtej monoton, uitând să adăugăm câte o cărămidă la construcţia ideilor noastre? Devenim nişte simplii bureţi care absorb o informaţie livrată de-a gata, prin canalele media, fără a cerceta ulterior veridicitatea acesteia?

În felul acesta se nasc semidocţii... şi din păcate, aşa se naşte extremismul din oamenii, chiar şi atunci când sunt dezbătute subiecte în aparenţă paşnice, care nu ar necesita ură, încrâncenare, aruncare cu noroi şi mizerie în ceea ce nu este pe placul nostru.

Prejudecăţile, generalizările sunt apanajul oamenilor superficiali... ele sunt decente şi acceptabile în cazul unor caractere insuficient dezvoltate, rămase încă la stadiul infantil care necesită livrarea informaţiei de-a gata... însă nasc conflicte, riscuri şi ameninţări în cazul oamenilor maturi care au puterea de a influenţa şi pe alţii.

Greu mi-a dat seama că cel mai important lucru din lumea aceasta este preţuirea fiinţei umane şi a vieţii sale, indiferent de ceea ce prejudecăţile despre rasa, etnia, religia sau naţionalitatea sa îl recomandă...

Putem oare să trăim crezând că un miliard de oameni sunt posibili terorişti din cauza religiei lor?

Este oare moral să credem că apartenenţii unei anumite etnii sunt înşelători şi plănuiesc distrugerea lumii?

Cu ce ne-am diferenţia de acei mârşavi promotori ai Inchiziţiei care ardeau orice femeie care avea o pisică neagră sau orice intelectual care expunea o idee nouă despre pământ şi astre? Ni se pare absurd şi copilăresc că în zilele noastre să se întâmple aşa ceva, însă scăpăm din vedere faptul că răul îmbrăcă multe forme... în general, răul se îmbracă frumos, este atrăgător şi foarte convingător.

Am pornit tot acest articol de la excepţională carte a lui Amos Oz - Poveste despre dragoste şi întuneric, care prin umanitatea să profundă m-a ajutat să găsesc încă un adevăr în interiorul meu... adevărul că prejudecăţile reprezintă ura împotriva fiinţei umane.

(Diana R.)

Impersonalul absolut

Pe neobservate, dar cu tot concursul nostru voluţional, societatea contemporană se legitimează nejustificat în regină a compromisului conştiinţei personale, cu reacţii directe în planul existenţei cu sens şi scop al omului.

Zilnic, asistăm neputincioşi la propunerile tot mai agasante ale diverşilor indivizi, singulari sau strânşi în grupuri de interes, care militează fără discernământ pentru tipul de om individualist, cel caracterizat de interesul propriu şi nimic mai mult. Situaţia devine problematică şi chiar îngrijorătoare, atunci când acelaşi tip de individualism îl descoperim manifestat de către cele mai „credibile” instituţii ale statului de drept, care susţin că apără drepturile elementare ale omului.

Concret am în vedere constanta cotidiană privind neputinţa omului/cetăţeanului de a se adresa instituţiei, de a dialoga cu cei care-i reprezintă şi-i conduc în stat şi implicit de a se încrede în variantele de răspuns public ale acestora din urmă. Pur şi simplu suntem pe cont propriu. Orice apel la responsabilitate se consumă doar la nivelul conştiinţei de sine. Tot ceea ce depăşeşte propria persoană, nu-i decât un interes generalizat, care-şi asumă diverse paliere ale valorilor umane, doar pentru a câştiga capital: pecuniar sau electoral.

Practic, instituţiile cărora ne adresăm, aceleaşi care ne încasează conştiincios şi fără rest impozitele şi până la cele care ar trebui să ne apere interesele sunt „pro” numai în situaţiile în care au de „câştigat”. În cazul în care li se solicită responsabilitatea, transferă răspunsul de la un individ la altul, de la un grup la altul, de la un ghişeu la altul, până la „măria sa calculatorul” – singurul vinovat de „drepturile” care ni se încalcă sau care ni se refuză. Nu numai că trebuie să aşteptăm zile, luni, ani un posibil răspuns (şi aşa de cele mai multe ori necredibil). Nu numai că suntem inhibaţi şi chiar injuriaţi pentru îndrăzneala de a întreba. Mai mult chiar, ne este considerată incriminatorie chiar şi hotărârea fermă de a ne lua soarta în mâinile proprii renunţând astfel la serviciile lor.

Este atât de accentuată această conştiinţă a dependenţei de instituţie – în realitate de nivelare şi alienare a statutului de persoană – încât nici aerul nu-l mai putem respira fără frica că suntem „datori” cuiva. Ni se fură zilnic orice drept natural susţinător al libertăţii personale, prin îndemnul agasant de a ne înrola conştiincios directivelor instituţionale, cu făgăduinţa că aceasta ni-l poate înmulţi profotabil. Suntem fără îndoială singurii responsabili pentru faptul că ne dăm propria libertate pe „niscaiva libertăţi” (P. Ţuţea). Că plăcerea de moment ne consumă fiecare clipă în timp ce se zbârceşte tot mai mult în noi profilul subiectului viu, liber şi responsabil: întru care am fost creaţi. Şi deci, odată alienaţi la nivelul responsabilităţii subiective relaţiile dintre noi nu sunt decât impersonale, iresponsabile, dubioase, fără discernământ şi cu atât mai puţin adevărate.

Subiectul uman după ce a fost mai întâi înlocuit de individ, treptat este înlocuit cu instituţia sau robotul, forme impersonale cu drepturi absolute din două motive: ele nu pot reda decât ceea ce li se implementează (memoria artificială) şi pe ele nimeni nu le poate trage la răspundere. Nu există instanţă care să le judece, deci înlocuiesc firesc (de fapt abuziv) orice conştiinţă umană şi chiar divină. Din aceste simple motive, impersonalismul instituţiei se implementează în societate cu valoare absolută.

Dumnezeu este Absolut prin absoluta Sa identitate cu Sine nedependentă de nimeni şi de nimic şi datorită iubirii şi delicateţii Sale absolute de a nu se impune niciuneia dintre creaturile Sale, de a nu-i transgresa conştiinţa şi libertatea de sine. Instiuţia însă, pe aceeaşi traiectorie, dar nu cu acelaşi scop îşi crează artificial acest drept de absolutism tocmai prin forţa impersonală a celor ce o creditează fără discernământ. În spatele instituţiei nu stă „golul” sau hazardul, ci tot aceia care au abdicat de la statutul de persoană pentru cel de individ pur biologic. Aceştia dau forţă „absolută” aparatului impersonal instituţional, care pe faţă le promite susţinere, iar în realitate le fură libertatea. Numai aşa putem înţelege cum s-a trecut de la dialogul interpersonal la „declaraţia de presă”, de la adevăr la opinie, de la viaţă la iluzie.

În atare condiţii libertatea şi integritatea persoanei umane este tot mai ameninţată. De asemenea, hotărârea de a trăi responsabil peste „masa” tot mai extinsă de indivizi instituţionalizaţi devine un risc şi o adevărată aventură. Cu toate acestea, este şi mai absurd să doreşti doar confortul instituţional într-o lume plină de energii divine animatoare. Primul caz mai are o salvare, îl va elibera Hristos în timp sau peste timp. Al doilea însă, nici chiar Dumnezeu nu-l mai poate salva pentru că nu-L recunoaşte şi pentru că nu are nevoie de El: acum, aici şi pe veci. Este tocmai impersonalul absolut de care însăşi veşnicia „se teme”!

(Gheorghe Butuc)

Icoane cu rame împodobite... din darurile Domnului

În această pagină vă vom prezenta câteva dintre icoanele realizate de doamna Ludmila, o cititoare mai veche a site-ului nostru. Dânsa are o îndelungă practică în pictură, de câțiva zeci de ani.

Icoanele prezentate sunt mai speciale, întrucât au pe margine ornamente realizate manual.

Doamne Ludmila ne-a explicat pe scurt care este procedeul de realizare a icoanelor: „După ce pregătesc bucata de lemn pentru pictat icoana, îi aplic modelul, făcut dinaite pe hârtie de calc sau pe altfel de hârtie. Apoi aplic stucatura, cu diverse instrumente simple, care singură mi le-am facut, și dupa ce o termin de executat, o pictez, o lăcuiesc, și apoi trec la pictarea icoanei.”

Sfânta Tatiana, la vremea ei, a strălucit ca soarele între cei necredincioși. Putem străluci și noi asemenea, astăzi?

Pentru că pe 12 ianuarie a fost prăznuită Sfânta Muceniță Tatiana, mi-au venit câteva gânduri pe care aș vrea să vi le împărtășesc. Dacă vor fi fost de la Dumnezeu, veți judeca singuri.

Citind Acatistul Sfintei, m-au impresionat încă de la Icosul I câteva cuvinte:

"Bucură-te, că în mijlocul Romei păgâne ai viețuit,

Bucură-te, că între necredincioși viața ta ca soarele a strălucit!"

Sfânta Tatiana s-a născut, a viețuit și a mucenicit în Roma antică. Părinții ei au fost de neam bun, tatăl ei fiind chiar de 3 ori antipat al Romei, ceea ce nu i-a împiedicat să fie creștini, să aibă o viață curată și creștinească, insuflându-i și Sfintei, încă de mică, învățătura cea dreaptă.

Sfânta Tatiana a ales să trăiească în curăție și feciorie pentru Hristos, fiind rănită de dragostea Lui și Aceluia îi slujea ziua și noaptea, omorându-și trupul în post și rugăciuni și robindu-l duhului, după cum scrie în viața sa. De altfel, în această frază se cuprinde pe scurt tot ceea ce avem nevoie pentru a trăi o viață curată: dragoste aprinsă pentru Dumnezeu, post și rugăciune. Cine își mai dorește astăzi acest lucru cu toată puterea și cine se mai angajează pe o asemenea cale? Poate că prea puțini dintre noi... și pentru că sunt voci care susțin că „vremurile sunt altele” și că „în ziua de astăzi nu se mai poate” păstra curăția (fie până la căsătorie, fie pentru toată viața) aș vrea să subliniez că nici în acele timpuri situația nu era cu nimic mai bună, din niciun punct de vedere.

Oare erau oamenii altfel în Roma antică? Nu aveau ei aceleași patimi ca toți oamenii de-a lungul istoriei? Ce ne face să credem că a duce o viață duhovnicească, sau măcar una morală, era mai simplu în alte perioade istorice decât acum? Nu cred că este corect accentul care se pune pe viața viciată a omului contemporan și pe dezumanizarea lui ca fiind apanajul societății moderne și numai al ei, deoarece acest lucru duce uneori la deznădejde și la înțelegerea eronată a anumitor lucruri. Este suficient să studiem câte puțin din cultura marilor popoare în diferite etape ale istoriei ca să găsim aceleași păcate, aceleași patimi, aceiași idoli (banul, desfrâul, luxul, mândria, egoismul, ș.a.). Desigur că fiecare epocă a avut specificul ei. Până la inventarea televizorului sau a internetului nu se putea vorbi de o dependență față de ele, fiindcă...nu existau. Ceea ce vreau să spun este că înclinațiile omului au fost aceleași dintotdeauna. Dependența față de lucruri materiale, spre exemplu, este aceeași, funcționează pe aceleași resorturi, indiferent că vorbim de bunurile „primitive” sau de cele moderne din secolul XXI.

În Roma antică, a alege viața pe care a ales-o Sfânta Tatiana și multe alte fecioare mucenițe creștine, nu era ușor nici din punct de vedere social. Cei care au trăit în timpul comunismului își aduc aminte despre taxa pe care trebuiau să o plătească celibatarii și cei care nu aveau copii. De multe ori m-am gândit că acest lucru a fost preluat de către comuniști din regulile romanilor și utilizat pentru politica lor demografică. Și în Roma antică funcționa același principiu. Cel mai mult plăteau celibatarii, iar cei căsătoriți, dar care nu aveau copii, plăteau mai puțin. E adevărat și că existau preotesele vestale – un ordin al preoteselor romane care slujeau pe zeița Vesta în templele închinate ei și care trăiau în deplină castitate. O vestală care încălca regula castității era înlăturată ca și preoteasă și îngropată de vie, dar în general vestalele se bucurau de mai multe drepturi juridice decât femeile romane obișnuite.

Cu toate acestea, instituția căsătoriei ocupa locul cel mai important la romani, fiind considerată o unire pentru toată viața între bărbat și femeie, o împărtășire a dreptului civil și religios, precum și un cadru natural și legitim pentru nașterea și creșterea copiilor (dar bineînțeles, copiii rezultați în afara căsătoriilor nu erau o raritate nici pe atunci, dovadă că situația lor este reglementată în dreptul roman, la fel ca și a femeilor necăsătorite, dar care aveau copii). O femeie căsătorită devenea respectată dacă avea copii; în cazul în care era stearpă, ea putea fi repudiată de soț și în majoritatea situațiilor se întorcea la părinți.

Pentru că nu aș vrea să mai continui pe considerente de ordin istoric, aș sublinia,ca și concluzie, că decizia Sfintei Tatiana, ca și a altor fecioare creștine din acea perioadă, era una plină de vitejie, de bărbăție, de curaj, toate insuflate dintr-o dragoste prea aprinsă pentru Hristos. Oare nu existau presiuni sociale în acea vreme? Oare erau atunci mai ușor de înfrânt ispitele trupului? Oare erau priveliștile necuviincioase mai puține pe atunci...sau poate păcatele? Greu de crezut.

Se spune că homosexualitatea a atins apogeul la romani, având în vedere că în locuințele patricienilor, pe lângă sclavi, mai locuiau și bărbați care îndeplineau această „funcție” pentru stăpânii lor. Prezența lor nu era deloc un secret, prin urmare nici nu constituia un lucru rușinos. Se poate spune că era o normalitate. Apoi, nu degeaba Sfinții Părinți care au trăit în acea perioadă atrăgeau atenția că un creștin nu ar trebui să se ducă la băile publice; acolo se săvârșeau fel de fel de păcate, din acelea de care Sfântul Apostol Pavel spune că nici nu ar trebui să se pomenească. Ce să mai spunem despre locuințele unde aveau loc diverse festinuri, și unde îmbuibarea, alcoolul și desfrâul atingeau cote de neimaginat? Incestul exista și în epoca romana. Nu mai vorbim de cruzime, ucidere, discriminare între oameni. Cu toate acestea, societatea romana a lăsat în urmă și lucruri bune, printre care și dreptul roman, ale cărui principii au stat la baza alcătuirii dreptului în varianta în care există astăzi.

Nicio societate nu a fost perfectă. Fiecare epocă a adus cu ea lucruri bune, lucruri mai puține bune, precum și lucruri scandaloase și cumplite. Dumnezeu nu este niciodată nedrept, iar plângerea noastră referitoare la faptul că în zilele noastre nu se mai poate duce o viață creștină este o formă de cârtire și de învinuire față de Domnul. Atunci când într-o epocă sau într-o societate un anumit rău este îngăduit, El ne dăruiește deopotrivă și lucruri bune care să ne ajute să ne ferim de acel rău. Și nu mă refer numai la Harul Său, ci și la alte daruri, cum ar fi libertatea. Astăzi, la 23 de ani după prăbușirea comunismului, încă nu apreciem la adevărata valoare libertatea pe care o avem...

Sfânta Tatiana a trăit printre necredincioși, printre păgâni. Este adevărat, și în ziua de astăzi, mulți frați creștini trăiesc în străinătate, în țări care poate nu sunt nici măcar catolice sau protestante. Dar noi, cei ce locuim într-o țară ortodoxă, de ce ne-am plânge? E adevărat că sunt mult prea puțini oameni care își iau în serios chemarea și viața de creștin, dar majoritatea românilor știu totuși de Hristos, de Nașterea Sa, de Sfintele Paști. Avem biserici și mânăstiri la tot pasul și nu e nevoie să ne ascundem în catacombe pentru a merge la Sfânta Liturghie sau a ne întâlni cu alți frați întru Domnul. Avem libertatea ca, în căsuța noastră, oricât de modestă și de săracă ar fi, să ne împodobim pereții cu icoane, să ne rugăm, să tămâiem, să trăim virtuos, fie că trăim singuri, sau cu părinții sau suntem căsătoriți.

Sfânta Tatiana, precum spune Acatistul, a strălucit ca soarele între cei necredincioși. De ce nu am putea și noi același lucru? De ce nu ne hotărâm, o dată pentru totdeauna, să trăim după poruncile lui Dumnezeu? Dacă viața noastră ar fi cu adevărat duhovnicească și Hristos ar trăi în noi, nici nu ar mai fi nevoie să le vorbim celor din jur despre credință, pentru că faptele ar vorbi în locul nostru! Și atunci, văzând și simțind Lumina din noi, oamenii singuri ar începe să-și pună întrebări și să caute răspunsuri. Din păcate, este infinit mai ușor a vorbi decât a face.

„Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, căci Dumnezeu este cu neamul drepților” (Ps 13,5), spune Psalmistul. Ne e teamă de disprețul oamenilor și de faptul că ne vor respinge, că nu ne vor integra în grupul lor, deși încă nu am fost schingiuți pentru credința noastră precum Sfânta Tatiana sau mărturisitorii din închisorile comuniste... Ne e teamă că păcatul este mai tare decât noi. Nu, nu va fi mai puternic dacă în noi locuiește Hristos! Ne e teamă că vreun pericol social sau orice alt lucru din exterior ne-ar putea despărți de Dumnezeu, uitând cuvintele Apostolului care spune clar că NIMENI și NIMIC nu ne poate despărți de El sau obliga să păcătuim...decât dacă noi înșine dorim asta. Ne lamentăm că Biserica Ortodoxă, ca și instituție, nu face nimic pentru cei nevoiași, pentru orfani, pentru bătrâni, și nu vedem că acea Biserică...suntem noi. Trupul uman funcționează la capacitate maximă atunci când fiecare mădular, fiecare organ, fiecare sistem (circulator, respirator etc) funcționează corect și este sănătos. Cu cât fiecare organ se însănătoșește, cu atât se simte vindecarea la nivelul întregului organism. Același lucru se întâmplă și în Trupul lui Hristos, care este Biserica. Cu cât fiecare credincios, ca mădular în parte, se nevoiește și se sfințește, cu atât și Biserica se întărește.

Așadar, noi suntem cei care nu facem nimic pentru cei din jurul nostru, dar așteptăm ca altcineva să ia inițiativa. Asemenea evreilor care așteptau un „Mântuitor” care să-i elibereze de sub stăpânirea romană și să le aducă prosperitate, putere și bogăție, și noi așteptăm mereu pe cineva, în afara noastră, care să ne elibereze de necazuri: un sistem social mai bun care să ne scoată din sărăcie, un duhovnic „harismatic” care să ne rezolve problemele duhovnicești fără ca noi să ne mai chinuim ani de zile sau o viață întreagă cu nevoințele, un soț sau o soție care să ne vindece golul din suflet sau să ne rezolve problemele emoționale...sau, la un alt nivel: o pilulă miraculoasă care să ne topească peste noapte kilogramele în plus și o modalitate prin care să luăm examenele fără să învățăm. Atâta timp cât așteptăm ca altcineva sau altceva să rezolve sau să facă ceea ce NOI avem de făcut, niciodată nu vom ieși din blocajul în care trăim. Viața duhovnicească nu este visare, ci acțiune, lucrare permanentă, neîncetată.

Așa cum unii evrei nu L-au recunoscut pe Mântuitorul ca fiind Mesia cel mult așteptat deoarece aveau multe prejudecăți și nu acceptau că El ar putea fi diferit de cum credeau ei, și noi riscăm să nu-L recunoaștem pe Dumnezeu în oportunitățile pe care ni le dă, în oamenii sau situațiile pe care ni le trimite doar pentru că nu coincid cu ceea ce credem că ne-am dori sau ar fi corect/bine.

Mult timp m-am întrebat de ce romanii i-au prigonit pe creștini, în timp ce citeam viețile Sfinților Mucenici din perioada aceea. Pentru mine era de neînțeles deoarece creștinismul nu propovăduia răzvrătirea împotriva legilor statului sau a stăpânirii romane. Mântuitorul Însuși a spus „Dați Cezarului ceea ce este al Cezarului”, iar Apostolul Pavel ne îndemna, spunând: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu.” Creștinii erau mereu pașnici, așadar cu ce îi incomodau pe romani? Mai târziu am înțeles că romanii ar fi lăsat creștinii în pace dacă Hristos ar fi fost un simplu om, chiar un învățat sau „maestru”. Dar fiindcă El este Dumnezeu adevărat, nu se putea ca diavolul să stea liniștit văzând cum tot mai mulți oameni mergeau pe calea mântuitoare care duce la viața veșnică. Avem aici încă o dovadă a dumnezeirii lui Hristos – una subtilă, poate, dar totuși o dovadă. Pe de altă parte, înțelegem de aici, încă o dată, că viața într-o societate, fie ea și păgână, nu poate fi incompatibilă cu viețuirea creștină. Hristos sau Apostolii nu au îndemnat niciodată la revolte, la demonstrații violente, la răzvrătirea împotriva legilor statului, ci dimpotrivă, la supunere. Prin îndemnul de a da Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu, luând afirmația într-un context mai larg, putem spune că trebuie să ne îndeplinim datoriile față de stat atâta timp cât acestea nu constituie păcate. Mai mult, putem înțelege și îndemnul de a nu dărui ceea ce este al lui Dumnezeu, adică inima noastră, lumii (și lumescului în general).

Sfânta Tatiana a fost ucisă fiindcă a refuzat să jertfească idolilor. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere ca și noi să alegem mai degrabă moartea decât a sluji idolilor noștri. Fiecare păcat pe care încetăm să-l mai săvârșim este un pas spre apropierea de Dumnezeu. Fiecare patimă pe care reușim s-o dezrădăcinăm este un pas pe calea către viața veșnică alături de El. Nu există vremuri bune sau mai puțin bune. Să avem încredere că dacă Dumnezeu ne-a dat să ne naștem în mijlocul unei anumite societăți sau într-o anumită epocă, ne-a înzestrat și cu talanții necesari pentru a duce o viață bineplăcută lui. De vină sunt de multe ori nu ispitele propriu-zise – vorba părintelui Cleopa, l-am băga pe diavol în spital de râs cu unele dintre „ispitele” noastre – ci mai degrabă modul nostru de a gândi, povestea pe care ne-o repetăm la nesfârșit...

„Toată lumea face (acum) lucrul ăsta.”

„Nu mai e posibil în ziua de azi...”

„Sunt alte timpuri, nu se mai poate trăi așa cum au trăit bunicii noștri sau creștinii din secolul cutare...”

„N-am să reușesc niciodată să mă las de păcatul ăsta.”

„În ziua de azi nu prea mai ai cum să întemeiezi o familie cu adevărat creștină.” (Of, Doamne, am auzit-o și pe asta!)

„Nu voi putea renunța vreodată la patima care mă chinuie fiindcă e mai puternică decât mine.”

Toate acestea constituie diverse fațete ale uneia și aceleiași povești pe care ne-o spunem nouă înșine, poveste care de fapt nu ne face decât să dezertăm și să începem să trăim triști, blazați, resemnați cu condiția noastră de creștini căzuți care nu se mai pot ridica sau care nu au curajul să urmeze îndemnul Mântuitorul: „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea.” Uităm că Domnul e Cel care biruiește în noi, iar simplul fapt pentru care nu o face este pentru NOI NU ÎI DĂM VOIE.

Suntem atât de concentrați pe gândurile și „credințele” noastre încât nici măcar o șansă nu îi dăm. Dumnezeu nu luptă în locul nostru, ci ne dă armele pentru ca noi înșine să luptăm, dar este mereu alături de noi. Au fost câteva situații în viața mea în care am simțit cu toată puterea că, în vreme ce eu zăceam doborâtă și fizic și sufletește, Dumnezeu a luptat în locul meu și a biruit. De altfel, El nu are nevoie de noi, ci noi avem nevoie de El. Dumnezeu poate orice. Motivul pentru care ne lasă pe noi să luptăm este același pentru care un părinte nu îi face temele copilului, ci doar îl ajută la început și apoi îl mai încurajează și-l îndrumă. Același motiv pentru care un părinte nu va face treburile în locul copilului, ci, pe măsură ce acesta crește, îi va încredința din ce în ce mai multe responsabilități. Pe măsură ce am avut din ce în ce mai mult de învățat la școală, ne-am dat seama că și capacitatea noastră de asimilare și înțelegere a crescut. Responsabilitățile au venit și ele odată cu vârsta. Prin analogie, și ispitele sunt din ce în ce mai puternice pe măsură ce creștem duhovnicește, dar și Harul este proporțional cu acestea; prin urmare, nu avem de ce să ne temem! Nu există ispită peste puterile noastre, deși noi ne repetăm mereu acest gând până ajungem să-L credem. Iar dacă ajungem să-l credem, vom renunța de fiecare dată înainte ca lupta să înceapă.

Acum că a început un nou an, vă doresc tuturor și vă îndemn să începem o nouă viață: mai aproape de Dumnezeu, mai sinceră, mai responsabilă, mai optimistă și mai plină de încredere în Domnul, cu hotărâri statornice și o credință care să mute munții (păcatelor noastre) din loc!

(Teodora)

Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou ne-a salvat copilul de la moarte

Despre Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou nu ştiam nimic, până când acasă la părinţi am găsit o carte cu viaţa şi minunile, pe care am răsfoit-o şi care m-a surprins văzând grabnicul ajutor acordat celor în nevoie, în special „copiilor născuţi şi nenăscuţi”. Sfântul Efrem a intrat în familie chiar în ziua nunţii noastre, chiar dacă noi nu am realizat acest lucru. Filmul nunţii începe cu un prim plan al icoanei Sfântului Efrem cel Nou cu toate ca în jurul acesteia erau mai multe icoane...

La puţin timp după nuntă am rămas însărcinată. Ne gândeam ce nume ar trebui să-i punem micuţului. Aveam în minte o mulţime de nume însă nu şi Efrem. La 6 luni de sarcină am aflat că exista riscul de a pierde sarcina, iar din acel moment am stat liniştită la pat citind zilnic acatistul Sfântului. După o săptămână, mergând la control am aflat că pruncul ar avea un chist arahnoidian la cap. Chiar şi aşa, nu s-a pus niciodată problema să întrerupem sarcina.

Ştiind faptul că se v-a naşte în jurul datei de 5 mai, am hotărât să-l încredinţăm Sfântului Efrem cel Nou.

După ce am aflat de problema chistului, soţul meu împreună cu fratele lui şi cu părinţii, au mers în Grecia la Mânăstirea Sfântului Efrem cel Nou din Nea Makri, unde s-au rugat pentru viaţa pruncului şi au luat ulei din candela Sfântului. În drumul lor au trecut şi pe la Sf. Mare Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sf. Grigorie Palama, Sf. David al Tesalonicului, Sf Vasile al Tesalonicului, Sf. Anisia, Sf. Mc. Rafael, Nicolae si Irina, Sf. Nectarie din Eghina, Sf. Cuv. David din Evvia, Sf. Ioan Rusul şi la Sf Ioan de Rila.

Tot timpul m-am rugat Sfântului să nasc usor şi repede. Am născut la data de 4 mai în urma unui travaliu aproape inexistent. După naştere s-a confirmat prezenţa chistului la cap. Poziţionarea acestuia într-o zonă delicată, cât şi mărimea (4 cm - în creştere) putea afecta mai mulţi centri nervoşi. Încă din spital ni s-a propus să facem un RMN, rezultatul fiind necesar doctorilor de specialitate. Au zis că din cauza anesteziei generale şi a vârstei prea fragede, exista posibilitatea ca pruncul să nu se mai trezească. Atunci am hotărât să botezăm pruncul în spital înaintea efectuarii RMN-ului.

Am stabilit, să facem botezul în următoarea zi, apoi după amiază, în urma programării, să fie făcut si RMN-ul. A doua zi dimineaţă, ne-a anunţat doamna doctor că programarea a fost anulată pe motiv că aparatul nu mai funcţionează şi peste tot unde a sunat pentru programare, i s-a refuzat examenul RMN din diverse motive. Atunci am hotărât să nu mai facem nici RMN şi nici botezul în spital, ci în urmatoarea duminică, în biserică, după cum s-a şi întamplat. Copilul a fost botezat, la 11 zile, în Biserica Sfânta Ecaterina din Bucureşti, primind numele Efrem Ciprian.

După o săptămână a fost facut şi RMN-ul, fără nici o complicaţie. Cu rezultatul ne-am prezentat la doi dintre cei mai renumiţi doctori de specialitate, unul ne-a spus să facem şi un CT (computer tomograf), dar să aşteptăm până la 3 luni deoarece copilul este prea mic, apoi mai discutăm, iar cel de al-doilea ne-a dat un număr de contact al unei doamne medic, pentru a face copilului tratament cu citostatice. Am sunat de nenumărate ori la acel număr, dar nu a răspuns nimeni, spre mirarea doamnei de la centrală. Atunci am hotărât să trimitem rezultatul RMN-ului în Italia, la mama mea, care era acolo, şi care auzise despre Spitalul Gianinna Gaslini din Genova, ca fiind unul dintre cele mai renumite spitale de copii, din lume.

Când unul dintre doctori a văzut rezultatul RMN-ului, a zis că pruncul poate muri în orice clipă, existând riscul să rămână fără aer şi că trebuie operat de urgenţă. Aici Sfântul Efrem și-a facut simtită prezenţa, căci acelaşi medic, care i-a zis mamei că operatia se ridică la câteva zeci de mii de euro, a venit cu soluţia ca pruncul să vină în Italia şi să fie adus în regim de urgenţă la spital, urmând să fie făcute toate cele necesare pentru salvarea lui...

Aşadar, când pruncul avea doar o lună, am mers cu maşina până în Italia. Tot drumul (24 de ore) a dormit, cu cateva exceptii când a mâncat, iar de plâns nici nu a fost vorba, de parcă nu l-ar fi deranjat nimic.

În spitalul din Genova, i s-au făcut analize complete, fiindu-i descoperit acest chist. A fost dus în departamentul de neuro-chirurgie unde am fost internaţi împreună. După două săptămâni de spitalizare, s-a format o comisie de doctori, şi a fost operat de către cel mai experimentat dintre acestia (cel care face, de obicei, doar interventiile cele mai complicate), directorul departamentului.

Operaţia a durat de la ora 8 dimineaţa până la ora 17, când ni s-a spus că totul s-a încheiat cu bine. (în acest timp, ne-am rugat cu toţii să fie bine). În zilele ce au urmat, recuperarea a decurs foarte bine. Copilul a mai stat în spital la terapie intensivă, încă două săptămâni. În tot acest timp mi-a fost foarte greu, deoarece nu puteam fi alături de Efrem şi nu puteam să-l alăptez decât o singură dată pe zi, dar, aşa cum nu am pierdut laptele din cauza stresului, a drumului obositor până în Italia şi faptului că timp de două săptămâni nu l-am putut alapta, totuşi Sfântul Efrem nu ne-a lăsat... după externare l-am putut alapta normal pâna la vârsta de un an.

În acest timp, Sfântul Efrem a mai vindecat un copil. La terapie intensivă se afla un baiat de 8 luni care făcuse comoţie cerebrală din pântecele mamei, pe care doctorii l-au salvat; dar la două luni a mai făcut odată comoţie cerebrală şi de aceasta dată fiind salvat. Părinţilor acestui copilaş li s-a zis că dacă va mai face încă o dată, nu garanteaza ca il vor mai putea salva. Pe holul spitalului am intrat în vorbă cu mama copilului, (care este româncă), şi ne-a spus despre starea critică a copilului ei. Văzând la noi o carte cu Minunile şi Acatistul Sfântului Efrem cel Nou, a cerut-o pentru a o citi. A doua zi, i-am dat şi din uleiul ce îl aveam din candela Sfantului si am îndemnat-o să ungă băiatul, lucru pe care l-a şi făcut. Copilul a fost externat la o săptămână după aceasta, căci starea lui se îmbunătăţise. La o săptămână după această minune, am fost şi noi externaţi, căci rezultatele arătau că totul a decurs cu bine.

Cât timp am fost noi în Italia, Sfântul Efrem i-a ajutat pe cei din ţară în obţinerea documentelor necesare copilului pentru spitalizare, totul, într-un timp foarte scurt.

La vârsta de 6 luni (în România), în ziua de 1 ianuarie, când i-am dat icoana cu Sfântul Efrem în mânuţe (căci se bucura mult când o vedea), a lipit fruntea de icoana de 3 ori si apoi a sărutat-o. Nu ne-a venit să credem când am văzut aceasta.

La vârsta de un an am mers cu toţii în Grecia la Sfântul Efrem să-i aducem mulţumire. La racla Sfantului, micuţul Efrem s-a arătat foarte bucuros. L-am asezat pe spate direct pe racla Sfantului, cu toate că nu suporta să stea pe spate, nici chiar in bratele mele, dar acum gângurea si radia de bucurie, stând aşa cateva minute bune. Apoi l-am dus la icoana Sfântului de pe catapeteasmă unde a aratat aceaşi bucurie privind icoana ca şi cum ar privi o persoana vie... După aceea s-a facut Acatistul Sfantului si pe când stăteam în genunchi în jurul raclei, băiatul, ţinându-se cu mânuţele de raclă, mergea dintr-un capăt în altul şi săruta icoanele (reprezentate pe raclă), şi cu fruntea le atingea.

Apoi ne-am închinat şi la Sf. Nectarie în Eghina, Sf Ioan Rusul in Procopie, Sf Dimitrie Izvoratorul de Mir din Tesalonic, Sf Rafael, Nicolae si Irina de langă Tesalonic şi Sf. Ioan de Rila.

Acum Efrem are un an si opt luni şi a trecut cu bine peste toate, este perfect sănătos, îl împărtăşim ori de câte ori avem ocazia, chiar şi zilnic, după îndemnul Sfântului Efrem; şi sărută toate icoanele pe care le întâlneşte fiind foarte atras de cele sfinte... Sfântul Efrem cel Nou a fost alături de noi în aceste clipe de încercare, ne-a ajutat şi ne ajută mereu în orice problemă, nu de puţine ori i-am simţit ajutorul... orice am întâmpinat cerând ajutorul Sfântului le-am trecut cu bine.

O promisiune făcută Sfântului Efrem cel Nou, a fost că dacă Dumnezeu ne va dărui o fetiţă, o vom boteza Efremia. Acest lucru s-a întâmplat deoarece între timp am rămas însărcinată şi am născut o fetiţă sănătoasă, pe care am botezat-o Maria - Efremia.

Vă îndemn să chemaţi în ajutor pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, precum şi pe ceilalţi Sfinţi, prieteni ai lui Dumnezeu, care nu vor zăbovi să vină în ajutor!

Slava si multumire lui Dumnezeu pentru toate!

18.01.2013

(Adina)

Predică la Duminica a 29-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei, pentru ca să recunoști pe altul, să vezi valoarea lui, importanța lui în viața ta și a lumii trebuie să te cunoști pe tine.

Trebuie să știi cine ești tu și cât valorezi tu.

Cât valorezi tu în fața lui Dumnezeu și cât valorezi tu în fața oamenilor.

Iar pentru asta trebuie să te pui cu totul în slujba cunoașterii comunionale, abisale.

Pentru că fără să știi importanța omului și a vieții lui, ce înseamnă mântuirea omului și care e perspectiva lui de viitor și veșnică nu poți să ai recunoștință față de oamenii care au făcut ceva în viața lor.

Ceva care vine până la mine…și care mă face să fiu mulțumitor pentru asta.

Căci dacă le înțeleg cărțile, zidirile, obiectele, descoperirile lor științifice atunci le percep la modul foarte mulțumitor valoarea. Valorea personală.

Și e nevoie de ardoarea de a te ști pe tine, dar, în același timp, e nevoie să fii avid de a-i cunoaște pe oameni în adevărata lor intimitate.

De a-i cunoaște și de a le înțelege viața și greutățile…și să le discerni valoarea pentru ceilalți.

Pentru că de la distanță nu pot să înțeleg cine e Dumnezeu și nici cine e omul de lângă mine…și toți cei care au fost, sunt sau mă vor urma în existență.

Trebuie să mă apropii de Dumnezeu și de oameni în același timp și pe cât mă apropii de Dumnezeu îi simt și îi înțeleg și mai clar, și mai profund pe oameni.

Pentru că Dumnezeu e viața, e luminarea noastră, e înțelegerea de sine și a altora, care face bine tuturor.

…Cei 10 bărbați leproși [Lc. 17, 12-19] stăteau la distanță [porroten, v. 12, cf. GNT]…

La distanță de oameni…distanță pe care le-o impusese Legea [Lev. 13, 45-46, cf. LXX] celor care erau bolnavi de lepră.

Însă oricine e bolnav sufletește și trupește se simte departe de ceilalți dar și de Dumnezeu.

Stă departe de comuniune…sau percepe greșit comuniunea.

Dar când conștientizăm boala sufletului în primul rând (pentru că bolile trupești sunt evidente și dureroase pentru toți) atunci devenim rugăciune.

Și rugăciunea e starea în care ne înțelegem cel mai bine durerea și neputința și nevoia de mântuire pentru că rugăciunea e spunere cu glas a nevoii noastre lui Dumnezeu.

Ne vorbește sufletul cu Dumnezeu…

Se manifestă în toată nevoia lui…și nu simandicos…

Fapt pentru care plânsul, durerea, zbaterea interioară, metaniile, căderea noastră cu fața la pământ înaintea Lui sunt rugăciune din și cu toată ființa.

Însă atunci când Dumnezeu ne vorbește interior, când ne îndrumă…ne trimite la preoții Lui (v. 14).

Și preoții Lui, adică cei care ne pot îndruma spre vindecare, spre vindecarea noastră sufletească și trupească, sunt cei care ne ajută să creăm și să consolidăm relația cu Dumnezeu.

Numai că niciun preot sau povățuitor duhovnicesc nu trebuie să ne inoculeze ideea că el „ne poate mântui”.

Ci, oricât de duhovnicesc ar fi acel om care ne conduce/ ne îndrumă, el nu trebuie să ne conducă spre sine ci spre Dumnezeu.

Și dacă ne conduce spre Dumnezeu, dacă ne învață să fim oameni duhovnicești, exersați în cunoașterea teologică și în nevoința ascetică, atunci ne învață să avem o relație personală profundă cu Dumnezeu, de la Care ne vine toată tăria noastră duhovnicească.

Căci și leproșii din Evanghelia de azi se curățesc pe cale (v. 14).

Mergând…

În timp ce împlineau porunca Domnului, poruncă ce te vindecă, ce te schimbă, ce te face frumos.

Pentru că mergând acolo unde El i-a trimis…tot El i-a și vindecat. Asta pentru ca să le spună lor și nouă, că boala vine din neascultare, din păcat, iar vindecarea din ascultarea și iubirea lui Dumnezeu.

Leproșii au plecat prin nădejde spre vindecarea lor. Au crezut în Cel ce le-a spus acest lucru…și au nădăjduit în El…

Însă pentru ca să fii recunoscător…trebuie să Îl iubești pe Cel ce te vindecă. Trebuie să nu mai poți să trăiești…fără El. Și nu Îl poți iubi pe Cel ce te vindecă atât de mult…decât dacă Îl înțelegi. Dacă Îi înțelegi iubirea.

Așa se explică faptul de ce porunca ultimă dată Sfinților Apostoli a fost iubirea dumnezeiască [In. 13, 34-35]. Adică nu o iubire oarecare…nu o iubire oricum…nu o iubire după mintea noastră…ci o iubire teologică. Fiindcă El ne cere să ne iubim…după cum ne-a iubit El [In. 13, 34].

Și asta pentru că credința, ca cunoaștere teologică unilaterală, poate duce la fanatism și la schismă. Lucru care s-a petrecut adesea în istorie…și s-a instaurat până azi în istorie într-un mod dureros.

La fel, nădejdea, de una singură, poate avea așteptări de tot felul, care mai de care mai hilare.

Și ați văzut în luna trecută, în decembrie 2012, cum o lume întreagă s-a panicat sau a râs pe tema sfârșitului lumii, prezis în mod mincinos.

Însă dragostea teologică, dragostea matură, dragostea eclesială, care e semnul distinctiv al creștinilor ortodocși [In. 13, 35], e plină de credință, de nădejde, de recunoștință, de fidelitate.

Pentru că dragostea eclesială sau evlavia dumnezeiască e un mod de viață și de manifestare plin de sfințenie, în care cunoașterea teologică, nădejdea teologică, comuniunea teologică și recunoștința teologică sunt împreună.

Căci nimeni nu poate să Îl iubească pe Hristos și în același timp să Îi calce în picioare Biserica, Scriptura, Tradiția, Sfinții, modul personal în care Dumnezeu conlucrează cu oamenii.

La o astfel de iubire, de unire sfântă între noi s-a referit Domnul, când a spus că ea e semnul distinctiv al creștinilor: la iubirea care nu lasă nimic pe-afară, care nu exclude sau nu falsifică ceva din cele revelate și predate nouă de Părinții noștri.

Iar cei care pledează pentru desființarea sau remanierea Bisericii într-un secol sau într-altul nu cunosc ce înseamnă iubirea teologică a ortodocșilor sau legătura indestructibilă dintre Hristos și mădularele Sale duhovnicești, care sunt cei credincioși.

Adică nu putem să desființăm ceva din Biserică pentru că asta ar însemna tăgăduirea relației de iubire cu Dumnzeu.

Pentru că a fi în iubire față de El înseamnă a fi în tot ceea ce El a binevoit să ne descopere nouă.

Fapt pentru care noi nu inventăm pe fiecare secol credința Bisericii ci aprofundăm credința Bisericii una, aceeași de la început, care e comoara de iubire și de sfințenie care ne leagă de Dumnezeul nostru, pe unii de alții și pe noi de întreaga istorie a umanității.

…Da, toți s-au curățit de lepră! Pentru că toți oamenii au primit și primesc daruri nenumărate de la Dumnezeu.

Însă cel care conștientizează darurile Lui, minunile Lui în viața sa și Îi mulțumește lui Dumnzeu pentru toate și se lipește de El cu iubire indestructibilă, acela e un om recunoscător în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

E un samaritean, adică un străin de cunoașterea lui Dumnezeu pe care El l-a schimbat cu schimbare dumnezeiască.

Și ori de câte ori auziți despre acest samaritean, care a venit cu glas mare ca să Îl slăvească pe Dumnezeu [v. 15], pentru că l-a vindecat de boală și de necredință, trebuie să înțelegeți că așa ne vrea Dumnezeu pe toți: plini de mulțumire [v. 16], plini de evlavie, plini de frumusețe duhovnicească.

Căci credința care ne desparte sau nădejdea care ne halucinează tot felul de frici și care credință și nădejde nu se întâlnesc în dragoste și în recunoștință nasc singularizări în masă și nu comuniune interpersonală.

Însă comuniunea iubirii păstrează credința și nădejdea în echilibrul lor, le face unelte ale maturizării noastre duhovnicești și nu arme de distrugere în masă.

Pentru că păstrează credința ce a fost de la început și nădejdea care ne mântuie pe noi și ne arată frumoși și responsabili și duhovnicești pe măsura la cât suntem de responsabili față de toți și de toate.

Mai direct spus: dacă păstrăm cărțile sfinte, Sfintele Icoane, Sfintele Moaște, slujbele noastre dumnezeiești nealterate păstrăm legătura vie cu Tradiția Bisericii.

Cu Sfinții și trăitorii ortodocși din fiecare secol, pentru că avem același conținut al credinței și al vieții duhovnicești împreună cu ei.

Și nu trebuie, în niciun fel, să abdicăm de la unirea noastră în credință și nădejde și dragoste cu toți membrii Bisericii Ortodoxe de până acum pentru că ea, această unire interioară, această asumare interioară a întregii istorii și Tradiții a Bisericii înseamnă rămânerea în iubirea lui Dumnezeu, alături de aceia.

Așadar, iubiții mei, Evanghelia de azi este o chemare la maturizarea eclesială.

La a ne gândi statutul de membri ai Bisericii la modul existențial și de a face toate efoturile posibile și imposibile la prima vedere de a evidenția viața și lucrarea lui Dumnezeu din Biserica Sa.

Pentru că preamărind prezența și lucrarea Lui cu fiecare dintre noi și arătându-ne mulțumitori pentru toate binefacerile Lui în viața noastră, dovedim că El e viu în noi și că noi suntem slujitorii Lui. Amin.

(Pr. Dorin Picioruș)

Povestea venirii pe lume a celui de-al optulea copil din familia Capsali, nașterea întâmplându-se acasă

Venirea pe lume a unui copil este pregătită cu cea mai mare grijă de viitorii părinţi: vor să beneficieze de aparatura cea mai performantă, de spitalul cel mai renumit şi, desigur, de medicul cel mai bun. De aceea, pentru mulţi poate părea curată nebunie să hotărăşti ca naşterea să aibă loc acasă, sub asistenţa unei moaşe - şi asta în zilele noastre, în plin centru al Capitalei, în casa unui cunoscut jurnalist: lulian Capsali. Însă cele întâmplate au fost mai insolite de-atât: Cleopatra a născut acasă moşită de soţul ei! Dumnezeu le-a purtat de grijă şi astfel au mai dobândit un prunc, frumos şi sănătos, al optulea în familia lor: Miriam.

- Cum aţi ajuns să luaţi decizia aceasta, ca nasterea să aibă loc la voi acasă, asistați doar de o moașă?

Iulian Capsali: N-a fost o decizie pe care s-o fi luat de la bun început. Trebuia să naștem la Polizu, dar maternitatea a fost închisă pentru o perioadă... Şi, din pas în pas, am ajuns aici. Întâi am vorbit cu o moasă, de altfel foarte cunoscută, care a fost însă reticentă - ne-a spus că ea nu asistă o naștere acasă. Dumnezeu a vrut să aflu apoi de o moașă, despre care mi-a vorbit o prietenă. Am sunat-o şi ea a fost foarte deschisă. O cheamă Irina Popescu, e o tănără extraordinară, care a făcut o facultate de moașe (există așa ceva, nu ştiam iniţial). Imediat cum am sunat-o a venit să ne cunoască, să stăm de vorbă, să vadă condiţiile din casă. ..

Cleopatra Capsali: A fost foarte drăgută, ne~a vorbit despre ce înseamnă să naști acasă cu moaşă. Iniţial, eu nu eram chiar atât de liniştită, pentru că aveam impresia că „moașa” este acea asistentă din spital care stă pe lângă medicul ginecolog atunci când naști. Or, nu prea aveam încredere în așa ceva; dar, după ce-am vorbit cu Irina, mi-am dat seama că moașa este mult mai mult decât o simplă asistentă. Din faptul că făcuse această facultate de trei ani, din felul în care aborda problema, mi-am dat seama că este foarte competentă, că stie ce are de făcut. În plus, urma ideile unui ginecolog francez, Michel Odent, care vedea nașterea ca pe ceva normal. De fapt, chiar deviza ei este: „Naște cum simți”.

Ascultând-o, mi-am dat seama că-mi plac toate lucrurile astea: să naști acasă, în condiţii obişnuite, fără stres, fără nici un fel de intervenţie, să te porţi firesc, să poţi face ce vrei, când vrei. Mi-a mai spus că nașterea nu este o boală, ci un lucru normal. Stai la tine acasă și, când îţi vine să naști, naști! Naşterea nu trebuie să devină un factor de stres. Pe mine, faptul că trebuia să mă duc la spital mă stresa groaznic. În primul rând nu știam dacă voi ajunge la timp, din cauza traficului, și nu ştiam nici dacă voi găsi înţelegere acolo unde mă voi duce - pentru cã, atunci când nu ai medicul tău, eşti plimbat de la unul la altul, te controleaza toţi rezidenţii şi, până la urmă, nu se uită nimeni la tine dacă nu bagi în buzunare în stânga şi în dreapta N-ai nici un fel de statut. Nu mai vorbesc de mizeria din spitale, de faptul că nu poţi să te duci la o toaletă, de bagajul pe care trebuia să-l fac - care, în fiecare zi, devenea din ce în ce mai mare, pentru cît în spital nu erau de nici unele. Mă mai îngrijora şi că lăsam acasă o grămadă de copii, iar soţul meu urma să bată toată ziua drumurile până la spital. Ajunsesem din ce în ce mai stresată - dar nu de naşterea în sine, ci de „ambalajul” ăsta al spitalului. . .

Apoi, stând de vorba cu moasa, după tot ce mi-a povestit, începând cu teoria „Naşte cum simţi” - dintr-odată am simţit că am scăpat de tot stresul! Am avut incredere în ea. Mai era şi experienţa mea, cu atâtea naşteri dinainte...

„Naşte cum simţi!"

- Teoria aceasta de care aminteați: „Naşte cum simţi” este o teorie nouă?

Iulian Capsali: Este, de fapt, oredescoperire a tradiţiei şi a naturalului - nu e nimic special. Deosebit este faptul că acel medic de excepţie, Michel Odent, a adus argumente ştiinţifice în favoarea naşterii naturale, a dovedit că este mai sănătoasă pentru mamă si pentru copil. Pe vremuri, bunicile noastre năşteau acasă fără probleme. Bunica mea a născut la rândul ei şase copii, evident că acasă. Acum, şi daca mergi la o clinică privata unde plăteşti foarte mult, sistemul excesiv de medicalizare a naşterii rămâne acelaşi, fără nici o participare afectivă din partea personalului. Ei participă la un act medical, nu la o naştere - şi se comporta ca atare şi cu mama, dar mai ales cu copilul.

Copilul este luat imediat de lângă mamă şi i se taie cordonul ombilical, lucru care am înţeles că nu este firesc. Copilul este bine să mai stea puţin legat de cordonul ombilical, prin care îşi trage nu

numai sânge, dar şi anumite substanţe care îi sunt propice. E bine să mai stea legat vreo zece minute, pentru că sunt nişte celule speciale care trebuie să ajungă la el - şi atunci copilul trebuie pus pe pieptul mamei, cu cordonul ombilical netăiat, să simtă căldura ei şi să stea în aşa-numiţii „germeni materni”. El îşi extrage, prin mamă, posibilitatea de a supraviețui, cu o mai mare putere decât un copil care imediat este luat, i se taie cordonul şi e dus într-o cameră cu alţi zeci de copii!

Sistemul actual de naşteri şi maternităţile de acum sunt făcute după un concept tributar dorinţei Statului de a controla naşterea - cu specificitatea comunistă, unde totul era sub un control absolut. Din păcate, medicii ginecologi care au crescut şi-au învăţat în acea perioadă au rămas cu acest tip de raportare, de control asupra naşterii. Niciodată, în mod normal, la naştere mama nu stă culcată pe spate, aşa cum stă pe o masă de control ginecologie! Mama se ajută de gravitatie, stă în general pe vine - asta ar fi poziţia naturală a naşterii – iar lucrul acesta nu se întâmplă în nici un spital!

Cleopatra Capsali: Asta pentru că mamele sunt privite ca fiind ceva ,,secundar”; în maternităţi, doctorul este „actorul principal”, împreună cu asistentele. Mamele nu sunt decât un ,,număr de ordine”, intră pe „bandă rulantă” - şi... gata! Nu contează ce se întâmplă acolo, nu contează dacă una naşte uşor, iar alta chiar are probleme. Toate sunt anesteziate, e ca o fabrică...

- Aceastã naștere ați văzut-o ca pe o experiență ieșită din comun?

Iulian Capsali: Faptul că am asistat la naştere nu mi-a creat impresia că am făcut un act cu totul şi cu totul deosebit. A fost voia lui Dumnezeu. Pentru mine, asta a fost limpede de la Început; am realizat ulterior că Dumnezeu ma pregătise pentru asta... De exemplu, moașa, Irina, Îi povestea soţiei mele că se pot întâmpla lucruri care sunt gestionabile, cum ar fi cordonul ombilical în jurul gâtului copilului. Eu eram lângă ele, dar cu altă treabă (scriam ceva) - şi, cu toate astea, am fost atent la ce vorbeau. Iar lucrul acesta m-a ajutat în momentul naşterii, pentru ca Miriam s-a născut cu cordonul ombilical in jurul gâtului si am ştiut sa fac faţă situaţiei!

Dacă nu ascultam ce spunea Irina, n-aş fi stiut ce-i de făcut, iar copilul ar fi fost în pericol... De asta spun că n-am făcut noi un act de eroism, ci pur si simplu Dumnezeu a vrut să ni se întâmple asta şi să ne dăm seama că, de fapt, să naști acasă este normalitatea. Să naști la spital, da, desigur – în cazuri speciale, când mama are diabet, hipertensiune sau altă boală gravă, dar lucrurile astea se ştiu deja dinaintea naşterii... Şi, după ce am anunţat pe net cum a născut soţia mea, am primit foarte multe mesaje de felicitare de la cunoscuți, printre care şi nişte prieteni din afara ţării, care ne-au spus că acolo naşterea acasă, cu moașa este ceva absolut normal. Un prieten din Suedia mi-a spus că soţia lui a născut acasă cu două tinere moașe, iar o prietenă din Statele Unite mi-a scris că toate femeile din parohia ei nasc acasă, cu moașa. Au fost insă şi opinii contra, mult mai puţine decât mă aşteptam, mai ales din partea celor care idolatrizează ştiinţa., care şi-au făcut din ea un fetiş.

"Ne-am rugat la Maica Domnului şi la toţi Sfinţii..."

- Ce a însemnat legătura cu Dumnezeu în aceastã experienţă?

Cleo: În primul trimestru de sarcină am avut mari probleme şi am fost nevoită să stau în pat. Atunci, părintele duhovnic mi-a spus că am ocazia să mă rog cât pot de mult - pentru că eu nu prea aveam timp pentru rugăciune, în timpul zilei, mai ales. Acatiste şi paraclise, ce vreau, să citesc – însă permanent să spun Rugăciunea inimii. Mi-a spus să iau cea mai lungă metanie din casă şi să spun tot timpul Rugăciunea, cât de mult pot. Am simţit că mi-a folosit mult mai ales că o făceam cu mâna pe burtică: mângâiam copilul, pe care-l simţeam. . .

Iulian: Relaţia cu Dumnezeu nu trebuie să fie numai în momentul nașterii. Mama trebuie să fie pregătită prin spovedanie, prin împărtăşanie... S-au rugat foarte mulţi prieteni pentru noi, preoţi, s-a rugat şi comunitatea...Ne-am simţit permanent în mijlocul acestor rugăciuni - şi lucrul acesta a contat enorm. Am avut şi un moment foarte delicat, când placenta nu mai ieşea, iar cei de la Salvare au zis că neapărat trebuie s-o ducă pe Cleo la spital. Noi chemasem Salvarea ca să-i taie cordonul ombilical, iar ei voiau să ia mama de-acasă şi s-o ducă la spital! Atunci am zis: ,,Gata, rolul vostru s-a încheiat aici, vă mulţumescl”.

Cleo: Evident că ei spun: „Acasă n-ai născut într-un mediu steril”, şi copilul este dus la spital şi injectat cu antibiotice - ceea ce mi se pare absolut stupid, pentru că dacă intervii cu antibiotice asupra unui copil atât de mic îi slăbeşti sistemul imunitar. În plus, se ştie că sunt foarte multe spitale şi maternităţi închise tocmai din cauza streptococilor. Toate lucrurile acestea duc la tratarea naşterii ca pe-un proces patologic...

Iulian: Eu nu vreau acum să fac o pledoarie pentru ca naşterea să fie neasistată, mai ales că am prieteni medici şi am un mare respect pentru cei care au acest mare dar de la Dumnezeu. Nu sunt împotriva actului medical atunci când este cazul - dar, repet, naşterea nu este o boală, este un act fiziologic, care trebuie să se întâmple în condiţii normale, fără intervenţie. În spitale, de exemplu, pentru a se grăbi procesul, se introduc hormoni artificiali. Tot felul de proceduri care nu-şi au nici un rost într-o naştere normală. Nu ştiu de ce hormonii naturali ai mamei trebuie să fie înlocuiţi cu oxitocina sinteticñ!?... Mie mi se pare un lucru care nu poate fi explicat decât prin faptul că naşterile trebuie să fie rapide. Totul e gândit în termeni de eficientizare, fără să ştim exact care este efectul acestor intervenţii asupra mamei şi a copilului.

Imaginaţi-vă că Irina, moaşa, a dormit pe canapea cu Cleo cu două seri înainte, când a avut mai multe contractii şi a crezut că naşte. Ne-a spus că ea nu crede că o să se întâmple în seara aceea, dar a stat cu Cleo ca să se simtă in siguranţă. Aşa ceva ar fi de neimaginat într-un spital!

- Şi placenta, cum a ieșit până la urmă?

Iulian: Am pus mâna pe un mir de la Sfântul Munte, am însemnat-o pe burtica cu Sfanta Cruce şi i-am rugat pe Maica Domnului şi pe toţi Sfinţii ca placenta să iasă - şi placenta a ieşit foarte bine! În spital, în acest moment, medicul nu ar mai fi avut răbdare şi ar fi intervenit mecanic ca sa scoată placenta. Este o intervenţie dezagreabilă, în cel mai bun caz. . .

De fapt, în aproape toate naşterile normale, medicii intervin şi prin faptul că foarte mulţi taie zona perineală din start, chiar dacă nu e necesar, pentru că aşa-i mai simplu pentru ei (copilul iese mai uşor), dar pentru mamă este mai dificil, pentru că tăietura trebuie cusuta, iar zona e sensibilă.... Ulterior am citit că, şi dacă se rupe puţin la naştere zona perineală, acele rupturi se vindecă mai uşor şi zona se poate reface fară nici un fel de probleme, fară intervenţia medicului.

Cleo: Şi mai e ceva: copilul luat de la mamă este hrănit artificial, ceea ce este o aberaţie! Copilul nostru, de data asta, a fost ţinut pe burtica mea şi el s-a dus singur, printr-un reflex natural, şi a supt din sân la mai puţin de o jumătate de oră de la naştere - lucru pe care n-o să-l vadă nimeni, niciodată, într-un spital de stat, ci doar in acele clinici unde există acest concept de „naştere cu blandețe”.

Iulian: Soţia mea era cu copilul în braţe dupã foarte puţin timp de la naştere şi se plimba prin casă, vorbea la telefon... Totul era normal.

- Dar cum a descirs naşterea, efectiv?

Cleo: S-a intamplat totul foarte repede, pentru că la prima oră a dimineţii s-a rupt apa, în somn, şi aproape instantaneu au început contractiile acelea uriaşe de naştere, din două în două minute. Nu mă mai puteam mişca. In primă fază, nu ne-am dat seama ce trebuie să facem: moaşa nu era, şi-am chemat Salvarea — ne-am zis: „Dacă nu este moaşa, aşa a fost să fie, o să mergem la spital. Dar, în panica aceea de alteva minute, pină am vorbit cu moaşa la telefon, mi-am dat seama nu mai pot să mă mişc și nu voi reuşi să mă urc în Salvare.

Apoi moaşa ne-a liniştit și ne-a zis să ne apucăm de treabă! După ce m-am linistit, am acţionat. Şi moaşă a fost, pană 1a urmă, Iulian

- Cum a fost?

Iulian: Păi, te întăreşte Dumnezeu în momentele alea, nu ai incotro! A fost bine, din punctul meu de vedere a fost o naştere perfectă! Maica Dornnului a fost cu noi... Copilul, când a ieşit, cu căpşorul într-o parte, aproape că îmi arăta cordonul ombilical din jurul gâtului - şi l-am tras peste cap. Iar copilul a putut să iasă, un pic ajutat și de mine; am ţinut putin, ca să nu fie o expubie foarte rapidă. Asta o auzisem tot în discuţiile dintre Irina şi Cleo.

Cleo: Multa lume m-a întrebat dacă am avut copiii acasă în acel moment, şi dacă nu s-au şocat să asiste la naştere! Am avut doi dintre copii acasă, gemenii de 14 ani, și nu, nu s-au şocat. Probabil întrebarea asta vine din faptul că lumea se gândește la ceea ce se intamplă în spital — urlete, ge-mete — dar n-a fost aşa: copiii ne-au fost chiar de ajutor. E adevărat că nu i-am lăsat să intre atunci în cameră. Soţul meu i-a trimis afară şi a inchis uşa, dar din când in când le striga: „Adu-mi un prosop, adu-mi un mop!". Fata era pregătită, stă-tea lângă uşă şi ne aducea absolut tot ce trebuia, dar nu s-a şocat câtuşi de puţin! Băiatul a fost 1a nişte cumpărături, în apropiere... Știau că nasc şi că nu aveau de ce să le fie teamă. Au participat şi ne-au ajutat cât de mult s-a putut.

Material reafizat de Raluca Tănăseanu. Fotografii de Ana Capsali.

(Revista Familia Ortodoxă – numărul 11 (46) / 2012, paginele 32 - 36)

Lasă-i pe Sfinții Părinți să te conducă spre Evanghelie

doamne ajuta

Pântecele mamei şi sfinţenia gândului pot schimba destinul unei lumi

"Scumpei mele prietene, L.

Vestea copilaşului pe care îl aştepţi m-a cutremurat de emoţie...

De astăzi îi voi vorbi mamei în trupul căreia Dumnezeu a hotărât să-şi nască încă un prunc Raiului Său...

De acum Mamă... câţi îngeri te înconjoară, câţi demoni, iadul se cutremură, încă o dată, pentru pricina jertfei tale...

Dumnezeu îşi naşte încă un suflet, acolo, sub grija celui mai nepătruns loc din lume, sub caldă şi neobosită inima ta... prima care îi va şi cânta despre dragostea Lui...

Lerui ler, mamă dragă, au cântat îngerii în cer... Lerui ler, dalbe flori, te colindă acum heruvimii, serafimii stăpâniile, puterile şi arhanghelii...

... mărită eşti.

Dumnezeu îşi naşte un prunc veşniciei prin sufletul tău. Rugăciuni de mir pentru tine sunt duse la cer...

L., scumpa mea prietenă, un neam cântă şi speră biruinţă şi prin sângele tău; neamul tot, sfinţi, drepţi, voievozi şi eroi, prunci, cântec de mucenici strigă din veacurile de om... din veacuri de român...

Mamă scumpă, naşte pruncul tău pentru Dumnezeu...

Pentru neamul tău... Acum, înţeleg mai bine că pântecele mamei şi sfinţenia gândului pot schimba destinul unei lumi, iar grija mamei nu poate fi una mai frumoasă decât a-şi naşte copiii deja sfinţiţi, jertfă de a-i creşte în sfinţenia Duhului Său... La sfârşit, Dumnezeu îi va învrednici pe toţi aceşti părinţi binevoitori ca pe mari dumnezei...

Cu recunoştinţă şi bucurie,

A.

Cu Tine Doamne nimic nu e prea greu, nimic nu mă poate doborî!

Hristoase, vreau să fii Mirele sufletului meu. Ştiu că nimeni nu ne vrea împreună, ştiu că lumea îi dispreţuieşte pe cei pe care tu i-ai ales să-Ţi slujească trup şi suflet, ştiu că trebuie să calc pe tot, pe păcatele mele, pe mândria mea, să-i dau la o parte chiar şi pe oamenii din jurul meu, câteodată, dar pentru Tine, Doamne, nu e prea mult.

Uneori îmi vine să urlu. Nu e uşor, Iisuse, dar nu pot fără Tine. Vreau să nu ne despărţim niciodată şi dacă îmi vei da putere, căci eu singură nu pot face nimic, voi fi în stare să îi înving pe toţi cei care încearcă să mă despartă de Tine. Aşa cum Tu ai călcat peste moarte. Dragostea Ta pentru mine, o păcătoase fiinţă umană, în mod paradoxal nu se va sfârşi niciodată, şi nici a mea pentru Tine, Hristoase, căci dragostea nu cade niciodată, nu este învinsă: Tu, Doamne, ai plămădit-o. Nu mi-ar ajunge nici milioane de ani să Îţi mulţumesc pentru toate, şi să mă rog Ţie, Doamne. De aceea vreau să rămân cu Tine pentru vecie ca să vorbesc cu Tine, Hristoase, aşa cum am făcut în fiecare zi de viaţă pe pământ, şi să Te văd pentru totdeauna, şi să nu mă mai satur, şi nimic să nu ne despartă. Nici lumea, nici pământul, nici neputinţa trupului meu, nici invidia celor care nu au parte de o dragoste aşa de frumoasă. Nimic. Eu şi ceilalţi oameni, toţi uniţi cu Tine, prin legătura iubirii.

Doamne, ajută-mă să las tot deoparte, şi cinstea lumească, şi goană după deşertăciuni, şi viaţa în desfrâu, şi egoismul, şi avuţiile deşarte, ca să îmi găsesc cu adevărat pacea, pacea şi bucuria şi toată viaţa mea în Tine, Hristoase. Să las toate, să mă lepăd de tot, chiar şi de mine însămi, şi să merg în calea Ta, sub pavăză şi binecuvântarea Ta, Doamne al meu. Sunt în stare, Doamne, să renunţ la tot şi să mă dedic Ţie, căci privilegiul de a Te fi cunoscut m-a marcat pe toată viaţa mea. Vreau ca nimeni să nu reuşească să rupă firul acela nevăzut care mă leagă pe veci de Tine, Doamne, căci depind de el ca un prunc de cordonul ombilical prin care este legat de mama Sa.

Doamne, ajută-mă să fiu unită cu ceilalţi oameni, cu fraţii mei intru fire, neam şi credinţa, cu cei de aproape cu mine, cu cei credincioşi şi cu cei necredincioşi, cu cei ce mi-au făcut bine şi cu cei care m-au duşmănit, şi totuşi să rămân una, Să fim eu şi Tu, Doamne Sfinte, pentru totdeauna, iar cine vrea să ne despartă să nu biruiască în veci.

Cu Tine, Doamne însă, nimic nu e prea greu, nimic nu mă poate doborî, şi Îţi mulțumesc pentru acestea şi pentru toate. Chiar dacă nu mă mai rog aşa de uşor că la început, chiar dacă am primit deseori batjocuri şi ocări pentru dragostea de Tine, chiar dacă trăiesc în lumea aceasta, care pe zi ce trece începe să-mi fie potrivnică, chiar dacă trăiesc în mijlocul unui iad şi împart aceeaşi odaie cu duşmanul, locuind alături de fiinţele pe care la urăsc cel mai mult pe lume, şi sunt nevoită să suport atâta îndrăzneală şi împotrivire fie şi numai pentru o rugăciune, cu Tine, Iisuse drag, viaţa mea e un rai, pentru că Tu, Doamne, eşti întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu.

Am realizat că pot răzbi, pot învinge numai prin cruce, căci Tu Hristoase l-ai învins pe vrăjmaşul prin smerenie, prin jertfă, prin Cruce. Ajută-mă, Doamne să îmi răstignesc patimile şi păcatele, că făcându-mă părtaşă la patima Ta, să înviez şi eu. Dăruieşte-mi harul Tău! Când Îl am, Dumnezeule, simt că nu mai am nevoie de nimic lumesc, numai de Tine: mă simt atât de bogată... deşi nu o merit... Hristoase Doamne, pomeneşte-mă şi pe mine păcătoasă, şi nu mă lepăda de la viaţa veşnică!

Acestea aveam să Îţi spun, Iisuse al meu. Îmi voi continua acum drumul prin lume, dar neîncetat Te voi purta în gând şi în inimă. Fii cu mine mereu şi mă ocroteşte, şi ia-mă cu Tine în Împărăţia Cerească!

Amin.

Iertare şi Doamne ajută.

(Iulia)

O omilie emotionanta care implineste astazi jumatate de veac

Iubiţii mei, cine este atent în biserică, se foloseşte din toate. Astăzi, 15 ianuarie, să învăţăm de la sfântul sărbătorit, de la Sfântul Ioan Colibaşul. Este cel mai bun dascăl; nu atât prin cuvintele lui, cât prin viaţa lui.

***

La începutul veacului al V – lea după Hristos, în Constantinopol, trăia o familie de viţă nobilă şi bogată, Eutropie şi Teodora. Soţul avea o mare dregătorie, era senator, iar Teodora era din primele femei ale Bizanţului. Aveau trei copii. Primii doi deveniseră ofiţeri. S-ar fi aşteptat ca şi cel mai mic, Ioan, să apuce un drum asemănător. Însă Dumnezeu a aprins foarte devreme în inima lui focul iubirii Sale. Ca dovadă, preferinţele pe care le avea; deoarece de mic, copilul arată care îi va fi drumul său. În fiecare duminică era primul la biserică, cu totul afierosit Marii Taine a Dumnezeieştii Liturghii. Şi din toate cărţile el iubea Evanghelia. Grăitor este şi următorul fapt.

Atunci Evanghelia, ca şi toate cărţile, erau greu de găsit; nu ca acum. Însă micul Ioan nu voia să o asculte doar în biserică; voia să o aibă sub capul său, precum Alexandru cel Mare îl avea pe Homer. A cerut deci de la mama sa să îi facă rost de o Evanghelie şi, în ciuda cheltuielilor, dorinţa lui a fost împlinită.

Astfel, prin studiul Evangheliei, flacăra iubirii faţă de Hristos se înteţea din ce în ce mai mult. Şi a crescut încă şi mai mult, atunci când prin casa lor a trecut un sfânt pustnic. Aparţinea faimoasei Mănăstiri a Achimiţilor (sau Neadormiţilor) din Bitinia. Acolo, la orice oră ai fi mers, fie dimineaţa, fie la prânz, fie seara, fie la miezul nopţii, auzeai psalmodii; nu înceta cântarea adusă lui Dumnezeu. Cum? Făceau slujbe în schimburi. Precum în posturile de gardă de la frontiere soldaţii păzesc zi şi noapte, şi precum în marile fabrici şi întreprinderi, muncitorii lucrează continuu în schimburi, aşa şi în această mănăstire, călugării aveau schimburi; niciun minut nu înceta doxologia adusă lui Dumnezeu. Era o mănăstire cu program strict.

Acolo a vrut să meargă Ioan. Dar pentru că părinţii lui, cu toate că erau evlavioşi, nu i-ar fi îngăduit, într-o zi a fugit pe ascuns.

Toţi aveţi copii, puteţi să vă închipuiţi întristarea părinţilor lui. Când s-a înserat şi el nu mai apărea, mama şi tatăl au ieşit afară neliniştiţi strigându-l pe nume. În zadar. Toată noaptea nu au dormit. Dimineaţa au ieşit iarăşi. Tatăl, senatorul, a trimis oameni; au căutat în dreapta, în stânga, pe drumuri, în port, în munţi şi în prăpăstii. Nimic. Şi durerea lor era mare, plânsul de nedescris.

Şi Ioan? El şi-a aflat adăpost în mănăstire. Şi în ciuda tinereţii lui a fost primit, deoarece arăta osârdie. Părăsise bunăstarea pentru a trăi pustniceşte. Este emoţionant cum îl ruga pe egumen: „În numele Dumnezeului celui în Treime fă-mă călugăr chiar astăzi; am o mare dragoste şi mă grăbesc să port schima îngerească”. Aşa l-au primit. Şi acest tânăr i-a întrecut pe toţi ceilalţi.

Au trecut aşa şase ani. Dar ce este glasul conştiinţei! Înăuntrul său ca un vierme îl rodea o mare durere şi nu-l lăsa să se liniştească. Era neliniştit, deoarece plecase din casă fără permisiunea părinţilor săi, care atât de mult îl iubeau. Şi simţea asta ca pe o greutate. De aceea, fără a părăsi viaţa călugărească şi a încălca jurământul său faţă de Hristos, s-a hotărât să se întoarcă în casa sa. Şi într-o zi, după ce a luat binecuvântarea egumenului şi a întregii obşti, a pornit. Înaintat de acum în ani şi necunoscut din pricina ascezei, iată-l că păşeşte spre casa părintească. Pe drum întâlneşte un cerşetor. Îşi scoate hainele şi i le dă şi poartă el zdrenţele aceluia. Cum se apropia de casă inima parcă-i sărea din piept.

A bătut în poartă. Câinii au lătrat. Au ieşit slujitorii stăpânului. Dar cum să înţeleagă că sub acest zdrenţuros şi desculţ şi nepieptănat era Ioan, iubitul fiu al stăpânilor lor? Nici tatăl, nici mama lui nu l-au cunoscut!

Să nu vi se pară ciudat. Îmi amintesc că eram mic când au venit în satul meu din Asia Mică acei copii care se luptaseră ajungând până la Ankara. S-au întors scheletici, vrednici de milă şi cu totul ticăloşiţi; nu-i recunoşteam nici noi, sătenii lor. Când omul trece prin robii, necazuri, răutăţi în lagăre, ajunge un zdrenţuros, pe care nu-l recunoaşte nici mama lui. Aşa şi pe el, după nevoinţa ascezei. Nu l-au recunoscut nici mama lui, nici tatăl lui. L-au compătimit însă. Şi-au arătat dispoziţia de a-i oferi ospitalitate. Şi nu provizoriu; i-au propus să rămână pentru totdeauna în casa lor. Dar el s-a mulţumit să-i facă o colibă în colţul curţii lor, şi acolo să rămână, în timp ce ceilalţi treceau prin faţa lui cu aroganţa bogăţiei. De aici s-a numit Colibaşul. Şi a rămas ani acolo, ca şi Lazăr din pildă la poarta bogatului (vezi Luca 16, 19-21); dar acesta de bunăvoie, prin vrerea sa.

În această perioadă nimeni nu l-a bănuit. Şi slujitorii, care altădată îl avuseseră peste ei, acum, de multe ori îşi băteau joc de el. Părinţii, desigur, îi ofereau toate cele necesare. Dar el nu le păstra. Le dădea săracilor şi el însuşi trăia o viaţă mai aspră. Da, mai aspră ca înainte! Pentru că există şi în societate oameni care trăiesc mai aspru decât trăiesc călugării.

După ce au trecut trei ani, îi venise de acum vremea sfârşitului. Domnul l-a înştiinţat… Să plece aşadar din această lume şi să nu afle părinţii lui nimic? Considera asta greu de purtat. De aceea, într-o zi, a chemat-o la colibă pe mama lui şi i-a zis:

- Mă duc, plec.

- Pleci? Şi unde te duci?

- Într-o călătorie îndepărtată, foarte îndepărtată. În puţin timp nu voi mai fi pe pământ. Vreau aşadar să vă mulţumesc pentru ospitalitate şi să vă las un dar, ca să vă aduceţi aminte de mine.

Şi cu mâna tremurând, cu ochii înlăcrimaţi şi inima bătând, a scos din rasa lui săracă Evanghelia sa. Doar ce a văzut-o, mama a recunoscut-o şi i-a spus:

- Aceasta este a copilului nostru, a lui Ioan. Noi i-am dat-o.

- Eu sunt Ioan.

- Tu eşti Ioan?…

A avut loc o scenă de nedescris. Mama, recunoscând Evanghelia, şi-a recunoscut copilul. Plângea aceea, plângea şi el. Era o scenă emoţionantă. Aşa a închis ochii Ioan în această lume, iar sufletul său a zburat în ceruri. Casa lui l-a plâns, dar s-a şi bucurat că le-a destăinuit marea taină. Sfântul său trup însă a rămas pe pământ şi a devenit izvor de tămăduiri şi de minuni.

***

Va veni o zi când această istorie emoţionantă va deveni film. Iată teme frumoase pentru cinematograf, nu teme murdare. Dacă aceasta ar deveni operă cinematografică, nu va rămâne nicio inimă nemişcată şi niciun ochi neînlăcrimat.

Fraţii mei, termin. Ce ne învaţă Sfântul Ioan Colibaşul? Trei lucruri. Primul: că în acei ani exista evlavie nu doar în casele săracilor, ci şi în casele boierilor. Din case de senatori şi demnitari ieşeau sfinţi. În felul acesta Bizanţul a devenit farul Răsăritului şi Apusului. Acum evlavia a rămas doar în casele săracilor. Dacă n-ar fi existat binecuvântata sărăcime, nu am fi avut nici preoţi, nici psalţi, nici biserici, nici mănăstiri, nimic. Însă în anii aceia statul era creştin. Aşadar o învăţătură este că din casele boiereşti ieşeau sfinţi.

A doua învăţătură este măreţia milosteniei. Imaginaţi-vă, ca atunci când zdrenţărosul a bătut în poarta senatorului, acesta să-l fi gonit! Ar fi izgonit comoara lor. Ei însă au avut grijă de el ca de un străin; astfel şi-au găsit copilul. Şi noi, atunci când ne bate în poartă un străin, nu ştim ce se ascunde. Sub hainele-i rupte, sub omul îndurerat, este însuşi Hristos. El a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei foarte mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Şi a treia învăţătură este: ce valoare are Evanghelia. Dacă n-ar fi existat aceasta, nu ar fi existat Ioan. Ţinea în mâini Evanghelia şi aceasta i s-a făcut călăuză în viaţă.

Părinţi, care mă ascultaţi, luaţi o Evanghelie copilului vostru. Nu vă va costa 500 de galbeni ca atunci. Astăzi este ieftină. Ia o Evanghelie, scrie pe ea câteva cuvinte scoase din inima ta şi dă-o copilului tău să o citească. Îţi spun: tu vei muri într-o zi, vei merge în pământ şi vei deveni ţărână, dar copilul tău o va păstra ca pe cel mai preţios dar.

Evanghelia este temelia societăţii, rădăcina oricărei reuşite înalte. Ea e puterea care luminează, încălzeşte, electrizează. Ea şterge lacrimile şi mângâie, ea arată cerurile, ea naşte eroii. Evanghelia a născut şi pe Ioan Colibaşul, pentru ale cărui mijlociri fie ca Dumnezeu să ne miluiască pe noi toţi. Amin.

Naționalismul lui Mihai Eminescu

Multă lume şi-a creat impresia falsă că Mihai Eminescu ar fi un naţionalist disperat, care detesta existenţa celorlalte popoare, dar ceea ce apără el în fapt sunt tradiţia neamului, limba curată, românească şi credinţa creştină: "naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine la esistenţa sa decât acela ce are să o piardă în curând şi aceasta se simte instinctiv.

Nicăieri nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare decât acolo unde viaţa este periclitată sau prin boală internă sau prin pericol estern" (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la modă spre sfârşitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii naţiunilor moderne, cosmopolitism pe care Mihai Eminescu îl învinuia că ar fi introdus în estul Europei "formele costisitoare de cultură ale Apusului", îi opunea cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului.

Într-un articol, publicat în ziarul "Timpul" la 22 ianuarie anul 1880, autorul mărturisea cu nedisimulată amărăciune: "În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci şi c-un sinod general al bisericei noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei, n-o mai înţelege".

Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc Mihai Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care şi el făcea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale este incontestabil şi aceasta pentru că "Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e" (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 187).

"Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!"

Pasiunea naţională şi socială a scriitorului venea din dorinţa de a vedea pe români ieşiţi din starea nenorocită în care se aflau: "Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă, trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om de ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că de-abia din trei în trei case se găseşte câte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, lihniţi şi chinuiţi de friguri permanente".

Educaţia poporului constituia în gândirea eminesciană un pilon de sprijin pentru societatea românească. Instrucţia publică are în vedere şi integritatea morală a cetăţenilor pentru că "moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral este fizic nesănătos sau degenerat". Faţă de calamităţile fizice cu care se confruntă adeseori ţara întreagă, dar care se răsfrâng mai cu seamă asupra celor săraci, pericolele pe care le reprezintă oamenii corupţi, vicleni, superficiali sunt mult mai mari şi descurajatoare pentru contribuabilul român: "Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţe se găsesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie încurajat într-o societate omenească sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate şi dreapta ascensiune a liniei lor de mişcare trebuie descărcată de greutăţi prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu pârghia lumea din ţâţâni, astfel caracterele tari şi determinate sunt (ilizibil) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii. Este drept că ele adeseori sunt rezultatul mişcării sociale".

Schimbând acum, registrul discuţiei noastre, mă întreb şi vă întreb: Cum mai este receptat, tratat şi abordat astăzi Mihai Eminescu? Aşa cum spunea într-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Mihai Eminescu este respectat şi amintit doar de zilele naşterii şi morţii sale, dar mai rău decât atât este faptul că în ultimii ani s-a pus accentul pe omul Mihai Eminescu mai mult decât pe opera sa. Ce mai ştie generaţia de azi despre cel numit şablonard "poetul nepereche al literaturii române" şi "poetul naţional al românilor"? Citeam recent nişte păreri ale unor tineri prin unele spaţii virtuale de dezbatere - deloc de neluat în seamă - potrivit cărora Mihai Eminescu ar fi mult mai preţuit ca scriitor dacă nu li s-ar băga "pe gâtul elevilor" prin programa şcolară.

Dacă ar fi să luăm de bun faptul că tot ceea ce este obligatoriu este automat şi rău, probabil ar trebui să trecem tot ce este de învăţat în şcoală la capitolul "facultative", că doar la ce bun atâta efort! Nu părerile acestea sunt motiv de îngrijorare, ci rolul dascălilor. Cât de fără vocaţie trebuie să fie nişte profesori de limba şi literatura română pentru ca Mihai Eminescu să le devină indezirabil şi nesuferit elevilor? Când astfel de profesori nu au ştiinţa de a provoca dragostea de lectură la cei tineri, chiar în condiţiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca din mâinile lor să iasă nişte elevi care să vorbească şi să scrie corect în limba română. Dar ştim că nu e chiar aşa. De aceea, trecând peste orice vină de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu să fie citit, pentru că are meritul mai presus de orice de a fi turnat în cele mai frumoase forme limba noastră.

Prin urmare, altfel, s-ar cădea să ne amintim de Mihai Eminescu, nu doar într-un mod şi într-un cadru festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar dacă, de bine, de rău, opera sa poetică încă este cunoscută, în schimb, articolele de ziar îi sunt ştiute mai mult de specialişti, de criticii literari şi de o mână de oameni pasionaţi. Interesant ar fi să mai facem un salt: de la cunoaşterea doar a "Luceafărului" şi a "Scrisorii III" la articolele lui de presă. Poate ne va fi mai greu să facem acest lucru, publicistica sa fiind strânsă în volume uriaşe pe care nu le are oricine în casă, dar cu siguranţă le-am găsi în orice bibliotecă, iar efortul ne-ar fi răsplătit de însăşi lectura textului.

Prezentându-şi ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Mihai Eminescu arată o cuprinzătoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evoluţia societăţii moderne româneşti. Printre tezele fundamentale ale gândirii eminesciene cu privire la naţiunea română, exprimate în articole de ziar, se află chestiunea unirii, situaţia păturilor sociale în procesul de trecere la o societate modernă, dar şi evoluţia noastră istorică privită în raport cu aşezarea străinilor în teritoriile româneşti. Mihai Eminescu a iubit România şi, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a părut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie şi eroism. De aceea, vorbind despre poporul român se vede în textele lui totdeauna o undă de durere când se raportează la prezent şi o înflăcărare când îşi aminteşte de marii bărbaţi ai istoriei noastre: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Uimit de vastitatea unei minţi atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în anul 1934: "Mihai Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni până la el nu s-a prefăcut într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi".

Trecând acum, într-un alt registru al dezbaterii noastre, vom susţine şi remarca că „în cultura lumii, locuim eminescian", spunea profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul Mihai Robea ne atenţionează că "vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Mihai Eminescu", subliniind esenţial necesitatea raportării noastre identitare şi la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă şi relaţia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru credinţa ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă fireşti când discutăm de un geniu, străluceşte imperial adevărul: Mihai Eminescu şi familia lui au trăit credinţa ortodoxă.

Numai zelul sincer şi iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi şi multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români. Lor trebuie să le mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuşi reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.

Despre unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Mihai Eminescu

Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.

Despre spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ

Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: "Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…" Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul "Răsai asupra mea", de pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei "Rugăciuni", cum spune Nae Georgescu: "Răsai asupra mea, lumină lină,/ Caân visul meu ceresc dâodinioară…"

Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească

Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul "Eminescu şi mistica nebuniei". Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la "Timpul", în luna iunie anul 1883, când era "stricat cu toată lumea", iar Titu Maiorescu şi Simion cloceau o viitoare internare "salvatoare" a lui Mihai Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: "Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti". De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul "păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării".

De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la "Românul", în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de "alienat". "Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la "Românul", eu de la "Timpul", şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ", îi spunea poetul. În anul 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din "Sărmanul Dionis", "Cezara", "Povestea magului călător în stele", aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă

Încheiem această succintă prezentare şi abordare, citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut iniţiativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, "Omagiu lui Eminescu", scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în anul 1909: "…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum este la Paşti ori la Sfântul Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict". Iar Nae Georgescu aminteşte şi el că "tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă" şi chiar "că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin anul 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Mihai Eminescu a locuit un timp". Iată aşadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Mihai Eminescu, atunci când spune: "Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu"…

(Stelian Gomboș)

Despre poetul, prozatorul şi publicistul Mihai Eminescu în viziunea Bisericii

Studiul operei eminesciene, şi când spunem asta nu ne gândim numai la poezie, ci la întreaga producţie literară pe care o găsim consemnată în manuscrisele sale, în articolele apărute în presa timpului, ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaştere, dornică de a-şi însuşi tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului.

"Nu e ramură de ştiinţă, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o "particulară slăbiciune", şi când se înfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea…" Ar fi interesant un scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra creştinismului şi pe perspectiva din care evalua omul.

Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena şi Berlin sunt dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politică, ştiinţe financiare, filologie, istorie modernă şi geografie, fizică, medicină şi filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica îl prezenta pe cel născut la Ipoteşti ca "omul deplin al culturii româneşti".

Nu avem ştiinţă ca Mihai Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în străinătate. Avem mărturie însă că în primul rând acasă, şi mai apoi la Cernăuţi, a făcut cunoştinţă cu biserica şi cărţile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cărţile de învăţătură n-au rezistat curiozităţii tânărului din Ipoteşti şi au fost cercetate cu atenţie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat în câteva poezii şi în articolele publicate în "Timpul". Intuiţiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte numeroase, dar compensează prin profunzimea lor.

Cel mai reprezentativ text cu privire la creştinism este un articol intitulat "Şi iarăşi bat la poartă…", publicat în ziarul "Timpul", datat 12 aprilie anul 1881. Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmbăta din Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autorul scrie: "Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri".

Despre cea mai înaltă formă a existenţei umane

Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu aşază creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparaţie cu celelalte învăţături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui Iisus Hristos, credinţa creştină propune iubirea drept cea mai înaltă formă a existenţei umane: "Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane".

Măreţia Persoanei lui Iisus Hristos nu constă doar în sublimul învăţăturii predicate de El celorlalţi, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în propria Sa viaţă. Mihai Eminescu subliniază ideea că o doctrină, nişte principii abstracte nu vor fi niciodată de-ajuns pentru a mişca popoarele să le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie învăţătura pe care o propune, aduce cu sine convingerea că Iisus Hristos este Adevărul absolut: "E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune, după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela propria sa viaţă". Întrebării retorice de ce Iisus Hristos este aşa de mare, Mihai Eminescu îi dă un răspuns simplu: "Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă, şi reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă" (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).

"De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…"

Într-un articol intitulat "Paştele", apărut în ziarul "Timpul" din 16 aprilie anul 1878, Eminescu comentează rugăciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei şi pune în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteşte răul cu rău, ci se milostiveşte de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărţile de cult şi cu slujba pascală pentru că articolul debutează cu o stihire din canonul Paştilor: "Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului", încheind cu Slava Laudelor de la Înviere: "Să ne primim unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi…"

Dar să revenim la fondul afirmaţiei. Autorul deplânge faptul că, deşi "aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem" şi că "în loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare" (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 78). "Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…)

Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!" Redactorul ziarului recunoaşte la finalul citării sale: "Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile tale de atotbun, îndelung răbdător, lesne iertător".

Dacă moartea are ultimul cuvânt, viaţa este lipsită de sens

"Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuşi. Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului. Sucul învietor al gândirii este patima. Este vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil şi desigur că cel mai nobil este adevărul. Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul inimii", exprimă crezul unui neobosit călător prin scurta viaţă în aflarea sensului existenţei:

"Au e sens în lume?
Tu chip zâmbitor
Trăit-ai anume ca
astfel să mori?
De e sens într-asta,
e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte
nu-i scris Dumnezeu"
(Mortua est, 1871, 1 martie).

Ce vrea să spună de fapt poetul în aceste versuri? Zoe Buşulenga observă într-un comentariu al său că condiţionalul dacă, în poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de întors şi ateu. Aşadar, doar dacă moartea ar fi ţelul singur al vieţii, atunci viaţa ar primi aceste atribute. Ultimul vers exprimă conştiinţa că omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Mihai Eminescu nota: "Ideea dumnezeirii s-a născut din negaţie, din ceea ce nu este spiritul nostru - atotştiutor; din ceea ce nu este braţul nostru - atotputernic; din ceea ce nu este viaţa noastră - infinită; din aceea ce nu este sufletul nostru - ubiguu". Avem aici trasată în linii fine diferenţa între cele două condiţii, cea divină, absolută şi cea umană, mărginită. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat şi în cheie apofatică, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin negaţia tuturor limitărilor omeneşti.
"Omul este oarecum naşterea eternă"

Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea că între om şi Dumnezeu există afinităţi care fac posibilă comunicarea între cei doi. "Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El este pretutindeni - are spaţiul; el e etern - are timpul; El este atotputernic - dispune de întreaga energie a Universului. Omul este după asemănarea Lui: Omul reflectă în mintea lui - in ortum - câteşitrele calităţile Lui".

În studiul său antropologic, Mihai Eminescu consideră că omul nu rămâne niciodată la acelaşi nivel, ci în firea lui există dorinţa unui progres, a unei lupte spre desăvârşire, prin care se încearcă autodepăşirea: "Omul conţine în el o contradicţiune adâncă. Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destinaţiune internă. Facultatea, puterea, voinţa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine însuşi o viaţă nouă. Nu e nici un om mulţămit de-a rămânea etern pe acelaşi punct - omul e oarecum naşterea eternă. Această devenire eternă află în om o putere numai mărginită.

Din această contradicţiune a puterii mărginite şi-a destinaţiunii nemărginite rezultă ceea ce numim viaţa omenească. Viaţa este lupta prin care omul traduce destinaţiunea sa, intenţiunile sale în lumea naturei. Această viaţă întrucât are de obiect realizarea scopurilor personalităţii în obiectele naturii se numeşte lucru. Întreaga viaţă omenească este o viaţă a lucrului" (Fragmentarium, p. 153). Împotriva celor ce se declarau liber-cugetători, Mihai Eminescu a dat o replică în "Timpul" din 2 februarie anul 1879: "...a vorbi despre o religie a liberei-cugetări este ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, este ca şi când ai zice "oţel de lemn"".

Mihai Eminescu a fost în genialitatea sa un om de o modestie greu de întâlnit în lumea contemporană. Conştient de darurile cu care fusese înzestrat, atrăgea totuşi atenţia tuturor ca "nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu. Pământul nostru este mai sărac în genii decât Universul în stele fixe. Homer şi Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant şi geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani, încât nu ştiu zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo, suntem cu toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte" (Fragmentarium, p. 178).

(Stelian Gomboș)

Drumul spre Dumnezeu al Pr. Pantelimon de la Mănăstirea Oașa

Vă invităm să vizionați un documentar de 24 de minute realizat de TVR cu viața părintelui Pantelimon de la Mănăstirea Oașa.

Mi-e mi-a fost de folos și m-a liniștit.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v4.4) starts here -->

Ce înseamnă oare cuvintele Mântuitorului Hristos: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”?

În Evanghelia după Ioan, Domnul nostru Iisus Hristos spune în capitolul 14, versetele 1-3:

"Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu."

El ne relatează faptul că în împărăția cerurilor există mai multe locuri. Probabil știți că aceste locașuri diferite sunt destinate oamenilor în funcție de măsura faptelor bune și apropierii lor de Dumnezeu.

Totuși nu trebuie să înțelegem aceste cuvinte la propriu, în sensul că fiecare va avea „casa” lui, locașului lui separat, ca răsplată pentru viața dusă pe pământ. Nici nu trebuie să înțelegem că noi vom sta separat unii de alții în împărăție, pentru că Împărăția Cerurilor este comuniune cu Dumnezeu a tuturor oamenilor, și nu separare, însingurare în lumină.

Într-un articol precedent vă spuneam că nu trebuie să vedem împărăția cerurilor ca pe o pajiște frumoasă cu floricele, munți, animale, păsărale, soare și liniște, ci trebuie s-o înțelegem ca pe un nou început pentru toată omenirea, în care Dumnezeu ne va provoca să-L cunoaștem explorând noi și noi lumi prin creație, inteligență și iubire.

Dintre cei care vor moșteni împărăția cerurilor unii, în viața lor, s-au apropiat mai mult de Dumnezeu, alții destul, dar într-o măsură mai mică. Unii au cunoscut tainele lumii și ale Împărăției încă de aici de pe pământ, iar alții au rămas doar la micile bucurii duhovnicești.

De exemplu dacă Dumnezeu mă vă mântui din mila Lui și pe mine, atunci nivelul meu de comuniune cu Dumnezeu, de pătrundere a tainelor Sfintei Treimi nu se va compara cu al Sfântului Maxim Mărturisitorul, cu al Sfântului Ioan Gură de Aur, cu al tuturor sfinților, cuvioșilor, și mucenicilor care și-au dat viața pentru Hristos. Dar totuși noi vom sta alături de ei de împărăția cerurilor, vom vorbi cu ei, ne vom bucura de gradul lor mai mare de înțelegere și îi vom ruga să ne explice ceea ce ei au înțeles și noi încă n-am aflat.

Acesta e sensul cuvintelor: "În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt"

Mai jos voi reda un text al Sântului Efrem Sirul despre locașurile cele de dincolo, text apărut în Proloage, în ziua de 22 noiembrie:

„Mântuitorul numește „multe locașuri” (Ioan 14, 2) ale Tatălui, măsurile deosebite de înțelegere ale minții celor ce se sălășluiesc în lumea de dincolo, vreau să spun, adică, despărțirile și deosebirile întru care se vor desfăta ei cu mintea. Că nu cu deosebirile locurilor a zis „multe locașuri”, ci cu treptele darurilor. Că precum fiecare se desfătează de razele soarelui acestuia simțit, după curăția puterii celei văzătoare a ochiului și, precum într-o casă un felinar strălucește o singură lumină, neîmpărțindu-se în multe străluciri, așa și în veacul cel ce va sa vie, toți drepții se vor sălășlui într-o singură bucurie cu nedespărțire.

Și fiecare, după măsura sa, este luminat de un singur soare gândit, și după vrednicie, gustă bucurie și veselie ca dintr-un singur aer, un singur loc, un singur scaun, o singură privire și o singură formă.

Și nu vede cineva măsurile celui ce îl întrece, nici ale celui mai jos decât dânsul, ca nu, văzând darul cel covârșitor al prietenului, sau lipsa sa, să se facă lui acestea pricină de întristare și de mânhnire. Să nu dea Dumnezeu să fie una ca aceasta acolo unde nu este întristare, nici suspin, ci fiecare se veselește înlăuntru, după darul cel dat lui, după măsura sa. Așa este rânduiala Împărăției, așa este și rânduiala gheenei și nu este altă rânduială, care să mijlocească între ele, fără numai felurimea deosebirii răsplătirilor.

Și dacă acestea este adevărul, precum și este adevărat, apoi ce lucru mai nebunesc și mai fără de minte decât cei cei zic: „Destul îmi este să scap de gheena, că, de a intra în Împărăție, nu duc grijă! Că a scăpa de gheenă, aceasta este însăși intrarea în Împărăție. Precum și, a cădea din Împărăție, este a intra în gheenă”. Că nu ne-a învățat pe noi Scriptura că sunt trei locuri! Ce, dar, ne-a învățat? Iată: „Când va veni Fiul Omului întru Slava Sa, va pune oile, adică de-a dreapta Sa, iar iezii de-a stânga!” Că n-a zis trei rânduieli, ci una de-a dreapta și una de-a stânga. Și a despărțit hotarele lor, după sălașurile lor, zicând: „Că păcătoșii se vor duce în osânda veșnică, iar drepții în viața veșnică vor străluci ca soarele”. Și iarăși: „Vor veni de la răsărituri și de la apusuri și se vor așeza în sânurilr lui Avraam, în Împărăția Cerurilor, iar fii împărăției vor fi aruncați întru întunericul cel mai din afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 8, 1). Dumnezeului nostru slavă!”

Observați cum Sfântul Efrem spune că și în iad va fi la fel, cu „locașuri” diferite și pedeapsa unora va fi diferită de pedeapsa altora, în funcție de gravitatea faptelor lor, și nu vor ști unii cât de mult suferă ceilalți. De fapt în iad nu va exista comuniune între oameni ci însingurare și suferință veșnică pentru neacceptarea iubirii lui Dumnezeu...

DOAMNE AJUTA.

Renașterea mea în Hristos

Viața e frumoasă în măsura în care te poți bucura de tot ceea ce te înconjoară și îi poți aprecia pe ceilalți la adevărata lor valoare. Acesta este conceptul meu despre viață și frumusețea ei.

M-am născut în 1991, la Petroșani. Nevoia, situația, conjuncturile m-au dus în casa bunicii mele la vârsta de 6 ani. Aici am crescut, de aici am mers la școală, aici am plâns, aici am râs, aici m-am rugat, aici am crezut, aici am sperat și ... de aici am plecat mai departe.

A fost o viață frumoasă, o viață curată ... dar ciuntită. Mi-a lipsit întotdeauna ceva, mi-am dorit întotdeauna mai mult, mă simțeam golit de compasiune, de atenție...îmi lipseau părinții, îmi lipsea unitatea familiei și siguranța pe care aceasta o conferă.

În 2006 am început o altă viață, am renăscut. Chiar dacă eram mai singur, lipsea și bunica, totuși mă simțeam mai bine, mai ocrotit, mai sigur pe mine, mai...„acasă”. Începusem seminarul teologic ortodox și descopeream prieteni noi, învățam să mă descurc singur. Golul pe care familia mi l-a lăsat în suflet, în cuget, în gândire...îl umpleam acum cu ... prieteni și cu activități de folos.

Acum îmi întemeiez eu o familie și știu unde să fiu atent...știu ce mi-a lipsit mie și nu vreau să mai simtă altcineva aceasta. Știu când să tac, când să vorbesc, când să ascult, când să îmbrățișez și când să fug de îmbrățișare... Mă cunosc bine pe mine însumi, viața m-a maturizat poate puțin mai repede, dar nu regret nimic.

Nu fug de trecut și nu vreau să-l uit, ci doar să învăț din el...

DOAMNE AJUTA.

Contracepția este o luptă contra legilor lui Dumnezeu (Sf. Ioan Gură de Aur)

Canoanele Bisericii Ortodoxe privind contracepția și avortul opresc de la primirea Sfintei Împărtășanie minim 3 ani de zile

Mai jos am selectat din colecția de Canoane ale Bisericii Ortodoxe, pe cele privitoare la lepădarea pruncilor (avortul) și pe cele privitoare la stoparea apariției sau evoluției unei sarcini.

Trebui să precizăm faptul că textul canoanelor, redactate de către Sfinții Apostoli, de către episcopii ortodocși la Sinoadele Ecumenice, la Sinoadele locale și de către unii dintre Sfinții Părinții, au o vechime de 1130 ani, când în anul 883, Patriarhul Fotie a scris (compilat) Nomocanonul, Colecţia oficială de legiuiri a Bisericii Ortodoxe.

Prin urmare trebuie să citiți aceste canoane cu înțelegerea că pe atunci medicina și tehnologia nu erau la nivelul de astăzi, și nu existau pilule contraceptive/avortive, prezervative, sterilet, spermicide, injecții, etc. Totuși chiar și atunci oamenii încercau să întrerupă evoluția unei sarcini sau apariția ei, prin diferite substanțe otrăvitoare.

Sfinții Părinți prin aceste canoane pedepsesc alegerea omului de a o omorî un copil sau de a evita o sarcină, indiferent de mijloacele folosite. Astfel canoanele sunt la fel de valide astăzi ca și acum o mie de ani, prin simplu fapt că dorința de a te feri de o sarcină sau de a omorî un prunc este aceeași, indiferent de instrumentele folosite.

Iată-le:

Canonul 21 al Sinodului Local de la Ancira (anul 314)

„Pe femeile care sunt desfrânate și își omoară fătul și se îndeletnicesc cu pregătirea mijloacelor de avort, hotărârea de mai înainte le-a oprit până la ieșirea din viață, și această hotărâre se ține îndeobște. Dar găsind ceva spre a le trata mai blând, am hotărât că vreme de 10 ani să împlinească penitența, potrivit treptelor hotărâte.

Canonul 91 al Sinodului al VI-lea Ecumenic

„Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) și pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei ucigașului.

Canonul al 2-lea al SfântuluI Vasile cel Mare

„Acela care omoară fătul prin meșteșugire se supune pedepsei uciderii și la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format și neformat: căci aici se osândește nu numai pentru cel ce se va naște și pentru că și pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe lângă această se mai adaugă și omorârea fătului, altă ucidere după intenția celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se întindă pocăința lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinței.”

Canonul al 33-lea al Sfântului Ioan Ajunătorul

"Vasile cel Mare, în canoanele sale al 2-lea și al 8-lea, spune că femeile care strică cu meșteșugiri pe feți în pântece și cele ce dau și iau doctorii, pentru că să-i piardă și ca feții înainte de vreme să cadă afară, să fie excluse de la Împărtășanie pentru 10 ani. Noi însă hotărâm că acestora să li se dea cel mult până la cinci ani sau și trei ani."

Canonul al 36-lea al Sfântului Ioan Ajunătorul

“Femeia care nu se îngrijește de copilul ei cu intenția de a muri, sau face avort din neglijență, să primească canonul pentru uciderea premeditată”.

În plus față de aceste canoane Părintele Cleopa mai aduce două texte. Unul din Patrologia Graeca, volumul 20, în care Eusebiu, Episcopul Cezareei spune:

"Femeia care va lua ierburi ca să nu nască copii, aceea să aibă pocăinţa cinci ani și să facă 300 de metanii pe zi. Iar de va fi cu voia bărbatului ei, mai rău este. Nici Biserica să nu-i primească prescura ei, nici prinosul de vin până se va pocăi".

Și altul din cartea Pravila cea Mare numită „Îndreptarea Legii” unde la pagina 245 se spune:

“Femeia de-și va ucide pruncii la naștere de bună voie, în toate zilele vieții ei să se pocăiască. Femeia care-și strică pântecele ca să nu nască copii, zece ani să se pocăiască, doi ani să stea în curtea bisericii, trei ani să stea lângă ușa bisericii, ascultând Scripturile, alți patru ani să stea cu catehumenii în tinda bisericii (în pronaos) până ce zice diaconul: „Cei chemaţi ieşiţi...” Iar un an să stea cu credincioșii la Liturghie și apoi să se împărtășească".

În concluzie:

• Pentru avort o femeie este împiedicată 10 ani de zile de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului, așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. La fel și bărbatul dacă își dă acordul pentru uciderea copilului.
• Primesc aceeași pedeapsă cei care ajută la săvârşirea avortului, în speță medicii sau asistentele medicale: oprirea 10 ani de zile de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului.
• La fel femeile care încearcă să stopeze evoluția sarcinii indiferent de stadiul ei, sunt împiedicate 10 ani de zile de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului.
• Sfântul Ioan Postitorul este mai îngăduitor și coboară pedeapsa neapropierii de Sfânta Împărtășanie până la 3 ani.
• Contracepția este o formă modernă de a „strica cu meșteșugiri pe feți în pântece” sau de a împiedica apariția unui nou prunc de către cei ce „iau doctorii” (pastile, injecții, operații de sterilizare, etc). Prin urmare contracepția prin mijloacele moderne de astăzi se supune acelorași canoane pentru păcatul săvârșit de „femeia care va lua ierburi ca să nu nască copii”, adică oprirea 10 ani de la împărtășirea cu Sfintele Taine, dacă situația este gravă și penitentul nu arată pocăință, și minim 3 ani dacă cel păcătos vrea să-și îndrepte viața și să accepte posibilitatea apariției unui prunc.
• Facem precizarea că și bărbații care își îndeamnă femeile să se ferească de copii sunt supuși aceluiași canon ca și femeile.

În ultimă instanță duhovnicul este cel care va hotărî perioada pentru care creștinul va fi oprit de la Sfânta Împărtășanie, în funcție de dorința penitentului de a se îndrepta, după cercetarea inimii lui.

Oprirea de la Sfânta Împărtășanie a celor care se feresc să aibă copii nu este nicidecum o negociere cu duhovnicul. Sfinții Părinți spun clar în Colecția de Canoane după care se ghidează Biserica Ortodoxă că ferirea de prunci și/sau lepădarea lor aduce automat pedeapsa îndepărtării creștinului de la Sfânta Împărtășanie, pentru a realiza gravitatea acestui păcat.

Preoții duhovnici care acceptă să ofere Sfânta Împărtășanie celor care-și omoară copiii în pântece, celor care se feresc de nașterea de prunci și celor care trăiesc în desfrânare, mare păcat săvârșesc, și își iau asupra lor osândă, ca unii ce nu sunt în Duhul Bisericii și nu fac voia lui Dumnezeu...

DOAMNE AJUTA.