La inceputul ciclului, in ajunul sau sambata Floriilor, se efectua un ceremonial complex, structurat dupa modelul colindelor, dedicat unei zeitati a vegetatiei numita Lazar sau Lazarica. Obiceiul a fost atestat numai in sudul tarii: Muntenia si Dobrogea. Totusi, acesta este circumscris intr-un areal sud-est european mai larg, ceea ce i-a determinat pe folcloristi sa-l ataseze unui stravechi strat cultural traco-elen.

Una dintre fete, participanta la ceremonial (de mentionat ca obiceiul era practicat numai de catre fete), numita Lazarita, se imbraca mireasa. Aceasta, impreuna cu alte fete cu care formeaza o mica ceata, colinda in fata ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pasi domoli, inainte si inapoi, in cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazar sau Lazarica: plecarea lui Lazar de acasa cu oile, urcarea in copac pentru a da animalelor frunza, moartea neasteptata prin caderea din copac, cautarea si gasirea trupului neinsufletit de catre surioarele lui, aducerea acasa, scaldatul ritual in lapte dulce, imbracarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

Un text dobrogean, probabil foarte vechi, completeaza scenariul ritual al mortii si inmormantarii cu invierea si prefacerea lui Lazar in flori, moment culminant marcat, printr-o hora de veselie a colindatoarelor. Ovidiu Birlea este surprins de felul cum un text folcloric care nu beneficiaza de nici o descriere etnografica reda un ritual atat de complex: moartea violenta, scalda rituala, care aduce cu sine prosperitatea vegetatiei sau, si mai direct, invierea si transformarea eroului in vegetatie luxurianta si, in final, bucuria marcata de hora colindatoarelor.

Originea obiceiului ar trebui cautata intr-una din formele trace ale cinstirii lui Dionysos care avea loc la inceputul primaverii, strans inrudite cu cele din antichitatea greaca despre Adonis si Afrodita, Attis la frigieni, Osiris la egipteni etc, in care baza scenariului ritual era moartea violenta a zeului, bocirea zgomotoasa in grup, iar in final invierea lui concomitent cu eruperea vegetatiei, in bucuria generala a cortegiilor participante.

Dupa acest scenariu, tipic pentru renovarea timpului anual sau sezonal, urma sarbatoarea prepascala a Floriilor. Zeita romana a florilor, Flora, in cinstea careia se organizau vestitele sarbatori de primavara, devenise foarte cunoscuta in Dacia romana. Sarbatoarea ofera insa numeroase practici populare legate de cultul mortilor: pomeni, infigerea ramurilor de salcie in morminte, amenajarea si curatirea mormintelor, acte de divinatie in care se solicita ajutorul spiritelor mortilor. Ramurile de salcie, simboluri ale vegetatiei de primavara, erau la loc de cinste: se duceau la biserica pentru a fi sfintite, se foloseau la farmece si descantece, capatau valoare de medicament pentru vindecarea diferitelor boli, se pastrau pentru a opri prin mijloace magice grindinile si furtunile distrugatoare, pentru a fertiliza cu ele stupii si vitele, etc.

Personajele Calendarului popular sunt insa oameni obisnuiti, agricultori sau crescatori de animale, cu calitati si defecte, cu parinti, frati, surori, soacre. Astfel, baba Dochia era mama lui Dragobete, Cap de Primavara, casatorit cu o fata ce mai avea un frate mai mic, pe nume Lazar. Intr-o sambata Lazar a plecat de dimineata cu caprele, lasand-o pe maica-sa sa faca placinte. Urcandu-se intr-un stejar sa culeaga muguri, isi aduce aminte de placinte. Se grabeste sa coboare, cade si moare. Sora lui, nevasta lui Dragobete, il cauta pana il gaseste si il boceste pana cade moarta langa frate-sau. Rudele si neamurile i-au gasit tarziu, in ziua de Santamarie, cand iarba crescuse peste ei. "Se zice ca de atunci ar fi ramas si jelitul la morti". In felul acesta sora lui Lazar scapa de traiul greu ce-l ducea cu soacra-sa, Baba Dochia.

Cele doua zeitati preistorice, Lazar si Flora, provenite din straturi culturale diferite (tracic si roman), inrudite in ceea ce priveste scopul final (renasterea vegetatiei la inceputul unui nou ciclu calendaristic), sunt celebrate in Calendarul popular in sambata lui Lazar si in Duminica Floriilor.

Este adevarat ca in Evanghelia lui Luca se vorbeste de un anume Lazar cel sarac, ca fratele Martei si al Mariei, despre care se spune ca a fost inviat de Iisus, se numea Lazar, ca dupa aceasta minune, la intrarea in Ierusalim, locuitorii orasului l-au intampinat pe Iisus cu ramuri verzi. Dar, de la aceste date consemnate in Evanghelie si pana la ritologia pagana expusa sumar in randurile de mai sus este o distanta imensa.

“De ce ambele minuni s-au petrecut tocmai in Bihor si cu icoane care au legaturi cu lupta de rezistenta a ortodoxiei? De ce la sarbatorile Sfantului Ioan Botezatorul, al carui cap a fost taiat, deoarece s-a impotrivit dezmatului si luxului exagerat?”

Minunea de la Delani

Intr-un sat din Bihor icoanele izvorasc mir

Cand anul acesta la Schitul Huta se implinea un an de la lacrimarea icoanei Maicii Domnului, intr-un sat in apropiere de schit, la Delani, o alta icoana a Maicii Domnului a izvorat mir. Atat Schitul Huta cat si parohia Delani au multe lucruri asemanatoare in ce priveste activitatea misionara in zona Beiusului si ambele au hramul Sfantului Ioan Botezatorul.

In data de 29 august 2010 la Delani a inceput sa izvorasca mir din icoana Maicii Domnului pictata de ierodiaconul Siluan de la Manastirea Nicula. Icoana de la Delani este o copie fidela dupa icoana originala de la Nicula care, in urma cu trei veacuri, cand generalul Bukov a intrat in Ardeal, a lacrimat trei saptamani fara oprire. Icoana originala de la Nicula a plans cand peste 200 de biserici si manastiri din Ardeal au fost arse sau demolate de armatele imperiului Habsburgic conduse de generalul Adolf Bukov. Atunci Imparateasa Maria Tereza a impus cu sila, in zonele de sub ocupatie habsburgica, o noua credinta: greco-catolicismul.

In parohia Delani prozelitismul uniat a fost stopat cu curaj si fermitate de catre preotul Ionel Tota si credinciosii din sat cu toate ca presiunile au fost foarte mari atat din punct de vedere a administratiei locale, politic, cat si din partea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.

Primele semne ale minunii au aparut din ajun, cand, dupa savarsirea vecerniei cu litie si inaltarea de rugaciuni Sfantului Ioan Botezatorul, din piciorul stang al Mantuitorului din icoana a izvorat mir. Primul care a vazut minunea a fost un tanar participant la slujba. Credinciosii prezenti au inmarmurit

“Nu pot explica in cuvinte ce am simtit atunci, ce stare de bucurie duhovniceasca am simtit” spune o credincioasa din satul Delani care a vazut cele petrecute.

In ziua cand Biserica Ortodoxa praznuieste Nasterea Maicii Domnului (8 septembrie) icoana a izvorat iarasi mir in prezenta a peste 100 crediciosi. Asemenea si in ziua praznuirii Sfintei Cruci icoana a izvorat mir din nou. La putin timp au inceput sa izvorasca picaturi de mir si din alte icoane din biserica.

Credinciosii din zona au facut fotografii si au filmat cateva din momentele in care s-a petrecut minunea, copii dupa aceste inregistrari aflandu-se la casa parohiala din Delani.

Preotul paroh Ionel Tota spune ca e un semn al Maicii Domnului pentru mangaierea credinciosilor si intarirea in dreapta credinta.

Tot in 29 august, cu un an inainte, la Schitul Huta, a lacrimat o copie a icoanei Maicii Domnului din Kazan (Ukraina) ocrotitoare impotriva ereziilor si ajutatoare in vremuri de prigoana. Despre minunile ce au avut loc in eparhia Bihorului, ieromonahul Eftimie Mitra de la Huta spune ca

“Orice minune trebuie marturisita cu tarie, dar si cu atentie, fara a cadea in alte ispite sau capcane ce ni le poate intinde diavolul incercand sa discrediteze lucrarea lui Dumnezeu. Noi ca oameni nu am contribuit cu nimic la aceste minuni. Ne punem totusi intrebarea: De ce ambele

minuni s-au petrecut tocmai in Bihor si cu icoane care au legaturi cu lupta de rezistenta a ortodoxiei? De ce la sarbatorile Sfantului Ioan Botezatorul, al carui cap a fost taiat, deoarece s-a impotrivit dezmatului si luxului exagerat? Cred ca Maica Domnului si sfintii vorbesc intr-un mod aparte dar nu toti putem sa ii intelegem intocmai. Cine are urechi de auzit sa auda“.

Credinciosii din zona Beiusului au vizitat biserica din Delani pentru a vedea minunea cu ochii lor si au participat la slujbele oficiate de preotul paroh Ionel Tota. S-au savarsit si slujbe de pomenire a martirilor neamului si taina slujbei de Maslu la care au participat preoti din imprejurimi.

Atat biserica de la Delani cat si cea de la Huta au hramul Sfantului Ioan Botezatorul iar minunile s-au petrecut in ziua cand in Biserica Ortodoxa se sarbatorea Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la un an diferenta una de alta.

Episcopia Ortodoxa a Oradiei si protopopiatul ortodox Beius refuza sa faca vreun comentariu legat de acest subiect. Daca mai marii Bisericii tac, vorbesc icoanele. Si nu oriunde!

Are 37 de ani, dintre care ultimii 12 i-a petrecut într-un schit din Gorj. Omul spune că s-a simţit mai mult atras de cele sfinte decât de fizica atomică, domeniu în care e licenţiat. A electrificat schitul, pentru a-şi face viaţa mai uşoară

Călugărul Firmilian de la Schitul Locurele, schit ce aparţine de Mănăstirea gorjeană Lainici, a reuşit să aducă lumina în vârful muntelui. Călugărul a pus la punct un sistem de iluminat cu ajutorul unor panouri solare. Astfel, el şi fraţii săi întru Dumnezeu nu mai trăiesc la lumina lumânărilor.

Călugărul Firmilian are 37 de ani şi trăieşte la Schitul Locurele de doi ani de zile. Bărbatul şi-a găsit vocaţia pentru viaţa mănăstirească în vremea studenţiei de la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Fizică şi a lucrat un an într-un institut de cercetare a fizicii atomice din Capitală, dar a renunţat la slujbă pentru mănăstire. "Am lucrat la Institutul de Cercetare al profesorului Mânzatu, iar fizica m-a adus la religie. La vârsta de 25 de ani am ales calea rugăciunii, iar de peste 12 ani sunt călugăr. Fără să regret vreodată acest lucru", a povestit călugărul în straie cernite.

În tinereţe nu credea în cele sfinte

Acum, după atâţia ani, îşi aminteşte că a intrat la Facultatea de Fizică fiind ateu convins, iar "pe parcurs, am început să merg mai des la biserică. În final, am ajuns să mă călugăresc". La Schitul Locurele cablurile şi instalaţiile de curent electric nu au putut fi aduse. Schitul se află în vârful muntelui, dar călugărul Firmilian şi-a folosit cunoştinţele de fizică şi a reuşit să aducă lumina. Nici mica biserică, veche de 152 de ani, făcută de Sfântul Calinic, nu era racordată la energia electrică, călugării folosind tot lumânările pentru a face lumină.

Panourile solare ale părintelui Firmilian

Din toamna anului trecut, chiliile din curtea bisericii şi a schitului au curent de la panourile solare, achiziţionate de către călugărul Firmilian. Energia solară poate fi produsă chiar şi iarna, dar este mai puţină decât vara, atunci când, zilnic, razele soarelui încălzesc panourile aşezate frumos pe acoperiş. Cele două panouri solare au fost achiziţionate pe rând, din cauza lipsei fondurilor băneşti. Unul a fost donat, iar celălalt a fost cumpărat de călugăr, din Bucureşti. "Tehnica şi ştiinţa au evoluat, aceste două panouri le-am instalat în numai câteva ore şi apoi am avut lumină", spune tânărul călugăr. Bărbatul ce şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu şi ajutorării semenilor spune că este mulţumit de rezultatele investiţiei de 14 milioane de lei vechi. Fiind energie solară, feţele mănăstireşti alimentează un frigider mic şi trei neoane. La Schitul Locurele există şi un fel de generator, provenit de la o baterie de camion. Călugărul Firmilian spune că îşi va mai folosi cunoştinţele pentru fraţii săi, dar nu vrea să povestească încă despre viitoarele planuri. Este mulţumit că a reuşit, după 150 ani de la ridicarea Schitului Locurele, să-i facă pe călugări să fie bucuroşi de lumină electrică, chiar dacă este produsă de numai două panouri solare.

A venit la Schitul Locurele datorită părintelui Adrian

Călugărul Firmilian recunoaşte că a venit la schit datorită părintelui Adrian, care are acum mai bine de 94 de ani. Părintele Adrian a fost duhovnic al Mănăstirii Antim din Bucureşti, venit la Lainici în 2002. Acum, duhovnicul şi călugărul locuiesc în vârful muntelui, la schit. Părintele Adrian s-a născut în Bucovina de Nord şi a fost rănit foarte grav în război. Duhovnicul a stat în închisorile comuniste timp de 12 ani şi a decis să se călugărească la 31 de ani, după ce a reuşit să se însănătoşească în urma rănilor frontului. În ciuda tuturor încercărilor la care l-a supus viaţa, părintele Adrian nu şi-a pierdut niciodată credinţa şi speranţa. Schitul Locurele se află la o distanţă de aproximativ cinci kilometri de Mănăstirea Lainici, iar aici se poate ajunge doar pe un drum forestier. Aflat într-o poiană largă, la o altitudine de aproape 800 de metri, schitul a luat fiinţă în 1852. "Este locul cel mai frumos din lume, unde găseşti linişte sufletească şi eşti aproape de Dumnezeu", consideră călugărul Firmilian.

Lumină şi de la o baterie de automobil

Călugărul Firmilian şi-a dorit foarte mult să îmbunătăţească viaţa din vârful muntelui. "Nu am căutat bunăstarea, departe gândul, dar este foarte bine şi pentru turiştii care mai trec pe aici, pentru părintele Adrian, duhovnicul sufletului meu. Altfel putem lucra la lumina unui neon, faţă de lumina pe care o dădeau lumânările. Rugăciunea şi treburile gospodăreşti îmi ocupă tot timpul. Este viaţa pe care mi-am dorit-o şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ea în fiecare clipă", a spus călugărul Firmilian, om liniştit şi blând, înveşmântat în haina sa cernită de slujitor al Domnului. La Schitul Locurele trăiesc atât călugărul Firmilian şi părintele Adrian, cât şi un alt călugăr, Macarie. Inovaţia lui Firmilian a adus lumină electrică în cele trei chilii ale călugărilor. "Am folosit două panouri solare de câte 20 de waţi, le-am cuplat şi uite aşa am reuşit să avem energie electrică de la soarele cel sfânt. Am folosit, de asemenea, şi un acumulator de automobile. A fost una dintre cele mai practice soluţii pe care am uzitat-o. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, toate se pot face în viaţa asta", a mai afirmat călugărul.

 

 

Manastirea Sfanta Tecla - Maaloula

Îţi sună cunoscut deşi nu ai întâlnit-o niciodată. Face parte din acele lucruri pe care nu le cauţi neapărat, dar care vin în întâmpinarea ta cu simplitate şi firesc. Ca dragostea, ca dorinţa de a zbura. Limba aramaică, limba în care se adresa Hristos credincioşilor, face parte din acele lucruri de care nu ştii că îţi este dor decât atunci când le-ai găsit.

 

Despre Malloula, localitatea siriană în care se vorbeşte aramaica, limba lui Hristos, afli încă de la primul pas în Damasc. Este unul dintre principalele obiective turistice ale ţării şi gazdele au grijă să nu îl ratezi. Fie că este vorba despre afişe, fie că este vorba despre recomandarile şoferilor de taxi sau ale recepţionerilor, Malloula este, alături de minunăţiile de la Palmira, Damasc sau Alepp, un obiectiv care nu poate fi ratat.

De la coborârea din autocar, în parcarea din mijlocul localităţii, îţi dai seama că ai păşit, dacă nu neapărat în altă lume, cu siguranţă în alt timp. În primul rând este senzaţia de ospitalitate accentuată de mirosul de pâine proaspătă, tocmai scoasă din cuptorul ce arde non-stop la brutăria din imediata apropiere. De aici şi senzaţia de bună primire pentru români cel puţin, pentru care reflexul întâmpinării cu pâine şi sare este în mare parte şi involuntar îndeplinit. Apoi este limba pe care o vorbesc cei din jur. Familiarizat în cele câteva zile cu araba, ceea ce aud acum îmi pare cunoscut fără însă a putea identifica expresiile, cuvintele. Este senzaţia pe care o trăieşte probabil orice turist latin, dar cu siguranţă orice român aflat în Portugalia. Aceea că "recunoaşte" tot ceea ce se vorbeşte în jurul lui, fără ca de fapt să înţeleagă mai nimic, doar "muzicalitatea" limbii auzite fiindu-i familiară.

Locuitorii din Malloula folosesc limba vorbită de Hristos în Galileea. Învaţă în aramaică, se căsătoresc în aramaică, se ceartă tot în aramaică. Este singurul loc din lume unde funcţionează o secţie a Universităţii specializată în predarea uneia dintre cele mai populare limbi de pe pământ acum două mii de ani, dar pe cale de dispariţie, astăzi. Despre Malloula se spune că e "locul unde Hristos vorbeşte încă" fiindcă până şi pietrele par a se adresa vizitatorilor într-un limbaj anume. Nu este nevoie să aştepţi intrarea în Mânăstirea Tecla pentru a avea contactul cu limba lui Hristos. E suficient să intri în primul magazin sau să dai bineţe primului localnic întâlnit în cale. În afară de "bună ziua" sau răspunsul la "cât costă" vei auzi cu siguranţă şi un fragment din "Tatăl Nostru" rostit în aramaică sau o altă rugăciune spusă cu emoţia şi mândria interpretării imnului de stat. Fiindcă într-un fel, chiar este. Fiindcă în Malloula limba aramaică este imnul iar Mânăstirea Tecla este stindardul-pereche.

MAMA BOLNAVILOR
Legenda spune că Tecla a fost prima femeie creştină care a suferit pentru credinţa ei. Născută într-o familie de arabi bogaţi, ea a fost hărăzită de părinţi unui tânăr de aceeaşi religie. Fata însă descoperise credinţa creştină şi hotărâse să îşi dedice viaţa slujirii Domnului Iisus Hristos, devenind ucenicul Apostolului Pavel. Aflând acestea, familia o reneagă şi face în aşa fel încât Pavel să fie alungat din cetate. Fiind ea însăşi în pericol de a fi întemniţată şi ucisă pentru credinţa ei, Tecla părăseşte casa părintescă şi fuge pe teritoriul actual al Siriei. Ajunsă în zona localităţii Malloula de astăzi şi fiind urmărită de autorităţi pentru a fi încătuşată, Tecla se roagă la Dumnezeu să o ajute şi, spune legenda, muntele din faţă se deschide atât cât să treacă o persoană de dimensiunile ei, scăpând-o astfel de urmăritori. Se spune de asemenea că acesta ar fi primul miracol al secolului I după Hristos.

La capătul defileului astfel săpat în piatră a găsit o grotă pe care a transformat-o în chilia şi adăpostul în care a trăit tot restul vieţii. Sfânta Tecla s-a stins în jurul vârstei de 90 de ani, fiind cunoscută şi ca "Mama bolnavilor" datorită miracolelor înfăptuite cu apa din izvorul ce a răsărit dintr-o dată în chilie, fiind îngropată în acelaşi loc. Cu timpul, alături de Sfânta Tecla au venit şi alte călugăriţe astfel că, în anul 313, locul a fost menţionat pentru prima dată ca fiind mânăstire şi de atunci există o continuitate recunoscută în minuni, în special tămăduiri miraculoase. În prezent, aici trăiesc 13 călugăriţe şi 27 de fete orfane care pot să rămână permanent aici sau nu. De exemplu, Sara a venit aici la 4 ani şi acum termină facultatea.

O alta "soră" de a ei a devenit între timp designer vestimentar, locuieşte în Damasc, dar se întoarce la mânăstire pentru a petrece fiecare week-end în locul pe care toată viaţa îl vor considera "acasă". Şi astfel de exemple pot continua. Mânăstirea se finanţează din donaţii şi din vânzările pe care le fac aici, nefiind subvenţionată de stat. Statul nu contribuie financiar, dar face publicitate locului, pentru a se înregistra cât mai mulţi turişti şi pelerini. Din păcate pentru vistieria locaşului, intrarea este gratuită iar dintre miile de turişti care îi trec lunar pragul puţini sunt aceia care fac donaţii sau cumpără măcar lumânări, cei mai mulţi mulţumindu-se a se închina şi a face fotografii cu măicuţele.

PICĂTURA FERMECATĂ
Astăzi, pentru a ajunge la Mânăstirea Tecla din Malloula nu mai este nevoie să străbaţi defileul îngust şi abrupt care taie răsuflarea oricărui călător neantrenat. Este suficient să mergi pe şoseaua din Nordul Damascului şi localitatea tăiată de-a dreptul în piatră îţi apare în faţă după circa o oră de drum. Urmează apoi să străbaţi curtea interioară a mânăstirii şi să urci scările tăiate în piatră. Acestea te vor duce la locul unde Sfânta Tecla şi-a trăit viaţa şi acum, iată, veşnicia. Mormântul este simplu, întocmai ca traiul pe care l-a dus sfânta. În faţa chiliei însă, practic în grota care i-a servit drept adăpost, se găseşte acum un altar în mijlocul căruia un arbore îşi caută de zeci de ani drumul spre lumină.

Lângă el se găseşte un suport metalic, ca un piedestal din fier forjat la capătul căruia este un fel de farfurie sculptată în piatră. Deşi şochează prin simplitatea lui, acesta este locul cel mai căutat de pelerini şi de turişti deopotrivă. Este locul în care din tavan se preling picături de apă din izvorul apărut miraculos aici odată cu sosirea sfintei în grotă, apă care a ţinut-o în viaţă. Turiştii ţin mâna deasupra ciudatei farfurii din piatră sculptată spre a prinde picătura de apă sfinţită. Palma se aşază cu faţa în sus şi se pune o dorinţă. Tradiţia spune că, dacă picătura căzută din tavanul peşterii ajunge chiar în mijlocul palmei, atunci dorinţa pusă se va îndeplini cât mai curând. Dacă picătura cade însă mai departe de acest loc, pe încheietura mâinii sau pe degete de exemplu, credinciosul va mai avea de aşteptat până la îndeplinire.

Nu se spune nimic pentru cazul ratării cu totul a picăturii, neînregistrându-se nici un turist care, după atâţia kilometri bătuţi până aici să renunţe după una sau două încercări nereuşite de a prinde cât mai central picătura miraculoasă. Există doar sentimentul că vecinul reuşeşte întotdeauna să o prindă mai central, motiv pentru care, chiar dacă nu este vorba de mai multe dorinţe, experienţa se repetă. Şi se repetă... şi se repetă, fiind unul dintre puţinele locuri unde am văzut coadă în Siria.

REFUGIU PREZIDENŢIAL
Mânăstirea nu este renumită doar pentru minunile ce se înfăptuiesc aici, ci şi pentru activitatea didactică. Există aici o aşa numită şcoală de vară de două luni, gratuită, în care oricine vrea să înveţe sau să se perfecţioneze în aramaică o poate face în mod gratuit şi ale cărei cursuri sunt frecventate de persoane de toate vârstele, de pe toate continentele, de la cercetători de renume mondial la simpli împătimiţi în ale religiei.

Mai trebuie spus că Mânăstirea Sfânta Tecla nu este un refugiu doar pentru copiii orfani. Maica Stareţă care păstoreşte de aproape două decenii aşezământul poveşteşte că de Paştele trecut s-a trezit, fără nici o înştiinţare prealabilă, cu preşedintele sirian şi soţia acestuia în mânăstire. "Pur şi simplu au «fugit» din Damasc fără însoţitori sau gardă de corp şi ne-am trezit cu ei aici, spune stareţa, adăugând că "ineditul cuplu de musafiri a vizitat orfanii, s-a interesat de soarta lor şi de condiţiile în care trăiesc, a luat masa alături de aceştia iar când a aflat că aici se predă aramaica a înfiinţat un institut unde această limbă să fie predată în mod oficial, şi care să poată emite şi diplome de absolvire, fiind în subordinea directă a Universităţii din Damasc.

MULTICONFESIONAL
O altă particularitate a locului este şi faptul că aici vin foarte mulţi musulmani în pelerinaj, aceştia crezând în puterile miraculoase ale apei care picură din pereţii peşterii unde a locuit Sfânta Tecla. Ei vin şi se roagă pentru vindecare fără a folosi însă covoraşele tradiţionale, făcând uz doar de poziţia rituală a mâinilor.

Există şi români care se roagă aici. Unii în calitate de turişti, de simpli credincioşi, altii chiar în calitate oficială. Este cazul preotului Gheorghe Costea, primul preot hirotonisit de PF Patriarhul Daniel special pentru parohia din Siria, pentru comunitatea creştin-ortodoxă a românilor din Damasc. Astfel că la slujba ţinută cu ocazia Crăciunului de anul trecut de "abuna Georges", cum îi spun localnicii părintelui, la una dintre cele mai vechi şi cunoscute mânăstiri de pe pământ, araba, greaca, aramaica şi româna au fost împreună limba universală a milioane de credincioşi, a credinţei în Dumnezeu, indiferent cum s-ar numi El.

 

In 24 ianuarie (5 februarie pe stil vechi) poporul roman sarbatoreste in fiecare an Unirea Principatelor.

La 24 ianuarie/5 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este votat, unanim, Domn al Moldovei si Domn al Tarii Romanesti, de cele doua camere de deputati, mai intii de cea de la Iasi, apoi si de cea de la Bucuresti.

"V-am zis ca ea va fi precum Romania o va dori si o va simti", spunea Alexandru Ioan Cuza.



FILE DIN ISTORIA UNIRII PRINCIPATELOR ROMANE:


Unirea cea mult asteptata de veacuri, dupa moartea napraznica a lui Mihai Viteazul, ucis miseleste de unguri in 1601, pe Campia Turdei, se infaptuise. 

Primii pasi catre unire s-au facut odata cu evenimentele revolutiei de la 1848, care - desi a fost inabusita - a demonstrat in mod categoric dorinta de independenta si de unitate a romanilor. Din pacate, netinand cont de interesele poporului roman, Imperiul Otoman si Rusia Tarista au incheiat la Balta Liman (cartier in Constantinopol), in primavara anului 1849, o conventie valabila sapte ani, care afecta grav suveranitatea Principatelor. Prin acea conventie se stabilea ca domnitorii celor doua tari romanesti sa fie considerati inalti functionari ai Imperiului Otoman si sa fie numiti direct de sultan, cu acordul Rusiei Tariste.

In cursul anului 1853, s-a declansat Razboiul Crimeii, ca urmare a neintelegerilor dintre puterile acelor vremuri, iar infrangerea Rusiei a permis ca prin tratatul de pace incheiat la Paris in 1856, Principatele Romane sa treaca sub protectia puterilor semnatare si capatau dreptul de a face propuneri de reorganizare, care sa se infaptuiasca tinand cont de dorintele romanilor.

Dupa anul 1853 pasoptistii moldoveni si munteni, reintorsi masiv in tara, au organizat o formatiune politica numita "Partida Nationala" si au format Comitete ale Unirii.

Lucrarile Adunarii Ad-hoc s-au deschis in septembrie 1857, atunci cand - pentru prima oara - au fost prezenti si deputati tarani, iar fortele sociale si politice erau chemate sa se pronunte in legatura cu aceasta problema atat de importanta.

Luna urmatoare a anului a adus si primele rezolutii, votate cu un continut asemanator in Adunarile Ad-hoc ale Moldovei si Tarii Romanesti, prin care se exprima clar vointa de unire.


Dupa mai multe dispute, in Adunarea Electiva a Moldovei, a fost propus si ales in unanimitate Alexandru Ioan Cuza - "om nou la legi noi", dupa cum aprecia Mihail Kogalniceanu. In Tara Romaneasca Adunarea Electiva  - intr-o sedinta secreta datorata agitatiei vremurilor- deputatul Vasile Boerescu a propus, la 24 ianuarie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza - propunere acceptata in unanimitate. Alegerea aceluiasi domn in ambele Principate a reprezentat o victorie insemnata a poporului roman in lupta sa pentru formarea unui stat national unitar.

Intrunite la Paris pentru Conferinta desfasurata intre 26 august si 6 septembrie 1859 marile puteri europene au fost nevoite sa accepte unirea infaptuita de romani. Alexandru Ioan Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoasterea sa fiind limitata, insa, numai la durata vietii acestuia.

 

In fiecare an, pe 7 ianuarie, sarbatorim Soborul Sfantului Ioan Botezatorul, zi in care il cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos in Iordan. Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?

Potrivit Sfintei Scripturi, Ioan Botezatorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca "nu-L stia pe Domnul” (Ioan 1, 31). Aceasta marturisire a lui Ioan este adevarata, caci el nu putea cunoaste din proprie experienta ca Cel purtat in pantecele Mariei este Fiul lui Dumnezeu. Parintele Dumitru Staniloae, comentand acest episod, spune ca Ioan "a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care la- facut sa salte de bucurie. Sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le castiga”.

Raspunsul la intrebarea "Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?”, il gasim la Evanghelistul Ioan (In 1, 34), care reda marturia Botezatorului: "Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si ramanand peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu” (In 1, 33-34). Parintele Dumitru Staniloae, talcuieste acest eveniment astfel: "Dumnezeu il poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc cand Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau intrupat, si a fost apostol cand a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu intrupat, asa si Tatal Lui a putut "vorbi” sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu”.

Misiunea Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul a inceput sa predice in al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudeii (Luca 3, 1-2). El a avut menirea de a pregati poporul pentru primirea lui Mesia si de a-L descoperi pe Acesta si a-L face cunoscut lui Israel. Mesajul principal pe care el il transmitea era: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!“.

Ioan Botezatorul model al smereniei

In conditiile in care, omul cazut in pacat nu mai doreste sa se afirme decat pe sine, se vrea atotputernic si suveran peste tot si toate, Sfantul Ioan Botezatorul, cel care L-a botezat pe Hristos, afirma despre sine: "Nu sunt vrednic, ca plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei” (In 1, 27). Desi afirma de doua ori: "Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii”, iar dupa botezul Domnului in Iordan: "Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El", marturiseste: "Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca." Pare nefiresc ca un om sa doreasca sa se micsoreze, cu scopul ca aproapele sau sa sporeasca. Firesc ii este omului cazut din har, sa doreasca a creste si a se imbogati pe seama si in dauna celorlalti. Semenii trebuie sa existe pentru un om cazut in pacat, doar sa-l admire si sa-i slujeasca.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar spre a birui mandria. Trebuie sa retinem ca avem capacitatea de a iesi din noi si a ne jertfi pentru aproapele nostru.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Boteazatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, semnifica chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Ioan Botezatorul!

Dacă stâlp ce ţine casa
Este tatăl, luaţi seama,
Pentru cine vede bine,
Coperişul este mama.
Într-o zi un Înger coborî din Cer, fiind însărcinat să aducă de pe pământ lucrul cel mai frumos pe care-l va putea găsi. După lungi şi anevoioase zboruri, dădu în sfârşit peste o gradină de trandafiri. Mulţumit peste măsură făcu un buchet de trandafiri, şi-şi luă zborul înapoi spre bolta cerească. Dar când începu să se înalţe, văzu un surâs de copil. Uluit se întoarse şi culese surâsul. Dar luând surâsul văzu iubirea mamei. Există oare ceva mai frumos decât iubirea mamei? Îngerul luă deci cu sine trandafirii, surâsul copilului şi iubirea mamei. Când ajunse la poarta Cerului, iată că trandafirii se ofiliseră, surâsul copilului se şterse, dar iubirea de mamă era tot atât de curată şi frumoasă. El aduse Stăpânului mult iubit, această minune a vieţii pământeşti.
O femeie are sau nu preţ, dacă a crescut sau nu copii, dacă a fost sau nu mamă. E destul să ne gândim că toate rândurile de oameni cresc pe braţele mamei, se hrănesc şi primesc din sufletul ei îndrumările, bune sau rele pentru viaţă. Nimeni nu iese la treburile obşteşti decât prin familie, iar inima familiei e mama. Acolo unde ia lipseşte, nu poate fi înlocuită cu nimic. Tot le datorăm mamelor, toţi au fost purtaţi, născuţi şi crescuţi de mamele lor. În Sfânta Evanghelie şi în Vieţile Sfinţilor avem multe pilde de mame bune: Sf. Nona - mama Sf. Grigorie, Sf. Emilia - mama Sf. Vasile cel Mare, Sf. Antuza - mama Sf. Ioan Gură de Aur, Monica - mama fericitului Augustin, ... ş.a. care vor rămâne totdeauna pilde vii de urmat pentru mamele creştine. Ele n-au cruţat nimic, şi-au dat silinţa de a da copiilor cea mai bună educaţie creştinească. O familie fără copii e ca o gradină fără flori. Asemenea unei păsări fără cântec. Asemenea unui pom fără de roade, iar familia ce avortează copiii e asemenea smochinului neroditor, sortit tăierii.

//var poze = new Array("6006-136112-08mihailgavriil.jpg");var img_title = new Array("Imagine 1");var img_autor = new Array("");var poza_mare = new Array("/usr/thumbs/thumb_231_x_298_6006-136112-08mihailgavriil.jpg");var link_zoom = new Array("/usr/thumbs/thumb_465_x_600_6006-136112-08mihailgavriil.jpg");var inaltime = new Array("298px");var padding_top = new Array("0px"); var current=0;var dim_arr = img_title.length;function change_picture(ord){/* $('big_picture_href').title=img_title[ord]; $('big_picture_href').href=link_zoom[ord];*/ $('change_picture').style.paddingTop=padding_top[ord]; $('change_picture').style.height=inaltime[ord]; $('big_picture').src=poza_mare[ord]; $('big_picture').alt=img_title[ord]; $('current_img_autor').innerHTML=img_autor[ord]; $('current_img_title').innerHTML = img_title[ord]; $('current_cursor').innerHTML = ord+1; current = ord;}function go_left(){ if(current<=0) current = dim_arr; change_picture(current-1);}function go_right(){ if(current>=dim_arr-1) current = -1; change_picture(current+1);}

 

Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, plasa Bălți, județul Bălți, astăzi Republica Moldova - d. 5 noiembrie 2010, Spitalul Floreasca, București) a fost un poet, publicist și politician român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet și ca organizator al Cenaclului Flacăra. A fost unul din cei mai prolifici poeți români contemporani.

A debutat ca poet în 1960. Din 1973 conduce revista Flacăra. Devenit incomod , este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut  și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul Analfabeții, publicat în 1980 în Flacăra).

Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră "ultimul mare poet social român".

 

Florian Pittiș (n. 4 octombrie 1943, București; d. 5 august 2007, București) a fost actor, regizor, traducător, interpret de muzică folk și realizator de emisiuni radio român.

A lucrat la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra”, colaborând cu regizori de renume precum Liviu Ciulei, Andrei Șerban și Alexandru Tocilescu. A tradus și a regizat piese de teatru. În domeniul muzical s-a făcut cunoscut într-un trio cu Anda Călugăreanu și Dan Tufaru, iar mai târziu în Cenaclul Flacăra. În anul 1992 întemeiază, alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă și Vladi Cnejevici, formația Pasărea Colibri, la care activează până în 2001 și împreună cu care înregistrează patru albume.

Semnează cronică muzicală în diverse publicații, iar în 1998 devine directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române, urmând ca apoi să devină redactor-șef al postului de radio Radio3net.ro, ce emite exclusiv pe Internet. A adus o contribuție notabilă în popularizarea muzicii pop-rock prin realizarea unor emisiuni radiofonice în cadrul seriei Pittiș Show.

Florian Pittiș a tradus in limba română cântecele lui Bob Dylan: A Hard Rain's A-Gonna Fall (Va veni ar o ploaie grea) [1], Death is Not the End (Sfârșitul nu-i aici) [2], Don't Think Twice, It's All Right (Nu-i nimic, asta e! ) [3], Mr. Tambourine Man [4], Rainy Day Women # 12 & 35 (Toți suntem puțin luați...) [5], She Belongs to Me (Alo! Ea-i a mea) [6], Silvio (Oameni buni) [7].

În afara activității artistice, Pittiș a fost membru și președinte la Senatul Clubului Aristocratic al Rapidului, fiind susținător al acestei echipe de fotbal.

S-a căsătorit la 12 martie 1999 cu Niculina Anda, educatoare.

La 30 iulie 2007, Pittiș a fost internat la Institutul Oncologic Fundeni. Artistul a impus medicilor să nu dezvăluie amănunte despre starea sănătății sale. Boala care l-a doborât, cancerul de prostată, era diagnosticată de mai bine de un an, timp în care Pittiș a urmat cu regularitate tratamentele prescrise.^[1] Florian Pittiș se stinge din viață la 5 august 2007 .

DUMNEZEU SA-L IERTE!

  Calendar creştin ortodox 31 D    Sf.Apostoli: Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul şi Narcis Noutăţi Sfinţi Români Învăţătura de credinţă Click aici pentru Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă Sfânta scriptură sau Biblia Click aici pentru a putea citi Biblia online Newsletter    

 

 

O mica povestioara foarte frumoasa, sper sa va placa:

A fost o data ca niciodata o insula unde locuiau sentimentele: Fericirea, Tristetea, Cunoasterea si toate celelalte, inclusiv Iubirea….

Intr-o zi, au fost anuntate ca insula se va scufunda, asa ca toata lumea si-a reparat barcile si a plecat.Iubirea a fost singura care a ramas.

Iubirea a vrut sa persevereze pana in ultimul moment.

Cand insula era aproape inundata in intregime, Iubirea s-a decis sa ceara ajutor.

Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca mare eleganta.

Iubirea i-a spus:

“Poti sa ma iei si pe mine cu tine?”

Bogatia a raspuns:

“Nu, nu pot.Am barca plina de aur si argint.Nu mai este nici un loc pentru tine aici.”

Iubirea a decis sa o intrebe si pe Vanitate, care trecea deasemeni intr-o barca frumoasa:

“Vanitate, te rog, ajuta-ma!”

“Nu pot sa te ajut, Iubire.Esti uda fleasca si asta ar putea sa-mi strice barca,” a raspuns Vanitatea.

Tristetea era prin apropiere, asa ca Iubirea i-a cerut ajutorul:

“Tristete, lasa-ma sa vin si eu cu tine.”

“Oh…..Iubire, sunt asa de trista incat am nevoie sa fiu singura!”

Fericirea a trecut si ea pe langa Iubire, dar era asa de fericita incat nici macar nu a auzit cand a strigat-o Iubirea.Deodata, s-a auzit o voce:

“Vino Iubire, Te voi lua cu mine.” Era un batranel.

Iubirea s-a simtit atat de binecuvantata si bucuroasa incat a uitat sa intrebe ce nume avea batranelul.

Cand au ajuns pe uscat, batranul si-a vazut de drumul lui.

Iubirea realizand cat de mult ii datoreaza acestuia, a intrebat-o pe Cunoastere:

“Cine m-a ajutat?”

“A fost Timpul,” a raspuns Cunoasterea.

“Timpul?” a intrebat Iubirea. “Dar de ce m-a ajutat Timpul?”

Cunoasterea a zambit si cu o adanca intelepciune i-a raspuns:

“Deoarece numai Timpul este capabil sa inteleaga cat de minunata este Iubirea.”

CITESTE SI ABONEAZA-TE LA REVISTA " FAMILIA ORTODOXA"

Marturii

 

• Pr. Dumitru Staniloaie: "Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpurilor noastre"

   

• Pr. Gheorge Calciu Dumitreasa: "Eu sunt impotriva ecumenismului! O socot cea mai mare erezie a secolului nostru"

   

• Pr. Arsenie Papacioc: "Sunt impotriva! Pe viata si pe moarte impotriva! Ce ecumenism?"

   

• Pr. Ardian Fageteanu: "Ecumenismul este o erezie, erezia secolului XX"

   

• Pr. Ilie Cleopa: "Noi ortodocsii suntem putini dar suntem Biserica intreaga. Noua nu ne lipseste nimic! Noi n-avem ce imprumuta de la protestanti dar nici de la catolici!"

   

• Pr. Iustin Parvu: "Ecumenismul nu e nascut din parerile bisericilor, ci din gandirea proprie a unor pastori ce nu au nimic profund crestin si religios in ei ci doar o viata politica"

   

• Cuv. Paisie Aghioratul: "Cu durere in suflet marturisesc ca, dintre toti filounionistii (ecumenistii n.e.) pe care i-am cunoscut, nu am vazut pe nici unul sa aiba nu miez, dar nici macar coaja duhovniceasca. Cu toate acestea, stiu sa vorbeasca despre dragoste si unire, desi ei insisi nu sunt uniti cu Dumnezeu, fiindca nu L-au iubit."

   

• Sf. Efrem Sirul: "Vai acelora care se intineaza cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeiestile Scripturi! Vai de cei citi murdaresc sfinta credinta cu eresuri sau incheie vreo intelegere cu ereticii!"

  Resurse

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut în loc pietros şi, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând odată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi auzind să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cele căzute între spini, aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele din pământ bun, aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă.