Despre Parintele Benedict Ghius auzisem, cu mult inainte de a-l vedea pentru prima data la chip, de la Mihai Urzica, care avea pentru el o imensa pretuire, ca, de altfel, mai toata lumea curat implicata a Bisericii. Din toate cele ce ni le spusese Mihai, doar de doua-trei lucruri, notorii de altfel, mi-amintesc. De faptul ca Parintele facuse ani buni de puscarie comunista. De faptul ca fusese, pentru lung timp, unul dintre Parintii cei mai duhovnicesti, stralucitori, de la Patriarhie. Si ne mai spusese Mihai cum, la un moment dat, dupa iesirea din inchisoare, se pusese problema sa fie facut arhiereu, i se intocmise chiar "dosarul" in vederea acestui act, totul era pregatit, dar masinatii externe (Securitatea!) si interne (gelozia de breasla!) il ferisera de aceasta corvoada. Spun "corvoada", pentru ca dupa ce l-am cunoscut, atat cat puteam eu sa-l cunosc, mi-am dat seama ca pentru un om atat delicat si, intr-un fel, atat de fragil (in sensul cel mai bun al cuvantului), cum era el, acest lucru ar fi constituit mai degraba o povara.

Un episod, pe care chiar Parintele ni l-a povestit o data, are insa si o nota de haz. In perioada imediat urmatoare lui ’64, dupa eliberarea generala a tuturor detinutilor politici, s-a pornit un mare scandal in legatura cu biserica romaneasca din Saint Jean de Beauvais de la Paris, a carei "recuperare" sub jurisdictia Patriarhiei noastre era dorita mult de puterea comunista. Cum Parintele Benedict fusese in tinerete prieten cu preotul din acea vreme al acestei biserici, cum statura sa morala si duhovniceasca, aureolata si de anii de temnita comunista, era extrem de impunatoare, i s-a impus Parintelui, in pofida vointei lui si in ciuda oricaror incercari de impotrivire, sa mearga la Paris si sa "actioneze" in consecinta. A plecat in cele din urma, dar hotarat sa nu dea curs practic "misiunii" incredintate. O data ajuns acolo, romanii locului, pentru care biserica era mai degraba un bastion de rezistenta anticomunista decat unul de intalnire cu Dumnezeu, oameni pentru care, pe deasupra, Parintele era necunoscut si nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar al regimului comunist si putin a lipsit ca sa nu fie scos din Biserica molestat. Noroc ca parintele paroh, prietenul sau din tinerete, l-a luat sub protectie, a garantat pentru el si atunci a fost lasat in pace. N-a schitat nici cel mai mic gest pentru a incerca sa-i convinga pe acei oameni sa revina la Biserica Mama, deoarece a realizat rapid cum stateau lucrurile si ca orice intreprindere ar fi fost in van, mai mult ar fi tulburat lucrurile. Dupa o luna de petrecere pariziana s-a reintors in tara, primind reprosurile respective din partea celor ce-l trimisesera, dar cu o constiinta la fel de curata ca si la plecare. Mi-aduc aminte de zambetul acela fin si usor amuzat cu care Parintele ne-a relatat aceasta intamplare, ca cineva care povesteste o sotie din tinerete. "{stia, in tara, ma inchisesera pentru atitudini anticomuniste, iar aceia vroiau sa ma ia la bataie ca as fi comunist!"

A fost, se pare, tot mai marginalizat si pana la urma a fost obligat sa se retraga la Cernica.

Cred ca insotindu-l pe Mihai Urzica am fost acolo prima data si am batut impreuna la usa Parintelui. Locuia pe malul lacului, intr-o casuta vecina cu cea in care locuise cu un veac inainte Marele Calinic. Inima mi se facuse mica si eram de tot pierit de emotie. Mihai reusise sa-mi transmita toata pretuirea lui si sa-mi creeze constiinta ca ma voi afla in fata unuia dintre varfurile monahismului romanesc. Stiam ca Parintele Benedict era nu numai un mare traitor, dar si un om deosebit de cult, care facuse studii in Franta (la Strasbourg, daca mi-amintesc bine), care citise mult, si nu numai in domeniul teologiei, dar si din diversele altele ale culturii, ceea ce-i conferea printre monahi o aura de erudit. Mi-am dat seama atunci ca, la randul lui, Parintele avea pentru Mihai Urzica o dragoste si o pretuire egala cu a acestuia. Considera ca el este cel care trebuia sa ceara invatatura si sfat de la Mihai si nu invers.

Mi s-a intamplat sa am de cateva ori in viata prilejul sa asist la intalniri din acestea, "de gradul zero" duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de simplu, nu se spun mari cuvinte, dar in aer pluteste o tensiune sufleteasca si duhovniceasca de o intensitate greu de suportat de cei mai slabanogi din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin "energizata" (energii din cele necreate odihneau peste ei si se reflectau). Avem de-a face cu un fel de icoana a Taborului, cu o transfigurare evidenta a persoanelor respective (pentru ca Hristos era prezent intre ele), o lumina nemateriala coborand peste ele, si toate acestea iti dadeau, ca si Apostolilor, o dorinta certa si intensa de a face colibe in preajma lor si de a petrece vesnic cu ele.

La chip, Parintele nu era deloc chipul clasic de calugar mare duhovnic. Barba ii era putina, rara, tunsa foarte ingrijit, scurt de tot. Pielea ii era subtire, aproape transparenta, dar un trandafiriu foarte diluat ii inviora vag paloarea obrajilor. Cand l-am cunoscut, suferea deja de Parkinsonul acela puternic. Trebuia sa-si tina o mana cu cealalta pentru a-i mai potoli tremuratul. Era tot numai fragilitate si parea in toata clipa ca se va frange in scurt timp.

Privirea ii era de o nesfarsita candoare si de o blandete binefacatoare. Numai infinita mila si iubire intelegatoare. In fata lui te simteai complet dezbracat de toate minciunile tale oportuniste, descoperit si acoperit in acelasi timp.

Zambetul ii era schitat, fin. Radea mai mult cu ochii, care ii erau din cand in cand invadati de o lumina care se revarsa in afara. Era in ochii sai atintiti asupra ta, totdeauna, o anumita uimire si curiozitate, o intampinare timida, o incercare sincera de a-L descoperi pe Hristos in tine.

Noi, intrand in Biserica la o varsta... matura, invatasem una si buna: cum dam de un duhovnic, sa-i cerem imediat cuvinte de folos. De la Parintele nu prea capatai. Abia daca, pe parcursul discutiei, aparea cate unul si trebuia sa fii foarte pe faza ca sa-l inregistrezi. Si poate ca nu ne-ar fi mirat atata, daca nu i-ar fi mers duhul in legatura cu nivelul sau intelectual si cultural. El era cel care incepea sa te intrebe. Ce mai era prin oras? La asta mai raspundeai cum mai raspundeai, dar cand te intreba ce mai faci, amuteai. Se interesa de evenimente, dar mai ales de persoane. Cred ca a fost in mod real unul dintre cei mai smeriti oameni din cati am cunoscut. Parintele era si el un om destul de timid. Pentru mine, asta facea intalnirea cu el cu atat mai dificila, cu cat timiditatea lui se intalnea cu timiditatea mea. Nu plecai totusi niciodata cu mana goala de la el. Bucuria sa era contagioasa si o purtai indelung cu tine.

Parintele tacea mult. La inceput, aveam cumva impresia, credeam ca e din cauza mea, pentru faptul ca sunt un intrus pacatos care tulbura comunicarea. Aveam sentimentul micimii mele, din toate punctele de vedere, dar si o stare de bucurie neinteleasa si negraita. Mai tarziu aveam sa dau de marturia unor persoane de a caror statura duhovniceasca nu ma indoiesc, dar care traiau aproximativ aceleasi sentimente si stari. Din aceasta cauza e destul de greu de transmis ceea ce traiai langa Parintele Benedict. Aflai in preajma lui mai mult traire decat discurs, iubirea era prezenta mai mult sub forma de flux energetic decat de corpuscul-cuvant. Vorbea putin si cu mult talc. Numai cei care i-au stat mai mult in preajma au ajuns sa se smulga cat de cat acestei tensiuni si sa mai noteze cate ceva din cuvintele lui de folos. Avea dreptate si Parintele Marc-Antoine Costa de Beauregard cand observa ca datorita tacerilor prelungi si incarcate de semnificatii se crea o tensiune spirituala atat de intensa incat aveai sentimentul ca toata casa tremura cu tine si te insotea un anumit sentiment de disconfort. Caci crestinismul nu este, in fond, un fotoliu confortabil in care te asezi linistit spre a-ti savura credinta si a judeca distant lumea.

Dincolo de cuvintele care se spuneau, putine si intrerupte de pauze lungi, care noua ni se pareau si mai lungi, ramanea predica aceea atat de puternica si de subtila, cu prezenta. Plecai incarcat si cu o bucurie nemarginita care-ti umplea fiinta, chiar daca nu adunai prea multe cuvinte.

La inceput, inca ne primea intr-un fel de camera destinata special acestui scop, aflata in dreapta culoarului de la intrare. Nu o data a trebuit sa-l asteptam, pentru ca avea in alta camaruta pe cineva la spovedit. Intre timp, priveam in tacere rafturile pline de carti, multe din ele in franceza si apartinand la tot felul de domenii ale culturii. Cred ca am zarit pe-acolo, mai la inceput, in camera de primire, si un pick-up si discuri de muzica clasica.

Parintele era foarte bine ingrijit si protejat de o maica, al carei nume nu mi-l mai amintesc. Ea ne aducea, cateodata din proprie initiaiva, cateodata la solicitarea Parintelui, cate o farfurioara cu dulceata de cirese amare, de un parfum si un gust cum nu mi-a fost sa regasesc in alta parte. Si paharul cu apa rece de fantana era la fel de bun. Chiar daca maicuta era cea care facea cu atata mestesug dulceata, aceasta parea sa-si traga mai degraba savoarea inconfundabila, pogorita parca din paradis, de la Parintele in preajma caruia fusese pregatita.

Mai tarziu tot mai bolnav, ne primea in camera din stanga, unde si dormea. Dar nu o data, atunci cand i-am batut la usa, totdeauna cu o emotie peste masura, maica ne-a comunicat ca Parintele era slabit si nu putea sa ne primeasca. Se pare ca a suferit mult in ultimii ani din cauza a tot felul de boli. Multi ne miram cum de poate sa reziste atata un parinte atat de plapand si aproape dintotdeauna suferind, in timp ce altii mai voinici se tot duceau.

Pe birou, in parte ravasite, pe mijloc, in parte stivuit, pe la colturi, numeroase carti si hartii. Cred ca primea destul de multe scrisori. Mai tarziu aparuse, la capul patului, si un radio, destul de bun pentru acea vreme, primit cadou de la vreun fiu duhovnicesc. Era fixat pe Europa Libera, cred, dar poate ca asculta si BBC-ul.

Cel mai adesea, dupa ce ieseam de la el, simteam nevoia sa mai haladuim prin manastire si ne indreptam spre ostrov, in cimitir. Il puteam vedea de departe cum isi facea "plimbarea" de seara in amurgul stins al Cernicai, strabatand in lung si-n lat balconul casutei, ce dadea spre lac si spre insula. Se gandea, se ruga, privea minunile intocmite de Dumnezeu...? Uneori aveam impresia ca ne insoteste cu privirea binecuvantator.

Costion Nicolescu

Omule de langa mine, te vad nelinistit. Fata ti-e obosita, fruntea ti-e incretita, tampla ti s-a albit, parul s-a cam rarit. Parca nu mai esti tu, cel de altadata. Anii au venit peste tine, viata cu problemele ei luandu-te pe dinainte. In coltul gurii tale e un zambet fortat, de fatada (nu recunosti, nu-i asa?). Vrei sa pari in fata celorlalti implinit si fericit. Dar nu esti. Apelezi la fel de fel de tertipuri: te dai mare, aduni bogatii, manipulezi pe unii si pe altii, iesi in fata, faci din existenta ta un fel de spectacol. Procedezi cum vrei, dar o sa te coste. Vei afla, la un moment dat, ca te pacalesti. Cand esti singur, cu tine insuti, si-ti faci socotelile (e drept, cateva clipe pe saptamana, sau pe luna, sau pe an...), afli, de fapt, cum stau lucrurile. De acolo trebuie sa pleci, de la putinele momente de adancire si chibzuinta. Cand realizezi, poate, ca te-ai risipit in lucruri marunte, ti-ai tradat menirea, ai luat-o cas. Iti spun toate astea pentru ca licarul din privirea ta anunta ca poti fi si altceva, ca poti deveni stapan pe situatie, ca esti bun, ca posezi o lumina care te poate duce la liman.

Sa-ti aduc aminte, legat de cautarea noastra, de ce scrie in Scriptura: „Si m-am sarguit in inima mea sa cercetez si sa iau aminte cu intelepciune la tot ceea ce se petrece sub cer. Acesta este un chin cumplit pe care Dumnezeu l-a dat fiilor oamenilor, ca sa se chinuie intru el. M-am uitat cu luare-aminte la toate lucrarile care se fac sub soare si iata: totul este desertaciune si vanare de vant“ (Ecclesiastul 1, 13-14). N-ar fi rau sa ai in minte, mai tot timpul, treaba asta. Sa relativizezi existenta ta fata de intamplarile marunte, dar sa absolutizezi pozitia ta fata de ... Absolut. Sa te-ndoiesti de foarte multe lucruri, dar de unul singur nu. Caci, daca crezi si actionezi in numele lui Dumnezeu, toate celelalte nu mai conteaza. Ai sa spui, bine, dar pana la El nu trebuie sa fiu atent ce fac? Poate ca nu. Nu-ti trebuie o atentie deosebita, caci lucrurile vor curge de la sine. Cand ai in vedere voia lui Dumnezeu, El ti se strecoara in tine si tot ce faci este spre placul si chemarea Lui.

In ce priveste comoditatile in care suntem prinsi (si eu, si tu), sa convenim ca e o chestiune relativa. Sa nu facem taraba de ceea ce avem si sa nu suferim de ceea ce nu putem avea. Avem sau suntem (intr-un fel sau altul) pentru ca asa a fost sa fie. Cati dintre semenii nostri nu ar dori sa aiba astfel de oportunitati (asezati interior, impliniti profesional, cu un standard economic linistitor)? E drept ca atunci cand aproape toate ti se implinesc, se isca un oarece vid... Sa-ti zic ceva: si eu, acum, cand le am pe toate, imi doresc sa fiu din nou sarac, sa astept cu nerabdare ziua de salariu, sa fiu nevoit sa-mi cos o haina desirata, sa platesc datoriile facute intre timp, sa tanjesc dupa mai stiu eu ce toale, sa fac foame. Din pacate, toate aceste chestii s-au dus. Si, intr-un fel, imi pare rau. Cand eram soldat, si erau atatea imbecilitati in jurul meu, singura mea „proprietate“ si loc de refugiu il constituia patul de campanie - vreo doi metri patrati - iar sub patura aia de lana tepoasa imi construiam visele. Atat posedam atunci. Spre astfel de regresiuni sa tanjim? Eu zic ca nu. Hai sa fim de acord ca prezentul (asa cum e el) devine inceputul pentru ceea ce va urma. Si ca nu mai conteaza ce a fost, important e ce poate fi...

In streasina ochiului tau o lacrima sta sa iasa. Hai, nu-ti mai fie rusine, da-ti drumul si plangi. Plangi incet, cu hohote, cu tipat, cum iti vine tie. Plangi de fata cu mine sau plangi pe ascuns. Nu mai conteaza unde si cum. Si sa nu te dezici de ceea ce ti se-ntampla acum. Cand maine iti vei aduce aminte ca azi ai plans, sa nu-ncerci sa te dezvinovatesti. Eventual, sa plangi din nou. S-au adunat atatea in viata ta, incat nu mai stii ce a fost bine sau rau, unde ai fost tu sau au fost altii, de ce ti s-au incurcat itele, care e nodul pe care trebuie sa-l dezlegi. Suferinta pe care o ai nu-i numai a ta. Si eu sufar alaturi de tine, e posibil ca si altii sa sufere la fel, intregul Univers iti ingana starea ta.

Si ti-as mai spune, ca sa fiu sincer pana la capat, ca aceste ganduri sunt valabile si pentru mine. Si eu caut, si eu am poticneli, si eu pendulez intre indoieli si certitudini. Important este ca suntem cautatori. Ce-ar fi sa punem umarul si sa cautam, mai departe, impreuna?

prof. univ. dr. Constantin CUCOS

Klaus Kenneth – Doua milioane de kilometri in cautarea adevarului – lungul meu drum spre credinta -

Traducere din limba germana de Raluca Toderel
Editie ingrijita de Laurentiu Dumitru si Radu Hagiu

CUVANT INAINTE AL EDITORILOR ROMANI

Aveti inainte o carte grea. Dupa lectura ei, modul con­ta­bi­licesc de a ne raporta la Dumnezeu, dar si parutele noastre asezari sufletesti se vor rasturna in parte. Autorul ei, Klaus Kenneth, un elvetian acum in varsta de 63 de ani, este unul dintre putinii oameni care pot zice, in acest veac, ca L-au aflat pe Dumnezeul Cel Adevarat in Orto­doxie, la capatul unei peregrinari de 2.000.000 de kilometri de-a lungul si de-a latul pamantului, vreme de aproape patru decenii. Calatoriile sale prin India, Tibet, Thailanda si multe tari islamice, pana in Mexic, Alaska si Brazilia, l-au purtat in cele din urma in Anglia, unde l-a cunoscut pe cel ce avea sa-i devina nemincinos povatuitor si parinte duhovnicesc – Arhimandritul Sofronie Saharov. Vom afla din aceasta marturie un Dumnezeu viu, Care, ca si „Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac si lui Iacov”, vine in in­tam­­pinarea celui ce-L cauta cu ardoare si nu Se rusineaza a intinde mana, chiar de nenumarate ori, unui Klaus inda­rat­nic, cazut intre talharii inselarii mintii.

Cartea aceasta are o deosebita valoare si insem­­n­a­tate in zilele noastre, cand atat de multi au nedumeriri in privinta adevaratei credinte, ratacind prin lumea ezoterismului, vrajitoriei, credintelor asiatice precum yoga sau buddhismul, iar uneori si mai aproape de „casa”, in sanul unor secte asa-zis crestine. Putem spune – folosind cuvintele unui alt cautator al acestei epoci, Parintele Sera­fim Rose, pe care autorul cartii de fata il numeste „unul din uriasul numar de suflete vii si sfinte ale Bisericii Orto­doxe” – ca „nu a existat niciodata un asemenea veac al inva­tatorilor mincinosi precum acest secol al 20-lea, atat de bogat in inlesniri materiale si atat de sarac in cele ale mintii si sufletului. Orice parere imaginabila, chiar si cea mai absurda – pana si cele respinse pana mai deunazi de toti oamenii civilizati – isi gaseste acum sustinerea si propriul ei «dascal»… Filosofia are o mie de scoli si crestinismul o mie de secte”. Asadar, in acest veac al sincretismului religios, e de mare folos sa auzim un glas limpede care vorbeste despre Adevar nu dintr-o pers­pectiva teologico-academica, ci dintr-o experienta de viata – „din cercare”.

Cartea se adreseaza cu precadere celor ce sunt, la randul lor, intr-o cautare de un fel sau altul, incercand sa le desluseasca, prin impartasirea celor traite, unele din necunoscutele care ii framanta. Mai presus de toate, dupa cum o si marturiseste autorul, „intelesul si rostul acestei carti este de a da marturie asupra faptului ca iertarea si schimbarile sunt cu putinta intotdeauna si oriunde, atunci cand dragostea Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh ne atin­ge inima. Dragostea de negrait a lui Dumnezeu plu­teste asupra noastra, la fel ca inainte de facerea lumii. Cel ce isi va deschide inima sa o va primi. Aici si acum”. Autorul isi arata nadejdea ca „si in Romania, unde multi, din pacate, inteleg Biserica nu ca pe tainicul Trup al lui Hristos, ci ca pe o institutie, un rit, o cultura, aceasta carte le poate arata ca Iisus Hristos este viu si lucrator”.

Aflam din carte si adevarata deosebire dintre credin­tele orientale, precum buddhismul, hinduismul sau yoga, si crestinism: desi toate par sa aiba un punct comun, afir­mand ca exista undeva un singur Dumnezeu, Klaus Kenneth ne arata ca religiile orientale sunt potrivnice cre­dintei crestine, fiind plasmuite de om. Dumnezeul crestinilor este o Persoana, pe cand in credintele asiatice dumneze­irea este socotita un absolut impersonal. Doar printr-o revelatie Il putem intalni pe Dumnezeu-Omul Hristos. Iar cartea aceasta ne dovedeste ca Hristos S-a descoperit pe Sine lui Klaus. Mai aflam de aici si ca la Dumnezeu nu exista cauze pierdute. Oamenii renunta in cele din urma cand au de-a face cu dependenti de droguri, cu alcoolici, cu fumatori, cu obsedati sexual etc., insa cartea ne marturiseste ca Dumnezeu nu renunta niciodata. Dum­ne­zeu il cauta pe fiecare om cu negraita Sa dragoste si, prin cartea aceasta, Dumnezeu ii cheama pe multi sa iasa din imprejurari cu adevarat deznadajduite la viata cea nemincinoasa si dumnezeiasca. Unora ca acestia sa le fie de imbarbatare! Daca cea dintai parte il va deprima, poate, pe cititor, cea de-a doua parte si inche­ierea il vor bucura.

Autorul ne marturiseste ca, in Apus, Dumnezeu lucreaza prin aceasta carte si, „in chip uimitor, mii de pro­tes­tanti, biserici independente si catolici incep sa se intrebe despre adevarata credinta”.

Pe calea cautarii

Nascut in Cehoslovacia anului 1945, in niste impre­jurari dramatice – refugiul familiei din calea trupelor rusesti -, K. Kenneth are una dintre primele experiente ale mortii, scapand ca prin minune de la moarte prin impuscare, ga­zare si infometare. Copil razvratit, ajunge in 1957 sef de banda si infractor inrait, avand nenumarate confruntari cu politia. Sufera o perioada traumatizanta din pricina unui preot romano-catolic pedofil, in urma careia ajunge sa urasca intreg crestinismul. O data cu prima jumatate a anilor 1960, viata sa devine tot mai aventuroasa si mai trepi­danta; astfel, calatoreste pe bicicleta prin Roma, Nisa, Paris si sudul Frantei; ajunge baterist intr-un club de noapte din Viena si intemeiaza „The Shouters”, o trupa beat de succes din Germania de sud. In 1966, calatoreste in Spania si face cunostinta cu lumea islamica in Maroc, ajungand si pentru intaia oara la inchisoare. Un an mai tarziu, reuseste sa-si dea bacalaureatul si sa devina student al Universitatii din Tübingen, unde participa la revol­tele studentesti din acea perioada, capatand convingeri marxist-leniniste; tot acolo incepe sa se drogheze. Se ca­sa­­to­reste cu Ursula, insa numai pentru a divorta trei ani mai tarziu. Intre 1968-1970, calatoreste in Turcia, Persia, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Suedia, Norvegia, Fin­lan­da, Laponia, Spania, Portugalia, Maroc, ajungand pana in desertul Sahara. Dupa un an, face prima calatorie in Asia si Orientul Mijlociu, trecand prin Persia, Afganistan, Pakistan, India si Nepal, iar la intoarcere, prin Irak si Siria. Cu acest prilej, capata o fascinatie pentru demoni. Pe de alta parte, in Irak scapa ca prin minune dintr-un camp minat. Criza sa launtrica incepe sa se adanceasca, ajun­gand sa duca in Hamburg o viata de noapte impinsa la extrem – pornografie, droguri si exces de alcool. Cuprins de ura fata de toti si de toate, are o incercare nereusita de sinucidere. In aceasta desertare sufleteasca, da peste secta Meditatiei Transcendentale (MT), condusa de Maha­rishi Mahesh, in care intra dupa putina vreme, fiindu-i trezit interesul pentru ocultism si vrajitorie.

In 1972 incepe, astfel, pentru Kenneth un nou capitol al vietii, inca si mai intunecat decat cele de pana atunci. Dupa o vizita intr-o tabara revolutionara din muntii Mexi­cului si o calatorie de 40.000 de kilometri prin SUA, se in­toarce in Europa, trecand prin Anglia, Scotia si Ger­ma­nia Democrata. Paraseste drogurile si se apuca de yoga, ajungand in relativ scurta vreme sa cunoasca stari de extaz si levitatie. Dupa trei ani, hotaraste sa se mute in India, la Calcutta, unde va renunta la MT in favoarea hindu­ismului. Calatoreste prin India de sud, Thailanda, Mala­­iezia, Bhutan, Tibet si Bangladesh, cunoscand numerosi gurusi; puterile sale oculte sporesc – devine medium si incepe sa primeas­ca mesaje „de dincolo”, cunoaste numeroase stari de transa si extaz, ba chiar are parte si de o intalnire draceasca cu „zeita” indiana a mortii, Kali.

Dupa sase ani, hinduismul ajunge sa il dezama­geas­ca si, dupa o scurta calatorie prin Israel, Ierusalim si Sinai, Klaus Kenneth isi continua peregrinarea in cauta­rea pacii launtrice prin Bangkok, Pattaya, Laos si Cambodgia, trecand in cele din urma la buddhism.

In 1980 se intoarce in Europa, trecand prin Rusia, Polonia si Spania, si ramane sa lucreze ca profesor in El­ve­tia. Atacurile demonice asupra sa se intensifica, iar Kenneth isi gaseste refugiul in alcool si in dans pana la epuizare. Aflat la limita deznadejdii, cauta ajutor in spiritualitatea sud-americana, calatorind in Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Brazilia, Paraguay si Bolivia. In muntii de langa Bogotá are loc, insa, un eveniment care ii schimba definitiv cursul vietii: scapa de la moarte, prin minune, dintr-un atac talharesc. Simte in launtrul sau ca Dumnezeu a lucrat in chip vadit cu el si ca trebuie sa dea un raspuns tuturor chemarilor din partea lui Hristos de pana atunci.

Primirea Ortodoxiei

Intors in Elvetia, K. Kenneth cunoaste crestinismul prin intermediul unor grupari neoprotestante. Prin intal­nirea ipostatica cu Hristos, viata sa incepe sa se schimbe. Din iconomia lui Dumnezeu, are parte de numeroase minuni, care il intaresc in adevarul crestinismului. Incepe sa ia parte la numeroase „turnee” si „cruciade” evanghe­lice, in care marturiseste tuturor povestea de pana atunci a vietii sale. Cu toate ca are parte de o primire foarte cal­duroasa, ajungand sa aiba un renume in cercurile pro­­­tes­­tante si catolice din Apus, simte in adancul sau ca totusi ceva ii lipseste. Cautarea nu se sfarsise inca.

In 1983, se infiripa legatura duhovniceasca dintre Klaus si Arhimandritul Sofronie Saharov, intemeietorul si staretul Manastirii Cinstitului Inaintemergator din Essex, Anglia. Celor familiarizati, fie si in parte, cu mostenirea duhovni­ceasca a Parintelui Sofronie, orice cuvant despre el le-ar putea fi de prisos. Vom spune doar ca drumul vietii sale cuprinde aproape intreg veacul trecut. A parasit Moscova dupa 1922 si, ajuns la Paris, s-a indeletnicit cu pictura. Framan­tat de o incordata cautare launtrica pentru dobandirea vesni­ciei, s-a dus in 1925 la Muntele Athos sa devina monah. Sase ani mai tarziu, s-a intalnit cu Sfantul Siluan Athonitul. Invatatura si experienta Sfantului s-au facut temeiul duhov­nicesc in devenirea Parintelui Sofronie.

Klaus gaseste, astfel, implinirea a tot ceea ce ii lipsea pana atunci, ajungand sa cunoasca, dupa cum insusi marturiseste, „o predanie veche de 2000 de ani, in care, in tot acest rastimp, nu s-a schimbat nicio iota din invata­tura lui Hristos” – Dreapta-slavire. Dupa o perioada de „coacere” duhovniceasca, primeste in 1986 botezul ortodox la Geneva. Parintele Sofronie ii devine povatuitor duhov­nicesc, pana la fericita sa adormire din 1993.

Astazi, K. Kenneth isi continua cu smerenie lucrarea de propovaduire a Adevarului-Hristos – pe Care acum L-a aflat a fi un „Cine”, si nu un „ce”, in duhul rugaciunii lui Iisus -, prin traducerea in limba germana a Sfintilor Parinti si prin marturisirea cu cuvantul si cu lucrul a Dreptei-slaviri.

Ne alaturam si noi doririi sale, adresate cititorilor ro­mani: „Fie ca si cititorul sa isi indrepte inima, gandurile si intreaga simtire, potrivit intregii predanii ortodoxe si a tuturor slujbelor ortodoxe, catre Iisus Hristos, fie ca el sa Il poata cunoaste in chip simtit in Liturghie si, astfel, sa treaca de la omul cel «vechi» la omul cel «nou»”.

Asezarea cartii

in contextul dogmaticii dreptslavitoare

Atat dramatismul vietii lui K. Kenneth – pecetluita de o durere si suferinta care ne par aproape cu neputinta de dus pe plan omenesc, chiar si pentru cei ce se fac partasi indirecti, prin lectura, la acesta – cat si incredibilul celor istorisite par sa dea chezasie de acea dragoste a lui Dum­nezeu care ne sminteste pe unii dintre noi, din perspectiva la care Il marginim uneori pe Dumnezeul cel iubitor de oa­meni. De multe ori, ne surprindem la gandul ca nu e drept ca Dumnezeu sa iubeasca, fara masura si fara soco­teala, chiar pe oricine, calcand orice buna randuiala si orice inchipuire a noastra despre dragoste, insa tocmai despre acest lucru ni se da aici marturie.

Autorul a avut parte de niste cercari ale harului in afara Bisericii, iar aceste experiente pot fi asezate intr-o intelegere ortodoxa abia spre sfarsitul cartii, de aceea va indemnam a va inarma cu rabdare si rugaciune. Tocmai acest lucru ar putea fi piatra de poticnire pentru unii cititori, de aceea in mod special lor ne adresam cu aceasta preintampinare de lectura, dar si prin notele care punc­teaza cartea. O incre­dintare indirecta despre autenticitatea celor istorisite in carte ne-o ofera si Parintele Sofronie, care i-a dat lui K. Kenneth blagoslovenie pentru aparitia acestei carti.

Zabovirea lui Kenneth in afara Bisericii dupa cele trei „intalniri” cu acel „Cineva”, adica cu Dumnezeul ipostatic, descopera neputinta omului de a purta cunoasterea dum­ne­zeirii, cat si o necoacere duhovniceasca a persoanei. Cu siguranta, la acea vreme, Klaus n-ar fi putut primi Ortodoxia (dupa cum n-a putut primi oarecand crestinis­mul nici macar intr-o alta forma, mai „usoara”).

In teologia dreptslavitoare se vorbeste despre un har chemator, care ii indeamna pe oameni inspre Ortodoxie, si pe seama acestei iconomii trebuie puse toate intam­plarile „miraculoase” din carte, nefiind deci o lucrare „obisnuita” a harului in tainele eterodocsilor (lucru intarit si de faptul ca cei ce se aflau in comuniune cu Klaus recunosteau ca nu aveau trairile lui).

Tainele, ne zic Sfintii Parinti, sunt numai in Biserica. Stim, daca avem credinta in Biserica (Biserica Ortodoxa, cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca) si in Sfintii Parinti ai ei, si in Sinoadele Ecumenice, ca in afara Bisericii nu sunt Taine, dar aceasta nu inseamna ca stim ca nimeni din afara nu poate avea o experienta a Dumne­zeirii, fiindca nu stim ce poate si ce nu poate Dumnezeu in afara Bisericii.

Iata ce spune astazi K. Kenneth despre acestea: „Stiu si cred ca este o singura Sfanta Impartasanie, cea orto­doxa – fara nicio indoiala! Cred ca Hristos mi-a aratat intr-un fel foarte aparte ca trupul Sau si sangele Sau sunt painea si vinul preschimbate in timpul Liturghiei. E un lucru limpede. Mai mult, cred ca Hristos, cand mi-a vorbit, a vrut sa-mi arate prin aceasta (in clipa aceea, ca o pre­gus­tare) ceea ce va urma mai apoi – si anume, lumea dreptslavitoare (n-aveam pe atunci nici cea mai mica idee despre Ortodoxie!)”.

Klaus Kenneth si-a scris marturia gandind-o ca o adresare catre apusenii care, conform propriei marturii, „spun de la amvoanele lor ca gandirea ortodoxa si asce­tica ii afecteaza distructiv pe oameni si pe crestini… Ma lupt si ma straduiesc astazi, prin cartile si prin traducerile mele in germana… sa aduc adevarata credinta (Ortodo­xia) mai aproape de apuseni, sa-i fac pe oameni sa se deschida pentru ea si sa-i insuflu – expunandu-ma, astfel, atacurilor lor”. In duhul Apostolului Pavel – care zicea: „tuturor toate m-am facut, ca, in orice chip, sa mantuiesc pe unii” (I Corinteni 9:20-23) – trebuie inteleasa si incercarea lui Kenneth de a-i lua pe cei din afara Bisericii „cu binisorul”, de a-i pregati mai intai pentru crestinism, si abia la sfarsit pentru „cununa credintei”, Dreapta-slavire.

Intr-una din scrisorile sale catre alt convertit la Orto­doxie, englezul David Balfour, Parintele Sofronie spunea: „Crestinul neaparat trebuie sa fie un nevoitor”. Nevointa cautarii si a cunoasterii lui Dumnezeu, care s-a facut inteles si cuprins vietii lui Klaus Kenneth, depaseste cu adevarat masura omului. Intelegerea omeneasca ramane neputincioasa sa priceapa aceasta chemare, insa, cu toate acestea, raman nestramutate cuvintele Domnului, Care ne-a poruncit: „Indrazniti!” (Ioan 16:33).

Editorii

CUVANT INAINTE AL AUTORULUI

Jumatate din viata mi-am petrecut-o in cautarea dra­gostei si a adevarului – un traseu care, exprimat in kilo­metri, e mai mare decat in­conjurul pamantului de cinci­zeci de ori.

Din India, Tibet, Thailan­da si multe tari islamice (Ma­roc, Persia, Afghanistan…) pana in Mexic, Alaska si Brazilia. De la filosofie la un adept convins al comunismului, dintr-un ateu devenit hipiot, ani de zile am incercat marile cre­din­te ale Asiei (hindu­ismul, budismul, islamismul), dar si invataturile indienilor din America. Am petrecut 6 ani in lumea distrugatoare a drogurilor si am facut un popas cutre­murator in ocultism, in lumea ezoterismului… Nimic nu mi-a putut umple golul din suflet pana in ziua in care – stand in fata a sapte pusti – am avut parte de o intalnire dramatica si ipostatica cu acel Dumnezeu „necunoscut” si am fost izbavit in chip minunat. Fugeam de Dumnezeu, de oameni si de mine insumi. Era o cale draceasca, plina de ura si moarte, dar si o fuga in cautarea launtrica.

De cate ori nu mi se vorbise de Iisus Hristos si de cate ori nu Il indepartasem si nu Il tagaduisem? Doar nu aveam nevoie de El, nu? Iubit si calauzit tocmai de catre Acest Dumnezeu, mai sunt inca pe drumuri pentru a da marturie si a canta minunata si nemasurata dragoste a lui Hristos.

Unii vor lasa aceasta carte din mana cand vor auzi nu­mele lui Hristos, lepadand-o ca pe o „nascocire”. Cel ce se nevoieste insa cu adevarat in cautarea adevarului va urmari cu incordare si cu bucurie felul viu si plin de dragoste in care Dumnezeu ne calauzeste si ne ocroteste in tot cursul vietii noastre.

Klaus Kenneth

Desi parintii stiau ca sihastria din salbaticie era locul dat lor de catre Dumnezeu pentru a-si lucra mantuirea, ne se asteptau, desigur, ca oricine ar fi venit catre ei sa urmeze acelasi drum. Ei au vazut ca cei mai multi dintre oamenii insuflati de idealul pustiei si de vietile sfintilor sihastri erau sortiti, datorita imprejurarilor date lor de catre Dumnezeu, sa-si mantuiasca sufletul vietuind in lume.

Pustia, asa cum o definea candva Pr. Serafim, este „liman de scapare de furtuna si indeletnicirile lumii si locul unor puternice lupte duhovnicesti pentru dobandirea Imparatiei Cerurilor.” (1). In chip vadit, viata in salbaticie duce cu strasnicie catre aceasta, dar cu adevarat vitala este doar inclinarea sufletului, a unui suflet ce se simte pe sine un „exilat”. Aceasta inclinare se poate dobandi de catre crestini in orice imprejurari.

Asa cum am mentionat deja, idealul pustiei nu este decat directa continuare istorica a mentalitatii primilor crestini, nevoiti sa se ascunda in catacombe din pricina prigoanei lumii pagane romane: mentalitatea unei crestinatatii constiente, care schimba intreaga fiinta a omului, il desparte de cugetul lumii si-l face in stare sa fie gata a muri pentru Hristos in orice clipa. Precum zice Sf. Macarie cel Mare, pe care Pr. Serafim il cita adesea, „crestinii au lumea lor, vietuirea lor, si cugetul, si cuvantul, si lucrarea; cu totul alta este vietuirea, si cugetul, si cuvantul, si lucrarea oamenilor lumii acesteia. Una este crestinul si alta iubitorul lumii acesteia; intre unul si celalalt este o prapastie uriasa.” (2). Dupa ce a gustat cereasca dulceata a prezentei lui Hristos, crestinul simte chemarea de a fi „nu din lumea aceasta”, de a-si lepada sinele sau cazut, de a intra in „pustia de patimi”, cum zice Nichita Stithatul, adica nepatimirea ce ne ingaduie sa ne ridicam deasupra grijilor pamantesti.

Scriind despre pustnicii din codrul Rusiei, „Thebaida Nordului”, Pr. Serafim arata ca mentalitatea lor „pustniceasca” ar trebui impartasita de catre toti cei care urmeaza lui Hristos, fie ca sunt in salbaticie sau in lume. „Si totusi, glasul Thebaidei Nordului inca ne cheama”, scria el, „poate nu spre pustie (desi cativa norocosi ar putea fi inca in stare sa faca acest lucru, caci inca mai sunt paduri pe pamantul lui Dumnezeu), dar macar spre a pastra vie mireasma pustiei in inima noastra: sa locuim cu mintea si cu inima impreuna cu acesti oameni ingeresti, barbati si femei, avandu-i cu adevarat prieteni si vorbind cu ei in rugaciune; sa ne tinem totdeauna departe de legaturile si patimile vietii acesteia, chiar cand au in centru vreun asezamant sau un intaistatator al oranduirii bisericesti; sa fim intai de toate cetateni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de sus, catre care se indreapta toate nevointele noastre de crestini, si numai in al doilea rand membri ai acestei lumi pieritoare. Cel ca a simtit vreodata mireasma pustiei, cu imbatatoarea ei libertate in Hristos si neclintita statornicie in lupta, nu se va mai multumi nicicand cu ceva din aceasta lume, ci va striga mereu impreuna cu apostolul si de Dumnezeu Cuvantatorul Ioan: Vino Doamne Iisuse. Asa, viu curand (Apoc. 22, 20)” (3).

Acesta era mesajul propovaduit de parinti in cartile si in revistele lor si era cat se poate de firesc sa fie solicitati sa-i ajute in mod personal pe crestini ca sa-l aplice in viata lor. Pe Vladimir Anderson il ajutasera deja in aceasta privinta. Continuand sa tina deschisa libraria ortodoxa la sfarsit de saptamana, Vladimir se straduia in mod constient sa duca in acelasi timp o viata ortodoxa in oraselul Willits. Fiind el insusi candva un orfan si un copil sarac, si-a dedicat viata ajutorarii oamenilor nevoiasi. La fel ca si atunci cand actionau la „Catholic Worker”, el si sotia Sylvia hraneau, imbracau si adaposteau pe cei fara casa. Oameni fara capatai se opreau pe la casa lor de pe marginea soselei, stiind ca acolo vor gasi intotdeauna o masa buna si un loc de dormit. Vladimir lua la el chiar familii intregi, daca stia ca au nevoie de ajutor.

La celelalte lucruri placute lui Dumnezeu ale familiei Anderson se adauga si publicarea de scrieri ortodoxe. Atat Vladimir, cat si Silvia erau iubitori de carti, petrecandu-si multe ceasuri cautand prin biblioteci carti vechi si nestiute. In cautarile lor au descoperit surprinzator de multe traduceri englezesti ale unor clasici ai ortodoxiei, epuizate de multa vreme din librarii si aflate acum in proprietate publica. Cunoscand preabine saracia de scrieri ortodoxe in limba engleza din acea vreme, doreau sa retipareasca aceste titluri de mult epuizate, astfel ca oamenii sa se poata folosi de ele. In acest scop ei si-au procurat o tiparnita. In 1970, Vladimir si fiii sai au publicat primele patru carti sub numele de Eastern Orthodox Books. In anii urmatori aveau sa publice peste doua sute de titluri, intre care se aflau atat carti cat si brosuri. Pr. Serafim ii sfatuia ce materiale sa publice.

Parintii de la Platina au fost solicitati sa-l ajute si pe un alt serios cautator de Dumnezeu: Craig Young. Asemeni lui Vladimir, Craig era un profesor provenit din mediul romano-catolic. Si tot asemeni lui, fusese si el foarte dezamagit de neasteptatele si arbitrarele schimbari produse in Biserica Romana dupa Vatican II. In 1966, afland de la un prieten despre libraria Fratiei din San Francisco, se dusese acolo si statuse de vorba cu viitorii parinti Serafim si Gherman. Iata ce isi amintea cativa ani mai tarziu: „Plecand de la magazin, ma gandeam: Asta chiar e ceva! Acea pravalioara cu cei doi barbati de pe alta lume – de moda veche, tari, adevarati – si nu prea interesati de lumea secularizata din jurul lor. Voiam sa aflu mai multe despre lumea lor” (4).

Nu mult dupa aceea Craig a luat parte la inmormantarea Arhiepiscopului Ioan. Slujba din Catedrala, care s-a transformat intr-o impunatoare proslavire a unui sfant ortodox, i-a lasat o impresie profunda si de nesters. Avea pe atunci doar douazeci si doi de ani si in urma cu un an se insurase cu o romano-catolica de aceeasi varsta.

Apoi Craig s-a intalnit cu parintii de la Platina in Catedrala din San Francisco in Sambata Mare a anului 1970, cu sase luni inainte de tunderea lor in monahism. Pe atunci Craig si cu sotia sa Susan, dupa multe lupte, hotarasera in sfarsit sa se converteasca la Ortodoxie. Dupa Liturghia din Catedrala ei l-au abordat pe Arhiepiscopul Antonie si l-au informat despre hotararea lor. Atunci Arhiepiscopul i-a chemat pe parintii care venisera de la sihastria lor pentru praznuirea Pastilor si le-a cerut sa stea de vorba cu cei doi. Dupa ce le-au pus o multime de intrebari ca sa vada daca hotararea lor este serioasa, parintii le-au spus ca il vor informa pe Arhiepiscop despre ei si vor obtine blagoslovenia lui ca sa fie primiti in Biserica. Ei le-au recomandat sa le scrie la manastire ca sa fie pregatiti pentru a deveni ortodocsi. In luna august a aceluiasi an Craig, Susan si fiul lor de patru ani, Ian, au fost primiti in Biserica Ortodoxa. Craig si-a luat numele de Alexei, dupa Sf Alexie Omul lui Dumnezeu.

Inainte cu doi ani, in 1968, Alexei se mutase cu familia sa in Etna (750 de locuitori), langa granita dintre California si Oregon. In zona nu numai ca nu erau nici un fel de parohii ortodoxe, dar pe distanta de sute de mile nu se afla nici un crestin ortodox. Devenind ortodocsi, familia Young se intreba daca nu cumva ar trebui sa se mute inapoi in regiunea golfului San Francisco, astfel incat sa aiba parte de o viata de parohie normala. Dar cand Alexei le-a scris parintilor din Platina despre aceasta preocupare a sa, Pr. Serafim i-a raspuns: „Ai incredere in Dumnezeu. Increde-te in pricinile pentru care El te-a trimis mai intai din oras la tara”.

Alexei a venit prima data la Schitul Sf. Gherman in septembrie 1970. Pe la jumatatea drumului de urcare, a luat-o in directie gresita si s-a impotmolit complet cu masina in noroi. Cand a sosit la schit pe jos, Pr. Gherman (5) i-a spus ca faptul ca s-a impotmolit e un semn bun.
„De ce?”, a intrebat Alexei.
„Fiindca Ortodoxia este dura; trebuie sa te nevoiesti pentru ea.”

Parintii erau curiosi sa vada daca Alexei putea pricepe de ce niste crestini intregi la minte alergau sa traiasca in astfel de conditii „imposibile”, pe un deal plin de serpi cu clopotei, fara apa, in niste cocioabe cu acoperisul gaurit. S-a dovedit insa ca Alexei era atras de viata lor de nevointa. Iata ce isi aminteste el: „Parintii m-au primit cu multa caldura, intr-o camera mare ce slujea drept salon, trapeza si paraclis temporar. Au adus apa rece si felii de pepene verde, mi-au oferit un scaun si aproape imediat au inceput sa-mi vorbeasca despre vietile sfintilor si ale cuviosilor stareti – cum obisnuiau intotdeauna cu mine sau cu alti pelerini. Nu se vorbea defel despre lucruri lumesti, in afara de situatiile in care era vorba despre cele ce tin de conditiile vietuirii singuratice in salbaticia codrului. Totul era foarte deosebit si nespus de insufletitor. Chiar si un incepator ca mine putea simti atmosfera de dincolo de lume a schitului…

Dupa cateva ceasuri de conversatie la prima mea vizita, Pr. Serafim m-a anuntat ca vor cobori impreuna cu mine la masina ca sa vada ce se poate face ca sa o scoata din noroi. Pe drum a cantat tot felul de cantari si tropare ale unor sfinti ce rasunau bland prin padure, amestecandu-se cu ciripitul pasarilor. Ajunsi la masina, am inceput sa impingem si sa tragem icnind din greu, dar masina nu s-a urnit. Pana la urma a trebuit sa mergem in oras si sa telefonam dupa un camion pentru remorcat. Pe cand asteptam langa masina, Pr. Serafim a vazut ca eram suparat si ingrijorat pentru masina. Pe neasteptate, aratand catre. superbii munti si catre padurile din jur, a spus: «Vezi toate aceste frumuseti? Iar muntii de acolo se afla aici de atata vreme si s-ar parea ca vor ramane pe vecie, nu-i asa? Dar nu-i adevarat. Intr-o zi chiar si acesti munti vor pieri». Era limpede ce vrea sa spuna: La ce bun sa te necajesti pentru problema de o clipa a unei masini impotmolite, care oricum se va rezolva in scurt timp, cand chiar si muntii cei atat de trainici se vor risipi intr-o zi? Era prima oara dintr-un lung sir de dati cand Pr. Serafim imi transmitea instantaneu propria liniste sufleteasca. M-am simtit indata impacat, linistit, si intreaga mea agitatie a fost alungata, asa cum avea sa se intample atat de des in prezenta sa in anii ce aveau sa vina.” (6).

La a doua vizita, Alexei si-a luat cu sine sotia si fiul. Pe cand lua ceaiul cu parintii le-a povestit despre nemultumirea sa ca profesor, despre faptul ca nu ii placea ceea ce li se cere profesorilor moderni sa bage in capul copiilor. Parintii erau plini de bunavointa fata de aceasta familie buna si constiincioasa. Cand au ramas singuri, Pr. Gherman i-a spus Parintelui Serafim: „Imi plac oamenii astia!”

Curand a venit Alexei si le-a spus parintilor ca ar trebui sa plece.
„Stai”, a exclamat Pr. Gherman. „Trebuie sa va inchinati la icoane inainte de plecare. Mergeti in biserica si asteptati-ma acolo”.
Dupa ce Alexei cu familia au plecat, Pr. Gherman s-a adresat din nou Parintelui Serafim, intrebandu-l: „Ce sa le spun?”
„Poarta-te firesc”, a raspuns Pr. Serafim. „Spune-le ceea ce simti”.

Pr. Gherman si-a facut cruce si a intrat in biserica. A cantat „Bucuria tuturor celor scarbiti”, troparul Catedralei Arhiepiscopului Ioan, acompaniat de Alexei si familia sa, care-1 invatasera de pe o caseta audio cu slujba inmormantarii Arhiepiscopului.

Uitandu-se la vizitatorii sai si nestiind de unde sa inceapa, Parintelui Gherman i-a venit in minte chipul Parintelui Adrian de la Noul Diveievo. A inceput sa vorbeasca acestei familii despre uimitorul preot casatorit, povestindu-le cum in toate locurile pe unde l-au dus evenimentele istorice – Kiev, Berlin, Wendlingen, statul New York – in jurul sau s-a alcatuit o comunitate strans unita de mireni ortodocsi. Chiar in mijlocul marilor incercari suferite in Germania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Pr. Adrian fusese in stare sa-si recapete pierduta liniste a copilariei sale ortodoxe, spre a crea conditiile si a dobandi starea sufleteasca prin care el si oamenii sai sa poata duce o viata crestina in plinatatea harului. Obstea sa actuala din statul New York, a spus Pr. Gherman, prospera duhovniceste, fiindca le insuflase oamenilor o filosofie de viata ortodoxa constienta. Desi erau in mijlocul lumii, el si turma sa nu erau din lume, ci alcatuiau o insula de Ortodoxie.

Pr. Gherman a subliniat ca inima obstii parintelui Adrian erau slujbele savarsite zilnic si i-a incurajat pe Alexei si pe Susan sa faca la fel. El le-a dat si un model de urmat: din cele opt slujbe din ciclul zilnic, a spus el, ar trebui sa faca macar Ceasul al Noualea in fiecare zi negresit. Alexei a fost foarte miscat de mesajul parintelui Gherman despre comunitatile crestine laice. „Este exact lucrul de care aveam nevoie”, a spus el. „Acum am o imagine a felului cum trebuie sa traiesc.”

Intors acasa, la Etna, Alexei a cultivat „pustia” din curtea casei sale. In fiecare seara intra impreuna cu familia intr-un mic paraclis cu hramul Sfintilor Adrian si Natalia, pe care-1 amenajasera in statia de pompare din spatele casei. Acolo citeau si cantau Ceasul al Noualea, la care mai tarziu au adaugat si Vecernia.

Avand diploma de ziarist si talent de scriitor, Alexei a inceput sa scrie si cate ceva despre noua sa viata de crestin ortodox. In vara lui 1971 el le-a trimis parintilor un scurt articol compus de el, simtindu-se oarecum nesigur si cerandu-le parerea.

Ca raspuns, Pr. Serafim i-a scris: „Nu e defel «slava desarta si impertinenta sa scrii un asemenea articol caci, daca nu altceva, macar te ajuta sa-ti limpezesti si sa-ti dezvolti ideile si sentimentele… Ma gandesc chiar la un loc unde ar fi cel mai bine sa fie publicat: intr-un ziar numit Orthodox America (America Ortodoxa), care, pe langa stiri ortodoxe, sfaturi si puncte de vedere ortodoxe asupra unor probleme contemporane, sa aiba si o sectiune unde convertitii ortodocsi si toti copiii «Americii ortodoxe» din diaspora in general sa-si impartaseasca ideile, gandurile si nadejdile. Din nefericire, un astfel de ziar nu exista! Dar poate intr-o zi va exista” (7). Parintele Serafim primise ideea cu Orthodox America – o versiune americana a ziarului Pravoslavnaia Rus’ (Rusia Ortodoxa) – de la Pr. Gherman, care la randul lui o primise de la prietenul sau din seminar, Pr. Alexei Poluektov. Nici nu banuia Pr. Serafim ce val de entuziasm avea sa starneasca aceasta aluzie in Alexei Young. In scrisoarea sa de raspuns, Alexei le spunea parintilor despre propriul plan de a scoate o publicatie ortodoxa mai modesta, suficient de diferita spre a necesita propriul titlu si format.

Pr. Serafim l-a incurajat, vorbindu-i despre nevoia de cat mai mult material ortodox in limba engleza. „Dar mai inainte de a se tipari fie si un singur rand”, scria el, „totul trebuie gandit cu multa grija – si poate si suferit! [...] Dupa cum am vazut noi, singurul lucru important pentru un astfel de periodic este sa aiba propria personalitate, adica o idee calauzitoare bine definita, precum si modul potrivit de a o exprima. Aceasta personalitate se vede nu doar in continut, format si politica editoriala, ci si in stil si in dezvaluirea celui aflat in spate (nu o persoana anume, ci ce fel de persoana: un erudit? un predicator? un indrumator? glasul unei «jurisdictii»? un convertit vorbind altor convertiti sau in numele lor? etc.) si a celor carora li se adreseaza (unui public academic? unuia popular sau semi-popular? unor convertiti? etc). Toate aceste lucruri nu sunt usor de definit, dar trebuie macar simtite, daca vrei ca periodicul sa aiba propria personalitate, iar nu sa fie doar o simpla colectie de articole disparate.

Pr. Gherman si cu mine am fi fericiti sa iti fim «sfatuitori» (caci in acest domeniu doua capete sunt mai bune decat unul singur!), dar functia noastra se va limita la sfaturi generale, plus orice comentarii particulare asupra continutului, insa povara «creativa» – adica crearea unei personalitati, si-aceasta nu ca un lucru artificial, ci provenit din dorinta clara de a veni in intampinarea unei nevoi anume – va ramane pe umerii tai si ai colaboratorilor. [...] Daca vrei sa stii cu cine sa te sfatuiesti, sfatuieste-te cu oameni asemeni tie si scoate o publicatie facuta de convertiti si pentru convertiti. [...]

Cugeta, sfatuieste-te si te roaga. Roaga-te Vladicai Ioan. Fara el nu ar fi existat astazi nici un Orthodox Word (8).

Alexei voia sa-si numeasca noua revista Nikodemos (Nicodim), dupa numele sfantului caruia Hristos i-a spus: De nu se va naste cineva din nou… Publicat trimestrial, urma sa aiba un format simplu, concentrandu-se asupra nevoilor laicilor si ale convertitilor ortodocsi „nascuti din nou”.

Pr. Serafim i-a scris Arhiepiscopului Antonie despre periodicul propus cu scopul, scria el, „de a dobori cumva bariera lingvistica si psihologica dintre convertiti si episcopi” (9). Cand Alexei a planuit sa mearga la San Francisco spre a cere blagoslovenia Arhiepiscopului pentru noua sa aventura, Pr. Serafim l-a sfatuit: „inainte de a te intalni cu Arhiepiscopul, du-te neaparat la Vladica Ioan, cere-i ajutorul si, chiar acolo la mormant, cere-i sa te binecuvanteze, daca ceea ce faci este placut lui Dumnezeu. Daca Vladica Ioan blagosloveste, lucrurile ; vor merge bine, indiferent ce greutati vor veni!” (10).

Alexei i-a urmat sfatul si, asa cum avea sa-si aminteasca mai tarziu, „Arhiepiscopul Antonie a binecuvantat noul nostru proiect cu marinimie si chiar cu entuziasm… El mi i-a dat pe parintii Serafim si Gherman drept «calauze», dupa cum s-a exprimat” (11).

Alexei le-a trimis parintilor macheta primului numar ca sa il revada, iar Pr. Serafim i-a trimis o scrisoare amanuntita cu sugestiile sale. Incluzand sugestiile Parintelui Serafim, Alexei a trimis primul numar pe adresele abonatilor revistei Cuvantul Ortodox, pe care parintii i le dadusera spre a-l ajuta sa lanseze noul periodic.

Pr. Serafim a fost incantat cand a primit prin posta primul numar. „A incoltit o samanta”, scria el in Cronica sa, „semanata de viata Vladicai Ioan si udata putin de Fratia noastra. Primul numar este modest, dar se simte limpede faptul ca credinta e vie si arzatoare. Si ce bucurie sa vedem ca nu numai ca ii pasa cuiva, dar are si curajul sa faca ceva! Fie ca Dumnezeu sa sporeasca acest bun inceput” (12).

In anii urmatori, Pr. Serafim l-a ajutat mult pe Alexei, traducand texte ortodoxe, revazand articolele si purtand o voluminoasa corespondenta cu Alexei, in care se straduia sa-l indrume catre o cumpatata constiinta ortodoxa.

O data cu lucrarea misionara si publicistica a lui Alexei si Vladimir, parintii au inceput sa vada roadele binecuvantatei lucrari printre convertitii ortodocsi. Ei s-au bucurat, dar, in acelasi timp, si-au dat seama ca trebuie sa continue sa cultive si pe mai departe aceste modeste stradanii. Pr. Serafim scria in Cronica sa: „Putini convertiti au astazi calauzirea necesara care sa-i fereasca de a se abate, ca sa ajunga sa «arda pana la capat». Chiar si cateva cuvinte pot face mult spre a le da un simtamant al apartenentei si o imbarbatare. Multumesc lui Dumnezeu pentru Alexei Young si Vladimir Anderson, care au scanteia si lucreaza bine – mai bine decat toate comitetele din intreaga lume! Sa dea Domnul sa le putem oferi tot sfatul si toata imbarbatarea de care suntem in stare, si lor, si altora” (13).

Intre timp slujbele tinute de familia lui Alexei in micutul paraclis din statia de pompare nu au trecut neobservate. Intr-o zi, o doamna din vecini a venit la ei si le-a spus: „Iertati-ma, nu vreau sa fiu indiscreta; dar, in fiecare zi, pe cand spal vasele va vad cum va grabiti catre statia de pompare. Si cand iesiti de acolo, dupa vreo jumatate de ceas, sunteti altfel, pareti atat de linistiti si impacati. Ce faceti acolo?”
Raspunsul a fost: „Veniti si vedeti!”

Curand, femeia si fiica ei, care erau penticostale, s-au alaturat familiei Young la slujbe. Apoi cand sotia unui coleg de cancelarie al lui Alexei a aflat despre comunitatea ortodoxa, a vrut sa ia parte si dansa la viata de rugaciune zilnica. Cu timpul acesti oameni s-au convertit la credinta ortodoxa, urmati apoi de altii. „Cuvantul Ortodoxiei”, nota Pr. Serafim dupa ce unii dintre ei Vizitasera schitul, „ure. acces in inimile americane, cateva, dar cu cata grija trebuie ele cultivate!” (14).

In ianuarie 1974, Parintii Serafim si Gherman au facut prima lor vizita la casa si paraclisul lui Alexei de la Etna. Au tinut o slujba in paraclis, care pe atunci fusese pictat si reamenajat, impreuna cu cei din familia Young si cele doua familii ortodoxe convertite care alcatuiau pe atunci mica comunitate. „Parintii au cantat impreuna cu noi Acatistul Domnului Iisus Hristos”, isi aminteste Alexei, „invatandu-ne minunata melodie ruseasca. Au cantat cu atata osardie si zdrobire de inima incat, desi ne aflam intr-un loc destul de smerit, «nu stiam daca suntem in cer sau pe pamant», asa cum spuneau si solii marelui Cneaz Vladimir in urma cu o mie de ani dupa ce au luat parte pentru prima oara la slujbele ortodoxe” (15).

Intorcandu-se acasa din vizita la Etna, Pr. Serafim scria ca „mladita Ortodoxiei creste bine acolo”. Altundeva nota ca obstea „pana acum pare sa se dezvolte destul de bine pentru a pastra o insula de Ortodoxie” (16).

Aceasta noua mladita a Fratiei i-a indemnat pe parinti sa cugete la principiile obstilor ortodoxe laice, in special cele ce au vietuit in conditii moderne. intr-un articol pentru Cuvantul Ortodox Parintele Serafim s-a inspirat din invataturile si pilda parintelui Adrian (devenit atunci Arhiepiscopul Andrei) spre a stabili aceste principii. „Esenta adevaratei vieti ortodoxe este buna-cinstire (sau blagocestia), care, dupa definitia Staretului Nectarie (17), intemeiata pe etimologia cuvantului, inseamna «a cinsti ceea ce este al lui Dumnezeu». Este ceva mai adanc decat simpla invatatura dreapta: este intrarea lui Dumnezeu in orice aspect al vietii, al unei vieti traite in cutremur si in frica lui Dumnezeu… O asemenea atitudine produce vietuirea ortodoxa (bit), care nu cuprinde doar obiceiurile si purtarile exterioare caracteristice crestinilor ortodocsi, ci intregul nevointei duhovnicesti constiente a omului pentru care Biserica si randuielile ei sunt centrul a tot ceea ce face si gandeste. Experienta impartasita, constienta, a acestui mod de vietuire, centrat pe dumnezeiestile slujbe zilnice, produce autentica obste ortodoxa, cu simtamintele ei de seninatate, bucurie si liniste launtrica. Neortodocsii si chiar multi dintre crestinii ortodocsi neconstientizati deplin abia daca isi pot inchipui ce este aceasta experienta a comuniunii, fiind inclinati sa o excluda ca pe ceva «subiectiv», dar cel ce a participat cu toata inima la viata unei adevarate comunitati ortodoxe, monahala sau laica, nu se va mai indoi niciodata de realitatea acestui simtamant ortodox” (18).

Chiar dupa publicarea articolului, parintii au citit niste scrisori adresate lui Alexei de un ortodox din Grecia, avand ca tema comunitatile ortodoxe. „Le-am gasit cat se poate de interesante”, scria Pr. Serafim acestui om. „Noi insine ne-am gandit mult la aceasta problema, iar noul numar din Cuvantul Ortodox cuprinde cateva din ideile noastre despre acest subiect. [...] Dar nu e cu putinta sa ne exprimam pe deplin prin tipar asupra temei mentionate, fiindca ortodocsii sunt pur si simplu prea imaturi – ideea de «comunitate ortodoxa» este foarte atragatoare, dar aproape nimeni nu e constient sau gata pentru greutatile si jertfele cerute de punerea ei in aplicare si, prin urmare, nu avem decat experimente fara speranta si dezamagiri…

Totusi, daca am fi realisti si nu am astepta de la o comunitate laica tot atat de mult ca de la una monahala, aceasta ar fi o alternativa posibila pentru zilele noastre, si chiar una foarte importanta. Viata intr-o parohie ortodoxa obisnuita din ziua de azi, in atmosfera anormala a unei mare oras, cu o multime de ispite nemaiauzite pana acum, nu este normala pentru Ortodoxie. Cunoastem un preot plin de zel din New Jersey, cu o turma foarte mare, cu multi tineri; dar el spune ca duce o batalie dinainte pierduta. Tinerii sunt cu el in biserica cateva ceasuri duminica si poate si sambata noaptea si cam un ceas sau doua sambata la orele de catehism, iar restul saptamanii sunt supusi unor influente opuse in scolile de stat, la televizor etc. Dorinta de a avea o atmosfera in care Biserica sa joace un rol mai insemnat in viata si sa aiba mai multa influenta asupra copiilor este o dorinta ortodoxa cat se poate de fireasca, si nu ceva «ciudat» sau un semn de «inselare», cum par sa creada multi” (19).

Membrii comunitatii din Etna se duceau la San Francisco o data pe luna pentru a primi Sfanta impartasanie. Dar „injectiile duhovnicesti zilnice” erau citirile textelor duhovnicesti si slujbele din paraclis. Semnul exterior cel mai vadit al unei comunitati ortodoxe, scria Pr. Serafim, „pare a fi tinerea sfintelor slujbe (chiar si o mica parte din ele), cu sau fara preot, dar zilnic, acesta fiind centrul in jurul caruia se rotesc toate celelalte” (20).

Intr-o serie de articole scrise pe tema Tipicului slujbelor bisericesti, Pr. Serafim a incercat sa risipeasca ceea ce el numea „gresita parere populara conform careia crestinii ortodocsi nu au voie sa savarseasca nici un fel de slujbe bisericesti fara un preot si deci poporul credincios devine aproape neajutorat si virtual «incapabil sa se roage» cand ramane fara preot – asa cum se intampla din ce in ce mai mult in ziua de azi”. Dupa ce cita un apel al Arhiepiscopului Averkie, prin care acesta le cerea crestinilor ortodocsi sa se adune in rugaciune publica chiar si acolo unde nu este preot, Pr. Serafim concluziona: „Aceasta practica poate si trebuie sa sporeasca mult mai mult in randul credinciosilor, fie ca e vorba de o parohie ce si-a pierdut preotul sau e prea mica ca sa poata intretine un preot, fie de un mic grup de credinciosi aflati la mare distanta de cea mai apropiata biserica si care nu au format inca o parohie, sau de o singura familie ce nu poate ajunge la biserica in fiecare duminica si zi de sarbatoare” (21).

Cand Alexei a inceput sa se intrebe care e sensul grijilor sale pastorale mereu crescande, Pr. Serafim i-a scris un foarte tandru cuvant de incurajare: „Nu te nelinisti pentru tot mai marile raspunderi si pentru noile suflete ce iti ies in cale; Dumnezeu nu-ti va trimite mai multe poveri decat poti purta si ce ne-am face noi, bietii crestini, daca nu-i ajutam macar putin pe cei ce inseteaza dupa adevar? Sa ne trudim putin pentru ceilalti, care adeseori nu au unde sa caute ajutor in aceasta pustie a vietii moderne si sa asteptam odihna in viata viitoare, cand secerisul duhovnicesc va fi la adapost! Si chiar si in incercarile si intristarile noastre – pentru care sa fii mereu pregatit! – cata bucurie ne trimite noua, nevrednicilor, Dumnezeul nostru!” (22).

Pr. Serafim vedea speranta micii comunitati in greutatile personale suferite in viata de catre membrii ei din felurite pricini. „Toti adultii din comunitate”, scria el in Cronica, „au suferit mult. [...] Este un semn bun pentru ca ei sa ramana neclintiti in Ortodoxie” (23). Avand in minte acest lucru, el a tinut candva o cuvantare la Etna asupra invataturii patristice despre durerea inimii, despre cum sa invatam a primi incercarile si necazurile ca pe insasi calea mantuirii. Suferintele, le-a spus el, erau vizita lui Dumnezeu la ei (24).

Cand Alexei a inceput sa largeasca paraclisul de pe proprietatea sa, Pr. Serafim l-a avertizat sa nu se grabeasca sa il transforme in parohie. „Ne bucuram sa aflam despre progresele lucrarilor de la paraclis”, ii scria el lui Alexei. „Nu-ti face griji in privinta Vladicai Antonie. Fireste ca trebuie sa stie cand esti gata sa deschizi o «biserica», iar daca il vei informa acum, va socoti ca deschizi intr-adevar o «biserica» – ceea ce va fi o capcana, fiindca nu esti inca pregatit. Sa nu incepi sa-ti numesti sopronul imbunatatit «biserica» sau sa incepi sa-ti faci planuri marete. Sunteti doar un mic grup de crestini ortodocsi, si nu o «parohie», adica ceva «inregistrat oficial» in «eparhie»” (25).

La cativa ani dupa moartea parintelui Serafim, Alexei isi amintea: „Nu o data Pr. Serafim mi-a scris/spus: «Sa nu cumva sa inveti ruseste. Daca o sa stii ruseste, vei auzi toate barfele si vei fi ispitit sa iei parte la ele. Si sa nu intri in nici un consiliu parohial. Fugi de politica parohiala ca de ciuma!» Fireste ca eu si familia mea am fost incurajati sa luam parte la Liturghie in diferite parohii si sa primim Sfintele Taine, dar am fost descurajati sa participam la alte activitati parohiale care, simtea el, m-ar fi abatut de la «chemarea» ce credea ca-mi fusese trimisa de Dumnezeu, adica de la lucrarea misionara prin scris, invatat si publicat. Ca urmare, multi laici rusi ma numeau «de rit vechi»!” (26).

In scrisoarea catre corespondentul lui Alexei din Grecia, Pr. Serafim explica nevoia unor comunitati, precum cea a lui Alexei, de a scapa de influenta lumescului: „in conditiile de azi este nevoie de un efort constient pentru a nu ne lasa prinsi de lume, si astfel, marilor orase le vom prefera localitatile mici si ne vom elibera (pe cat posibil) de televizor, ziare, telefon etc. Si chiar mai mult: va trebui sa existe o distantare de duhul lumesc chiar in viata bisericeasca; aceasta inseamna indepartarea chiar si de viata parohiala obisnuita, daca e cu putinta, fiindca si ea a devenit astazi foarte lumeasca.

„Comunitatea din Etna nu este in nici un caz o comunitate cu totul «ideala» sau «experimentala»; ci mai curand o dezvoltare naturala in niste conditii speciale, deosebit de favorabile pentru o autoconservare ortodoxa – fireste, cu conditia ca zelul si ardoarea ortodoxa de temelie sa fie prezente inca de la inceput, in mod paradoxal, cea mai mare binecuvantare a acestei comunitati este faptul ca se afla departe de o parohie ortodoxa – ceea ce i-a silit sa iasa de pe fagasul pe care merg atatia ortodocsi de astazi care iau ca pe un lucru de la sine inteles tot ceea ce tine de Biserica, socotind ca altcineva «are in sarcina» Biserica si slujbele etc. Acesti oameni au fost siliti sa faca ei insisi slujbele si astfel le-au indragit cu mult mai mult; iar greutatile prin care trebuie sa treaca spre a ajunge la un preot si a primi Sfanta Impartasanie sunt asa de mari incat pastreaza cu scumpatate acest privilegiu si efectiv isi lucreaza mantuirea cu frica si cutremur. Fireste, noi americanii mai avem si binecuvantarea ca tot ce tine de Ortodoxie sa fie nou pentru noi si deci pretios – fiece noua traducere a Vietii sau slujbei unui sfant este pentru noi o noua descoperire, si cu atat mai mult daca putem participa noi insine la ea” (27).

Intr-o scrisoare catre Alexei, Pr. Serafim scria: „Ar trebui sa-I multumesti lui Dumnezeu din toata inima pentru ca ai prilejul sa traiesti retras si independent, acolo unde Ortodoxia poate intra cu adevarat in viata ta de zi cu zi” (28).

Iar intr-o alta scrisoare, comentand revista Nikodemos: „Ne bucuram sa vedem cum samanta autenticei Ortodoxii prinde radacini si da mladite, deschizand o «dimensiune» a vietii ortodoxe ce nu prea s-a vazut pana acum in America: o ortodoxie laica, dar care nu e lumeasca, care cauta radacinile mai adanci si simte ca nu se poate acomoda cu lumea; care nu se multumeste a fi ca toti ceilalti, doar cu «un punct de vedere ortodox» asupra a tot ce se petrece care cauta raspunsuri la Parinti, nu la intrebari academice sau teologice, ci la intrebari legate de felul cum sa traiasca. Se intrezareste aici o ortodoxie ce nu este pur si simplu «adaugata» stilului de viata american, ca apoi sa-si ceara scuze si sa devina pe intelesul neortodocsilor, «acomodandu-se» ca o a patra religie majoritara, ci mai curand o ortodoxie ce preschimba viata, face ca poporul ortodox sa fie sminteala lumii si creste pe temeiul propriilor principii, separat de lumea din jur, ramanand totusi sanatoasa si normala in sine” (29).

Insa, in acelasi timp, Pr. Serafim si-a dat seama cat de fragile sunt aceste pretioase comunitati mici si cu cata putere incearca diavolul sa le slabeasca si sa le distruga. „Fara o nevointa duhovniceasca constanta si constienta”, scria el, „chiar si cea mai buna viata sau comunitate ortodoxa poate deveni o «sera», o atmosfera ortodoxa artificiala in care manifestarile exterioare ale vietii ortodoxe sunt doar «degustate» sau luate ca atare, in vreme ce sufletul ramane neschimbat, fiind relaxat si in largul sau, in loc sa ramana incordat in lupta pentru mantuire. O, cat de des se intampla ca o comunitate, devenind prospera si renumita, sa-si piarda pretioasa osardie si unimea cugetului din primele zile de grele incercari! Nu exista o «formula» a unei vieti ortodoxe cu adevarat placute lui Dumnezeu; orice lucru exterior poate deveni fals; totul depinde de starea sufleteasca, care trebuie sa fie una de cutremur inaintea lui Dumnezeu, avand legea dumnezeiasca in fata ochilor in orice domeniu al vietii, punand cu cinstire cele ale lui Dumnezeu pe primul loc in viata in orice clipa” (30). Pr. Serafim se ruga cu infocare ca oamenii din comunitatea din Etna sa ramana asa cum sunt: cu frica lui Dumnezeu si cu dragoste unul fata de altul, pretuind „verigile vii” ale Traditiei, cum era Episcopul Nectarie. Iata ce scria in Cronica in septembrie 1975, la intoarcerea dintr-o vizita facuta acolo: „Desi comunitatea e mica si slaba, se straduieste totusi sa traiasca in adevaratul duh al cucerniciei ortodoxe si poate ca acum se afla in cea mai buna perioada a sa – inainte de a fi crescut prea mult spre a-si pierde esentiala unitate a cugetului si a sufletului sau de a lua ortodoxia ca pe un lucru de la sine inteles. Comunitatea a fost foarte mult insuflata de vizita Episcopului Nectarie la inceputul saptamanii, iar Pr. Serafim a tinut un cuvant dupa Vecernie (in paraclisul largit) despre pastrarea cu scumpatate a contactului cu Traditia ortodoxa prin Vladica Nectarie si chiar prin nou-asezata catapeteasma, care provine de la Biserica Maicii Domnului Kazanskaia din Sacramento, biserica zidita de catre Alexei Makusinski – fost membru al Bisericii Ruse din Catacombe, care cantase in corul sfantului Ioan din Kronstadt si se tamaduise la Moscova la moastele Fericitului Vasile cel nebun pentru Hristos… Dumnezeu sa-i pazeasca pe toti intru unimea cugetului si a sufletului!” (31).

Urmatoarea treapta pentru comunitate era aceea de a avea un preot in mijlocul ei, lucru ce avea sa vina la timpul statornicit de Pronia lui Dumnezeu. intre timp comunitatea isi construia o solida temelie duhovniceasca de rugaciune comuna zilnica: o temelie care astazi poate sluji drept model pentru cei ce cauta o insula linistita de crestinism nelumesc in mijlocul noianului materialistei noastre societati post-crestine.

(Din lucrarea Ieromonahului Damaschin, „Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”, Ed. Sophia)

Documentarul „The Lost Tomb of Jesus”, realizat de Simcha Jacobovici (nascut la 4 aprilie 1953, in Petach Tikvah, Israel, la est de Tel Aviv), membru in mai multe organizatii: Canadian Zionist Federation, Canadian Association for Ethiopian Jews, International Congress of the World Union of Jewish Students etc. si James Cameroon, este deopotriva nestiintific si irational. Acest documentar prezinta o descoperire facuta in anii `80 in Ierusalim, cand a fost gasita intamplator o grota funerara in care se aflau zece sicrie, dintre care sase prezentau inscriptii cu urmatoarele nume: „Judah fiul lui Jesus”, „Jesus fiul lui Joseph”, „Mariamene e Mara”, „Maria” (versiunea latina a lui Miriam), „Matia” (Matei) si „Yose” (Iosif). Plecand de la aceste inscriptii, documentarul construieste un intreg esafodaj pseudo-stiintific prin care incearca sa demonstreze ca de fapt grota funerara descoperita este mormantul lui Iisus Hristos.

Savantul Carney Matheson (Paleo-DNA Laboratory at Lakehead University in Ontario, Canada) a efectuat teste ADN asupra unor ramasite umane existente in doua sicrie pe care erau inscriptionate numele „Jesus fiul lui Joseph” (in ebraica) si „Mariamene e Mara” (in greaca). Pornind de la acest experiment ne punem urmatoarea intrebare: De ce nu s-au efectuat teste ADN la ramasitele omenesti din toate cele zece sicrie (sau cel putin la sase dintre ele, care erau inscriptionate)?

Documentarul are mai multe lacune atat in ceea ce priveste argumentarea rationala, cat si cea stiintific-experimentala: - daca grota funerara era un mormant al familiei, trebuia dovedit acest lucru nu doar pe baza traditiei (in primul secol, desi sporadic, evreii erau ingropati in mormant infasurati intr-un giulgiu, cripta de familie fiind o exceptie) si nici pe baza inscriptiilor prezente pe sicrie. Este cunoscut faptul ca adevarata stiinta, eliberata de orice fel de ideologie, se fundamenteaza pe principiile deductive sau pe adevarurile apriori si, in urma dezvoltarii stiintei, pe experimente de laborator. Savantul Carney Matheson trebuia sa efectueze teste ADN la toate ramasitele omenesti din cele zece sicrie si sa constate prin aceasta proba ca ele sunt inrudite genetic si atunci, cu adevarat, s-ar fi demonstrat stiintific ca este vorba de o cripta de familie. Dar daca au fost facut aceste teste?

Sau, este posibil ca aceste teste sa fi fost efectuate si rezultatul sa fi fost negativ; altfel nu se explica acest procedeu total nestiintific (testarea selectiva). Pornind de la cele doua sicrie inscriptionate cu numele „Jesus fiul lui Joseph” si „Mariamene e Mara” – ceea ce demonstreaza caracterul tendentios premeditat al alegerii si al acestui experiment stiintific (care in esenta ramane unul stiintific) – Carney Matheson a descoperit ca nu exista niciun fel de legatura genetica intre ramasitele omenesti gasite in cele doua sicrie. Este ilogica concluzia pusa de autorul documentarului si anume ca cele doua persoane nu faceau parte din aceeasi familie, adica presupusii Iisus si Maria Magdalena, fara demonstrarea stiintifica a faptului ca intre ramasitele omenesti prezente in celelalte opt sicrie exista o legatura genetica. Daca s-ar fi demonstrat stiintific acest lucru sau poate nu s-a demonstrat si autorul documentarului a omis deliberat adevarul, concluziile legate de o presupusa casatorie intre cele doua persoane sunt total nestiintifice si blasfemiatoare. - Nici una dintre dovezile „stiintifice” prezentate in acest documentar nu poate sa certifice ca intr-unul din cele zece sicrie descoperite exista cu adevarat ramasitele lui Iisus Hristos.

Nu poate exista din punct de vedere logic, rational, stiintific si experimental, o legatura cauzala determinista infailibila intre o inscriptie si ramasitele unei persoane. - Intreaga structura a documentarului (prezentata fragmentar in mass-media) se fundamenteaza pe analiza inscriptiilor de pe cele zece sicrie si postuleaza existenta reala a unor ramasite ce apartin unor persoane biblice, trecere ilogica, fara intermediari, de la premisa la concluzie. Silogismul lacunar al autorilor acestui documentar se explica prin faptul ca se pun concluziile inaintea ipotezei. - Un studiu publicat de Amos Kroner (A Tomb with Inscribed Ossuaries in East Talpiyot, Jerusalem) in revista Antiquot, vol. 29 (1996), pg. 21, concluzioneaza ca grota funerara a fost folosita pentru trei sau patru generatii, intr-o perioada de aproximativ 200 de ani, ceea ce inseamna ca ramasitele pamantesti din aceste sicrie puteau fi ale unor persoane din generatii diferite.

Astfel se explica trei lucruri esentiale:

1.  neexpertizarea cu ADN a ramasitelor din cele opt sicrie;
2.  inscriptionarea in limbi diferite a acestora si aspectul exterior diferit al lor (sub aspectul designului) si
3.  nefolosirea metodei de datare Carbon 14 care ar fi demonstrat cu o marja de eroare foarte mica care ar fi fost vechimea osemintelor din fiecare sicriu in parte.

Despre existenta istorica a lui Iisus Hristos avem marturie de la Iosif Flavius, Cornelius Tacitus, Pliniu cel Tanar, Suetonius, Lucian (scriitor satiric grec).

Divinitatea Mantuitorului Iisus Hristos si faptul ca El este Fiul lui Dumnezeu au fost negate de mai-marii poporului evreu care L-au si rastignit. Din istoria laica a lumii si din istoria Bisericii Universale este cunoscut faptul ca acestia au fost singurele autoritati ale primului mileniu care au negat vehement divinitatea lui Iisus Hristos si calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Mai mult decat atat, eretici precum Simon Magul (sec. I) au incercat sa-L imite pe Iisus Hristos, socotindu-se fii ai lui Dumnezeu. Incepand cu secolul al II-lea, sub influenta platonismului si a neoplatonismului, pe de o parte, si a gnosticismului dualist, pe de alta parte, toti ereziarhii au negat umanitatea lui Iisus Hristos. De aceea, primul mileniu crestin poate fi numit, din punct de vedere al ereziilor anticrestine, un mileniu excesiv spiritualist, antisomatic, prin dezavuarea lumii sensibile si a trupului.

 Negarea divinitatii lui Iisus Hristos a fost cea mai mare erezie; ea s-a perpetuat sub aspect esoteric intr-o Europa crestina si a rabufnit la suprafata in perioada moderna si, mai ales, in cea postmoderna. De fapt, contestatarii divinitatii lui Iisus, cei de astazi, sunt urmasii peste timp ai acelora care inca din timpul Mantuitorului I-au negat aceasta calitate. De fapt, „nimic nou sub soare”.

Sfanta Scriptura ne ofera toate dovezile supranaturale ce tin de credinta si rationale ce sunt primite prin ratiune si prin dreapta judecata despre realitatea Invierii din morti a Domnului nostru Iisus Hristos.

Invierea Sa a fost experiata direct de soldatii romani pusi sa pazeasca mormantul pecetluit. Asadar, cea mai puternica dovada a Invierii este adusa nu de Ucenicii lui Iisus, nu de femeile mironosite, nici de prietenii Lui dintre iudei (Iosif din Arimateea, Nicodim), ci de oameni de neam strain si de religie straina (politeista). Contestarea divinitatii lui Iisus Hristos Cel rastignit pe Cruce si asezat in mormant de mai marii poporului evreu este descrisa in chip minunat de Sfantul Evanghelist Matei in Evanghelia sa: „Si plecand ele, iata unii din straja, venind in cetate, au vestit arhiereilor toate cele intamplate. Si, adunandu-se ei impreuna cu batranii si tinand sfat, au dat bani multi ostasilor, zicand: Spuneti ca ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe cand noi dormeam; si de se va auzi aceasta la dregatorul, noi il vom indupleca si pe voi fara grija va vom face. Iar ei, luand argintii, au facut precum au fost invatati. Si s-a raspandit cuvantul acesta intre Iudei, pana in ziua de azi” (Matei 28, 11-15).

In concluzie, acest documentar mult mai sofisticat si mult mai pernicios decat Codul lui da Vinci al lui Dan Brown, mediatizat in direct la nivelul intregii planete, nu este altceva decat expresia unei ideologii anticrestine, nestiintifice si irationale care are ca scop distrugerea Bisericii Crestine prin atacuri indreptate impotriva Intemeietorului ei, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Intrupat.

Insa noi credem cu strasnicie cuvantului Sau ca „nici portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18), chiar daca va ramane o turma mica: „Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua imparatia” (Luca 12, 32). Adversarii crestinismului nu cunosc o realitate esentiala, anume ca Biserica lui Hristos nu se evalueaza cantitativ prin extindere (spatiala), ci mistic.

Biserica lui Hristos este acolo unde este Hristos prin Duhul Sfant si unde exista primitori ai Sfintelor Taine ca lucrari ale lui Hristos si ierarhia sacramentala. Acolo unde se pastreaza structurile ierarhicosacramentale asezate de Hristos si Sfintele Taine instituite de El si primitori ai Tainelor (nu conteaza numarul: „Ca unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” – Matei 17, 20), acolo este Biserica.

Pr. prof. dr. Ion POPESCU,

Facultatea de Teologie Ortodoxa „Sfanta Mucenita Filoteia”

Dupa Nasterea Mamei urmeaza Nasterea Crucii, dupa trecerea Nasterii Maicii Domnului, iata, Inaltarea Sfintei Cruci a sosit. De cele mai multe ori, calendarul face, parca, un salt peste tot si peste toate, ducandu-ne la esential. Cand spunem Sfanta Cruce, personalizam intreaga existenta, parca am spune Sfanta Maria sau Sfanta Ana, Sfanta Parascheva sau Sfanta Vineri, Sfanta Elena sau...

La 14 septembrie praznuim Inaltarea Sfintei Cruci. Un intreg an facem ce facem si pierdem Crucea si Rascrucea vietuirii, adica sensul si consensul existentei; vine acum o Sfanta Elena, mama de Constantin, imparat crestin, si ne regaseste Sfanta Cruce si o inalta, si noi, in loc sa strigam Doamne miluieste-ne!, iarasi o pierdem. Pana cand? Pana cand ne dam seama ca Sfanta Cruce este izvorul sarbatorilor, taina tainelor. In fiecare sarbatoare exista Sfanta Cruce. Fara Cruce n-ar fi existat Inviere, fara Inviere zadarnica ar fi credinta. In taina mantuirii fiecaruia dintre noi si a lumii intregi, partea cea mai adanca este Sfanta Cruce.

Prin Cruce, desi nascuti pe pamant, suntem inradacinati in cer; prin Cruce lumea devine o hora a laudelor pe care Sfantul Apostol Pavel o tine inainte, dand chiot: Sa nu-mi fie a ma lauda decat in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume! (Galateni 6, 14). Extraordinar strigat pe care nu-l mai auzim sau, daca-l auzim, din an in an, nu-l mai intelegem: Lumea sa fie rastignita pentru tine si tu pentru lume!

Uitand sa reasezam Crucea in inima creatiei, nu mai suntem creatori, devenim niste puncte-puncte care alearga pe o coala alba de hartie catre ultimul punct al disperarii. Ori, Crucea este cea care ne ajuta, ea inseamna Inaltare, ea este rezumatul mantuirii, forma concisa a vietii.

Este atat de greu sa imbratisam Crucea cand ea, oricum, ne imbratiseaza si, prin Inaltare, omoara ceea ce este mai josnic in noi, adica pacatele si smintelile noastre?!

A ajuns jenant sa purtam o cruciulita la piepturile noastre si o sfanta Cruce in sufletele noastre cand ea, oricum, ne poarta in brate la fel cum o mama iubitoare isi poarta pruncii?!

Prin inteligenta, prin cercetari si descoperiri, putem intelege orice taina (fara a o elucida), doar prin traire ne putem lasa intelesi de taina Crucii. Aceasta, prin toate celelalte, exista si pentru cei ce se mantuiesc si pentru cei ce pier. Pentru ultimii este nebunie, pentru primii este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18).

Sfanta Elena nu doar a cercetat locul si a descoperit Crucea Mantuitorului, dar a si trait-o, inaltand-o. Cu cat suntem mai putin traitori ai Crucii, cu atat mai mult ajungem consumatori de indoieli, amagiri, banuieli. Fara a trai Crucea lui Hristos, ne indoim si indoim pe altii, amagim si ne lasam amagiti, banuim si ne lasam banuiti.

Inaltarea Sfintei Cruci sau Nasterea Sfintei Cruci in sufletul fiecarui om inseamna, dincolo de toate, certitudinea Invierii.

Dumnezeu sa ne invredniceasca de o astfel de nastere!

pr. Sever Negrescu

De cate ori trec prin dreptul manastirii Antim, simt un mare sinedeslusit regret: simt cat de mult imi lipseste parintele Sofian. Ma doareamintirea parintelui; ma doare gandul ca, din lenevie sau alte amanari naive,i-am fost in preajma, fara a ma folosi de el, de lucrarea lui plina de rabdare.Pentru mine, parintele era solemn si neclintit ca un adanc lac de munte. Candsi cand, prea rar si prea timid, ma apropiam de el, contemplandu-i tacutfrumusetea si linistea de monah desavarsit. Il priveam de la distanta. Mamultumeam sa stiu doar ca exista, ca e acolo, pe scaunelul din dreptulaltarului, ascultand cu o rabdare de sfant tot viforul de necazuri si pacateomenesti marturisite in spovezi. Oricat de cumplite ar fi fost vorbele pe carele asculta, nu spunea nimic. Ofta doar. Ofta din adancul inimii, de parca ar fitrait el insusi in clipa aceea pacatul rostit. In timp ce-mi asteptam randul la spovada, ma rusinam de parintele, de multimeacredinciosilor care il impresura fara pic de mila, pana tarziu, mult dupamiezul noptii. Luptandu-ma din greu cu ispita de a pleca, de a reveni altadata, stateam la coada imensa din dreapta iconostasului, recapituland in mintetoate pacatele si slabiciunile de peste zi. Aveam multe intrebari sa-i punparintelui, dar cand ajungeam in dreptul lui, lumina raspunsului pogoramiraculos asupra mea, lasand intregi si necercetate doar una sau douanedumeriri. Linistit si fara pic de zarva, parintele ma spovedea doar prinprezenta lui. Se implinesc cinci ani de cand duhovnicul Sofian ne-a parasit, grabindu-se laminunata intalnire cu cei drepti, cu Dumnezeu. Nu stiu daca si-a vazutsfarsitul, ca marii pustnici, ca marii traitori. Stiu ca in ziua savarsiriilui, cerurile s-au deschis, trimitand, in chip mistic, un semn. Pe 14septembrie, la marea sarbatoare a Crucii, parintele a fost pomenit de doua ori- la ectenia celor vii si, cateva ore mai tarziu, la cei mutati la Domnul. Amurit chiar in timpul Sfintei Liturghii. In spate purta, cum a purtat intreaga viata, cumplita cruce a rabdarii.

La varsta maturitatii

Nu e usor sa vorbesc despre "Apostolul Bucurestiului". Oricat m-as stradui, parintele Sofian imi apare in minte doar ca un contur, ca o amprenta de lumina. Fermitatea trasaturilor lui, buzele subtiri, mai tot timpul pecetluite de povara tacerii, se pierd, se estompeaza, dispar in geografia tainica a prezentei sale duhovnicesti. Cuvintele se arata grele, imperfecte, neputincioase. Ar trebui sa-l descriu numai in mangaieri si in nuante de alb; sa-l descriu ca pe Sfantul Serafim de Sarov - rabdator, ascetic, cu pielea nefiresc de alba si catifelata pentru varsta lui. Nimeni, nici chiar cei apropiati, nu a reusit sa-i desluseasca pe de-a intregul imensa personalitate. Era un diamant, cu infinite fatete de lumina. In preajma lui, nu puteai decat sa te uimesti. "O sensibilitate aproape sfasietoare", zicea Dumitru Staniloae, in timp ce Arsenie Papacioc il asemana cu un avva athonit, cufundat in rugaciunea chiliei si neincercat vreodata de dogoarea pacatului: "Nu prea vorbea. Traia... Il plasez pe parintele Sofian in traditia prezentei. Era prezent peste tot. In cununa parintilor din veacul acesta, il plasez in cer". In lumea teribil de restransa si neiertatoare a monahilor, renumele si admiratia se castiga greu. Poate nici acum nu ne dam seama ce mare a fost parintele si cat de mult am pierdut prin plecarea lui. Fara parintele Sofian, fara rugaciunea si miezul vorbelor sale, nimic din ce a fost nu mai poate fi. A lasat in urma un mare gol. In absenta lui, biserica "Tuturor Sfintilor" de la Antim pare acum stinghera si golasa. Locul lui din strana sta si acum neocupat, redesenandu-i conturul de batran frumos, intr-o asteptare vesnica si plina de speranta.

"Un glas plin de tacere"

Avea rugaciunea inimii. Sub pavaza mistica a trairii neintrerupte, nimic nu-l putea tulbura. In toate era egal cu sine insusi - echilibrat, intelept, de neclintit. Era un iluminat, un om al lui Dumnezeu. Niciodata nu vorbea de rau pe cineva. Grija sa cea mai mare era sa nu supere, sa nu jigneasca, sa nu intunece. Limba lui era un cantar si vorbele sale aveau greutate. In rest, tacea. Inaintea lui statea numai tacerea. Chiar si cand trebuia sa dea sfat sau porunca de ascultare, nu se grabea sa vorbeasca. In fata cuvantului sau era mereu o pauza, o clipa de cumpanire. Intr-un murmur taios, hotarat si fara duritate, vorbea cu punctari de liniste profunda. Tare frumos si-l aminteste preotul Adrian: "Era un glas plin de tacere". Nu stiu cum se face, dar, evocandu-l pe parintele Sofian, toti cei care l-au cunoscut se trezesc poeti. Gasesc nuante si comparatii pastoase, avantate. Chipul parintelui nu poate fi redat decat in sugestii, in armonii si tuse cromatice, in linii subtiri, caligrafiate cu minutie.

El insusi era un mare artist. A terminat teologia, dar si belle arte. Lucrarea sa de licenta e de fapt un testament scris la 18 ani: "Adevaratul chip al lui Hristos". A vrut sa ne lase in dar acest chip. Toata viata a rascolit arhive, albume si reproduceri de icoane, cautand infatisarea cea mai apropiata de ceea ce simtea ca trebuie sa fi fost intruchiparea fizica a lui Cristos, asa cum s-a aratat printre oameni, printre ucenici. Cu greu si intru tarziu, a ajuns la icoana Pantocratorului de la Boian, icoana pe care a inceput sa o remodeleze pe tavanul si cupola zecilor de biserici pictate de mana lui: Hana, Sion, Dealu. In cele cateva pagini de jurnal publicate de curand de Editura Bizantina, parintele vorbeste numai de linii si culori, de schele si atente pregatiri ale frescei, de terebentina si var amestecat cu felurite si tainice ingrediente. E un jurnal de front, un inventar de lupte si batalii teribile (cu oamenii, cu lipsurile, cu sine insusi). Nimic extatic, nimic triumfator. Dimpotriva, ca orice artist adevarat, parintele era vesnic nemultumit. Pictand perfectiunea, simtea cat de greu te poti macar apropia de ea. Neiertator cu sine, va privi cu mare strangere de inima propria sa pictura din biserica de la Pipirig. Exigent si perfectionist, isi va recunoaste greselile. "Am vrut sa scot la lumina vechea pictura zdrentuita de intuneric si afumatura. Acum imi pare ca desenele sunt exagerat de luminoase - anumite culori (de pilda, albastrul Mantuitorului), covorul lui Iisus din Templu... Dupa ce demontez schela, coboara in inima regretul. Pictura mea e cladita din multa tristete.Putea sa fie mai bine realizata."

Pasionat de pictura pana in ultimii ani ai vietii

Rar se plange de otrava uleiului si a terebentinei, de varul picurat in ochi, de amortirea trupului contorsionat de durere pe crucea inalta a schelei. "Am schimbat de 3-4 ori camasa. Halatul ce il port pe umeri parca e spalat proaspat." Pentru el nu existau durere si slabiciune fizica. Existau doar cautare si jertfa, munca si rugaciune. Nu stiu daca, asa cum isi dorea, va fi gasit vreodata chipul cel adevarat al Mantuitorului. Ceea ce stim din micul sau jurnal este ca a prefigurat sfintenia Apostolilor, inspirandu-se din cumintenia si evlavia satenilor din Pipirig, pe care i-a nemurit pe bolta bisericii. Cu sau fara voie, parintele si-a adus elogiul sau taranului roman. L-a cinstit, trecand omul simplu si oropsit in randul sfintilor.

"Pacea inimii este tacerea in care ne vorbeste Dumnezeu"

De pe coperta cartii aparute la Editura Bizantina, parintele Sofian sta drept, neclintit, in semiprofil. Pentru o clipa si-a lasat rugaciunea si tihna isihasta, privind ingandurat spre ceva nedefinit, spre viitor. Ca niciodata, in ochii lui migdalati citesti o sclipire de teama si ingrijorare. Nu stiu daca ne cearta, dar ceea ce vede el nu anunta lucruri prea bune. Ne racim cu fiecare zi si ne indepartam de Dumnezeu. Inlocuim icoana sfintilor cu icoana banilor si a caselor pompoase. Il cinstim pe Cristos numai cu gura, iar cu faptele noastre il rastignim a doua oara, in ura, in egoism si neiubire de aproapele. Pe scaunul de spovedanie, parintele te certa doar cu privirea. Nu dadea canoane grele si, pe cat posibil, nu te oprea de la Sfanta Impartasanie, amintindu-si cat de mult a suferit cand, in tinerete, un duhovnic deosebit de aspru l-a pedepsit in acest mod. Pentru el contau doar pocainta sincera si dragostea, repetand mereu: "Nu spovediti pe altii. Spovediti-va pe voi insiva... Spovedania nu e o joaca. E al doilea botez".

Si-a subrezit sanatatea, stand ore intregi in scaunul de spovada. Cu o rabdare de mucenic, asculta pana la capat, se innegura, ofta din adancul inimii. Avea cea mai grea misiune. Devenise duhovnicul intelectualilor din Bucuresti - oameni complicati, orgoliosi, incercati de indoieli si dileme filosofice. Cu fiecare vorbea in alt fel, in pilde si indemnuri subtile, iar sfaturile lui aveau mereu consistenta si dulceata mierii: "Pacea inimii este o tacere in care Dumnezeu ne spune ceva... Omul cand se roaga incepe sa-L asculte pe Dumnezeu". Ierta multe, trecea cu vederea slabiciuni si ispite, te scotea tot timpul din intristare. Numai cu pacatul clevetirii era neindurator. "Osandirea e lucrul mult vinovat in fata lui Dumnezeu", zicea el. "Poti sa te usuci si sa mori de foame, sa te rogi si sa faci sute de metanii, dar daca ai rautate impotriva aproapelui si-l vorbesti de rau cand el nu e de fata, zadarnic iti este postul". Ii masura pe altii dupa masura propriei sarguinte. El nu judeca pe nimeni, nici macar pe osanditorii lui de la Canal sau Gherla, din anii lungi ai detentiei.

Baie de multime la moartea parintelui Sofian

Toata viata, parintele Sofian s-a rugat in culori si icoane. A infrumusetat biserici si suflete. A fost model si temei de invatatura, adunand multime de ucenici in jurul sau. Monah si artist fara egal, parintele ne-a dat o ultima pilda. Ne-a parasit in chiar Ziua Crucii, intarind astfel cuvantul Evangheliei si adevarul ca mantuirea ne vine doar prin Cristos, prin jertfa sa de pe dealul Golgotei. Vremelnice si omenesti, zugravirile lui vor disparea poate candva, sub povara timpului. Faptele si blandetea lui vor ramane in veac si nu vom inceta a spune, asa cum marturisea un ucenic de-al sau: "Eram pana nu demult un om cu multe cereri. Acum nu as vrea decat sa fiu o imagine cuvantatoare a duhovnicului meu iubit. Sa fiu o marturie vie inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor a ceea ce a fost candva parintele Sofian".

P.S. Semnalam, cu aceasta ocazie, o minunata carte publicata la Editura Bizantina, de doamnele Ioana Iancovescu si Constanta Costea, "Parintele Sofian". E un superb omagiu pe care i-l datoram de multi ani parintelui.

Sorin Preda

PORUNCA I

1. EU SUNT DOMNUL DUMNEZEUL TAU, SA NU AI ALTI DUMNEZEI AFARA DE MINE!

LEGAT DE ACESTE PORUNCI marturiseste daca AI FACUT URMATOARELE PACATE :

•            n-am iubit pe Dumnezeu din tot sufletul meu si din toata puterea mea, ca fiind Creatorul si Ocrotitorul meu ;

•            n-am crezut în Dumnezeu. Am fost ateu;

•            am scris, am vorbit si am sustinut ca nu este Dumnezeu. M-am unit si am sustinut pe atei. Nu i-am mustrat;

•           am avut îndoieli de credinta

•            am crezut în idoli;

•            nu mi-am pus toata încrederea în Dumnezeu;

•            n-am cinstit pe Dumnezeu, Biserica Sa, Sfintii Sai dupa cuviinta;

•            n-am consacrat lui Dumnezeu cele mai alese simtaminte, gânduri si fapte, cum i s-ar cuveni;

•            am crezut în soarta, în noroc si nu în Pronie, în purtarea de grija a lui Dumnezeu;

•            m-am încrezut în mine si în fortele mele si nu în Dumnezeu, dupa cum e scris ca, spre sfârsitul lumii oamenii se vor face pe sine dumnezei ;

•            mi-a placut sa fiu laudat, sa fiu dictator, sa mi se plece lumea, desi tot ce am e de la Dumnezeu ;

•            n-am marturisit si nu stiu CREZUL ;

•            n-am citit Sfintele Scripturi si nu cunosc Poruncile Domnului, n-am învatat religie desi stiu sa citesc si am citit multe carti;

•            n-am crezut în Sfânta Treime, în Rai si iad, în judecata obsteasca, în învierea mortilor, în Sfintele Taine;

•            am ispitit pe Dumnezeu, cerând minuni si semne fara sa fie de trebuinta;

•            am citit carti eretice sau pornografice ;

•            am vândut sau cumparat harul lui Dumnezeu cu bani;

•            am tagaduit ca sunt crestin si cred în Dumnezeu ;

•            n-am ajutat Biserica si n-am adus daruri din cele ce mi-a dat Dumnezeu;

•            n-am multumit lui Dumnezeu pentru darurile Sale;

•            am judecat, am urât, m-am ridicat împotriva lui Dumnezeu ;

•            m-am împartasit fara sa cunosc bine învataturile lui Iisus si fara pocainta;

•            mi-am pierdut nadejdea în Dumnezeu;

•            am crezut gresit ca oricât as pacatui, Dumnezeu ma iarta si fara sa ma îndrept;

•            am hotarât sa pacatuiesc pâna voi putea apoi sa ma pocaiesc;

•            m-am lepadat de Dumnezeu când a trebuit sa sufar pentru credinta;

•            n-am respectat Canoanele si rânduielile Bisericii;

•            am sustinut si crezut ca toate religiile sunt bune;

•            am mers la adunarile ereticilor si sectantilor;

• am dat pilda si sfaturi si am ajutat sa faca si altii aceste pacate si putând sa le opresc nu le-am oprit.

PORUNCA A II-A

2. SA NU-TI FACI TIE CHIP CIOPLIT, NICI VREO ASEMANARE A VREUNUI LUCRU DIN CER SAU DE PE PAMÂNT SI SA NU TE ÎNCHINI LUI!

•            mi-am pus nadejdea în bani si în oameni ;

•            am iubit, am cinstit si-mi petrec vremea cu placeri trupesti, fotbal, masini si diferite ocupatii sau lucruri, ceea ce este tot o închinare la idoli;

•            am confundat idolii cu icoanele, dupa învataturile ereticilor si n-am cinstit dupa cuviinta icoanele facute în Biserica dupa porunca lui Dumnezeu (Iesire 25, 30);

•            am apelat la vrajitori, ghicitori, magi, spiritisti si multi altii care lucreaza cu puterea diavolului si n-am respectat porunca Domnului: “Barbatul sau femeia de vor chema morti sau de vor vraji sa moara neaparat; cu pietre sa fie ucisi, ca sângele lor este asupra lor” (Levitic 20,27);

•            am facut vraji sau am chemat duhurile mortilor;

•            am cinstit creatia în locul Creatorului;

•            am purtat grija pentru materie si lucrurile lumesti, mai mult decât pentru credinta, pentru Dumnezeu;

•            am fost lacom. “Lacomia este închinare la idoli” (Col. 3, 5);

•            m-am îmbuibat dupa cum e scris: “Pântecele este Dumnezeul lor” (Filip. 3, 19);

•            am o evlavie fatarnica si nu adevarata;

•            ma ocup de lucruri superficiale si uit “de cele mai cu greutate ale legii: judecata, mila si credinta” (Matei 23, 23) ;

•            cred în nalucirile viselor;

•            sunt patimas si iubitor de placeri si am întiparite în minte si inima chipul idolilor si patimilor mele;

•            am devenit robul hainelor, al luxului, al aprecierii oamenilor;

•            am dat pilda, sfat si ajutor sa faca altii aceste pacate, am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A III-A

3. SA NU IEI NUMELE DOMNULUI DUMNEZEULUI TAU ÎN DESERT!

•            am hulit pe Dumnezeu ;

•            la boala, suferinta si încercari am cârtit împotriva lui Dumnezeu ca fiind nedrept ;

•            am hulit Sfintii si Biserica ;

•            am hulit pe slujitorii Bisericii;

•            am înjurat;

•            am blestemat;

•            am facut juramânt si l-am calcat;

•            am facut juramânt strâmb la judecata;

•            am dat fagaduinte lui Dumnezeu si nu le-am tinut;

•            am jurat cu usurinta sau am zis “Zau” mereu;

•            am folosit la petreceri glume si cuvinte din Scriptura;

•            am spus ca în Scriptura sunt basme sau lucruri care se împotrivesc unele altora;

•            am dat pilda, îndemn si ajutor sa faca si altii aceste pacate;

•            am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A IV-A

4. ADU-TI AMINTE DE ZIUA DOMNULUI SI O SFINTESTE PE EA!

•            am lucrat în zi de Duminica si în sarbatori;

•            am lipsit de la Sfânta Liturghie în zi de Duminica si sarbatori;

•            am fost la Biserica dar nu am fost atent la rugaciuni;

•            am mers la Biserica cu haine deosebite, ca sa atrag atentia;

•            am facut deranj în timpul slujbei;

•            am fost la concursuri sportive, la film, la teatru, la pescuit, la distractie etc. si am lipsit de la Biserica în vremea Sfintei Liturghii ;

•            nu ma îngrijesc de suflet;

•            nu ma rog si n-am citit sfânta Scriptura, desi stiu sa citesc;

•            m-am unit cu ereticii, cu sâmbatarii si am tinut sâmbata în loc de Duminica, desi Scriptura spune ca Sabatul a fost pentru evrei, pentru ca sâmbata i-a eliberat Dumnezeu din Egipt, iar pentru crestini Ziua Domnului e Duminica pentru ca Duminica a înviat Iisus si ne-a eliberat de moarte si de diavolul;

• n-am tinut nici o sarbatoare, întelegând gresit Scriptura;

• am dat pilda, îndemn si ajutor sa faca si altii aceste pacate;

• am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

URMATOARELE 6 PORUNCI CUPRIND:

IUBIREA APROAPELUI

“Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti” (Matei 22, 38)

Iubirea se manifesta prin fapte: faptele milei trupesti si sufletesti.

FAPTELE MILEI TRUPESTI:

•     n-am saturat pe cel flamând si însetat, dupa posibilitatile mele;

•     n-am îmbracat pe cel gol;

•     n-am primit pe cel strain;

•     n-am cercetat si îngrijit pe cel bolnav;

• n-am cercetat pe cel în temnita etc.

FAPTELE MILEI SUFLETESTI :

•            n-am îndreptat pe cel ce greseste ;

•            n-am învatat pe cel ce nu stie si n-am spus adevarul ;

•            n-am sfatuit pe cel ce sta la îndoiala;

•            nu m-am rugat pentru aproapele;

•            n-am mângâiat pe cel întristat;

Iisus ne învata ca daca slujim un semen al nostru Lui îi slujim: “Flamând am fost si Mi-ati dat sa manânc; însetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si m-ati primit; gol am fost si m-ati îmbracat; bolnav am fost si m-ati cercetat; în temnita am fost si ati venit la Mine” (Mt.  25, 35-36).

PORUNCA A V-A

5. CINSTESTE PE TATAL SI PE MAMA TA, CA SA-TI FIE TIE BINE SI MULTI ANI SA TRAIESTI PE PAMÂNT!

•            n-am cinstit parintii , nu-i ascult si nu ma rog pentru ei;

•            n-am recunostinta pentru ei;

•            nu am crescut copiii în frica de Dumnezeu;

•            nu i-am certat pe copii;

•            i-am lasat de capul lor;

•            n-am ascultat de preot, de nasi, de învatatori, de cârmuitori si de toti câti au rol asemanator cu parintii;

•            n-am cinstit cum se cuvine pe binefacatorii mei ;

•            am casatorit copiii fara voia lor ;

•            n-am avut grija de copii sa învete o meserie;

•            ca sot ma port aspru cu sotia si o chinuiesc;

•            ca sotie nu-mi cinstesc barbatul si-l îndemn la rele;

•            ca dregator, director, patron, sef, functionar m-am purtat aspru cu subalternii. Nu am fost atent la necazurile lor si nu i-am ajutat si nu i-am învatat dupa posibilitatile pe care le-am avut, nu i-am îndemnat spre credinta si Biserica.  M-am purtat ca un stapân, nu ca un frate al lor;

•            am dat pilda, am sfatuit si ajutat si pe altii  sa faca aceste pacate;

• am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A VI-A

6. SA NU UCIZI!

•            am ucis alt om cu mâna, cu otrava, cu îndemnul sau cu alte mijloace (CANON: OPRIREA DE LA ÎMPARTASANIE 25 DE ANI);

•            am avortat (CANON: 25 DE ANI, PESTE 10 AVORTURI CANON TOATA VIATA);

•            am ucis fara voie (canon 10 ani);

•            am ucis sufleteste, îndemnând pe altul la pacat, dupa cum e scris: “cea care traieste în desfatari, desi vie, este moarta” (I Tim. 5, 6);

•            am ucis sufleteste pe altul raspândind învataturi ateiste sau eretice;

•            am ucis sufleteste pe altul dând exemplu de nepasare în cele sufletesti si îndemnându-i la distractii, neglijând Biserica si meditatia la viata vesnica;

•            am fost sminteala pentru altii cu viata mea ticaloasa;

•            la vreme de boala, de epidemie stiind ca sunt contaminat m-am alaturat altora si i-am molipsit;

•            am avut gânduri de sinucidere;

•            m-am aruncat în primejdie fara sa fie necesar;

•           m-am mâniat;

•            m-am batut;

•            am pizmuit pe altul;

•            am urât pe fratele meu uitând ca “cine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni” (I Ioan 3, 15);

•            nu mi-am cerut iertare de la cel pe care l-am vatamat;

•            am dorit raul altuia si m-am bucurat de raul altuia;

•            am instigat si creat psihoza de razboi, de ura interetnica si interconfesionala, am provocat cearta între oameni;

•            m-am razbunat singur;

•            am alungat pe sarmani cu vorbe urâte;

•            am luat apararea celor rai;

•            am iscat cearta si sminteala;

•            am mustrat pe altul pe nedrept, din mânie;

•            am ajuns preot, dascal, doctor, inginer, avocat, dregator etc. fara sa fiu vrednic;

•            am suferit de pe urma îmbuibarii, a fumatului, a betiei, a placerii trupesti, a neodihnei, a istovirii si a altor abuzuri;

•            am istovit pe altul prin munca exagerata si i-am grabit sfârsitul;

•            am suparat pe altul mereu si i-am scurtat viata;

•            am lasat pe altul sa moara de foame si nu i-am dat de lucru desi am putut;

•            am ponegrit, am clevetit pe altul si l-am înjosit ca persoana în fata altora;

•            m-am trufit si am facut viata insuportabila pentru mine si pentru cei din jur;

•            am dat pilda, am sfatuit si ajutat si pe altii  sa faca aceste pacate;

• am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A VII-A

7. SA NU FI DESFRÂNAT!

•            mi-am stricat fecioria înainte de cununie (canon 7 ani) ;

•            fiind casatorit m-am culcat cu alta femeie (canon 14 ani);

•            am facut sodomie (barbat cu barbat, femeie cu femeie  canon 20 de ani);

•            n-am postit ;

•            m-am îmbatat, fumez ;

•            m-am culcat cu sotul, sotia în post si în sarbatori;

•            am stat necununat mai multi ani;

•            am desfrânat cu dobitoace;

•            am facut onanie, mi-am facut poftele singur sau cu altii, aruncând samânta la diavol;

•            am avut gânduri spurcate fata de alte persoane;

•            am facut glume si am cântat cântece de desfrânare;

•            m-am îmbracat, m-am împodobit si m-am vopsit ca sa atrag la pacat pe altii;

•            am citit carti pornografice. Am vazut filme si poze pornografice;

•            am dansat necuviincios;

•            am fost la vrajitor, m-am rugat la diavol sa-mi scoata femeie înainte sa pacatuiesc;

•            am dat pilda, am sfatuit si ajutat si pe altii  sa faca aceste pacate;

• am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A VIII-A

8. SA NU FURI!

•            n-am muncit cinstit pentru pâinea pe care o manânc;

•            am dorit câstig fara munca;

•            am furat prin acte, prin diferite tertipuri;

•            am furat de mai multe ori valori mari;

•            am fost lenes ;

•            am înselat la cântar;

•            am luat camata mare;

•            am cumparat lucru furat;

•            am oprit plata lucratorilor. Nu i-am platit dupa merit;

•            am iubit banii si averea, vrând sa fiu bogat;

•            am luat bani, mita pentru lucruri pe care eram dator sa le fac în cadrul serviciului;

•            n-am întors lucrul împrumutat;

•            am primit plata pentru serviciu si nu mi-am facut datoria;

•            am cersit desi am putut sa lucrez;

•            am gasit lucruri pierdute si nu le-am dat înapoi;

•            m-am lenevit si nu m-am îngrijit de Biserica, familie, scoala, societate, întreprindere, oameni, peste care am fost pus responsabil, sef;

•            am luat sau am dat daruri pentru judecata strâmba;

•            am vândut marfa proasta în loc de buna;

•            am cumparat marfa mai ieftina decât valoarea ei;

•            am vândut marfa mai scump decât pretuia;

•            m-am înteles cu altii ca sa vând cu pret nedrept;

•            n-am vândut cum mi-a poruncit stapânul;

•            n-am dat socoteala cinstita tovarasilor mei;

•            am mintit ca sunt sarac si dau faliment ca sa obtin câstig;

•            am jucat carti;

•            am pricinuit paguba în averea altuia;

•            am mutat hotarul tarinei;

•            am luat din averea bisericii, a statului, a scolii etc,;

•            am dat pilda, am sfatuit si ajutat si pe altii  sa faca aceste pacate;

• am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A XI-A

9. SA NU MINTI!

•            am mintit ;

•            folosesc viclenia;

•            am adaugat sau am scos din cuvintele altuia si le-am schimbat întelesul;

•            am depus marturie mincinoasa;

•            am pârât pe nedrept;

•            am vorbit cu doua întelesuri ca sa însel;

•            am ascuns minciuna sub chipul prieteniei, ca sa însel;

•            am lingusit pe altul si l-am laudat pentru însusiri pe care nu le are, ca sa obtin foloase;

•            am fost fatarnic, ipocrit. Una am gândit si alta am spus;

•            am calomniat, am pus pe seama altora greseli pe care nu le au;

•            mi-am batut joc si am criticat pe cei cu defecte din nastere;

•            am judecat nedrept pentru daruri si am sprijinit sa ocupe o functie cel ce nu merita, iar pe altul care merita l-am împiedicat;

•            am osândit, am purtat vesti si vorbe necontrolate, despre altii, am bârfit si am clevetit, am încurajat pe bârfitori;

•            am sustinut minciuni, erori în locul adevarului din dorinta de a parea învatat, pentru trufie sau pentru foloase materiale;

•            am dat pilda, am îndemnat si ajutat si pe altii  sa faca aceste pacate;

• am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A X-A

10. SA NU POFTESTI CE ESTE AL ALTUIA!

•            am dorit si am poftit în inima mea femeia altuia ;

•            am dorit masina, averea, situatia altuia;

•            am dorit inteligenta, priceperea, functia altuia, uitând ca fiecare om are un dar si un amar si cui i s-a dat mult i se si cere mult de catre Bunul Dumnezeu.

- Ce mai e nou?
- Priveghi online!
- !?
- Cam asa ceva - imi explica M, care este masteranda la Budapesta. Au fost doua cazuri la CEU chiar luna aceasta. Mai intii, a murit un coleg al nostru, pe care il stiam, si stirea a fost pusa pe face book si, toata noaptea, niste colegi au facut un fel de “priveghi”…
- Adica? - intreb eu, uluit.
- Pai au stat toata noaptea pe calculatoare, pe un fragment de retea, au pus epitafe, au povestit despre cel mort, unii aveau fotografii cu el…
- E deja ceva obisnuit? - ma mai interesez eu.
- Nu stiu, nu as spune, dar, v-am spus, a mai fost imediat un al doilea caz. O colega, care a avut un accident tragic si a murit. De data aceasta, parintii au fost cei care au anuntat moartea fetei lor pe face book si, tot asa, colegii s-au mobilizat, au tinut un fel de discursuri funerare si au “priveghiat-o” toata noaptea…
 

Dupa “viata online”, “moartea online”, deci - rezum eu. Adica? - nu pot sa nu ma intreb. Si imi e greu sa gasesc un raspuns gata facut. Din antropologie stiu ca, daca vrei sa intelegi resorturile ultime ale unei culturi, nu te uiti la cei vii, ci mai degraba la cum se moare in comunitatea respectiva. Cu moartea nu glumeste nimeni, practicile si credintele funerare fiind ultimele care se schimba. Iar cind se intimpla sa se schimbe, acest lucru are un rost profund. Ce vrea sa spuna deci aceasta inovatie?

Imi aduc aminte ca pe vremea cind lucram la Cristian, un sat initial sasesc de linga Sibiu, m-a impresionat “modelul sasesc”, faptul ca românii au preluat in mare masura practici ale Vecinatatii sasesti, la inceput obligati de administratia habsburgica, apoi din proprie initiativa. E mai eficient cum fac sasii - imi explicau ei. Pina la un punct insa: inmormintarea. De aceasta, la sasi, protestanti, se ocupa integral Vecinatatea, comunitatea. Ea anunta moartea in tot satul, ea se ocupa de sicriu si cruce, ea distribuia sarcinile pentru “serviciile funerare” printre membrii sai. Românii mobilizau si ei Vecinatatea lor, româneasca, dar o facea familia si tot ea se ocupa de toata inmormintarea si pomenirile succesive: erau mortii familiei, nu ai comunitatii, iar taranul ortodox nu putea concepe o “instrainare” de neam a mortii. Aceasta diferenta a facut ca Vecinatatile sasesti, si nu cele românesti sa treaca, pe masura ce se imputinau membrii lor si li se dilua menirea, la un fel de “servicii funerare”: cind iti murea cineva, apelai la Vecinatate (sau la ce mai ramasese din ea) si aceasta se ocupa de toate. Urmau astfel, fara sa-si propuna, un trend mult mai general: “externalizarea serviciilor”. Moartea - cel putin anumite aspecte ale ei - trecea din grija familiei in sarcina unor persoane straine si specializate.

In paralel, in satele românesti avea loc o alta prefacere, de care ierarhii Bisericii ortodoxe nu erau foarte multumiti, dar pe care, la tara, erau obligati sa o urmeze: pomana de viu. Schimbarile demografice masive, faptul ca, de cele mai multe ori, copiii plecau sa lucreze la oras, se indepartau sau chiar se instrainau de casa i-a facut pe batrini sa-si ia soarta in miini si sa faca ei insisi, din timpul vietii, cele cuvenite. Ce stiu eu daca or sa-mi faca pomenile asa cum trebuie! - oftau cei batrini. Acelasi lucru il spunea zilele trecute si Prigoana la propria sa pomana de viu, facind astfel mai mediatica o practica deja veche. Nemaiputind fi sigur ca, dupa moarte, vei fi stramosul cuiva, mai bine sa devii propriul tau urmas din timpul vietii. Disolutia familiei si a continuitatii de neam a dus astfel la o “individualizare” a mortii, am putea spune chiar o anumita singuratate a mortii, de asemenea un trend mult mai general, pastrat in acest caz in limitele crestinismului.

Intr-o societate a individului si a prezentului, moartea este tot mai mult refulata din social si din cultura, pentru a deveni tot mai mult un eveniment personal, eufemizat discret pentru a-i deranja cit mai putin pe cei din jur. Si pentru a da impresia individului ca e doar o problema printre altele, pe care trebuie sa o rezolve eficient ca pe orice alta problema. Managementul mortii…

Din aceasta perspectiva, “priveghiurile online” (pe care nu stiu sa le numesc deocamdata altfel, dar care sint deja cu totul altceva) pot fi citite si ca prime semne ale unui soi de resocializare, de readucere a mortii in comunitate. Nu o revenire la traditii si societati traditionale, ci o mutatie in comunitati virtuale. Ritualizarea acestor prime gesturi spontane este foarte posibila - si chiar previzibila -, iar o cultura a “mortii online”, care sa pastreze in serverele lumii si sufletul virtual al celui raposat, se poate coagula apoi, firesc, in timp. Mai mult, ea poate constitui o noua dimensiune semnificativa a coeziunii tehno-sociale a lumii postmoderne. Prin integrarea mortii, comunitatile virtuale ar incepe sa aiba un trecut, iesind astfel de sub imperiul individualismului hic et nunc.
 

Vintila MIHAILESCU

In perioada Vechiului Testament, au functionat in regatele israelite doua tipuri de calendar. Cel mai vechi, de origine canaanita, avea la baza ciclul lucrarilor agricole si incepea toamna. De exemplu, in prezentarea calendarului cultic din Iesire 23, 14-17, cea de-a treia sarbatoare importanta, cea a strangerii roadelor (a culesului) „toamna“, asa cum apare in Biblia sinodala, era la „finele anului“ (v. 16 textul masoretic). Aceasta informatie se repeta si in cadrul asa-numitului decalog cultic, in Iesire 34, 22 (Biblia sinodala „la sfarsitul toamnei“, textul masoretic „la trecerea anului“). Unele texte biblice folosesc chiar denumirea canaanita a lunilor (de exemplu, ethanim, ulterior luna a saptea, bul, luna a opta, acestea fiind atestate si in surse extrabiblice, dar si aviv, luna intai, ziv, luna a doua).

Sarbatorile inca nu aveau in acest stadiu o data fixa, ele depinzand direct de lucrarile agricole. Acest fapt se pastreaza pana in perioada textelor deuteronomice (a doua jumatate a sec. al VII-lea i.Hr.), care nici ele nu dateaza exact sarbatorile mari (cf. in Deuteronom 16, Pastile se ţine in luna aviv, dar nu se precizeaza exact in ce zile).

Catre anul 600, sub influenţa babiloniana, se adopta calendarul babilonian, care incepea anul in primavara. In Babilon, festivitatea anului nou (akitu) era una foarte importanta, regele fiind reintronizat in cadrul unei ceremonii care amintea de crearea lumii.

Aceasta schimbare o remarcam in sursa sacerdotala, scrisa in jurul anului 550, probabil in exil. Aceasta sursa aduce se pare si ultima redactare a Pentateuhului. In textele sacerdotale, sarbatorile sunt mult mai clar definite. Acum, sarbatoarea Pastelui cade in prima luna a anului, asa cum se precizeaza in Iesire 12, 2: „Luna aceasta sa va fie inceputul lunilor, sa va fie intaia intre lunile anului“. Vechea sarbatoare agricola a Azimilor, unita inca din textul deuteronomic (Deuteronom 16) cu sarbatoarea Pastilor, de origine pastorala, este, in textul preotesc, fixata chiar la mijlocul lunii, functionand ca o contrapondere pentru cealalta sarbatoare importanta, din toamna, culesul, numita a Corturilor, si pusa in legatura cu calatoria prin pustie a israeliţilor dupa iesirea din Egipt.

Atat Azimile, cat si Corturile sunt fixate in mijlocul lunii respective, deci in ziua de 15. Ambele sarbatori dureaza sapte zile. Insa, fiecare va primi o zi in plus, pusa inaintea celor sapte, primavara, si dupa cele sapte, toamna. De aceea, in calendarul cultic din sursa sacerdotala, Pastile-Azimile tin de pe 14 nisan pana pe 21, iar Corturile de pe 15 tisri pana pe 22 (cf. Levitic 23, 5-6, 34-36).

Tot in aceasta perioada sunt adoptate si denumirile babiloniene: nisan, tisri etc., dar acestea se folosesc si in paralel cu vechea moda de numerotare a lunilor. De exemplu, in Estera 3, 7: „in luna intai, adica in luna nisan“.

Biserica crestina a pastrat vechiul calendar care incepea toamna, luand in consideraţie si traditii ebraice dupa care crearea lumii s-a petrecut toamna (de exemplu, dupa opinia majoritara in Talmud, omul ar fi fost creat pe 1 tisri). Insa calendarul ebraic era unul care tinea cont de fazele lunii, pe cand cel roman era solar. Tisri, luna a saptea din calendarul babilonian, care insa in vechiul calendar era prima, cadea in lunile septembrie-octombrie, de aceea Biserica a transformat luna septembrie in prima luna a anului bisericesc. (lect. dr. Alex MIHAILA)

Universul rural de altadata se misca dupa anumite reguli nescrise. Oamenii stiau ca este o randuiala a lucrurilor care trebuie respectata atunci cand traiesc intr-o comunitate. De altfel, comunitatea in care traiau oamenii din vechime nu se supunea doar unor legi lumesti, ea traia in comuniune cu intreg universul si cu legile divine. Impreuna cu etnologul iesean Marcel Lutic facem, in cele ce urmeaza, o incursiune in „filosofia“ despre pacat din mentalitatea romaneasca traditionala.

„Invatatura Bisericii ofera omului de la sat elementele din care sa-si faca o conceptie proprie despre lume si despre viata. Dar, la aceasta invatatura, taranul contribuie cu o sumedenie de adaosuri neteologice, care sunt creatii folclorice izvorate din nevoia unor explicatii suplimentare. Acestea sunt, adesea, ramasite din acel cod nescris de norme, care, pe vremuri, se numea «obiceiul pamantului»“, spune Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iasi. Astfel, „Obiceiul pamantului ar putea fi caracterizat ca o suma de legi nescrise, izvorate din diferite raporturi omenesti, stabilite de bunul simt si intelepciunea poporului si transmise din generatie in generatie. Instructia morala a omului de la sat se facea prin «Decalog» si «Fericiri», precum si prin povetele batranilor, condensate in sentinte, proverbe si istorioare cu cuprins moralizator. Normele morale sunt stabilite de Dumnezeu si pentru comportarea omului sunt tot atat de necesare si obligatorii, cum sunt si legile fizicii pentru fenomenele lumii materiale“, continua Marcel Lutic.

„Sa lucri, da’ lucra asa cum e randuiala“

Prin urmare, „acum 80 de ani, mos Gheorghe Prascan din Persani - Brasov credea ca «Tot ce se intampla e asa dupa o randuiala. Lumea nu merge bine si oamenii au necaz pentru ca multi nu-si dau seama ce fac. Lumea noastra are o randuiala; toate se fac asa dupa o hotarare, dupa o putere». La fel, Maria Rogozea din Dragus - Brasov, contemporana cu mos Gheorghe Prascan, credea ca «Omua are si el putere, daa numai atunci cand merge drept pe ce i-a dat Dumnezeu; puterea nu e de la el, ca nu el a facut lumea. Sa lucri, daa lucra asa cum e randuiala, altfel strici legea si ramai sterp», asa cum arata Ernest Bernea, in lucrarea sa «Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman»“.

Pentru taranul roman din vechime, numai Dumnezeu are cunostinta totala si cuprinderea a tot ceea ce a existat, exista si va exista. „Taranul e coplesit de constiinta acestei prezente si are sentimentul desavarsitei sale dependente fata de divinitate. Dumnezeu se gaseste oricand, in orice loc, iar datoria omului este doar sa-l aiba mereu in gand si sa-i invoce ajutorul.“ Pentru taran, „universul, ca marime, e finit in spatiu si limitat in timp. Candva, dupa vointa divina, va fi sfarsitul a tot ce exista. Pana atunci, «lumea evolueaza retrograd»“ spune etnologul.

Cum pune dracul saua pe om

Sufletul este vazut de taran ca fiind de origine divina, doar ca prin accident ajunge sa fie vulnerabil in fata pacatului. „Omul simte in adancul sufletului o putere care vine de la Dumnezeu si care ii arata calea spre bine. Insa, indemnat de diavol, poate apuca inspre rau si atunci savarseste pacatul. Conform unei legende din nordul Moldovei, dupa ce Dumnezeu l-a facut pe om, l-a lasat singur; trecand pe acolo, diavolul a privit indelung pe om, apoi, ca sa-l pangaresca, l-a scuipat. Cand a venit a doua zi, Dumnezeu a cunoscut indata fapta necuratului. N-a mai stat sa faca alt om, ci a intors toata rautatea inlauntru, astfel ca in afara a ramas asemanarea cu Chipul Sau. De aceea, dinlauntrul corpului vin toate patimile si apucaturile rele. Diavolul da mereu tarcoale in preajma omului, il amageste cu fel si fel de pofte, ca sa-l poata prinde in crasnicul lui“, a mentionat Marcel Lurtic, care a adaugat ca „Toader Hordrag din Plopenii Mici - Botosani povestea ca «Omul pune pe cal mai intai poclada, apoi seaua; strange bine tofturul, ii aseaza in gura zabala de la frau, pune piciorul in scara si apoi ii sare in spate. Tot asa pune si dracul stapanire pe om, cu incetul: mai intai ii arunca o pofta mai mica, apoi altele, din ce in ce mai mari si mai vinovate. Si dupa ce ti-a sarit in spate si te hatuieste bine, mai fa tu, omule, ceva ca sa scapi de necurat sau mai zi daca ai ce zice»“.

„Pacatosul, oricat ar fi de decazut, inca mai are samanta binelui in adancul sufletului“

Taranii credeau ca „nu exista om fara de pacat; numai mortul nu mai savarseste greseli. De altfel, copilul se naste cu cateva pacate: doua ale parintilor care l-au facut, iar unul al moasei care i-a taiat buricul. Copilul mai ia sapte dintre pacatele mamei, spre a-i rasplati durerile nasterii. Pacatul se tine de om ca scaiul de oaie. De aici zicala: «Oricum vei da, tot nu scapi de pacat; sau il ajungi sau te ajunge»“, a aratat Marcel Lutic, adaugand ca de aici vine si „intelegerea“ pe care lumea satelor o arata pentru pacatos. „Cel care a savarsit o nelegiuire, chiar grea, e dezaprobat de obste, dar, pana la un punct, se bucura si de intelegere. In asemenea caz, peste bietul om a dat o napasta care, ca orice napasta, nu poate fi ocolita. Mai este apoi si convingerea ca pacatosul, oricat ar fi de decazut, inca mai are samanta binelui in adancul sufletului. In acest sens, taranul a observat ca albinele culeg mierea cea buna si de pe spinii de prin locurile parasite“, subliniaza Marcel Lutic.

Oamenii nu pot tainui pacatul, pentru ca peste tot vegheaza neadormit ochiul Domnului. Astfel, necazurile sunt vazute ca fiind pedepse pentru pacate. „Nici o fapta nu ramane nevazuta, nimic nu ramane tainuit si nepedepsit. Uneori, Dumnezeu loveste pe pacatos in ceea ce are mai drag si mai scump: ii moare nevasta sau copilul, pierde vita de jug, ii arde casa s.a.“, mai spune etnologul Marcel Lutic, creionand o imagine a viziunii romanesti vechi despre „rasplata“ pacatului.

Prin rabdare, fapte bune si rugaciune, omul se curata de pacate

In gandirea romaneasca veche, dupa cum spune Marcel Lutic, orice muritor are trei prieteni: „averea, rudele si faptele. Averea ramane acasa; rudele il petrec numai pana la mormant; dincolo, omul trece numai cu faptele sale, cu acestea urmand a se infatisa la scaunul infricosatoarei Judecati. De altfel, cei ce savarsesc fapte bune au doua raiuri: unul pe pamant si altul in cer, pe cand cei care fac rele au doua iaduri: unul aici si altul dupa moarte. Fiecare dintre noi avem datoria, spunea dascalul Latu cel batran din Ungureni - Botosani, sa ne gandim mereu la averea cu care vom trece dincolo, in lumea dreptilor si a dreptatii“.

Pentru tarani, rabdarea este o mare virtute. „Dupa o zicala din zona Botosani, «nici un leac nu-i mai bun ca rabdarea». Taranul are o dogma care se exprima astfel: «tot raul e spre bine»; aceasta il imunizeaza impotriva oricarei caderi in deznadejde sau in zdruncinarea credintei sale religioase. In credinta taranilor, secetele, ca si molimele, lacustele, inundatiile si cutremurele sunt pedepse divine pentru pacatele savarsite. De asta, in asemenea situatii, rugaciunile se fac de catre intreaga obste a satului“, afirma etnologul iesean, citandu-l pe pr. dr. Eugen D. Neculau, cel care a studiat satul romanesc si chiar a infiintat prima Universitate Populara din Romania, in comuna Ungureni, judetul Botosani, care a functionat intre 1927-1948.

La rand, pentru iertare

Omul credincios se inchina, posteste, merge la biserica, se marturiseste si se impartaseste. „In vechime, fiecare om, fara exceptie, se marturisea la duhovnic in fiecare post si se impartasea. Indeobste, dupa «Tatal nostru» se spunea un adaos ramas din batrani: «Doamne, iarta pacatele mamei si ale tatei, ale bunicului si bunicii, ale mosilor si stramosilor, ale nasului si ale moasei, precum si ale mele, pacatosul». Prescriptia postului pentru adevaratul credincios e privita cu sfintenie; calcarea postului e considerata pacat; infruptarea e sinonima cu spurcarea“, a remarcat Marcel Lutic.

Moartea trebuie sa il gaseasca pe taran impacat cu toti si cu toate

Taranul nu se teme de moarte, „omul moare «cand i s-au sfarsit zilele»“, astfel ca „in casele taranilor se vorbeste de moarte cu aerul cel mai firesc posibil. Se fac din timp toate pregatirile necesare, cand omul este inca pe deplin sanatos. Batranii se ingrijesc de comandarea lor: tot ce trebuie pentru inmormantare si bunurile ce vor fi date de pomana pentru sufletele lor. Dar grija cea mare este pentru partea sufletului. Inainte de moarte, corpul trebuie sfintit prin Impartasanie, iar sufletul sa-si caute haina de lumina cu care sa treaca dincolo“, mai arata Marcel Lutic.

Trecerea in lumea de dincolo nu se putea face fara o prealabila impacare cu toti cei din jur: „E mare pacat ca omul sa moara neimpartasit. Inainte de a inchide ochii, omul trebuie sa se stie iertat cu toate rudele, prietenii si cunoscutii, dar mai ales cu cei cu care a fost in dusmanie. Moartea trebuie sa-l gaseasca impacat cu toti. La unii batrani care isi simt sfarsitul aproape, rudele si cunoscutii stau la rand, pentru iertaciune, cum stau la spovedit, la preot. Dupa ce a facut toate pregatirile in vederea mortii, omul de la sat o asteapta cu sentimentul ca a ispasit toate rosturile aici, pe pamant. Omul trece hotarul dintre cele doua lumi usor sau greu, dupa cum in viata a savarsit mai multe fapte bune sau rele. Cei cinstiti si drepti, au o moarte ca o adormire; cei rai se chinuiesc mult si au vedenii cu aratarea netrebniciilor pe care le-au savarsit“, a incheiat Marcel Lutic, de la Muzeul Etnografic al Moldovei. (Oana Rusu)

Coliva de struguri la mosii Schimbarii la Fata
 

Dupa sarbatoarea lui Pintilie calatorul care vesteste incetarea verii si apropierea toamnei, vine o alta sarbatoare care era, pe vremuri, hotarul intre vara si toamna. „Numita de popor si Obrejenia, Pobrojenia sau Probojeni, sarbatoarea Schimbarii la Fata era tinuta totdeauna pe 6 august, fiind adesea insotita si de Mosii Schimbarii la Fata“, conform celor precizate de Marcel Lutic, de la Muzeul Etnografic al Moldovei, care a adaugat ca, la aceasta sarbatoare, cea mai importanta pomana consta in fructe, in special in struguri: „De multe ori, fructele erau duse mai intai la biserica, spre a fi «citite», adica sfintite, boabele de struguri fiind numite acum «coliva de struguri». Adeseori, prin Bucovina, aceste fructe erau socotite substitute profane ale anafurei. Cu ocazia acestei sarbatori, se obisnuia ca Biserica sa dea dezlegare la mancatul merelor, perelor, perjelor si mai ales a strugurilor, existand credinta ca cei care mancau struguri inainte de 6 august isi afuriseau matele“.
 

Denumirile sarbatorii populare citate mai sus, denumiri derivate din cuvantul slav „obrejenie“, „ce inseamna transformare, prefacere sau chiar schimbare, amintesc indubitabil de episodul biblic in care Fata Domnului Iisus Hristos «a stralucit (...) ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina» (Matei 17, 2)“, dupa cum a mentionat Marcel Lutic, in acest moment si natura fiind in acord, pentru ca isi preface, isi schimba „vesmintele“ sale. In acest context, sensurile sarbatorii populare se grupeaza, mai toate, in jurul ideii de schimbare, inclusiv a vesmintelor oamenilor, a mai spus Marcel Lutic.
 

Pana la Schimbarea la Fata, trebuie neaparat sa te impaci cu toti cei pe care i-ai „probozat“

Schimbarea la Fata era considerata hotar intre vara si toamna; se spune ca acum se racesc apele, astfel ca, de la aceasta data, inceta scaldatul pana in primavara anului viitor. „Despre cei care intrau in apa pe 6 august se credea ca se vor schimba la fata“, a aratat specialistul etnolog. „Existau insa si alte repere, mai evidente, ale acestui hotar. Asa, prin Suceava, se credea ca, incepand cu 6 august, «se probajenesc (ingalbenesc) frunzele copacilor si campul», berzele pleaca in tarile calde, ducandu-le in spate si pe firavele randunele. Oamenii de altadata se rugau in aceasta zi si pentru ca berzele sa poata trece toate marile fara nici un pericol“, a mentionat Marcel Lutic, care a mai adaugat ca „serpii, soparlele, gusterii si toate jiganiile intra in pamant, in cazul in care mai erau vazute dupa aceasta data, mai ales de flacai, trebuiau neaparat omorate, altfel existand riscul transformarii lor in zmei!“.
 

Etnologul a mai amintit si de unele interdictii care le priveau chiar pe tinerele fete. „Astfel, domnisoarelor curioase le amintesc ca, pe vremuri, le era interzisa spalarea in ajunul acestei sarbatori. Daca, totusi, se spalau «coadele nu le-ar mai creste, intocmai cum nici iarba nu mai creste» dupa 6 august“. La fel, despre oamenii care nu-si vedeau umbra capului la rasaritul soarelui in dimineata acestei zile se credea ca vor muri pana la sfarsitul acelui an, in vreme ce despre acela pe care-l durea capul la Schimbarea la Fata se spunea ca il va durea un an incheiat.
 

Totusi, erau si remedii in medicina populara, plante de leac care erau tocmai acum bune de a fi culese. Printre acestea, sunt amintite avrameasa, leusteanul si musetelul, iar „acestea, impreuna cu o cracuta cu sapte prune si cateva alune, erau bune de vindecat frigurile“, a spus Marcel Lutic.
 

De asemenea, exista credinta generala in spatiul romanesc, ca pana la 6 august, trebuie neaparat sa te impaci cu toti cei pe care i-ai „probozat“, adica certat, de-a lungul anului. In acest context, „copiii ar fi bine ca astazi sa fie mai cuminti decat de obicei, deoarece cei care vor fi «probozati», ocarati sau mustrati au toate sansele sa li se intample acelasi lucru si in restul anului“, a daugat Marcel Lutic, care a mai adaugat ca „asa sarbatoreau romanii de altadata Schimbarea la Fata. Sa ne ajute Cel de Sus, in spiritul sarbatorii de odinioara, sa ne impacam cu ceilalti si mai ales cu noi insine! Atentie, despre cei care nu sarbatoreau aceasta zi asa cum se cuvenea, se credea ca se vor usca si ingalbeni ca florile ce dau inapoi de la Obrejenie“.
 

August, hotarul dintre vara si toamna

August este luna in care se aduna roadele pamantului si se face pregatirea pentru toamna. Una dintre cele mai importante sarbatori ale acestei luni, in traditia populara, este Obrijenia sau Pobrijenia, care are loc de Schimbarea Fata. In aceasta luna, se incheie secerisul, satul se pregateste pentru araturile de toamna, femelie pregatesc rezervele pentru toamna, se lucreaza in vie.
 

La Schimbarea la Fata a Domnului, in traditia populara, de Obrijenie, are loc despartirea de vara, schimbarea vesmintelor naturii, dar si ale oamenilor, cu cele ale noului anotimp. In aceasta zi, se impart struguri si prune pentru sufletul mortilor.

Tocmai acum nu e bine sa pleci in calatorie, pentru ca s-ar putea sa te ratacesti, spune traditia. Se spune ca cine se roaga azi sa scape de o patima, precum cea a betiei, are toate sansele sa se vindece. Acum se schimba fructele, care, pana la aceasta vreme, fusesera „veninoase“, apare „prima“ dulceata a lor. Oricine va gusta acum, pentru prima data in an, struguri va spune „boaba noua in gura veche“. In unele regiuni, se posteste sau se mananca doar struguri.
 

Se spunea ca daca in postul Adormirii Maicii Domnului ploua mult, se anunta si o ninsoare bogata pentru iarna ce urma. Tot in aceasta perioada sa sfintesc gradinile, boabele de grau pentru semanat, recoltele. (Oana RUSU)

"Majoritatea obiceiurilor si practicilor de la nasterea propriu-zisa urmareau stimularea fecunditatii si apararea femeii si a copilului, evident, ambele obiective folosindu-se de magie, mai des de cea simpatetica, contagioasa sau a contactului (legea asemanarii); alte obiceiuri si practici de pe vremuri erau asociate magiei augurale (legea similitudinii), potrivit careia „similarul produce similarul“.

Intr-o ordine aleatorie, va propun azi o seama de informatii privitoare la obiceiurile si practicile ce insoteau nasterea pe vremuri. Potrivit mentalitatii arhaice, nu-i bine sa-i faci copilului „nimic de mai inainte, nici camasa, nici scutece, caci e rau de moarte“ (Valcea). Acelasi sistem de valori lega orice nastere de cer: „Fiecare copil capata la nastere o stea; cat timp steaua sa luceste pe bolta cerului, pana atunci traieste si omul acela“.

Prin Ardeal, cand incepeau durerile facerii, barbatul implanta doua topoare crucis in unul din stalpii acoperamantului casei. Prin alte locuri, inainte de nastere, femeia punea langa pat o furca de tors, un topor si o maciuca, zicand: „De va fi fata,/ Sa iasa la furca,/ De va fi fecior,/ Sa iasa la topor“. Prin Bucovina, cand femeia nu putea naste iute, moasa ii punea sub asternut un topor, un cutit sau alt lucru de metal, ca sa-i aline durerile si sa grabeasca nasterea, iar in Transilvania bea apa de pe icoana Maicii Domnului, in timp ce barbatul ei „da cu pusca peste casa, iar moasa de trei ori cu piciorul in usa“. Pe de alta parte, in aceeasi situatie era recomandat ca femeia sa bea apa de trei ori din pumnul barbatului sau dintr-o apa in care s-a spalat un banut de aur.

Interesanta e si discretia generalizata care insotea, pe vremuri, nasterea. Astfel, nimanui, in afara de moasa, nu-i era iertat sa stie ca o femeie se trudeste de nastere, pentru ca femeia aceea „atatea ore nu va putea naste cati oameni vor sti“. Cand era cunoscuta femeia care stia de respectiva nastere, era chemata sa o stropeasca cu apa din gura pe cea care se chinuie sau o afuma cu o bucatica din haina cu care era imbracata. Iata si o alta regula strict respectata altadata: „Daca intra cineva pe nestiute in casa unei femei care se trudeste de facere, nu mai este lasat sa iasa pana dupa nastere. Altfel, ar fi o nastere grea“. La istro-romani, cand se naste un copil i se pune in gura o bucatica de mar muiat in vin, ca sa fie voinic si vesel.

Buricul copilului, spre deosebire de zilele noastre, avea un statut special; uscat si pisat, il bea mama cu rachiu, ca sa mai faca copii si sa-i aiba pe toti dragi. De altfel, prin sudul Moldovei, mama, atunci cand isi alinta copilul, ii spunea: „Manca-i-ar mama buricul!“. Pentru ca femeia respectiva sa mai nasca si alti copii, moasa ingropa buricul noului nascut la radacina unui mar tanar si sanatos, sorocind la cati ani sa mai nasca nepoata (asa erau socotite femeile care nasteau in raport cu moasa!) alt copil.

Prin unele locuri, imediat ce copilul se nastea, moasa il lua si se ducea iute cu el la biserica; pe cine intalnea mai intai aici, aceluia il da sa-l boteze. Daca se nastea un copil foarte slab, era bine sa fie afumat cu o petica de panza; se spune ca indata el stranuta si prinde putere (Bucovina). Primele excremente ale copilului se duceau in cocina porcilor; daca se facea asa, cand ajungea mare „nu se va mai intina in pat sau urina“ (Valcea).

Daca, in ziua facerii, copilul nascut plange, e semn bun. Despre copiii nascuti in zile mari se credea ca trebuie sa aiba vreun betesug corporal sau spiritual (ciungi, ghebosi, chiori s.a. sau slabi de minte). Cand copilul se nastea cu vreun semn, era bine ca mama sa-l ia si sa se aseze cu dansul pe pragul usii atunci cand toaca si se trag clopotele, pentru liturghie; acum, mama il lingea de trei ori pe frunte si spunea: „Precum se trece sunetul clopotelor si al toacei, asa sa treaca si semnul lui N.“; cu incetul, semnul se tamaduia!

Pe vremuri, de cum nastea o femeie, se punea un canaf de lana rosie deasupra usii, se infingea cu un ac o stramatura rosie sau se implanta in pragul usii un cutit, iar in leagan se puneau doua ace, ca sa nu se deoache copilul si sa nu se apropie necuratul de el.

Citind toate aceste informatii, nu putem sa nu remarcam, inca o data, marea distanta dintre noi si stramosii nostri. Cine traia mai in acord cu legile Divinitatii si ale naturii umane profunde, fiecare sa judece in camaruta sufletului sau!

Obiceiurile de la nastere cuprindeau, potrivit lui Ivan Evseev, un mare numar de acte magice apotropaice, de aparare a lehuzei si a pruncului; ele includ atat mijloace si practici acceptate de Biserica (rugaciuni, aprinderi de lumanari si candele, icoane sfinte, crucea si semnul crucii), cat si procedee de aparare magica (descantece, obiecte de fier, maturi, cercuri si noduri, lacate si chei, fumigatii, plante apotropaice etc.). O parte din aceste obiceiuri le-am aflat deja saptamana trecuta; o alta parte vor fi prezentate in continuare.

Locul pe care nastea femeia grea era, cel mai adesea, pamantul din gospodarie si in special cel din casa; astfel, „se credea inainte vreme ca e mai bine ca femeia sa nasca pe pamant“ (Scheia - Iasi) „pentru ca-i mai usor“; motivatia din zona Vrancei era urmatoarea: „Sa aiba legatura cu muma roditoare“; alteori, nastea langa vatra sau langa pat, dar tot pe pamant, existand in acest sens o multime de atestari din toata tara; pe vatra, pe pat, pe cuptor, pe covata sau pe scandura sunt celelalte locuri unde, mai rar, nastea femeia.

Asadar, nasterea direct pe pamant se pare ca era regula care guverna pe vremuri lumea satelor noastre. Cu privire la acest aspect, iata ce ne spune etnologul Ion Ghinoiu: „Era un obicei preistoric de intampinare a noului nascut in contact direct cu Pamantul-Mama“; (…) „peste tot se credea ca (aceasta) nastere este mai usoara“; „prima grija (…) era deci de integrarea copilului in lumea fizica, telurica, si apoi in lumea sociala, spirituala“. Mai mult, daca femeia se intampla sa nasca departe de locuinta (locul firesc unde trebuia sa nasca!), trebuia facut un rit de reparare: copilul era adus in poala acasa, aici fiind asezat pe pamantul de langa vatra.

Deoarece ar exista demoni (Samca, Avestita, Aripa Satanei, Muma Padurii, Potca) care impiedica „facerea“, credinta raspandita de altfel in lumea intreaga, stramosii nostri au inchipuit o serie de practici magice de usurare a nasterii, in multe dintre acestea moasa fiind personajul central. Astfel, aceasta batea cu piciorul in pamant ca sa fuga raul, facea baie femeii cu ovaz sau cu floare de fan pe tot corpul, ii punea lut cald pe burta, o afuma cu seu pus intr-o oala cu carbuni, ii punea fan incins, sticle cu apa calda sau caramizi calde langa solduri, ii rupea camasa la gat, ii punea, imediat dupa nastere, lut ud pe burta, punea „locul copilului“ (placenta) intr-o oala si-l ingropa in gradina, intr-un colt al camerei sau la piciorul patului, cat mai adanc in pamant (in groapa punea si un banut „ca sa fie de norocul copilului“!) si multe, multe altele.

Statut secundar la venirea pe lume a copilului aveau barbatul si nasa celei care nastea, descantatoarea satului („o femeie priceputa“) sau un om care avea pusca. Astfel, prin unele locuri, lehuza isi tinea barbatul de gat, in timp ce nasa spala inelul de cununie al femeii sau spala icoana; prin Bucovina, descantatoarea deschidea, intr-o farfurie plina cu apa, un lacat inchis si spunea: „Cum se deschide de repede lacatul asa sa nasca si femeia“; prin alte parti, lua un topor, mergea la coltul de rasarit al casei, sub icoane, si descanta facand cruce cu toporul; apoi mergea in celelalte colturi si facea la fel; la urma, mergea la mester-grinda si implanta cu putere toporul, acesta ramanand aici toata noaptea; potrivit altei practici, descantatoarea incalzea cate o jumatate de potcoava sau alte fiare gasite, le stingea in apa si ii dadea femeii sa bea de noua ori; in sfarsit, vanatorul tragea cu pusca „peste casa“; uneori, pusca era pusa peste lehuza (!?) si de aici se tragea, asta pentru ca „spiritele rele sa o intinda la fuga“.

Uneori, chiar lehuza sufla intr-o sticla (prin Botosani si Neamt), asta numai daca placenta nu a fost scoasa, sau i se dadea sa tina strans o cheie in mana. Oricum, in timpul nasterii, peste tot, se recomanda cu insistenta sa se descuie toate lacatele si incuietorile de la usile casei.

Daca acest intreg arsenal de metode si practici nu dadea roade si femeia respectiva, fereasca Sfantul, murea la facere, se credea cu tarie ca Dumnezeu „o iarta de toate pacatele“, nasterea, ca si razboiul pentru barbat, fiind considerata cea mai grea incercare pentru oricare femeie. In acest sens, pot depune marturie oricand si mamele din zilele noastre. De aceea, ca unii care ne-am nascut din trupul unei femei, se cade sa le acordam respect si pretuire tuturor mamelor din lume si in special mamelor ai caror fii sau fiice vom fi pentru totdeauna!" (Marcel Lutic)
 

Jurnalul unui copil nenascut

5 octombrie: De astazi incepe viata mea. Parintii mei nu stiu inca acest lucru, sunt mai micuta decat semintele unui mar, dar totusi traiesc. Voi fi o fetita cu parul blond si cu ochii albastri. In mine sunt deja inscrise trasaturile de mai tarziu, chiar si faptul ca o sa-mi placa florile.

19 octombrie: Sunt unii care spun ca nu sunt o persoana reala, ca doar mama mea exista. Dar sunt o persoana reala, asa cum o faramitura de paine este tot paine. Eu si mamica suntem doua persoane reale.

23 octombrie: Astazi am deschis pentru prima oara gurita. Ei bine, cam peste un an pe fata mea se va asterne zambetul. Si mai tarziu voi putea sa vorbesc… Si stiu ca primul meu cuvant va fi: MAMA.

25 octombrie: Inima mea a inceput sa bata de astazi. Pana la sfarsitul vietii, in orice clipa se va auzi usor ritmul ei. Dupa multi ani ea va obosi, se va opri si voi muri.

2 noiembrie: Cresc in fiecare zi cate putin. Manutele si piciorusele mele au inceput sa se contureze. Dar va trebui sa mai astept mult timp pana cand ma vor ajuta sa ajung in bratele mamei, pana cand voi putea sa vin cu buchetelul de flori in manute sa-l imbratisez pe tata.

12 noiembrie: La maini au inceput sa-mi apara degetele grasute. Sunt grozav de caraghioase asa mici! O s-o trag pe mama de par cu ele!

20 noiembrie: De-abia astazi medicul i-a spus mamei ca va avea un copil. Ce fericita trebuie sa fie! Te bucuri, mamico?

25 noiembrie: Cred ca mama si tata imi cauta acum un nume. Dar ei nici macar nu stiu ca sunt fetita. As vrea sa ma cheme Maria. Sunt deja maricica acum.

10 decembrie: Mi-au aparut primele firisoare de par, moi si aurii. Ma intreb ce fel de par are mamica mea.

13 decembrie: Vad! Este totul intunecat in jurul meu, dar cand mama ma va aduce pe lume vor fi numai raze de soare si flori, dar mai mult decat orice as vrea s-o vad pe mamica… Cum arati, mamico?

24 decembrie: Oare mamica aude soapta inimii mele? Unii copii se nasc putin bolnavi. Dar inimioara mea este puternica si sanatoasa. Bate mereu: tam-tam, tam-tam. O sa ai o fetita sanatoasa, mamico!

28 decembrie: Astazi parintii mei m-au ucis.

ECLEZIASTUL

E vreme s-arunci pietre si vreme sa le strangi,
E vreme ca sa urli si vreme e sa plangi.
E vreme sa iubesti, dar si sa te desparti.
E vreme pentru pace si vreme sa te bati.
E vreme sa vorbesti si vreme sa asculti.
E vreme sa fii jertfa si vreme e sa lupti.
E vreme pentru toate si nu te intrista:
Tu hotarasti ce vrei sa faci cu viata ta!

Parintele Svatie Bastovoi

Poate cea mai veche lucrare a Sfintei Scripturi este cartea lui Iov, deosebita datorita nu numai marii ei valori literare, a profundei intelepciuni (trateaza emotionanta tema a suferintei umane), ci si gratie continutului ei meteorologic si geofizic. Pentru ca dreptul Iov a vietuit in perioada primei mii de ani dupa Potopul noahic, cartea ne poate oferi marturii despre puternicele miscari care au avut loc pe pamant nu mult dupa diluviu.

O amenintare pentru contemporanii lui Iov (sau pentru generatia anterioara) a reprezentat-o marea. In zilele noastre, tara Ut (situata in desertul Arabiei, tinutul in care locuia Iov) se afla foarte departe de mare, insa „barbatul cu inima de diamant” vorbeste despre nisipul marii (Iov 6, 3), iar in capitolul 9, 8 despre valurile („inaltimile”) marine.

Adauga apoi despre Creator: „De va opri El apa, se va usca pamantul, iar daca-i da frau liber, il pierde prabusindu-l”. Era Iov familiarizat cu asemenea torente care pustiau totul in cale? Sa remarcam mentiunea din capitolul 7, versetul 12: „Sunt eu cumva o mare? Sunt eu cumva balaur (poate un monstru marin ca in Psalmul 73, 14) sa pui asupra-mi straja?”

Dupa cat se pare, oamenii din tinutul Ut erau obisnuiti sa aseze straji care sa avertizeze din timp pe locuitori asupra undelor de viitura sau a „monstrilor marini” ca marii dinozauri, care si dupa Potop s-au aflat pe pamant (Iov 40 –41). Involburata mare a pustiit de cateva ori pamantul cu valurile ei uriase. Capitolul 12 descrie exact cum navaleste un astfel de val, asemanator cu un tsunami, in intelesul de astazi. Mai intai se retrage apa, se arata tot mai mult plaja. Oamenii sunt avertizati de straji si parasesc in graba tinutul. Deodata se ridica valul si apele alearga „nebuneste” pe plaja uscata si peste tinutul invecinat si locuit.
Si Elifaz din Teman, unul dintre cunoscutii lui Iov, evoca o amintire privind forta pustiitoare a valurilor din capitolul 22: „Sau nu vezi tu intunericul si valurile de apa care te acopera ? (…) Vrei tu sa tii calea cea veche care au calcat oamenii nelegiuiti, care au fost smulsi inainte de vreme, a caror temelie a fost dusa de suvoi?”. Locuitor la mare si obisnuit cu valurile, Iov isi aseamana tovarasii cu unda de viitura: „Ei intra ca printr-o spartura, se rostogolesc sub daramaturi.”
In Palestina gasim sus, deasupra actualei linii de coasta, plaje care pot fi urmarite pana in Liban si de-a lungul coastei de sud a Turciei. Ele au ajuns asa de inalte deoarece uscatul s-a ridicat, dar se poate inca recunoaste clar unde au navalit valurile si unde au lovit stancile submarine de-a lungul intregului tinut…
Adesea este dificil a da de urma aluziilor la aceste evenimente, intrucat traducatorii, mai putin constienti de fundalul catastrofic al cartii lui Iov, nu s-au preocupat la fel de mult si de intelesul literal. Recunoastem desigur ca in acest tablou mai exista inca multe aspecte neclare care au nevoie de un studiu aprofundat. Este uimitor sa descoperim ca poetica lucrare Iov nu este numai cartea unei poezii evlavioase, ci un episod autentic dintr-o perioada de timp greu de imaginat pentru noi, dar totusi istorica, o perioada tulbure, friguroasa, rascolita si furtunoasa, plina de tensiune in cadrul scoartei terestre si in oceane. Comoara vetero-testamentara este, in plus, o marturie puternica a felului in care stie Dumnezeu si in asemenea vremuri (ca si astazi) sa-i ocroteasca pe ai Sai.
Diac. Prof. Cornel Dragos

Septembrie
Sfantul Anghel, Noul Mucenic – 1 septembrie, Constantinopol, sec.XVII
Sfintii Teodot si Rufina – 2 septembrie, Asia Mica, sec.III
Sfintii Zaharia si Elisabeta – 5 septembrie, Palestina, sec.1
Sfintii Eudoxie si Vasilissa – 6 septembrie, Armenia, sec. III-IV
Sfintii Ioachim si Ana – 9 septembrie, Palestina, sec. I i.Hr.
Sfanta Teodora din Alexandria – 11 septembrie, Egipt, sec. V
Sfintii Dimitrie si Evantia – 11 septembrie, Asia Mica, sec.I
Regina Ketevana – 13 septembrie, Georgia, sec.XVII
Sfantul Filotei, Facatorul de Minuni – 15 septembrie, Asia Mica, sec.X
Sfintii Eustatie si Teopista – 20 septembrie, Roma si Egipt, sec. I-II
Sfanta Doroteia – 24 septembrie, Rusia, sec.XVII
Sfintii Chiril si Maria – 26 septembrie, Rusia, sec.XIV
Sfantul Grigorie Luminatorul – 30 septembrie, Armenia, sec.III-IV

Octombrie
Sfanta Domnina – 4 octombrie, Siria, sec.IV
Sfantul Ammun Egipteanul – 4 octombrie, Egipt, sec.IV
Sfintii Edwin si Ethelburga – 4 octombrie, Anglia, sec.VII
Sfintii Andronic si Atanasia – 9 octombrie, Antiohia, sec. VI
Sfantul Ignatie din Mitilena – 14 octombrie, Grecia, sec.XVI
Sfintii Terentie si Neonila – 28 octombrie, Siria, sec.III
Sfantul Timotei de la Esfigmenu – 29 octombrie, Tracia, sec. XIX
Sfintii Cleopa si Maria – 30 octombrie, Palestina, sec.I

Noiembrie
Sfantul Ioan Imparatul – 4 noiembrie, Nicea, sec.XIII
Sfintii Galaction si Epistimia – 5 noiembrie, Edessa si Sinai, sec. III
Sfantul Valaam Keretki – 6 noiembrie, Rusia, sec.XVI
Sfintii Melasip si Cassina – 7 noiembrie, Asia Mica, sec.IV
Sfantul Stefan Deciani 11 noiembrie, Serbia, sec.XIV
Sfanta Stefanida
Sfantul Ioan Milostivul – 12 noiembrie, Cipru si Egipt, sec. VI-VII
Sfintii Filimon si Apfia – 22noiembrie, Colosse si Gaza, sec. I
Sfantul Iacov Persul – 27 noiembrie, Persia, sec.IV-V

Decembrie
Sfantul Spiridon – 12 decembrie, Cipru, sec.IV
Sfanta Teofana Imparateasa – 16 decembrie, Constantinopol, sec.IX
Sfantul Filogonie – 20 decembrie, Antiohia, sec. III-IV
Sfanta Melania Romana si Pinian – 31decembrie, Roma si Tara Sfanta, sec. IV-V

Ianuarie
Sfanta Iuliana Lazarevskaia – 2 ianuarie , alta sursa
Sfanta Xenia din Petersburg – 24 ianuarie, Rusia, sec.XVIII
Sfintii Xenofont si Maria – 26 ianuarie, Constantinopol si Ierusalim, sec.V

Februarie
Sfanta Gorgonia – 23 februarie, Iconia si Cappadocia, sec.IV

Martie
Sfantul Conon si Ana – 5 martie, Isauria, sec.I-II
Sfantul Aristobul – 16 martie, Cipru si Britania, sec.I
Sfintii Hrisant si Daria – 19martie, Alexandria, Atena, Roma

Aprilie
Nu sunt

Mai
Sfintii Esper si Zoe – 2 mai, Pamfilia si Roma, sec.I-II
Sfintii Timotei si Mavra – 3 mai, Egipt, sec. III
Sfinţii Rictrude şi Adalbald – 12 Mai, Franţa şi Belgia, sec. VII
Sfinţii Serghie şi Irina – 13 Mai, Bizanţ, încep. Sec. IX
Sfintii Andronic si Iunia – 17 mai, Roma si Pannonia, sec.I
Sfinţii Emilia şi Vasilie cel Batrân – 8 Mai sau 30 Mai, Cappadocia, sec. IV

Iunie
Sfânta Clotilda şi Regele Clovis – 3 iunie, Franţa, sec. V-VI
Sfânta Sofia – 4 iunie, Tracia (nord-estul Greciei)
Sfântul Marcu Noul Mucenic – 5 iunie, Smirna şi Chios, sec. XVIII-XIX
Sfinţii Macrina cea Bătrână şi Vasilie – 30 mai, Pont (Asia Mică), începutul sec. IV
Sfânta Maria cea Nouă – Grecia, cca. sec. XIV
Sfântul Leonid – 5 Iunie, Egipt, sec. II
Sfinţii Nicandru şi Daria – 8 Iunie, Încep. Sec. III
Sfântul Marchian – 8 Iunie, Încep. Sec. III
Sfântul Gheorghe, Noul Mucenic din Attalia – 25 Iunie, Asia Mică, sec. XIX
Sfinţii Petru şi Fevronia – 25 Iunie, Rusia, sec. XIII
Sfinţii Lazăr şi Miliţa – 15 Iunie şi 19 Iulie, Serbia, sf. Sec. XIV

Iulie
Sfanta si Dreapta Marta, Maica Sfantului Simion – 4 iulie, Antiohia, sec.VI
Sfintii Mucenici Marin si Marta – 6 iulie, Persia si Roma, sec.III
Sfintii Dorotei si Eusebia – 7 iulie, Nicomidia, vestul Asiei Mici, sec. IV
Sfanta Golinduhia – 13 iulie, Babilon, Nisibis, Ierusalim, sec.VI
Sfintii Vladimir si Ana – 15 iulie, Rusia, sec. X-XI
Sfinţii Lazăr şi Miliţa – 15 Iunie şi 19 Iulie, Serbia, sf. Sec. XIV
Sfantul Atanasie din Chios - 24 iulie, Grecia, sec. XVII
Sfintii Aurelie si Natalia si Sfintii Felix si Liliosa - 27 iulie, Spania, sec. IX

August
Sfanta Teoclita Facatoarea de minuni – 3 august, sec. IX
Sfîntul Sfintit Miron, Episcopul Cretei, facatorul de minuni – 8 august, Creta, sec.IV
Sfanta Irina a Constantinopolului si Imparatul Kaloioan - Ungaria si Constantinopol , sec. XII
Sfintii Isaac si Rebeca – 21 august, Palestina, cca. 1900 î.H.
Sfintii Adrian si Natalia – 26 august, Nicomidia, sec.IV

Luna, satelitul natural al Pamantului, este primul corp cosmic investigat de om, prin observatii astronomice, dar si prin cercetare directa, in repetatele expeditii lunare ale echipajelor umane. Cu toate ca cercetarea Lunii are o lunga istorie, satelitul natural al Pamantului continua sa surprinda lumea stiintifica. Efectele Lunii asupra ambientului terestru se fac simtite in toate marile si oceanele, prin ritmurile complexe pe care le imprima in viata, metabolismul sau reproducerea unui numar coplesitor de specii de plante si pesti din ecosistemul marin. Noi descoperiri arata ca rolul Lunii este decisiv si in miscarea Pamantului in jurul Soarelui.

Luna este cel mai mare satelit natural din sistemul solar si cel mai apropiat satelit de Soare, planetele aflate in interiorul orbitei Pamantului neavand sateliti. Potrivit masuratorilor, Luna este de 81 de ori mai usoara decat Pamantul, are raza de 4 ori mai redusa decat cea a planetei noastre si o acceleratie gravitationala de sase ori mai slaba decat cea terestra. De fiecare data cand privim Luna, noi o vedem cum arata in urma cu o secunda, caci intre ea si Pamant sunt tot atatia kilometri (aprox. 300.000 km), cat strabate lumina intr-o secunda. Luna arata Pamantului aceeasi fata iar, ca o curiozitate, jumatatea ei dinspre Pamant ascunde mai multa masa decat cea opusa. Asadar, masa Lunii nu este dispusa uniform in corpul ei sferic.

Mica, dar cu influenta remarcabila

Luna determina numeroase efecte in ambientul terestru. Intre cele mai cunoscute sunt mareele, care influenteaza dinamica fluviilor, marilor si oceanelor terestre. In mod cert, miscarea Pamantului ar fi aratat altfel in absenta Lunii. Din cauza dimensiunilor sale, mult mai mari in raport cu orice alta planeta din sistemul solar, Soarele ar fi determinat in mod unilateral toate miscarile pe care le face Terra. Luna este desigur mult mai mica decat Soarele, insa se afla si mult mai aproape de Pamant, reusind sa influenteze remarcabil si miscarea Pamantului, dar chiar si procesele ce au loc la sol. (In intreg volumul Soarelui ar putea intra mai bine de 64 de milioane de sateliti de marimea Lunii, astrul nostru central fiind de 25 de milioane de ori mai greu decat Luna. Insa distanta Luna-Pamant este de aproape 400 de ori mai mica decat distanta dintre planeta noastra si Soare).

Influenta Lunii asupra Pamantului este extrem de importanta. Nivelul precipitatiilor atinge un maxim in mijlocul primei si celei de-a treia saptamani de dupa faza de luna noua. De asemenea, saptamanile de dupa primul si al treilea patrar sunt mult mai secetoase, in special inainte de Luna Plina si Luna Noua. Luna este, de asemenea, extrem de importanta, in ritmul de viata al vietatilor marine. Inmultirea planctonului si reproducerea pestilor, precum si numeroase alte procese ale vietii marine, sunt strans legate de ciclul mareelor determinat de fazele Lunii.

Sistemul Luna-Pamant, unicat in Sistemul Solar

Mai putin cunoscut este faptul ca sistemul Pamant-Luna este unic in familia planetelor de tip terestru.

Luna are o orbita cu totul neobisnuita. Ea nu este continuta nici in planul ecuatorial al Pamantului (asa cum se intampla in cazul planetelor Saturn sau Jupiter, a caror inele si sateliti se deplaseaza foarte aproape de planul ecuatorial) si nici in cel al elipticii lui in jurul Soarelui. Teoria actuala despre originea Lunii arata ca inclinatia axei de rotatie a Pamantului si planul de rotatie al Lunii ar putea avea aceeasi cauza. Planul de rotatie al Pamantului in jurul Soarelui si cel de rotatie al Lunii in jurul Terrei fac aproape 5 grade.
Rezultate recente arata faptul ca pentru mentinerea unui ambient terestru favorabil vietii nu este esentiala doar distanta Pamantului fata de Soare. Situarea planetei noastre la o distanta potrivita fata de astrul central asigura doar o parte din „conditiile“ ce asigura un climat potrivit pentru viata.

Asa cum este in prezent, axa de rotatie a Pamantului este inclinata fata de perpendiculara la orbita cu aproape 23 grade, iar marimea acestei inclinatii este determinanta pentru ambientul terestru. (John D. Barrow, Despre Imposibilitate. Limitele stiintei si stiinta limitelor, Editura Tehnica, Bucuresti, 1999, p. 113) Ei bine, inclinatia pe care o are axa Pamantului fata de orbita Soarelui indeplineste intr-un mod remarcabil aceasta conditie.

Insa aceasta inclinatie a orbitei terestre este strans legata de satelitul nostru natural, Luna. Calculele arata ca variatiile inclinatiei axei terestre (numita oblicitate) ar fi fost mult mai ample, de-a lungul timpului, daca nu ar fi fost satelitul natural, situatie care s-a intamplat in cazul altor planete. In cazul Pamantului insa, variatiile inclinatiei axei de rotatie a Pamantului au fost extrem de reduse. In mod surprinzator, atat explicatiile pentru stabilitatea oblicitatii Terrei (la valoarea ei medie de 23,3 grade) cat si pastrarea variatiilor ei intr-un interval extrem de restrans (de doar 1,3 grade) tin de atractia gravitationala a satelitului natural.

Luna poate fi un excelent regulator de clima. Daca ea nu ar exista, sau daca ar fi mult mai mica, inclinatia Pamantului ar atinge valori de pana la 85 de grade, fapt care ar avea consecinte dezastroase pentru toate formele de viata ce ar trebui sa faca fata oscilatiilor climatice ulterioare. (Harry Y. McSween Jr., Partitura pentru Terra. Originile planetei si ale vietii, Editura All, Bucuresti, 2001, Op. cit., p. 113)

Miliarde de tone de apa, pe Luna

Rezultatele investigatiilor solului lunar prezinta nenumarate asemanari existente intre solurile celor doua corpuri, sugerand ca Luna s-a format intr-o zona apropiata a Pamantului. Unele date arata in plus si faptul ca varsta Pamantului si a Lunii concorda semnificativ. Ipoteza formarii simultane a Pamantului si Lunii este intarita si de faptul ca Luna are o compozitie a solului mult diferita de ceilalti sateliti ai planetelor din sistemul nostru solar.

Observatii recente, facute publice de NASA in 10 iulie 2008, arata ca pe Luna exista apa. Primele mostre de sol lunar, aduse pe Pamant cu prilejul misiunilor Apollo, au aratat ca existau urme de apa. Plecand de la observatii si masuratori, cercetatorii au afirmat, in ultimele decenii, ca in solul lunar exista apa in proportie de 50 de parti la un milion (ppm). Potrivit unor estimari publicate in 1998, pe baza unor date culese prin intermediul satelitilor, la cei doi poli ai sai, Luna ar fi trebuit sa contina o cantitate apreciabila de gheata, estimata atunci la cateva miliarde de tone. Prin masuratori si observatii mult mai precise, dar si cu ajutorul mostrelor colectate de-a lungul expeditiilor, cercetatorii au descoperit faptul ca in solul satelitului natural se afla mult mai multa apa, pana la 750 ppm, in anumite straturi. (Science News, 11 iulie 2008)

Existenta apei pe Luna este extrem de importanta, in conditiile in care cercetatorii inca nu au o teorie care sa explice suficient de bine provenienta Lunii si similitudinile semnificative intre compozitia solului Lunar si cel terestru. Plecand de la aceste date, cercetatorii cred ca vor putea fi facute progrese semnificative in definitivarea unei astfel de teorii despre formarea Lunii.

diac. Sorin MIHALACHE

Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur

Sfantul Ioan Gura de Aur (347-407) este unul dintre cei mai cunoscuti, pomeniti si iubiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe. Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut la anul 347, in Antiohia. Intreaga lui viata si-a dedicat-o zidirii Bisericii lui Hristos, pentru care nu a crutat nimic, nici macar pe sine. Cuvantarile sale sunt de o inaltime neegalata nici pana astazi, prin ele sfantul urmarind zidirea celor sfinte in inimile crestinilor si atacarea abuzurilor de orice fel, politice si autoritaea din Biserica si din Imperiul Roman din acea vreme.

Ajuns in cele din urma episcop si Patriarh al Constantinopolului, el a fost exilat de trei ori de catre imparateasa bizantina Eudoxia. De fiecare data, motivul exilarii sale a venit din viata sa de nevointa, pe care cei de langa el o pizmuiau, vazand in ea caderile lor. In cel de-al treilea exil, Sfantul Ioan Hrisostom a si muri, dupa o calatorie lunga de trei luni de zile, sub stricta supraveghere, in conditii foarte aspre. El a murit la data de 14 septembrie 407, in localitatea Comana - Komana din Pont. Trupul sau a fost inmormantat in Komana, unde a si ramas vreme de 30 de ani. Cu toate ca el a adormit intru Hristos in ziua de 14 septembrie, el este pus in calendar in data de 13 septembrie, in ziua de 14 fiind praznuita Inaltarea Sfintei Cruci.

Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. Istoria si cinstirea lor de catre crestini.

Sfintele sale Moaste au fost cinstite cu multime de dragoste inca din primele zile ale trecereii sale la Domnul. In anul 434, unul dintre ucenicii sai, numit Proclu (434-447), ajungand Patriarh de Constantinopol, e, dupa 4 ani, a cerut voie imparatului bizantin Teodosie, sa aduca in Constantinopol trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. Abia in anul 438 crestinii au reusit sa aduca in orasul lui Constantin trupul Sfantului Ioan, in vremea domniei imparatului Teodosie al II-lea (408-450).

In dorinta de a aduce trupul sau in Constantinopol, cei insarcinati cu minunata misiune nu au reusit, oricat s-au straduit. Astfel, imparatul Teodosie va spune despre acestea: „Noi, cinstite parinte, socotind ca trupul tau este mort ca al altora, am vrut fara multa chibzuiala sa-l ridicam si sa-l aducem iarasi la noi. Din cauza aceasta dorinta noastra, pe buna dreptate, nu ni s-a implinit. Dar tu, cinstite parinte, ca cel care ai invatat pe toti pocainta, iarta-ne greseala si te daruieste noua ca unor fii iubiti de parintele lor, si veseleste cu venirea ta pe cei ce te doresc." Abia dupa rostirea acestei rugaciuni, scrise si asezate in sicriul sfantului, acesta s-a usurat, crestinii putand sa-l ridice si sa mearga cu el spre Constantinopol.

Moastele Sfantului Ioan Hrisostomul au fost duse mai intai in Biserica Sfantului Apostol Toma, numita „a lui Amantie”, iar dupa aceea la Biserica Sfanta Irina. A doua zi, dis de dimineata, Sfintele sale Moaste au fost asezate intr-o mult cinstita lacra, iar mai apoi duse in Biserica Sfintii Apostoli. Cand a fost asezat in mareata biserica, din gura Sfantului Ioan s-au auzit cuvintele: „Pace tuturor.” Cu mare cuviinta, mai apoi, racla cu Sfintele Moaste a fost ingropata in pamant, in Sfantul Altar, langa Moastele Sfantului Grigorie Teologul, iar cand se savarsea Sfanta Liturghie, a carui autor si era sfantul, se faceau mari minuni. Cinstirea sfintelor lui Moaste s-a generalizat inca din secolul al IX-lea.

Mai inainte de caderea Constantinopolului sub turci, in anul 1453, Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur au fost trimise, printr-un edict, la Manastirea Marea Lavra, in Sfantul Munte Athos, de catre imparatul Ioan Tsimiskis (969-976). O parte din mana stanga a sfantului a fost trimisa, in luna iulie a anului 1284, de catre imparatul Andronic Palaeologul (1282-1328), la Manastirea Filoteu, tot in Sfantul Munte Athos.

O parte din sfintele sale Moaste au ramas in Biserica Sfintii Apostoli pana la Prima cadere a Constantinopolului, in vremea Cruciatilor, in anul 1204. Dupa dureroasele lucruri savarsite de cruciati, Moastele Sfintilor Ioan si Grigorie Teologul au fost duse in Venetia, iar mai apoi in Roma. Cinstitul sau trup a fost asezat mai intai intr-un pridvor al unei Biserici medievale, inchinate Sfantului Apostol Petru. Mai tarziu, in data de 1 mai 1626, acestea vor fi transferate in Biserica cea mare a Sfantului Petru, fiind asezate intr-o Capela special amenajata pentru ele. Pomenirea mutarii Sfintelor sale Moaste din Constantinopol in Roma se face, de catre Biserica Ortodoxa, la data de 27 ianuarie.

Dupa 800 de ani, moastele celor doi sfinti au ajuns sa fie inapoiata Bisericii din Constantinopol. Acestea au fost restituite Bisericii Constantinopolului in data de 27 noiembrie 2004, de catre Papa Ioan Paul al II-lea. Moastele Sfintilor Ioan Hrisostom, transportate intr-o racla legata cu panglica rosie, si ale Sfantului Grigorie Teologul, asezate intr-o racla legata cu panglica galbena, se afla astazi in Biserica Sfantului Gheorghe din Patriarhia Ecumenica din Constantinopol.

Particele din Sfintele sale Moaste se mai afla si in Manastirea Vatoped, Manastirea Iviron, Manastirea Dionisiu si Manastirea Dochiariu, aflate tot in Sfantul Munte. O parte din Moaste se poate sa fi ajuns si in Cipru, atata timp cat in micuta si izolata localitate Mesana, din Pafos, se afla o Manastire inchinata Sfantului Gheorghe de Komana, iar denumirea de Komana - Comana - se refera la localitatea Komana din Pont. Se poate ca Moastele Sfantului Ioan sa fi fost pastrate in aceasta biserica, dupa aducerea lor in Cipru, din Komana, mai inainte de ducerea lor in Constantinopol.

Sfintele Moaste ale Sfantul Ioan Gura de Aur. Unde se mai gasesc?

Manastirea Darvari, Bucuresti, Romania. Manastirea Secu, Judetul Neamt, Romania. Catedrala Episcopala din Craiova, Romania. Biserica Sfanta Ecaterina, Bucuresti, Romania, unde se vor pastra pana la construirea Catedralei Mantuirii Neamului.

Catedrala Sfantul Gheorghe, Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (actualul Istanbul), Turcia. Manastirea Filoteu, Sfantul Munte Athos, Grecia, pastreaza mana dreapta a Sfantului Ioan Gura de Aur. Manastirea Vatoped, Sfantul Muntele Athos, Grecia, pastreaza cu mare cinste capul Sfantului Ioan, cu urechea stanga intreaga. Se spune de catre parintii cei din vechime, ca la urechea stanga i-a talcuit ingerul Sfintele Evanghelii si a ramas neputrezita spre marturie ca a fost adevarata talcuirea ingerului. Manastirea Varlaam, Meteora, Grecia. Capela Imaculata Conceptie, Basilica San Pietro, Roma, Italia.

Sfantul Ioan Gura de Aur in iconografie

In cartea numita „Erminia lui Dionisie din Furna”, carte aflata la indemana zugravilor de chipuri sfinte, in dreptul Sfantului Ioan Gura de Aur, citim urmatoarele: „Sfantul Ioan Gura de Aur, scund foarte si subtirel, mare la cap, cu nasul plecat si narile late, galben cam albinet; melcii ochilor gavanati si ochii mari besicati, avand cautatura vesela; mare la frunte si golas, cu multe zbarcituri, si cu urechile mari si falcile trase inauntru, de mult post si grija necurmata ce avea; cu putina barba, parul plavit si carunt, zice: Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce painea cea cereasca, hrana a toata lumea, pre Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis Mantuitor."

Tropar si Condacul Sfantului Ioan Hrisostom

Din gura ta, ca o lumina de foc stralucind harul toata lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a castigat, inaltimea gandului smerit noua ne-a aratat. Ci, cu cuvintele tale invatandu-ne, Parinte Ioane Gura de Aur, roaga pe Cuvantul Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre!

Din cer ai primit dumnezeiescul har si cu buzele tale pe toti ii inveti sa se inchine unui Dumnezeu in Treime, Ioane Gura de Aur, preafericite cuvioase; dupa vrednicie te laudam deci pe tine, ca esti invatator, ca cel ce arati cele dumnezeiesti.

Sursa: CrestinOrtodox.ro