Istoria lumii - Etnogeneza poporului roman

Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă (Isaia 11,10)

Etnogeneza reprezintă procesul complex de naştere al unui popor (neam). Prin firea lucrurilor, etnogeneza aparţine duratei lungi, este un fenomen ce se intinde de-a lungul mai multor generaţii de indivizi care aparţin unor comunităţi care împart acelaşi spaţiu geografic, aceeaşi istorie, ale căror sisteme lingvistice sunt puse în contact prin bilingvism, iar credinţele (religiile), moravurile şi obiceiurile să se poată întrepătrunde. Este suficient ca doar una dintre condiţiile enumerate mai sus să nu fie îndeplinită pentru ca cele două neamuri să îşi păstreze caracterele proprii. Îi vedem bunăoară pe vecinii noştri, sârbi şi croaţi, împărţind aproximativ acelaşi spaţiu, vorbind aceeaşi limbă, dar despărţiţi, practic, de primirea creştinismului, de la Roma unii, de la Constantinopol ceilalţi, şi articularea formelor de viaţă statală în spaţii culturale deosebite care au creat identităţi separate.

Este necesar să facem aici observaţia că etnogeneza este un proces foarte rar întâlnit în istorie şi care nu trebuie confundat cu asimilarea unui popor de către un altul, cu stingerea treptată sau bruscă (prin violenţă) a unor comunităţi sau chiar popoare, sau cu transformarea până la indistincţie, prin aculturalizare, a acestora.

Etnogeneza are ca finalitate naşterea unui popor nou, cu anumite trăsături proprii (limbă, istorie, moravuri şi obiceiuri, religie), particulare, cumva întocmai cum din două sau trei substanţe diferite, prin reacţii chimice succesive, rezultă un compus stabil, având caracteristici unice. Ar fi de prisos efortul de a nega realitatea, adică ceea ce este viu şi participă la viu, şi a căuta să-i identifici părţile componente, prin încercarea de a „separa”, de a de-construi identitatea unui popor prin „regressum”. Procesul în sine ar fi unul diabolicⁱ în condiţiile în care rezultanta este un produs nou, original, şi nu suma componentelor.

Etnogeneza popoarelor europene este procesul istoric cel mai cunoscut şi istoriile majorităţii neamurilor din spaţiul european se ocupă în primele lor capitole tocmai de momentul „naşterii” acestora, undeva între sec.V – VIII sau sec.VII-X, de la caz la caz.

Etnogeneza în Europa prezintă o serie de trăsături generale şi o sumedenie de particularităţi. Mă voi limita să descriu cadrul comun.

Popoarele barbare integrate în Imperiu avuseseră anterior contacte cu civilizaţia greco-romană iar universul lor mental se putea adapta viziunii romane şi modului de viaţă din Imperiu; politeismul păgân îngăduia cu uşurinţă atât sincretismul (contopirea unor culte) cât şi fenomenul de interpretatio (venerarea unor culte proprii sub denumiri romane), iar Panteonul roman era deschis îmbogăţirii cu noi zeităţi.

Iniţial termenul de barbar desemna vorbitorul unei limbi neinteligibile pentru un elen. În sens larg, înţelegem prin barbari triburi aflate la periferia lumii greco-romane, închegate în uniuni premergătoare unor organizări statale, sau chiar constituite în regate, şi al căror mod de viaţă, moravuri, civilizaţie materială difereau de cele ale civilizaţiilor din bazinul mediteranean.

Astfel, acestea din urmă erau civilizaţii preponderent urbane, formate dintr-o reţea de polisuri (la greci), sau de civitates la romani, subordonate Romei. Civitas nu era doar o aglomerare de case private, temple şi incinte de apărare. Civitas era o structură de norme, de mentalităţi şi de tradiţii care îi lega pe cetăţeni şi crea coeziune, sens, apartenenţă, istorie, memorie. Fiecare civitas îşi avea proprii zei, pe lângă cei comuni, într-o societate marcată de ritualism.

Conducerea cetăţii a devenit o artă (politica la greci), şi s-a tradus la romani prin concepte sofisticate, precum cel de res publica, operarea distincţiei dintre persoană şi funcţia pe care o îndeplineşte aceasta, în interes general.

Cetatea educa tinerii, într-o lume care nu doar cunoştea scrisul, dar a lăsat posterităţii sofisticate tratate de drept, filosofie, morală, pedagogie sau inginerie; impunea reguli, dezvolta caritas (dragostea), preţuirea solului patriei şi a familieiⁱⁱ. Pentru toate acestea, cetatea dispunea de mijloace adecvate: viaţa cetăţeanului era una trăită public, alături de con-cetăţeni, în spiritul demnităţii, al amiciției, disciplinei şi libertăţii.

Spre deosebire de greco-romani, barbarii nu trăiau în cetăţi. Lumea lor era una apropiată de natură şi susceptibilă exceselor. Izvoarele antice îi descriu pe geţi ca fiind foarte dezbinaţi. În fapt, avem de-a face cu o slabă dominare a spaţiului în cadrul unei vieţi preponderent rurale, cu lipsa căilor de comunicaţii, mijloace materiale rudimentare, inexistenţa oraşelor şi, în consecinţă o disipare a oamenilor în triburi şi uniuni de triburi. Ceea ce reuşeşte uneori să aducă unitate este prestigiul unui mare preot, precum Deceneu, sau a unor căpetenii de triburi, dar pentru scurtă vreme.

Imperiul Roman realizează o unificare a civilizaţiei din bazinul mediteranean, de expresie culturală elenă în primul rând (Grecia propriu-zisă, Egiptul, Orientul apropiat), şi o extindere a ei în zonele cunoscute îndeobşte ca „Barbaricum” (Galia, Iberia, Germania, Britania, Panonnia, Dacia, ş.a.). Vehiculul realizării Pax Romana, adică al unei lumi pacificate de Roma şi supusă hegemoniei acesteia, l-a constituit statul roman, bazat pe instituţii complexe, forţă armata, eficienţă administrativă, geniu normativ şi limbă unitară (latina).

Începând cu sec.III după Hristos, Imperiul cunoaşte o profundă criză care va conduce la prăbuşirea sa. Criza Imperiului a fost o criză a lumii vechi şi a îmbrăcat toate aspectele vieţii, atât materiale cât, mai ales, de ordin spiritual; există o prăbuşire a credinţelor lumii păgâne, care antrenează după ea decadenţa întregii societăţi romane; vechile virtuţi romane (civilitas, pietas, fides, moderatio, modestia, humanitas şi fortitudo) nu mai sunt practicate, lipsite de fundamentul religios care le susţinea, iar o minoritate de filosofi stoici a încercat să împiedice dezagregarea unei societăţi altă dată atât de solide. Legiunile, formate din cetăţeni ai Romei altădată, ajung în sec.IV – V formate exclusiv din barbari, mai ales germanici.

Războiul Imperiului cu creştinismul „nu a determinat căderea Imperiului roman; creştinismul a îngăduit prezervarea unor instituţii politice şi culturale antice, precum şi a zestrei axiologice a grecilor şi romanilor, transfigurată de mesajul creştin”ⁱⁱⁱ.

Criza valorilor antichităţii clasice greco-romane este însoţită de revărsarea a zeci de popoare nomade sau semi-nomade, venite din arealul euro-asiatic, şi care toate atacă limes-ul (graniţa fortificată romană).

Pe acest fond, spaţiul european se transformă într-un imens creuzet din care se va naşte o nouă lume şi noi popoare, cele care vor prelua atât moştenirea religioasă vechi-testamentară iudaică, în calitate de nou Israel, cât şi cea politică romană, în calitate de Noua Romă.

Etapele se succed de la sfârşitul antichităţii păgâne şi începutul evului creştin astfel:

1. Într-o primă fază, peste populaţia autohtonă, organizată la nivel modest, fără oraşe, rurală, vin administraţia imperială cu limba oficială latină, legiunile şi lumea speciala din jurul lor (castre, aşezări civile, negustori), precum şi oraşele romane, colonii sau municipii, conduse potrivit dreptului roman şi populate cu cetăţeni sau peregrini, toate legate între ele prin celebra reţea de drumuri a Imperiului;

2. Într-o a doua fază, slăbiciunea statului roman va conduce la prăbuşirea oraşelor, peste tot, şi la ruralizarea coloniştilor romani din provincii;

3. Pe acest fond îşi fac apariţia cuceritorii migratori, germanici, turanici sau slavi, care introduc propriile forme de dominaţie;

4. Din punct de vedere lingvistic, fazelor descrise mai sus le corespund substratul autohton, stratul latin şi adstratul cuceritorului migrator.

Toate aceste forme noi şi condiţii materiale au ca liant elementul de bază la nivelul profund al omului: religia. Trecerea la creştinism şi la noul mod de viaţă şi cultură pe care-l presupunea acesta face ca alterităţile să se dezvolte pe alte trasee axiologice. Apare astfel opoziţia dintre creştin şi păgân, practicant al unor culte devenite malefice, iar nu opoziţia dintre autohton şi colonistul romanic din trecut. Aşa înţelegem de ce în spaţiul românesc binecunoscutul stindard - totem dacic (draco) este asociat numelui necuratului.

În cazul Daciei, practicarea cultelor păgâne locale este prohibită iniţial de către administraţia romană. În primul război dacic Roma a evitat distrugerea templelor, dar încălcarea de către daci a păcii a condus la un război care, potrivit metopelor de pe columnă, antrenează şi zeii^iv. Astfel, înfrângerea dacilor înseamnă şi înfrângerea zeilor acestora, care sunt interzişi. Trebuie menţionat că dacii interziceau în plan religios reprezentările antropomorfe (nu existau chipuri ale zeilor).

În provincia Dacia Romană avem apoi o explozie de reprezentări ale zeităţilor, dintre cele mai diverse, denunţată apoi de creştinism (idolatrie).

În consecinţă, creştinarea pe de o parte, dar şi distrugerea regalităţii şi a centrelor religioase care-i lipseşte pe daci de elita conştientă ce ar fi putut prezerva moştenirea identitară, face imposibilă revenirea, după retragerea administraţiei romane, la vechea societate dacică, legitimată de casta preoţilor păgâni. Fenomenul este însă valabil şi pentru Galia romanizată, devenită apoi Regatul franc, pentru Hispania, la fel romanizată şi apoi devenită Regat vizigot. Italia însăşi este cucerită de germanicii ostrogoţi. Prin creştinare, cuceritorii germanici, slavi sau turanici sunt asimilaţi, în cele mai multe cazuri, (Britannia face excepţie) în masa populaţiei latinofone, pe care însă o influenţează profund, rezultând noi popoare.

Icoane, cărți și poezii - Cărți

Deoarece am observat adesea că mulți dintre creștinii noștri ortodocși nu cunosc semnificațiile acestor slujbe, considerandu-le, de multe ori, simple tradiții și nu unele dintre cele mai importante Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe, dar și pentru că se simte nevoia unor îndrumări catehetice mai intensificate, am considerat necesar să realizez o scurtă recenzie a unui îndrumător liturgic, apărut de curând de sub tipar, și anume: “Sfântul Botez și Sfânta Cununie azi – îndrumător teologic, liturgic și pastoral“.

Îndrumătorul ne-a fost dăruit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care semnează și Cuvântul înainte al cărții, la ultima conferință a preoților din Arhiepiscopia Bucureștilor (toți clericii au primit în dar acest îndrumător). Este, așadar, apărut la Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, în cadrul colecției Păstorul cel Bun, în anul 2011.

În cele ce urmează, vom reda anumite idei, pasaje, învățături, semnificații și aspecte din îndrumător, care ni s-au părut esențiale pentru cunoașterea învățăturii și ritualului liturgic ortodox al celor două Sfinte Taine prezentate, dar și pentru pregătirea și raportarea corectă a creștinilor noștri la primirea cu vrednicie a harului dumnezeiesc care se revarsă asupra lor la aceste Sfinte Taine.

p. 6: “Sfântul Botez este desăvârșit, dar nu desăvârșește pe cel ce nu implinește poruncile.” Sf. Marcu Ascetul

p. 7: Mantuitorul a vindecat multi copii pentru credinta parintilor lor; credinta pruncilor este suplinita de cea a parintilor care cer botezul si a nasilor, care devin parinti spirituali; se adauga credinta preotului care savarseste botezul si a comunitatii din care cel nou-botezat face parte.

p. 15: Vasul cu apa pentru Botez se numeste cristelnita sau colimvitra.

p. 17: Taina Mirungerii este privita ca Cincizecime personala.

p. 20: Tunderea pruncului la Botez se face in chipul crucii, iar parul taiat se arunca in cristelnita; el reprezinta o parga sau o prima jertfa a trupului omenesc, adusa lui Hristos.

p. 34: In timpul slujbei Cununiei, mirele sta in dreapta, iar mireasa la stanga, langa inima lui.

p. 43: Dupa opt zile de la savarsirea Sfintei Taine a Cununiei, sau intr-o zi cat mai apropiata de aceasta, mirii se intorc la biserica impreuna cu nasii lor pentru “iesirea la biserica” sau “dezlegarea cununiilor”. Denumirile acestea amintesc de epoca veche, in care depunerea cununiilor se facea in a opta zi dupa Cununie, nu la finalul ei, asa cum se intampla astazi. Atunci mirii purtau cununi din flori, timp de opt zile si care erau dezlegate acum de episcope sau preot, inaintea usilor bisericii sau in pronaos.

p. 45: “Nunta este o mare taina. Unirea dintre barbat si femeie este inchipuirea unirii dintre Hristos si Biserica. De aceea, sa nu te gandesti la casatorie in mod superficial si nici sa nu astepti zestre de la celalalt. Casatoria nu este o afacere, ci o comuniune de viata.” Sf. Ioan Gura de Aur

p. 51: Copiilor parasiti, lepadati sau gasiti, despre care nu se stie daca au fost botezati, li se administreaza botezul, conditionat: “Se boteaza….daca nu a fost botezat….”

p. 51: Nasii de botez trebuie sa fie ortodocsi, indiferent daca sunt tineri sau in varsta, casatoriti sau nu. Copiii nematuri nu pot fi nasi.

p. 51: Botezul poate fi savarsit in orice perioada a anului bisericesc, fara sa aiba restrictii legate mai ales de zilele de post sau posturile de durata, numai ca aici trebuie avut in vedere faptul ca, slujba fiind urmata de o masa festiva, aceasta trebuie sa fie de post.

p. 52: Ar fi de dorit ca pruncii sa fie botezati cat mai curand dupa nastere, intre 8 si 40 de zile, conform randuielilor liturgice.

p. 53-54: Pretentia unor parinti de a-si boteza copiii singuri, si nu impreuna cu alti prunci, nu este indreptatita si nu trebuie acceptata, deoarece ea este o dovada de egoism si o sfidare a duhului comunitar care caracterizeaza viata si lucrarea sfintitoare a Bisericii.

p. 54: Obiceiul mai nou de a se folosi apa calda la savarsirea Tainei Botezului nu se justifica, fiindca nu este confirmata de Traditie.

p. 55: Numele dat pruncului la Botez trebuie sa fie unul, deoarece o persoana nu are decat o identitate.

p. 58: Nu este ingaduita casatoria dintre un ortodox si romano-catolic sau protestant si cu atat mai mult cu un evreu sau musulman.

p. 58: Casatoriile mixte se savarsesc numai cu dezlegarea sau dispensa chiriarhului locului (episcopului).

p. 58: Cununia nu se oficiaza sotilor divortati si recasatoriti intre ei, deoarece ei revin la o stare de normalitate. Cununia nu se poate repeta in aceasta situatie.

p. 59: Moda mai noua, ca nasii sa fie de aceeasi varsta cu finii sau chiar mai tineri, nu este una duhovniceasca. De asemenea, nu se admit nasii de alta confesiune si cu atat mai mult de alta religie.

p. 59: Nunta nu trebuie savarsita in bisericile manastiresti, ci in cele parohiale.

p. 60: Savarsirea Tainei Nuntii in post este lipsa de respect fata de cele sfinte, iar asemenea casatorii nu dureaza mult.

p. 61: Spovedirea si impartasirea tinerilor inainte de Cununie ar trebui sa devina regula obligatorie pastorala.

p. 62: Logodna nu da dreptul la consumarea vietii conjugale, fiind doar o arvuna, o chezasie, o promisiune sau o fagaduinta de a intemeia o familie. Numai Taina Cununiei da dreptul la aceasta.

p. 65-66: “Casatoria alba” este o practica gresita. Biserica nu accepta o asemenea casatorie si este impotriva ei.

p. 74: Este indicat ca numele ales la Botez sa fie unul singur si sa fie nume de sfant.

p. 75: Pr. Ilie Cleopa: “ Nu se pun doua nume la botez in veac! Numai unul si ortodox! Niciodata sa nu puneti doua nume la copii. Unul si ortodox! Ca particica este pentru un suflet, nu pentru doua.”

p. 76: La Sfantul Botez este suficient sa fie un singur nas, de va fi copilul baiat sa fie purtat in brate de nas, iar, de va fi fata, sa fie tinut in brate de catre nasa.

p. 77: Biserica dezaproba obiceiul de a lua mai multi nasi la botez.

p. 77: Nasii de la botez, ca parinti spirituali, sunt trecuti pe pomelnic inaintea parintilor trupesti.

p. 77: Pr. Cleopa: “ Cel mai mare neam nu-I tata si mama, nici sotia, nici sotul, ci preotul care ne-a botezat, al doilea este nasul de botez, al treilea –pentru care suntem cununati- nasul de cununie.”

p. 80: Untdelemnul sfintit de la Botez poate fi folosit cu evlavie la arderea candelei. Cat despre turnarea acestuia in baia de acasa a copilului, consideram ca acest lucru nu este potrivit, deoarece el a fost destinat spre a fi folosit o singura data si anume pentru baia Botezului, care nu se mai repeta.

p. 84: “Sfintele Taine ale Bisericii nu reprezinta o lucrare magica, care sa ne asigure, in mod automat, Imparatia Cerurilor. Se cere con-lucrare, incepand cu Botezul, cand ne lepadam de satana si ne unim cu Hristos, continuand cu celelalte Sfinte Taine, care cer din partea noastra o permanenta si responsabila angajare personala.”

p. 85: Rugaciunea facuta in atmosfera de familie, inainte de culcare sau la masa, il face pe copil sa se simta intr-o armonie si comuniune nu numai cu cei ai casei, ci si cu Dumnezeu si cu Sfintii Sai.

p. 86: Un lucru important este sa obisnuim copiii cu citirea cartilor sfinte. Indemnul Sf. Ioan Gura de Aur:”Sa nu auda copilul basme prostesti si babesti! Cand este plictisit din pricina lectiilor, povesteste-I istorisiri sfinte – fiindca sufletului ii place sa auda povestiri din vechime..”

p. 89: Se recomanda ca ambii soti sa aleaga acelasi duhovnic.

p. 90: Pentru o viata de familie care sa dainuie este foarte important sa alegem matur si cu multa responsabilitate persoana care ne va insoti, sa cunoastem profund ceea ce dorim de la viata, si la ce ne asteptam din acest trai impreuna. Sa cautam persoana care sa aiba, inainte de toate, virtuti crestinesti: frumusete launtrica, inaintea celei trupesti, bogatie sufleteasca, inaintea celei materiale; curatenia sufleteasca, inaintea impodobirii exterioare, care ne va putea sprijini spre acest urcus asumat, care se numeste familie.

p. 92: Nu pot fi cununate mai multe perechi deodata pentru ca prin Cununie se intemeiaza un singur cuplu, adica o singura familie noua.

p. 93: Trebuie respinsa practica intalnita pe alocuri de a se angaja in actul casatoriei mai multe perechi de nasi.

p. 103: Daca ne pregatim sa primim Sfanta Euharistie (Impartasanie), trebuie sa ne abtinem de la relatiile trupesti; la fel suntem chemati sa postim in ceea ce priveste relatiile intime in ziua praznicelor imparatesti si in ajunul acestora, in ziua de duminica si in ajunul acesteia, la sarbatorile sfintilor mari si in ajunul acestora.

p. 103: Sf. Ioan Gura de Aur: “Casatoria este limanul castitatii pentru cei ce doresc sa o foloseasca cum trebuie si il fereste pe om de salbaticirea firii sale.”

p. 104: Un loc de rugaciune, amenajat cu icoane, candela, catuie pentru tamaie, este bine sa fie inima fiecarei case.

p. 104: In afara de icoana Mantuitorului si a Maicii Domnului pe care fiecare crestin este bine sa le aiba in casa, este potrivit sa zugravim si icoana sfantului ocrotitor.

p. 105: Sf. Ioan Gura de Aur: “Rugaciunea unita a sotului cu sotia este o mare forta.”

+++

Nadajduim ca parcurgerea celor de mai sus va izvori in sufletele credinciosilor ortodocsi dorinta de a lectura acest indrumator, dar si de a-si insusi corect invataturile canonice ale Sfintei Biserici Ortodoxe referitoare la savarsirea Sfintelor Taine si “va indemna pe toti la o mai buna pregatire pentru primirea lor ca daruri si lucrari sfinte si sfintitoare in viata crestinului si a Bisericii.”

Pr. Gabriel Militaru - Sfantul Botez si Sfanta Cununie Azi – indrumator teologic, liturgic si pastoral (recenzie)

Tinerii în Biserică - Cum pot atrage preoții tinerii în parohie !

La noi în familie lumea nu mergea la biserică. Ne mai luau bunicii câteodată, dar fără să ne explice ce se întâmplă acolo, de ce mergem. Copii fiind, ne plăcea prescura, despre care bănuiam că nu e doar o pâine oarecare. Avea un gust deosebit, sau cel puţin aşa ni se părea nouă. Mie încă mi se mai pare aşa. Ne plăceau sfinţii de pe pereţi, deşi nu ştiam cine sunt şi cum îi cheamă, icoanele, stranele vechi în care ne pierdeam cu totul, aşa mici cum eram. Ne plăceau lumânările şi lumina discretă din biserică. Nu prea ne plăcea corul şi faptul că nu înţelegeam tot ce spunea preotul dar asta din cauza ecoului, bănuiesc.

Mai târziu am crescut şi în afară de "Tatăl nostru" spus în fiecare seară, mai mult din obişnuinţă, nu pot spune că am avut viaţă spirituală. Bunica mea, care m-a crescut, era greco-catolică. Critica mereu Biserica Ortodoxă, dar şi pe cea Catolică şi avea un fel de credinţă a ei. Se ruga acasă, la sfinţii ei, într-un fel oarecum superstiţios. Avea o pasiune pentru icoanele catolice şi spunea că cele ortodoxe sunt urâte. Nu răspundeam nimic, dar în sufletul meu nu puteam fi de acord cu asta. Sigur că mi se păreau ciudate în comparaţie cu cele în stil "umanist", catolice, dar îmi ziceam că au o frumuseţe a lor pe care eu încă nu pot să o înţeleg.

Uneori mă ducea bunicul la biserică. Catedrala mică din Târgu Mureş are nişte vitralii superbe. Îmi plăcea acolo, deşi nimeni nu îmi explica ce se întâmplă, de ce mergem la biserică. Mă uitam la vitralii, la sfinţi, la pictură, mă atrăgea răcoarea, liniştea şi mirosul de tămâie şi lumânări.

Ştiam că există Dumnezeu şi Iisus, Fiul Lui. Aveam o Biblie groasă, reformată, în limba maghiară, din care nu înţelegeam nimic, dar care avea nişte ilustraţii foarte frumoase. Îmi plăcea mult să o răsfoiesc. Am înţeles că Iisus era bun şi iubitor, dar nu prea am înţeles de ce L-au răstignit, nici ce anume le predica atâta oamenilor. Apoi am primit la şcoală "Noul Testament în imagini", nişte benzi desenate cu Iisus, tipărite de sectanţi. Am ignorat îndemnurile de a mă "pocăi" de la sfârşitul cărţii. Auzi acolo... ”să mă botez nu ştiu unde şi nu ştiu cum...”. Păi eu m-am botezat deja! Mi-a plăcut cartea. Avea un limbaj simplu şi uşor de înţeles. În general, pe ceilalţi nu i-am mai întrebat nimic şi nici ei nu mi-au spus. Nu mi-a trecut prin cap că poate nici ei, sărmanii, nu ştiau mare lucru.

Apoi, în timpul şcolii, veneam uneori să mă rog şi să aprind lumânări. La slujbe nu participam. Nu înţelegeam şi de aceea mi se părea plictisitor. Dar ce mă atrăgea? Liniştea. Sentimentul că eşti singur cu Dumnezeu. Dacă aş fi ştiut că Hristos vine pentru mine în fiecare duminică pe altar, alta ar fi fost situaţia...

Nu m-am spovedit ani de zile. Mi s-au adunat bolovanii în spate cât un munte... dar am rămas într-un fel tot indiferentă. Mă rugam când aveam vreo problemă. În rest... nimic. Nu cunoşteam nici Biblia, nici cum trebuie să trăiască un creştin. Slavă Domnului că în această perioadă vulnerabilă nu am eşuat în vreo sectă. Într-o vreme mă gândeam chiar să mă convertesc la islam. Mă atrăgea cultura arabă. Dacă aş fi cunoscut vreun musulman atunci, sigur aş fi ajuns acolo. Dar iată m-a ferit Dumnezeu de toate prostiile şi niciodată nu voi putea să-I mulţumesc aşa cum ar trebui pentru asta.

Apoi m-am mutat la Cluj pentru studii. Aici l-am cunoscut pe actualul meu soţ, cu care am început să merg mai des la biserică şi la mănăstiri. Mergeam la catedrală să ascultăm predicile înaltpreasfințitului Bartolomeu. El ştia să vorbească cu tinerii. Aşa am ajuns şi la Nicula. Frumos, minunat... Linişte, natură, blândeţea călugărilor şi icoana Maicii Domnului care radiază de grijă şi bunătate faţă de noi toţi... Şi Adormirea Maicii Domnului era o sărbătoare pentru noi, deşi atunci era mai mult ca o excursie, decât un pelerinaj propriu-zis. Încă nu înţelegeam tot ce se întâmplă, unele cuvinte din liturghie, unele gesturi, dar le acordam credit zicându-mi că la mine e problema, nu la Biserică.

Dar ce m-a scuturat din indiferența şi necunoaşterea mea, a fost... o poză din cartea de istorie. Mai exact a lui Corneliu Zelea Codreanu. Nu am putut nicidecum să-i asociez acelui chip toate grozăviile care erau scrise acolo despre legionari, aşa că am început să caut mai multe informaţii despre ei. De la legionari am ajuns repede la sfinţii închisorilor. Şi atunci s-a aprins beculeţul... Ia uite măi... oamenii ăştia au murit pentru credinţa lor! Şi dacă au murit atunci trebuie să fie ceva de credinţa asta. Sigur, auzisem de martiri aruncaţi la lei, chinuiţi, prigoniţi de Nero şi alţi împăraţi din antichitate, dar aşa ceva să existe în zilele noastre, nu mi-am închipuit. Efectiv aveam poza lor! Erau "adevăraţi"... de parcă ar fi fost lângă mine! Atunci am început să citesc despre sfinţi şi Biserică. O lume s-a deschis înaintea mea! Dintr-o dată, Iisus şi sfinţii Lui nu mai erau nişte poveşti frumoase şi îndepărtate, nişte imagini din cărţi, ci nişte realităţi pe lângă care am trecut ani de zile. Am înţeles că Biserica trăieşte, e un organism viu, pătruns de sfinţenie, care nu are sfârşit temporal.

Azi mulţi cred că sfinţii şi minunile sunt de domeniul trecutului, că Biserica e "învechită" şi "demodată". Dar nu e deloc aşa. Cred că asta i-ar atrage pe tineri: exemplele din zilele noastre, sfinţii contemporani, vieţile şi minunile lor, mărturii ale oamenilor care i-au cunoscut. Unii spun că în trecut erau alte vremuri şi de aceea au fost atâţia sfinţi, dar iată că şi azi există sfinţi! Deci este posibil să devii sfânt în secolul 21.

Apoi am citit că trebuie să ne spovedim şi să ne alegem un duhovnic. Am căutat cât am căutat şi mi-am zis că în ritmul ăsta, rămân nespovedită. M-am dus la început la catedrala din Cluj. L-am ales pe părintele Macarie, dar el a plecat. Acum e undeva prin Suedia, parcă. Apoi am început să merg la biserica Sf. Ioan Botezătorul din cartierul nostru. M-a atras faptul că nu există cor, ci toată lumea cântă la liturghie. Încet, încet am învăţat şi eu cântările. Ce bucurie, să-i cânt şi eu lui Dumnezeu (eu cu ne-vocea mea :)) )! Lângă un cor te simţi cumva marginalizat, împins la o parte, dar aici era altfel. Cântarea cu siguranţă ajuta să ne concentrăm la slujbă. Apoi m-am gândit că aş putea să mă spovedesc la părintele de acolo, că e aproape de casă şi e uşor să ajung la el de câte ori am nevoie. Şi la el am rămas.

Nu pot spune că îi cunosc pe oamenii din biserică. Poate pe câţiva, din vedere, dar şi asta înseamnă ceva pentru mine.

Ce mi-a mai plăcut? Că nu se uită nimeni cum eşti îmbrăcat, ce papuci ai în picioare, al cui eşti, de unde vii. Cred că faţă de tineri toleranța, blândeţea, înţelegerea celor care sunt de mai mult timp în biserică sunt foarte importante. Chiar şi atitudinea femeii de la lumânări contează. La noi la biserică este un domn care se ocupă cu adunatul banilor, tăierea prescurii şi alte activităţi necesare slujirii (mă iertaţi, nu ştiu cum se numeşte, la noi în Ardeal îi zice diac sau curator sau aşa ceva). E tot timpul zâmbitor, blând şi atent cu toţi cunoscuţii. Mereu mă întreabă ce mai face băieţelul meu şi de câte ori ne vede la biserică fuge repede şi-i aduce o bucată maaaare de prescură.

Cred că e foarte important ca tinerii să cunoască semnificaţia Sfintelor Taine, a slujbelor, să înţeleagă cuvintele şi ce se întâmplă în biserică atunci când ne rugăm. Cartea părintelui Bartolomeu Anania "Cartea deschisă a Împărăţiei" mi se pare foarte folositoare. La noi la biserică au fost mai multe predici dedicate explicării sfintei liturghii.

Tinerii de azi se luptă cu stresul, cu şcoala, cu societatea, cu moda şi cu altele şi cred că de aceea le e greu să-şi găsească liniştea. O caută în muzică, în filme, în jocuri pe calculator, în relaţii eşuate sau mai rău, în băutură sau droguri. Nu cred că e vorba atât de mult de teribilism sau atragerea atenţiei, ci poate doar nevoia de evadare. Ar trebui să li se spună că liniştea se poate găsi prin spovedanie şi împărtăşanie, prin rugăciune şi prin liturghie. Mulţi nu cred, li se pare o aberaţie, de parcă Biserica ar fi numai pentru "babe", dar în inima lor îşi doresc pace şi lumină. Poate că tinerii care trăiesc în Biserică şi împrăştie această pace şi lumină, îi pot atrage cel mai bine pe ceilalţi. Dacă există iubire sinceră, nimeni nu poate rămâne împietrit. Hristos a biruit lumea.
 

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, praznicul de azi rimează cu campania electorală a momentului.

Pentru că Sfinții Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena sunt exemple de asumare a Ortodoxiei din perspectiva unei funcții publice dominante.

Și alegerea/ opțiunea lor religioasă a fost capitală pentru istoria Bisericii…dar și pentru mântuirea lor. Pentru că au ales să Îl slujească pe Dumnezeu, Cel care i s-a revelat Sfântului Constantin…în loc să meargă după religia idolatră a timpului…

O alegere teologică…care a scos Biserica din catacombe…

Care a inițiat marea dezvoltare istorică a Bisericii creștine…motiv pentru care fiul și mama lui…sunt „întocmai cu Apostolii” pentru că au dat libertate de închinare și de manifestare Bisericii.

Și praznicul rimează cu…campania electorală…pentru că cei care se vor aleși în funcții de conducere…trebuie să fie oameni care să își asume, în mod explicit, convingerile lor religioase, culturale și etnice…pe lângă cele politice.

Așa e de dorit…

Sau asta ar trebui să le cerem: să fie oameni credincioși…și loiali unor crezuri…și nu ființe duplicitare…și mimetice.

Pentru că mimetismul politic, fără coloană vertebrală, naște multe cataclisme.

Iar România are nevoie de stabilitate, de încredere în forțele ei și de reîntoarcerea continuă la valori și la muncă.

Pentru că munca ne face valoroși în orice domeniu…iar valoarea nu e perisabilă.

În schimb, cameleonismul, lipsa de profesionalizare, amoralitatea și impostura degradează orice idee de relație și de responsabilitate pentru faptele tale.

Da, peștele de la cap se împute…și tot prin reperele ei o societate se însănătoșește.

Însă trebuie să urmărim lucruri corecte, drepte, folositoare tuturor…pe lângă interesele personale.

Dacă subsumăm totul egoismului nostru…dăm înapoi ca racul…în mod continuu…

Și vedem, mai mult decât dureros, că închiderea în meschinăria proprie…închiderea în casă…fuga de răspundere…nu ne poate salva individual…dacă o nație…sau o lume se scufundă…

Până la urmă trebuie să luăm atitudine…

În cele din urmă…cursul vieții…ne face să ne privim și mai profund…

Trebuie să alegem…

Și alegerea noastră…schimbă și ne schimbă…atunci când ne decidem să privim viața cu sens…cu sens veșnic…

…Sfântul împărat Constantin s-a născut într-o lume păgână…și Dumnezeu l-a chemat în mod minunat, în vedenie, atât în somn…cât și în stare de trezvie…la a fi primul împărat creștin al lumii.

I-a dat să biruie prin Crucea lui Hristos…și să aibă evlavie mare față de dreapta credință mântuitoare a Bisericii.

Iar astăzi, dacă ne închinăm Sfintei Cruci…e pentru că el a trimis-o pe mama sa, pe Sfânta Elena la Ierusalim…de a găsit Crucea Domnului.

Și ne odihnim duminica și facem slujire dumnezeiască în mod public…pentru că el a fost primul care a îngăduit acest lucru în Imperiul Roman.

Și-a asumat, cu alte cuvinte, depăgânizarea lumii.

Și-a asumat credința creștină în mod explicit…nu cu subterfugii…și mizând pe ea…a luminat întreaga lume.

De aceea ei doi, fiul…și mama…sunt exemple de urmat pentru aleșii politici, pentru oamenii din administrație, din forțele armate, din învățământ etc. pentru că și-au asumat Ortodoxia ca pe un mod de viață…cu ample și profunde implicații sociale.

Pentru că viața liturgico-mistică a Bisericii naște caractere, naște eroi, naște oameni responsabili pentru societate…adică oameni reprezentativi la nivel social.

Biserica personalizează pe om…pentru că îl face să își înțeleagă și să își consolideze potențele personale.

Lipsa de credință, amoralitatea și lipsa de cultură…sunt un triou lamentabil atât în administrație, cât și în Parlament sau în supermarket…pentru că el creează tupilanți, oameni fără prestanță și fără conștiință.

Ce să faci cu zâmbetul larg-pervers…dacă nu ai principii?

Cu cine implementezi strategii…dacă habar nu au de cele mai elementare detalii ale educației?

Ce angajator…sau om responsabil ești tu…dacă nu mizezi pe om…și nu cunoști o profesie în mod autentic?

…Sfântul Constantin, dimpotrivă, ne arată ce înseamnă efort de asimilare…atunci când există convertire autentică.

Pentru că el a învățat să fie creștin…să se comporte ca un creștin…și să poarte grijă de credința și morala vieții oamenilor ca un creștin…prezidând, în mod onorific, Primul Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

Nu a despărțit credința de morală, nici spațiul privat de cel public!

Nu s-a închis în credință…ci s-a deschis, prin credință, spre societatea care avea nevoie de un conducător…și de un exemplu de om.

De aceea a recreat, din interior, imperialitatea romană…punând bazele unei perspective creștine asupra imperialității.

Adică un mod foarte prompt, direct…de asumare a vieții sociale…pentru a o trăi responsabil, creștinește.

Cu alte cuvinte…o încurajare enormă pentru noi…pentru că ne dovedește că se poate…atunci când te lași condus de Dumnezeu.

Căci El, ieri și azi…și mâine…ne va lumina ce să facem…ca ortodocși…dacă noi ne punem problema vieții creștine cu acuitate maximă.

Dacă viața creștină e pentru noi…o pregătire pentru olimpiadă…sau pentru examenul cel mai important din viața noastră…Dumnezeu, în mod paradoxal, tocmai atunci ne luminează ce să facem…în situațiile care păreau, până mai ieri, fără scăpare…înnorate din punct de vedere decizional.

Un fiu…al unei mame creștine…sau o mamă creștină…cu un fiu atât de important pentru Biserică și pentru întreaga lume.

Căci chiar dacă ești necredincios…și auzi ce implicații politice și sociale a avut domnia lui Constantin cel Mare…înțelegi că viața Europei, datorită lui, are altă coloratură…decât fără el.

Însă pentru noi, creștinii ortodocși, Sfinții împărați de azi…sunt bucurie și întărire dumnezeiască.

Pentru că ei au arătat credința în Dumnezeul treimic drept credința mântuitoare a întregii lumi, cea care este demnitatea și lumina întregului mapamond.

Iar pentru ea au renunțat la idolii lor, la modul lor păgân de a gândi…au devenit alții…adică una cu credința în Hristos.

Dumnezeu să ne întărească și pe noi să devenim una…cu credința noastră! Adică să nu avem o credință de fațadă…ci una cu caracterul nostru, cu faptele noastre, cu atitudinea noastră responsabilă față de toți.

Pentru că o astfel de credință e credința care închide gura oricui…și naște uimire în ceilalți. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Teologie Pentru Azi - Predică la praznicul Sfinților Împărați Constantin și Elena [21 mai 2012])

Noul canon monahal

Monahiile care veniseră în obşte urmau o viaţă severă, cu trudă trupească şi nevoinţă duhovnicească. La treburile care erau mai presus de puterile femeieşti ajuta un muncitor în vârstă. În mănăstirea veche, canonul monahal se făcea după tipicul din Sarov. Însă la obştea nouă părintele Serafim a dat canonul său zilnic, având următoarea orânduială:

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Împărate ceresc… Sfinte Dumnezeule… (de trei ori).

Slavă Tatălui… şi acum…

Preasfântă Treime… Doamne miluieşte (de trei ori).

Slavă… şi acum…

Tatăl nostru. Doamne miluieşte (de 12 ori).

Slavă… şi acum…

Veniţi să ne închinăm… (de trei ori).

Miluieşte-mă, Dumnezeule… Cred într-Unul Dumnezeu…

 

Urmează doisprezece psalmi aleşi, începând cu

„Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea”…

În perioada Postului Mare a stabilit să se citească Sfântul Efrem Sirul. In Săptămâna Mare a stabilit să se studieze Patimile lui Hristos, din diferite cărţi. După cele de mai sus urmează rugăciunea

„Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”,

cu o sută de metanii până la pământ, şi

„Stăpâna mea, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii”,

cu alte o sută de metanii.

Apoi

„Cuvine-se cu adevărat…”, Tatăl nostru (de trei ori).

Fecioară Născătoare de Dumnezeu (de trei ori).

Cred într-Unui Dumnezeu… Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa (de zece ori).

Doamne iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa (de zece ori).

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii.

Douăsprezece metanii cu rugăciunea

„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”.

De asemenea, douăsprezece metanii cu rugăciunea

„Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii”.

Apoi a stabilit să se roage pentru sănătatea  şi odihna binefăcătorilor mănăstirii şi a tuturor creştinilor ortodocşi.

Monahiile din Diveevo făceau ascultare la toate poruncile lui. Fără binecuvântarea sa nu începeau nimic. Şi dacă vreuna trebuia să lipsească din mănăstire pentru o perioadă, înainte de ieşire şi după venirea ei se ducea la Sfânt ca să primească binecuvântare.

Măicuţa Eudoxia

Măicuţa Eudoxia avea o soră căsătorită în satul Alamasov. Odată, aceasta din urmă s-a îmbolnăvit şi i-a cerut măicuţei s-o viziteze. Atunci Eudoxia s-a dus să-i ceară binecuvântare egumenei Xenia, dar aceea a trimis-o la Sfânt.

Măicuţa s-a pornit, dar îi era teamă ca nu cumva stareţul să nu-i dea binecuvântare. De aceea s-a hotărât să meargă direct la sora ei. Şi ca să-şi liniştească puţin conştiinţa care o chinuia, a căzut la pământ, i-a sărutat cu mintea mâinile şi picioarele stareţului şi s-a închinat la crucea lui de bronz. Şi-a închipuit atunci că i-a dat binecuvântarea lui, precum şi câţiva pesmeţi pentru drum şi a plecat liniştită spre sora ei.

A rămas lângă ea o perioadă îndelungată. Când bolnava şi-a revenit îndeajuns, măicuţa Eudoxia s-a întors la mănăstire. Era însă tulburată, pentru că plecase fără binecuvântare. Îndată ce a trecut de poarta mănăstirii, s-a întâlnit cu sora Ecaterina Egorovna, care i-a spus următoarele:

- În timpul cât ai lipsit tu, am mers de două ori la stareţ. De fiecare dată mi-a vorbit de tine. Prima oară mi-a zis:

„Înaintea ta a fost aici Eudoxia. A cerut să meargă în satul Alamasov, la sora ei bolnavă. Mi-a pus metanie până la pământ, mi-a sărutat mâinile şi picioarele şi s-a închinat la crucea mea de bronz. I-am dat binecuvântarea, precum şi câţiva pesmeţi pentru drum”.

A doua oară m-a întrebat: „Ce se întâmplă cu Eudoxia? S-a întors de la Alamasov? A venit la mine în ziua cutare, la ora cutare, şi i-am dat binecuvântare să meargă”. Aşa mi-a spus stareţul, repetând ceea ce-mi zisese şi prima dată. La auzirea acestor cuvinte, măicuţa Eudoxia a început să plângă, atât din sentimentul său de vină, precum şi pentru bunăvoinţa pe care i-a arătat-o Sfântul prin harisma înainte-vederii lui.

Tinerii în Biserică - Cum pot atrage preoții tinerii în parohie !

Nu cred că este om care să nu fi călcat vreodată pragul bisericii. Sau poate există, dar foarte puțini. De-a lungul vieții, fiecare a avut „treabă” pe la biserică: la nunta unui prieten sau a unei rude, o înmormântare, un botez, o oră în noaptea de Paști pentru a lua lumină sau două ore într-o duminică, mai mult de gura mamei sau a partenerului de viață, în care ne uităm pe pereții bisericii sau la ceas din 5 în 5 minute. Din păcate nu găsesc nimic „interesant” care să-i facă să vină și a doua oară.

Până pe la vârsta de 18-19 ani nici eu nu găseam ceva interesant care să mă facă să merg mai mult la biserică. Mai mult de o oră în noaptea de Înviere, plus tradiționala și mecanica spovedanie anuală; și Liturghia de după. Deși, mersesem pe la 3-4 biserici, registrul era cam același.

Pe la sfârșitul liceului am fost să mă spovedesc la biserica unde slujea profesorul meu de religie. Era parcă altceva. Era o biserică centrală din oraș (Suceava) - o biserică veche, voievodală. Slujeau 4 preoți. Nu mai participasem la o slujbă cu atâția preoți. Însă, nu amănuntul acesta mi-a atras atenția în mod deosebit, ci cântările de la strană. Pentru prima dată până atunci, cântările sunau bine. Aveau melodicitate. Erau armonioase. Mă făceau și pe mine să cânt. Asta m-a atras prima și prima dată. Nu slujba, nu predică. Nici cuvintele cântărilor nu le prea înțelegeam, dar sunau bine. Mai prindeam câte un cuvânt, două din zbor. Aceste cântări mă făceau să vin în continuare la biserică. Vroiam să pot cânta și eu deodată cu cei de la strană. Așa că, acasă, căutam pe internet cuvintele pe care le deslușeam eu pentru a descoperi versurile și implicit cântarea mult dorită. Astfel, în timp, versurile cântărilor mă făceau să caut semnificația lor. Găseam semnificațiile lor în cuvintele Scripturilor, de aici începeam să înțeleg mai bine Liturghia, rugăciunile și multe altele... viața în general. Toate se legau între ele. Desigur, asta nu s-a întâmplat peste noapte și nu pocnind din degete. Dar, de aici a pornit apropierea mea de Biserică.

După câțiva ani, mi-am „amintit” că eu nu mersesem niciodată la parohia de care aparțin, deși e la mai puțin de 100 de metri de mine. Astfel, m-am hotărât într-o zi să văd și eu, totuși, cum e aici. Nu mai erau patru preoți, ci doar doi. Cântăreții... era de fapt doar unul şi nici nu cânta extraordinar. Şi lumea venea în număr mai mic. Ce mi-a atras atunci atenția a fost vocea unuia dintre preoți și liniștea și trăirea celuilalt. Însă nu erau de ajuns, pentru mine, atunci. Și după două-trei duminici, m-am întors la biserica unde am învățat ABC-ul credinței. Totuși, liniștea acelui părinte mi-a rămas. Am mai stat aici un an și ceva și având de vorbit o chestiune cu preotul paroh din parohia mea a trebuit să mă întorc din nou acasă. S-a întâmplat ca preotul care m-a marcat prin liniștea și trăirea lui să țină predică. Nu mai știu ce frământări aveam atunci, ce întrebări strânsesem în mine, dar prin predica sa m-a revigorat. Mi-a dat restart. Descoperisem ceva, ce la cealaltă biserică nu găseam.

O predică și o trăire a slujbei care te poate repune pe cărare. Puteai sta ore întregi să asculți ce are de spus fără să te plictisești sau fără să te gândești la mâncarea de acasă. Într-una din predici, dăduse o tâlcuire a unui verset dintr-un psalm, pe care n-o știam și care se potrivea perfect cu situația de atunci: „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale.” (Psalm 41, 9). Se referea la legătura dintre învăţător şi ucenic, dintre duhovnic şi fiu duhovnicesc. Este vorba despre chemarea la sfinţenie – la viaţă. Dacă aş fi venit din prima la parohia de care aparţin, cu siguranţă nu aş mai fi venit şi-a doua oară. Nu eram eu destul de adânc. Dar, după ce învăţasem să fac primii paşi, altfel am primit şi înţeles chemarea.

Aşadar, dacă sunteţi la începutul începuturilor, căutaţi să înţelegeţi lucrurile de bază – din cântări, rugăciuni, slujbe, scripturi. Iar apoi, căutaţi Adâncul care aşteaptă să vă cheme.

Credință și Știință - Analogii

Regele, pe tabla de șah, este o piesă aparte din două motive: nu poate fi capturat niciodată și toată strategia jocului gravitează în jurul lui. Finalitatea ultimă a unei partide de șah este ”încolțirea” regelui advers, concomitent cu protejarea propriului rege. Paradoxal, deși regele are o putere scăzută de atac, este cea mai apărată piesă de pe tablă, stând încă de la începutul jocului în centrul redutei militare, flancat puternic din toate părțile.

Fără rege jocul de șah nu ar avea sens și nici finalitate. Toate piesele de pe tablă se raportează în acțiunile lor, direct sau indirect, la regele propriu sau advers. Atacul direct al unei piese la regele advers poartă denumirea de șah. Astfel, numele acestui joc, șahul, poartă în sine o relaționare directă cu regele, sau altfel spus: jocul de șah implică chiar în denumirea sa apelul la rege. Regele e singura piesă care are deasupra capului crucea, ca semn al autorității omenești, care-și are izvorul în autoritatea dumnezeiască, căci Crucea este asociată mereu cu Hristos, Dumnezeul și Creatorul lumii, Cel ce de bunăvoie S-a răstignit pe ea. Regele este centrul psihologic al jocului de șah, atât prin autoritatea pe care o impune cât și prin prisma faptului că toate strategiile îl privesc în mod direct.

Prin analogie, lumea în care trăim nu ar avea sens fără Dumnezeu. Așa cum piesele de șah își justifică existența doar raportându-se la rege, la fel noi oamenii avem sens pe pământ doar raportându-ne la Cel care ne-a creat. Blaise Pascal spunea: „Dacă omul nu este făcut pentru Dumnezeu, de ce nu este fericit decât întru Dumnezeu? Dacă omul este făcut pentru Dumnezeu, de ce îi este el atât de potrivnic lui Dumnezeu ” iar Sfântul Tihon spunea: „Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu. ”

Așa cum regele este centrul psihologic al jocului de șah la fel Dumnezeu stă în mijlocul creației Sale, fiind rațiunea de a exista a fiecărui lucru și a fiecărei persoane. Totul e creat, și fiecare lucru creat a primit un scop pentru a exista, din partea Creatorului. Totul are sens doar pentru că Dumnezeu le-a dat un sens.

Așa cum toată strategia jocului de șah se precipită spre final în jurul regelui, la fel viața oamenilor, buni sau răi, spre bătrânețe se apropie de Dumnezeu, temători fiind în pragul morții.

Te tabla de șah, regele este singura piesă ce nu poate fi capturată niciodată. Regele este nemuritor, deși poate cunoaște înfrângerea. Hristos este regele lumii, care deși învins pe tabla vieții, capturat, încolțit din toate părțile de dușmani, evadează din moarte, prin cruce, înviind ca un Dumnezeu. Regele, încolțit pe tabla de șah, este firea umană încolțită de propriile ei păcate care nu mai găsește niciun ajutor în puterea celor din jur. Pe orizontală toate șansele sunt epuizate și doar ridicarea privirii spre cer mai poate salva situația. Crucea de pe capul regelui simbolizează în ultimă instanță că soluția pentru om poate veni paradoxal, pe verticală, pe o altă axă a jocului, de sus, din cer, de la Dumnezeu. Când omul e prins în capcana proprie a egoismului și a răutății, doar crucea îl mai poate salva... și asta pentru că ea e semnul biruinței lui Hristos asupra răului. Crucea e izvorul vieții, altar pe care S-a răstignit Dumnezeu, căci prin ea a venit bucurie la toată lumea.

Finalurile de partidă surprind adesea pe tabla de șah regele conducându-și grijuliu pionii spre final, spre punctul maxim al vieții lor, spre moarte (ieșirea de pe tabla) și înviere (transformarea în altă piesă) la fel cum Dumnezeu ne însoțește pe fiecare din noi de la zămislirea în pântecele mamei până la moarte, făcând tot posibilul să ne mântuim. Regele încoronat cu cruce, ce poartă pionul spre final, este Hristos care-și poarta frații spre viața veșnică prin Crucea patimilor Sale. O rugăciune din acatistul Sfintei Cruce spune așa:

„De aceea cum pot eu să fug de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum sa-mi para grele chinurile vazand pe Stapanul meu ca le iubeste si le cere si le socoteste Lui de mare cinste? Rusine-mi este, cu adevarat, de ma voi intrista de relele ce-mi pricinuiesc oamenii, sau de ispitele ce-mi aduc diavolii, trupul si gandul meu cel rau, sau pentru saracia si bolile ce-mi vin din voia lui Dumnezeu pentru pacatele mele, deoarece acestea toate le trimite pentru ca sa ma apropie mai mult de El pentru ca sa-L slavesc si sa ma pedepsesc in aceasta viata pentru binele meu, pentru ca sa ma odihnesc cu mai multa marire intru imparatia Lui cea vesnica. ”

Regele este singura piesă care poate face rocada, și asta pentru ca această mutare să-i grăbească așezarea pe o poziție comodă, bine apărată, și restul armatei să se concentreze spre atac. Prin rocadă regele dă un impuls ofensivei zicând practic: „Mergeți fraților la luptă, eu m-am așezat bine!” Prin rocadă regele deblochează o teamă latentă a celorlalte piese că regele poate fi atacat, și le încredințează că totul e bine și pot uita de grija aceasta. Această retragere subtilă a regelui în spatele apărării este un gest de încurajare pentru armata sa, de a-și îndeplini menirea, de a ataca regele advers și a câștiga.

În relația noastră cu Dumnezeu, El este mereu Cel ne dă putere în orice facem, dar se implică cu discreție, lăsându-ne mereu impresia că prin puterea noastră am reușit. Se luptă împreună cu noi și ne întărește în bine, dar nu caută laude, ci se restrage discret în spatele nostru și ne lasă să credem că El ne-a ajutat, ca să nu constatăm asta din obligație. Dumnezeu este mereu Cel ce ia inițiativa și ne dă gânduri bune pentru a merge mai departe pe calea cea îngustă și strâmtă ce duce spre Împărăția Cerurilor. Dumnezeu este cel ce ne încurajează și ne întărește să mergem mai departe, să ne implinim vocația, să ne folosim de talantul pe care l-am primit.

În șah, regele alb nu se poate apropia de regele negru, păstrând mereu distanță minimă de o pătrățică. Cei doi regi nu pot ajunge la un compromis, nu se pot captura unul pe altul, și nici ataca. În viața de după moarte, binele nu va mai avea niciun amestec cu răul, pentru că nimic necurat nu va intra în împărăția lui Dumnezeu. În viața de acum binele se combină uneori cu răul în inimile oamenilor, dar se războiesc reciproc, și încearcă să se excludă unul pe altul. Hristos spune că nu putem sluji lui Dumnezeu dar și diavolului în același timp, pentru că în timp, pe unul îl vom urî și pe celălalt îl vom iubi. Distanța dintre cei doi regi de pe tabla de șah este tocmai această imposibilitate ca binele să stea veșnic lângă rău... Prin faptele noastre, în timp, ori ne înrăim mai tare, ori ne sfințim viața și ne apropiem de Dumnezeu.

Mutarea regelui oricând în timpul partidei dă semnale clare despre intențiile adversarului, în comparație cu mișcările altor piese mutarea regelui are o greutate anume, trăgând după sine toată strategia jocului. Intervențiile lui Dumnezeu în viața oamenilor se fac uneori evidente și produc schimbări majore. Deși Dumnezeu nu îngrădește libertatea oamenilor, El are putere de a ne influiența pe toți prin alegerile Sale. Minunile pe care le face Dumnezeu dau semnale clare uneori despre intențiile pe care le are cu un om, cu un popor sau cu lumea întreagă.

Pe tabla de șah, regele, atunci când se află în inferioritate puternică și înfrângerea este aproape, mai are o șansă de a remiza, patul. Patul e poziția de șah în care regele nu mai poate muta nicăieri, fiind amenințate toate zonele din jurul lui cu șah. La fel, și celelalte piese de pe tabla de șah nu mai pot fi mutate din cauza unui blocaj zonal. Patul e soluția neașteptată de a ieși la egalitate dintr-o partidă care era ca și pierdută.

Pe tabla vieții Dumnezeu-Regele mai are mereu o soluție pentru problemele noastre, indiferent cât de gravă ar fi situația. Ba mai mult, Dumnezeu spre deosebire de noi care ne supunem regulilor de pe tabla de șah a vieții, nu este limitat în alegerile Sale, nu este constrâns de nimic. Legile universului, pe care El Însuși le-a creat, le poate depăși oricând și poate interveni astfel în creație prin intervenții mai presus de fire (prin minuni).

Regele, dama și mintea jucătorului de șah sunt principalele instrumente psihologice prin care se poate obține victoria. Regele apărat cât mai bine, dama ieșind la atac cât mai eficient, iar mintea șahistului menținând totul într-un perfect echilibru, până la victoria finală.

În lumea reală, regele este Tatăl care este mereu discret și lucrează (atacă) doar prin Fiul (dama) pe care-l trimite în lume pentru a ne mântui pe toți. La lucrarea celor doi se adaugă mereu Duhul Sfânt (mintea nevăzută a șahistului), Cel ce pe toate le împlinește, și prin care Fiul lucrează în inimile oamenilor.

Sexualitate - Fecioria

Din nefericire, ne confruntăm cu o lume în care adevăratele valori morale sunt date la o parte, în schimbul valorilor trecătoare, care nu sunt altceva decât o iluzie a binelui. Între adevăratele daruri care se pierd astăzi se numără şi cel al fecioriei.

Trebuie să spunem că ne confruntăm cu pierderea fecioarei atât la fete cât şi băieţi. Din păcate, fetele sunt cele care suferă cel mai mult de pe urma acestui păcat, fiindcă au căzut în capcana unor escroci pe care îi doare în talpa pantofului de feciorie sau de fetele care le satisfac plăcerile josnice. Spunea Maica Siluana „că o fată, de obicei, când renunţă la feciorie înainte de nuntă, o face pentru că se teme să nu fie părăsită de iubit, sau pentru că îl crede pe acesta că asta e iubirea, sau pentru că priveşte fecioria ca pe un handicap care ar împiedica-o să se bucure de viaţă.”

Nu este nevoie să mai amintim „sfaturile” legate de feciorie date de prieteni, de părinţi, de televiziune, de tot felul de reviste pentru adolescenţi şi chiar fără a ne ascunde după deget, de unii teologi care în loc să le ajute pe tinerele fete să-şi păstreze fecioria le bagă şi mai mult în ceaţă, ducându-le încet, încet spre pierderea acestui dar preţios.

Odată pierdută fecioria, apare conştientizarea că acest lucru este un păcat, prin întrebările, frământările, mustrările de conştiinţă, atitudinea negativistă faţă de viitor şi implicit faţă de o viitoare căsătorie. Însă lucrurile nu stau întotdeauna atât de fatalist cum au tinerii tendinţa să dramatizeze. Nu vreau să spun că pierderea fecioriei nu este un păcat grav, ci că nu există vreun păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta, deci deznadejea nu-şi are rostul.

Pierderea fecioriei face parte din trecut. Trecutul nu-l mai putem schimba, însă, putem schimba viitorul. Părintele Rafail Noica spunea că: „a cădea este omeneşte, a te ridica este dumnezeieşte.” Aţi căzut, asta e, nici un om nu va putea schimba asta, însă Dumnezeu poate să le facă pe cele vechi noi, deci ce este imposibil la om, este posibil la El. Astfel, acesta este momentul în care ridicând fruntea sus, începem să-i zâmbim lui Dumnezeu, pentru că El ne zâmbeşte nouă în continuu şi ne cheamă să venim demni, spre Biserica Lui. El nu are nevoie de plângăcioşi ci de oameni hotărâţi să lase trecutul şi păcatul în urmă şi care vor să-şi schimbe viitorul, punând în această clipă început bun.

Pornind de la ceea ce înseamnă Cununia: „Taina prin care doi tineri primesc binecuvântarea Bisericii, în urma făgăduinţei liber consimţite, dată în faţa părinţilor şi a preotului duhovnic, în scopul desăvârşirii personale, a naşterii de prunci şi a întrajutorării.”(3) și continuând că aceasta reprezintă „un fel de luptă duhovnicească în doi, căci căsătorit fiind ai şansa de a nu fi singur atunci când eşti lovit, căci cel de lângă tine e aproape şi te ajută să te ridici. Prin cel de lângă tine îţi cunoşti semenul, în el înveţi să distingi icoana lui Hristos şi să lucrezi astfel încât iubirea de aproape să fie asemeni iubirii de tine însuţi” (4)

Putem spune că momentul vindecării, în cazul pierderii fecioriei, începe odată cu momentul tainic al Slujbei Cununiei, când cei doi miri devin un trup şi de acum vor căuta să pătrundă înlăuntrul celuilalt, descoperind de fiecare dată ceva nou şi nesfârşit.

În cazul nefericit în care a căzut cineva în acest păcat, există în primul rând iertarea lui Dumnezeu (prin Taina Spovedaniei) şi apoi vine iertarea viitorului soţ, (pentru că ne referim la acest păcat mai mult în cazul fetelor, fiindcă ele sunt cele mai triste după făptuirea lui) dator să ierte în virtutea iertării oferite de Dumnezeu mai întâi.

La un curs de morală, ne spunea părintele că pentru a pleca spre un drum împreună prin Taina Căsătoriei mai întâi trebuie să-şi mărturisească unii altora faptele care le-au săvârşit ca nu cumva după căsătorie să apară cineva şi să perturbe liniştea familiară. Şi continua părintele spunând că dacă există o dragoste adevărată aceasta va trece de greşelile făcute de viitorul soţ în tinereţe, iar dacă s-a rupt legătura, cu siguranţă s-a întâmplat cu voia lui Dumnezeu şi chiar dacă este dureros acest moment, să ne gândim că El vrea să ne ofere ceva mai bun.

Dacă din partea viitorului soţ va exista o dragoste sinceră pentru prietena lui şi aceasta îi mărturiseşte că şi-a pierdut fecioria dintr-o greşeală şi că îi pare rău, cred că acesta îi va spune că pentru el nu contează că şi-a pierdut fecioria fizică, ci contează că luptă de acum pentru fecioria spirituală şi că mai mult contează că îi este alături şi că urmează să înceapă o viaţă nouă prin Taina Căsătoriei, o viaţă care duce de acum înainte spre desăvârşire.

Mai mult, „când suferinţele nu se exteriorizează, păstrate în adâncul sufletului, ele devin otravă, şi această otravă, la rândul ei, îi va transforma pe cei doi soţi în persoane pline de resentimente,” (4) astfel ţinând păcatul desfrânării ascuns de viitorul soţ, ne-am putea trezi ca în căsnicie, acesta să lucreze şi să devină otravă aşa cum remarca I. Larrangra.

Plecând de la Taina Spovedaniei şi de la sinceritatea care trebuie să domine de la începutul unui relaţii care are în vedere căsătoria, păcatul pierderii fecioriei se dizolvă fiindcă Hristos este cel care poate face pe cele rele bune, pe cele vechi noi, pe cele despărţite întregi, iar Psalmistul ne spune că „pe cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El,” (Ps.102, 11) deci şi fecioria pierdută, Hristos are puterea să redea fecioria sufletească pentru că El este adevărata iubire, iar iubirea adevărată se manifestă şi între viitorii soţi, care nu vor mai ţine cont de păcatele trecute, ci vor avea grijă ca pe viitor, în căsătorie se să evite păcatul desfrânării şi aşa, cu faţă spre Hristos, vor putea păşi împreună spre Taina Căsătoriei în vederea desăvârşirii lor.

Tinerii în Biserică - Rugăciunea

Nu cred că există preot său teolog care să nu fi vorbit despre acest îndemn al Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat”. Este unul din cele mai cunoscute şi impresionante îndemnuri din Scripturi. S-au vorbit şi s-au scris multe pe această temă. S-au scris articole, eseuri, cărţi (vezi Pelerinul rus) în care s-au pătruns aceste cuvinte în mare profunzime. Filocalia e plină de astfel de cuvinte mari. Ce s-ar mai putea adăuga la tot ce s-a zis până acum?! Mai nimic. Nimic ce s-ar putea ridica la înălţimea acestor cuvinte.

Întotdeauna mi-a plăcut să pun în practică ceea ce mă atrăgea şi mă convingea. Şi cu toate că am citit atâtea tâlcuiri, explicaţii şi sfaturi referitoare la rugăciunea neîncetată nu reuşesc să adun mare lucru. Abia reuşesc să adun câteva minute de rugăciune dimineaţa şi seară. Mă trezesc dimineaţa, grăbit să ajung la facultate. Dau cu apă pe faţă, vin în faţa icoanei din cameră şi încep şi eu să mă rog. Cu un ochi încă închis de somn, mai căscând din când în când, cu mintea la hainele cu care trebuie să mă îmbrac sau la cursul de dimineaţă de la facultate. Mai mult vis decât rugăciune. Gura dă din buze în treaba ei, mintea în treaba ei. La urmă amândouă în cor: Amin! Pe parcursul zilei mintea-i ocupată: facultate, familie, colegi, prieteni, etc. Din când în când, printr-o pauză sau când îmi amintesc, mai înalţ un gând către Dumnezeu. Seara, obişnuiesc să stau să lucrez la calculator până târziu. Când mă pun în pat să dorm, de multe ori e trecut bine de miezul nopţii.

Înainte însă, mă pun în genunchi în faţa icoanei şi dă-i cu „rugăciunea”. De multe ori extenuat, cu ambii ochi închişi de somn de data asta, încerc şi eu să stau concentrat timp de două – trei rugăciuni. După o vreme, am zis că nu e bine să mă rog atât de târziu, când sunt deja prea obosit. Ar trebui să-mi fac rugăciunea de seară mai devreme, cât sunt încă odihnit. Însă nici aşa nu merge, când am prea multă energie, sufletul nu are stare să stea la rugăciune. „Atunci, cum să fac!?” Am citit eu, că rugăciunea nu stă în cuvinte multe şi că de fapt chiar şi călugării se roagă doar cu Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. „Asta-i cheia!”, am zis eu. „Aşa am să mă rog de-acum”. Şi încep eu să mă rog aşa, un minut, două, trei, dar mintea omului tot nu vrea să stea la rugăciune. O ia la fugă pe coclauri. „Şi-atunci ce e de făcut!? Nici aşa nu merge”.

Am mai citit eu, că e mai greu la început pentru cei neobişnuiţi. Că trebuie lucrată treptat şi ordonat rugăciunea. La început cu un număr mai mic de repetări, iar apoi, uşor - uşor să cresc acest număr, până ce ajung la rugăciunea neîncetată. Aşa că, încep eu întâi cu 50 de repetări. Şi zic: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. 1. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. 2. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. 3... miluieşte-mă pe mine păcătosul. 21...” Sau era 20?” Şi uite aşa că eram mai mult atent la numărat decât la rugăciunea propriu-zisă. „Nici aşa nu merge.” Nu funcţionează nici cu rugăciuni scurte, nici cu rugăciuni lungi. Nici când sunt odihnit, nici când sunt obosit. Şi-atunci cum să mă rog eu, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp!? Mai văd eu, după aia cum stă treaba cu neîncetatul. Şi încercam eu să găsesc o soluţie concretă, practică la problema mea. Fără Teoria Chibritului, fără sfaturi date-n vânt.

Am observat că totuşi aveam uneori perioade, momente când sufletul tânjea după rugăciune, după dialogul cu Dumnezeu. De obicei, acest lucru se întâmpla când simţeam ajutorul Lui, când simţeam intervenţia Lui în viaţa mea. Atunci, sufletul meu căuta să-I mulţumească, căuta să-I vorbească. Atunci şi sufletul şi mintea şi trupul stăteau la rugăciune. Aşa, mi-am dat seama că nu contează dacă trupul mi-e obosit sau odihnit. Dacă mintea zice cuvinte multe sau puţine. Ci contează ca sufletul să caute să-I vorbească, să fie în legătură cu Dumnezeu. Atunci, când aveam momentele astea bune de rugăciune simţeam o bucurie şi un entuziasm încât nu mă recunoşteam. Parcă nu mă rugam eu.

După o vreme am citit la părintele Arsenie Boca cum Dumnezeu întru Sfinţi Se odihneşte. În timpul Sfintei Liturghii, în timp ce la strană se cântă Sfinte Dumnezeule, preotul se roagă zicând în taină: „Dumnezeule cel Sfânt, Care întru Sfinţi Te odihneşti, Cel ce cu glas întreit sfânt eşti lăudat de serafimi şi mărit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat [...].” Deci Dumnezeu locuieşte înlăuntrul sfinţilor, se odihneşte întru ei. Şi nu locuieşte singur, ci cu toată Împărăţia Lui. Chiar Mântuitorul nostru zice: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17, 21)

De aceea, când facem fapte plăcute înaintea lui Dumnezeu, când încercăm să ne ferim de păcate, când ne asemănăm măcar în voinţă cu sfinţii, atunci Dumnezeu Se odihneşte întru noi. Atunci, El se roagă împreună cu noi. El se roagă pentru noi, dinlăuntrul nostru. A te ruga neîncetat, este imposibil omului de unul singur. Acest lucru este supraomenesc. Este dumnezeiesc. Doar Dumnezeu o poate face. Doar împreună cu Dumnezeu o putem face. De aceea, când începem rugăciunile, începem întotdeauna cu rugăciunea Împărate Ceresc pentru a ruga Duhul Sfânt: „vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. Iar în rugăciunea Domnească, zicem „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, Sfinţească-Se numele Tău, Vie Împărăţia Ta, [...]”. Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuieşte acest „Vie Împărăţia Ta” tot ca o chemare a Duhului Sfânt, ca o întărire a faptului că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

Aşa că, dacă noi nu ne putem ruga singuri, să-L lăsăm pe Dumnezeu să o facă. Să nu-L alungăm prin faptele şi gândurile noastre din noi. Ci să-L lăsăm să Se odihnească întru noi.

Tinerii în societate - Mass-media

Cu mare bucurie, noi administratorii site-ului Ortodoxia Tinerilor, vă recomandăm Revista "Familia Ortodoxă" ca pe una dintre cele mai folositoare publicații ortodoxe de la noi din țară. Vă îndemnăm să vizitați cât mai des site-ul familiaortodoxa.ro dar și să cumpărați revista, care apare într-o calitate grafica deosebită, cu articole care abordeză excelent problemele omului din secolul XXI din perspectiva credinței în Dumnezeu.

Mai jos publicăm mesajul celor responsabili de editarea acestei reviste:

"Societatea în care trăim este construită pe „principii” care contrazic profund şi, din ce în ce mai mult, izbitor de făţiş viaţa trăită în rânduiala şi binecuvântarea lui Dumnezeu-Atotţiitorul. Legile anti-creştine sunt promovate agresiv. Suntem copleşiţi de tot felul de „reglementări” şi para-reglementări care, sub motivul civilizării şi al modernizării, de fapt caută să ne uniformizeze după măsura „omului global” sau „european”. Spaţiul public este invadat de această ofensivă brutală a unor forţe, obiceiuri şi practici care sunt străine, în ultimă instanţă, înseşi firii umane, nu numai poporului nostru.

Există o realitate de zi cu zi în care ne zbatem şi în care ne străduim să trăim după credinţa lăsată nouă cu preţ mare, cu sângele lui Hristos şi al mucenicilor. De cealaltă parte, există o realitate confecţionată de mass-media, de oficialii instituţiilor publice şi ale celor clericale, care ne formatează într-un mod cât mai convenabil pentru ca nu cumva să ne împotrivim „evoluţiei”, „progresului” care ni se promite în această „minunată lume nouă”.

Dar nu toţi oamenii s-au resemnat să trăiască vegetativ, nu toţi acceptă să trăiască după cum li se spune pe toate căile de prea mulţi oficiali, nu toţi vor să se înstrăineze de rânduielile, cuvintele şi învăţăturile Bisericii. Cu aceşti oameni care nu au renunţat la lupta cea bună, care au frământări şi care îşi ascultă conştiinţa, care caută răspunsuri la problemele actuale, la problemele de credinţă, de educaţie, de mod de viaţă, Familia Ortodoxă doreşte să stabilească o comunicare vie, un dialog în care cuvântul să prindă şi, mai ales, să dea viaţă.

Ne adresăm persoanei şi nu mulţimii pentru că numai omul care se aseamănă cu Dumnezeu poate în chip conştient să lucreze binele şi nu mulţimea manipulată mediatic care reflectă şi în care se reflectă duhul lumii.

Credem că poporul român are şansa şi menirea de a mărturisi adevărul de credinţă al Ortodoxiei, dar aceasta numai dacă noi înşine vom descoperi acest uriaş tezaur şi ne vom trăi viu şi autentic credinţa.

Ajunși la numărul 40, de mai bine de 3 ani, revista Familia Ortodoxă publică lunar:

• Cuvinte dătătoare de nădejde ale sfinţilor din vremea noastră;
• Şcoala părinţilor – un îndreptar în viaţa de familie şi creşterea copiilor;
• Sănătatea omului contemporan: cauzele bolilor, experimente medicale, mituri şi falsuri promovate drept ştiinţă etc.;
• Evoluţiile majore din economia şi politica globală, precum şi legislaţiile şi valorile anti-creştine cu implicaţii semnificative pentru viaţa noastră;
• Modele de instituţii ortodoxe în care copiii noştri pot fi păziţi de propaganda întinătoare a culturii desfrânării şi violenţei;
• Crâmpeie din viaţa unor oameni care şi-au recăpătat sănătatea sufletească şi trupească cu ajutorul lui Dumnezeu;
• Convertiri la Ortodoxie;
• Minuni contemporane;
• Cuvinte ale duhovnicilor;
• Evenimentele şi tendinţele actuale din Biserică;
• Dialoguri cu cititorii;
• O retrospectivă creştină a evenimentelor lumii contemporane care au relevanţă pentru viaţa noastră."

Articole din aceeaşi categorie:

Tinerii în Biserică - Biserica Ortodoxă Română azi

Acest articol se adresează în principal slujitorilor Bisericii noastre, dar și studenților în teologie, viitorii episcopi, preoți și diaconi de mâine ai României. Nu îndrăznesc să dau sfaturi, sunt prea mic pentru asta, ci vreau doar să mărturisesc câteva lucruri din inimă, ca unul ce am trăit zece ani ai tinereții mele în Biserica lui Hristos. Vreau să le spun slujitorilor Bisericii ce anume caută tinerii în Biserică, după ce criterii aleg să participe la viața unei parohii, și ce-i atrage pe ei cel mai mult spre viața liturghică.

Am nădejdea că vorbesc în numele majorității tinerilor, iar dacă nu, vă rog pe voi, cititorii noștri, să completați prin comentarii, gândurile pe care le aștern aici.

Cum am ajuns eu în Biserică? Un coleg de liceu, Toni, m-a dus odată la Catedrala din Galați, la o slujbă, chiar în Săptămâna Patimilor. Deși mă așteptam să mă plictisesc de moarte și să particip doar pentru a bifa ”o venire la biserică” iar apoi să aștept răsplata lui Dumnezeu, totuși m-a surprins cum cânta corul de la strană. Mi-aduc aminte, era prin '97-'98, nu mai rețin exact, că strana era plină de teologi, diaconi și preoți, și se cânta dumnezeiește, și nu-mi venea să cred că-mi place. Efectiv nu mă așteptăm să îndrăgesc ceva ce respingeam categoric înainte. Dar asta pentru că nu ascultasem niciodată un asemenea cor, o muzică așa de frumoasă, care mergea direct la suflet. Am plecat și n-am mai ajuns pe la biserica câțiva ani de atunci.

Totuși, în anul 2002, Dumnezeu m-a chemat iarăși la El printr-o conjunctură de întâmplări, și astfel, având în memoria sufletului sentimentul înălțător pe care mi-l dăduse muzica bizantină cu câțiva ani în urmă, m-am întors tot la Catedrală căutând să trăiesc iarăși aceeași bucurie. Am venit aici la Sfânta Liturghie trei ani de zile și aveam 3 motive clare pentru care participam la Liturghie doar aici și nu în alte parohii: solemnitatea slujbelor cu arhiereu, cântarea corului și predicile preasfințitului Casian. La aceastea se adăugau arhitectura și frumusețea extraordinară a Catedralei. Totuși, fără cele trei motive principale, arhitectura n-ar fi fost de ajuns să mă atragă.

În tot acest timp, mai aveam momente când mă plictiseam și vroiam să merg și la alte parohii pentru a vedea cum este. Căutam ceva... căutam o predică vie, curată, plină de entuziasm, căutam un păstor de suflete adevărat, căutam o comunitate care să mă primească cu brațele deschise...

A trecut vremea și am plecat la București la facultate. Aici mergeam la slujbe la Patriarhie pentru că știam că grupul de psalți de la strană cântă dumnezeiește și asta mă ajuta mult să fiu atent la slujbe și să particip cu drag. Totuși, uneori nu agream Corala care cânta la Sfânta Liturghie duminica, și slujbele țineau prea mult și intervenea plictiseala.

Odată mi-a venit un gând, și am zis: „mă voi duce acolo unde cântă cel mai bun cor din țară, Stavropoleos.” Am căutat biserica și am găsit-o. De atunci, toată facultatea, 4 ani de zile, am mers numai la biserica Stavropoleos din centrul vechi al Bucureștiului, împreună cu soția și fetița noastră. Ce-mi plăcea aici? Muzica bizantină cântată la strană, rânduiala extraordinară pe care o ținea părintele, numărul foarte mare de tineri, peste jumatate din cei prezenți erau persoane până-n 35 de ani, și predica mereu actuală și conectată la ce se întâmplă în viața noastră de zi cu zi.

Astăzi locuiesc în Galați și merg la biserica parohiei din care fac parte. Deși în continuare caut aceleași lucruri, totuși răspunderile vieții de familie, dintre care creșterea copiilor în principal, mă obligă să fiu mai statornic și să merg la slujbe în parohia noastră.

Îmi pare rău când merg în vizită în alte parohii și văd biserica plină, dar fără tineri, sau în număr foarte mic, și-mi zic: „Aici e o problemă! Tinerii nu găsesc nimic de care să fie atrași...”

Desigur, în acest caz nu intră-n discuție parohiile din cartierele îmbătrânite, unde tinerii lipsesc, sau anumite parohii rurale unde tinerii sunt plecați, ci parohiile care au tineri, dar aceștia nu se regăsesc în marea familie a Bisericii. Totuși chiar și așa, tinerii migrează de la o biserică la alta până dau de ceva ce-i atrage, nefiind legați de parohia în care sunt arondați canonic cu domiciliul.

Mai jos aș vrea să enumăr câteva lucruri care-i impulsionează pe tineri să rămână într-o parohie:

1. Frumusețea slujbelor. În această categorie intră cântarea de la strană, corul parohiei și vocea preotului. Corurile de muzică bizantină sunt cele mai atrăgătoare. Dacă parohia are un asemenea cor, atunci ușor-ușor tinerii se vor lipi de el în număr mare, unii vrând să participe la cântare, alții doar să se bucure de ea. Odată format grupul de tineri, preoții pot săvârși o dată pe săptămână Paraclisul Maicii Domnului cu răspunsuri la strană date doar ei, tinerii, apoi se pot ține privegheri de toată noaptea la marile sărbători ale bisericii, concerte de colinde, etc. Toate acestea vor crește și mai mult număr de adolescenți atrași în biserică.

Vocea preotului atrage, dar dacă nu este însoțită de răspunsuri de calitate de la strană, atunci nu este de ajuns.

2. Predica preotului. Dacă parohia are un preot care predică cu putere, cu mult entuziasm și foarte actual, atunci cu siguranță în timp, tinerii vor sesiza acest lucru și se vor strânge ciorchine în jurul preotului. Predica poate atrage tineri, chiar și fără un cor bun la strană. Totuși trebuie să menționăm că e musai ca predicile să fie actuale, să trimită către probleme concrete al tinerilor din secolul XXI, nu să puncteze la nivel general. Tinerii sunt foarte atrași de preoții care vorbesc pe limba lor, despre problemele lor.

3. Viața curață a preotului. Dacă predica preotului este însoțită de o împlinire a celor spuse, în faptă, atât în viața lui cât și în acea a familiei, atunci efectul misiunii printre tineri este de mii de ori mai puternic. Tinerii, spre deosebire de cei maturi sau bătrâni care sunt mai îngăduitori, au mari așteptări de la păstorul lor, comparând viața lui cu faptele sfinților din sinaxare și cu viețile sfinților din pustia Egiptului, pentru că acestea sunt lecturile lor când fac primii pași spre Biserică. Tinerii pot fi repede dezamăgiți, chiar și de gesturi și fapte pe care preotul le-ar considera „omenești”. Lăcomia după bani, luxul și dorința de confort lumesc, zgârcenia, intoleranța față de cei păcătoși sunt aspecte din viața unui slujitor al Bisericii care vor depărta rapid tinerii de Biserică.

Pe de altă parte, blândețea, mila, îngăduința, curăția, vorba bună și disponibilitatea preotului pentru păstoriții lui vor fi mereu aspecte care-i pescuiesc pe tineri spre Dumnezeu.

4. Duhovnicul. Un preot cu viață curată și cu experiență pastorală, va fi ținta alegerilor ca duhovnic al tinerilor. Tinerii tind adesea să meargă la slujbe în parohia în care-și au duhovnicul, fiind practic „înfiați” aici de părintele lor duhovnicesc. Un duhovnic bun atrage sute de tineri, și parohia înflorește pe zi ce trece. Tinerii, mai ales cei proaspăt întorși la credință, vor căuta întotdeauna duhovnici care să aibe disponibilitate și răbdare să le asculte toate problemele care îi frământă.

Mai sunt și alte aspecte, dar acestea 4, enumerate mai sus, sunt esențiale. Dacă tinerii lipsesc din parohie, atunci cu siguranță niciunul din cele patru aspecte nu sunt împlinite.

Secundar, contează și activitățile pe care le desfășoară parohia cu tinerii: slujbe dedicate lor, serate duhovnicești, pelerinaje, acțiuni sociale, conferințe, etc.

Preoții îi pot pescui pe tineri, mai ales pe cei depărtați de Dumnezeu, în momentele când ei vin la Biserică interesați de: nunți, botezuri și înmormântări. Prin predică și printr-o viață sfântă, preotul poate pescui un tânăr, venit la biserică doar ca membru al familiei, ca participant la bucuria sau tristețea celor apropiați.

La Taina Cununiei tinerii pot fi chemați cu câteva zile înainte la biserică pentru a-și mărturisi păcatele și pentru o scurtă cateheză împreună cu nașii lor. Un preot bun poate face minuni în 30-60 de minute de cateheză, cu ajutorul lui Dumnezeu; la fel se poate la predica de după Cununie, când mulți tineri se află în biserică însoțindu-i pe miri. Același lucru și la Taina Botezului, cateheză înainte cu nașii și părinții, și predică după.

Participarea tinerilor la sluba înmormântării unui apropiat e o mare șansă de a-i pescui, pentru că „toți suntem filozofi în fața morții” și pentru că moartea prezentă palpabil în fața lor deschide în mintea tinerilor dorința de mântuire, de depășire a morții prin Înviere. Atunci e momentul ca preoții să le vorbească despre Împărăția Cerurilor, Judecata Universală, viața sfântă și viața în păcate pe care o trăim pe pământ, mila Lui Dumnezeu și iertarea tuturor prin Cruce și Înviere.

Vizitele la domiciliu pe care le fac preoții de Crăciun, de Bobotează, de Paști, sunt ocazii în care preotul poate arunca o vorbă bună în casele tinerilor care n-au călcat în viața lor la biserică. Predica din noaptea Învierii, când mulți tineri vin, singura dată din an, la biserică să ia lumină, e o ocazie de a le arăta dragostea lui Dumnezeu.

Ar mai fi și alte posibilități, dar cred că aceastea sunt cele mai importante. Dacă mi-a scăpat ceva, vă rog să completați cu ideile voastre la comentarii.

Fapte rele și patimi - Deznădejdea, disperarea și sinuciderea

Când eram adolescent, pare-mi-se că de prin liceu, tot așteptam o veste bună. Copil fiind, și cu vise mari, cu gânduri că voi ajunge, că voi face și voi drege, priveam viitorul foarte încrezător, fiind convins că viața mi se poate schimba oricând în bine. Tot așteptam ca să mă afirm într-un fel, tot așteptam ca un anume cineva să-mi observe „calitățile”și să-mi ofere o șansă prin care să mă realizez în viață.

Auzeam colegi care pleacă la studii în străinătate la diferte universități, și îmi doream și eu o astfel de poveste de succes. Astă mă facea să verific mereu poșta de la bloc, poate-poate cineva să-mi trimită o scrisoare prin care să-mi schimbe viața. Verificam mailul mai des, având același gând. Eram într-o continuă așteptare.

Au trecut anii și nu s-a întâmplat nimic măreț, extraordinar, care să-mi schimbe viața radical, ci totul a urmat firesc ca o consecință a alegerilor mele, nu prin minune.

Au trecut anii și uitându-mă în urmă recunosc că au fost câteva vești bune care ar fi putut să-mi schimbe cursul vieții. Unele m-au influențat destul de mult, altele mai puțin. Uitându-mă și la cei din jur am observat că viața ți se poate schimba într-o secundă din cauza sau datorită unei singure vești, bune sau rele.

Experiența dobândită în lume îmi spune că veștile sunt importante. Mi-aduc aminte că acum câțiva ani am vorbit cu mama la telefon și am simțit că ceva nu este în regulă. Tata căzuse în baie și ajunsese la spital, ar fi putut muri în acel moment, dar Dumnezeu s-a milostivit de noi și l-a făcut bine. Vocea mamei era tremurândă și plină de milă, de smerenie și suferință, dar ea încerca să-mi ascundă acest lucru. Am întrebat-o dacă este ceva în neregulă, am întrebat-o ce face tata și m-a mințit, a zis ca e bine și că lucrează. La puțin timp după ce am închis telefonul m-a sunat un prieten care mi-a spus că tata a fost luat cu salvarea din fața blocului.

De la acel moment, orice telefon pe care mi-l dă mama, e încărcat pentru mine de o anume tensiune, mai ales dacă ora e târzie sau e prea dimineață. Mi-e frică de o nouă veste rea...

Și astăzi, deși nu mai sunt tânăr, iar pe plan personal și profesional sunt așezat, și gândesc că mari schimbări nu prea mai pot surveni, totuși încă aștept o veste bună. De fiecare dată când apăs butonul pentru a răspunde la telefon mă gândesc că poate e o veste bună, și viața mea se va schimba. La fel se întâmplă la fiecare mail pe care-l primesc sau scrisoare care vine în poștă.

Cred că fiecare dintre noi așteptăm o veste bună.

Analizând acum mai profund, cred că tânjirea noastre după vești bune are defapt la bază dorința de mai bine, evoluția noastră continuă spre ceva și mai înalt, și mai frumos, spre o viață mai altfel decât cea pe care o trăim.

Oare de ce ne plac știrile? De ce vrem să fim informați mereu? De ce nutrim mereu să aflăm vești noi?

Pentru că poate în sfârșit una din acele vești va fi vestea care ne va schimba viața. Dar omul se obișnuiește repede cu binele și vrea și mai mult. Și dacă reușește să atingă vârful muntelui, vrea și mai sus, să zboare spre cer. Iar dacă a ajuns să zboare vrea să iasă din atmosfera planetei Pământ și să exploreze galaxia... și apoi Universul.

Și dacă a cunoscut tot Universul tot nu va fi fericit, pentru că bucuria adevărată și netrecătoare vine mereu din relația cu oamenii. Orice ar face, omul care caută sincer va ajunge până la urmă să-L caute și pe Dumnezeu.

Așteptarea permanentă a unei vești bune este în fapt evoluția noastră spre Creator, singur teorie evoluționistă pe care Biserica o acceptă. :) Fericitul Augustin spunea: „Neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine, Doamne”. Așteptarea unei vești bune este în realitate neliniștea sufletului nostru care tot caută și caută ceva care să-l împlinească și în sfârșit să-i dea odihnă, punând capăt căutării.

Nu întâmplător cartea de căpătăi a creștinilor se numește Evanghelie, cuvânt care provine din limba greacă veche și care înseamnă „vestea cea bună.” Iată și motivul pentru care Mântuitorul Hristos la începutul arătării sale în lume ca Fiul al lui Dumnezeu, spune:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, și să vestesc anul plăcut Domnului".

Evanghelia este vestea cea bună care satisface năzuințele din sufletele oamenilor din lumea întreagă.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, viața Lui pe pământ, minunile, predicile, jertfa pe Cruce, moartea și Învierea reprezintă pentru fiecare creștin moartea omului vechi, care așteaptă în zadar ceva necunoscut, și nașterea omului nou, care se împărtășește de Dumnezeu gustând din Trupul și Sângele Lui.

Creștinii adevărați nu mai așteaptă nimic, au totul la dispoziție să fie fericiți, îl au pe Dumnezeu la o distanță de un gând și de o rugăciune. Au Sfintele Taine, au Biserica, au pe sfinți, au scrierile lor, au Sfânta Tradiții, se au unii pe alții. Împărăția cerurilor este în sufletul nostru, și poate fi trăită acum! Fără nicio amânare.

Dacă încă mai așteptați o veste bună, înseamnă că Duhul credinței în care trăiți încă nu va inundat inima de bucurie, sau înseamnă că păcatele pe care le faceți vă țin departe de Vistierul bunătăților și dătătorul de Viață.

Oriunde am fi și orice am face, indiferent de conjunctura familială, socială, economică sau politică, putem fi alături de Hristos, deci fericiți. Părintele Arsenie Boca spunea la un moment dat: „tot necazul este bun!” pentru că e „Dumnezeu pe cine iubește mustră” pentru a-l îndrepta.

Sfântul Ioan Botezătorul, în închisoare fiind, nedumerit dacă Iisus este chiar Mesia pe care-L așteptau trimite un ucenic de al lui ca să-L întrebe: „Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul?”

Domnul îi răspunde extraordinar: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.” (Matei 11, 4-6)

Pentru noi creștinii vestea bună este însuși Hristos!

De aceea goana aceasta de a fi informat, pentru creștini nu mai aduce nicio veste bună care să schimbe esențial lucrurile. Știm tot ce ne trebuie pentru a ne mântui

Muzică și filme - Documentare

Dragilor, într-o lume în care vedem cel mai adesea cum animalele se sfâșie între ele pentru a-și asigura existența, într-o lume în care viața lor se desfășoară între brutalitate și moarte, ne este greu să credem că la începutul facerii lumii lucrurile stăteau cu totul altfel decât acum, și că nu exista nici măcar o urmă de aversiune între creaturi: ”Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ, şi care au în ele suflare de viaţă [le dau] toată iarba verde spre hrană“. Şi a fost aşa.” (Facerea 1:30)

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Ne-am obișnuit cu lumea aceasta căzută, degradată, sălbăticită de retragerea harul Duhului Sfânt, o lume care oricât de frumoasă ar fi la contemplare, este doar o oglindă sfârmată care reflectă parțial și distorsionat frumusețea cea dintâi a raiului. Astfel, pare nefiresc să vezi cum un urs polar se joacă cu un câine husky, deși l-ar putea lipsi de viață în câteva secunde... pentru o masă sigură. Dar ceea ce vedem în videoclipul de față nu este altceva decât dorul creației după armonia cea dintâi; este dorul animalelor după împăcare, când toate trăiau în frățietatea păcii raiului.

Dar această ”oglindă sfârmată”, va fi restaurată și transfigurată la a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după cuvintele sfântului profet Isaia: ”Toiag din rădăcina lui Iesei a se va ivi şi floare din rădăcina lui se va ridica... Mijlocul Său va fi încins cu dreptate, cu adevăr învelite coastele Lui. Şi lupul va paşte împreună cu mielul, şi leopardul se va odihni împreună cu iedul; viţelul şi leul şi taurul împreună vor paşte, şi un copilaş îi va păzi; boul şi ursul împreună vor paşte şi puii lor vor fi laolaltă, iar leul întocmai ca boul se va hrăni cu paie; un copilaş îşi va pune mâna pe culcuşul aspidelor şi pe cuibul puilor de aspidă, iar ele nu-i vor face rău şi nici nu vor putea să nimicească pe cineva în muntele Meu cel sfânt, fiindcă totul s'a umplut de cunoaşterea Domnului, aşa cum apa cea multă acoperă mările.” (Isaia 15: 1,5-9)

Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă

”Nu-l poţi cunoaşte pe Dumnezeu – dar trebuie să-L cunoşti ca să ştii asta” – Pr.. Thomas Hopko

Acest scurt citat al părintelui Thomas m-a urmărit din momentul în care l-am auzit prima oară. Spune atât de multe, spunând atât de puţin.

Am realizat existenţa a două grupuri de oameni în conversaţiile mele – cei care afirmă că nu îl cunosc pe Dumnezeu (agnosticii) – şi cei care au probleme în acceptarea celor ce li s-a spus despre Dumnezeul creştinătăţii. Cel mai mare grup de oameni din conversaţiile mele este format din cei care sunt foarte siguri de ceea ce ştiu despre Dumnezeu, şi care cred o grămadă de lucruri ciudate, pe care nu au cum să le ştie. Simt nevoia să îi ajute pe oamenii care ştiu mai puţin, să nu mai ştie absolut nimic.

Teologia ortodoxă este deseori descrisă ca fiind “mistică”. Termenul nu inseamnă “ciudat” sau “ezoteric”. În schimb se referă la o uniune de gândire şi experienţă şi o pregatire într-o abordare a cunoaşterii bazată pe “ne-cunoaştere”. Această formă a teologiei este descrisă ca “apofatică”, “ceea ce nu poate fi vorbit”.

Adevărata teologie este mistică (în acest sens) pentru că se ocupă cu Dumnezeu-care-nu-poate-fi-cunoscut. Dumnezeu este ”sus”, dincolo, în afara domeniului de cunoaştere uman. Nu este un obiect între obiecte astfel încât să poată fi studiat. Câţiva dintre părinţii Bisericii se refereau la Dumnezeu ca având hyperousia – o existenţă în afara existenţei. Sfântul Grigore Teologul a spus: “În măsura în care Dumnezeu există, noi nu existăm. În măsura în care noi existăm, Dumnezeu nu există.” Dacă asemenea afirmaţii par confuze sau chiar ilogice – aşa şi trebuie. Pentru că vorbim despre Dumnezeu, care nu poate fi cunoscut. Ce poate face limbajul?

Dar teologia există, chiar dacă e mistică sau apofatică. Cunoaşterea lui Dumnezeu e posibilă, chiar dacă El e în afara cunoaşterii.

Formula clasică de curățire, iluminare şi îndumnezeire este un fel de scurtătură pentru această viaţă autentică, dar degenerează prea uşor într-o simplă formulă. Curățirea se referă atât la realizarea a ceea ce nu ştim (prin urmare curățirea de iluzii) precum şi disciplinele ascetice de post, rugăciune, pocainţă, milostenie, privegheri ,etc (lupta cu patimile – gânduri şi emoţii). Iluminarea vine atât ca dar cât şi ca rod al vieţii spirituale şi a disciplinei.

Lumea academică descrie acest lucru ca “teologie”, dar se califică ca atare numai din cauza subiectului ei. Teologia adevarată este viaţa în căutarea adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu.

Şi asta ne aduce înapoi de unde am pornit – adevarata cunoaştere a ceea ce noi nu putem cunoaşte. Aceasta este mărturia mare a credinţei creştine – că Dumnezeu, care nu poate fi cunoscut – se face cunoscut în şi prin Dumnezeu / om, Iisus Hristos. Dar chiar şi aici, este posibilă substituirea adevăratei cunoaşteri prin cunoaşterea de natură pur intelectuală.

Recent m-am gandit la următorul exemplu: Cei care au învaţat o limbă străină descriu procesul de învăţare. Acesta implică memorare, practică, eşec, jenă, etc. La un moment dat, în cazul în care cineva a învăţat limba şi vorbeşte fluent, procesul de gândire cu privire la limba străină încetează, şi începe vorbitul pur şi simplu. Atâta timp cât încă mai traducem în gand, nu ştim noua limbă.

Dar, apoi, dacă întrebaţi pe cineva, care este fluent într-o limbă straină, modul în care cunoaşte noua limbă, nu ar ştii cum să formuleze răspunsul. Ideea e că acel cineva cunoaşte acea limbă. Aceeaşi întrebare ar putea fi pusă în legatură cu limba maternă: în ce fel cunoaştem noi limba maternă?

Eu nu sugerez că cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea unei limbi sunt acelaşi lucru – dar se aseamănă pentru că niciuna dintre ele nu este în legatură cu procesul de gândire. Într-adevăr, gândirea este dovada de a nu şti.

Limba credinţei, înrădăcinată într-o mare măsură, în dezbaterile din ultimele cinci sau şase secole în Occident, devine extrem de înşelatoare. Când cineva îmi spune că nu crede în Dumnezeu, eu am înţeles ce înseamnă asta, dar el nu are nicio idee despre ceea ce vreau să spun când spun că eu cred în Dumnezeu. Şi va fi luat prin surprindere dacă spun că eu Îl cunosc pe Dumnezeu. Acelaşi lucru este valabil (până la un anumit nivel) pentru mulţi creştini care spun că ei cred în Dumnezeu. Adesea, ei se referă la o credinţă ca şi cea pe care Sf. Iacob o apostrofează în epistola sa: “Tu crezi că unul este Dumnezeu. Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură “(2:19)!. Şi dacă discuţia deviază spre dezbaterea diverselor puncte de vedere teologice – este foarte probabil că adevarata cunoştere nu va mai fi găsită.

Ortodoxia are atât dogmă cât şi canoane. Acestea nu sunt subiecte de dezbatere, ci îndrumători în viaţa de credinţa, stabiliţi de către cei care cunosc drumul. Ei ne călăuzesc spre adevărata cunoaştere -, deşi ele însele nu sunt cunoaştere. Hristos Însuşi este conţinutul credinţei şi conţinutul adevarat al dogmei şi canonului. Viaţa de rugăciune şi închinare reprezintă comuniunea cu Dumnezeu Cel Viu şi Adevărat, deşi ne putem simţi de multe ori ca străinii care trag cu urechea la o conversaţie.

La fel ca invăţarea unei limbi străine, credinţa devine încet, încet ceva la care noi nu trebuie să ne mai gândim, ci ceva în care suntem fluenţi.

Aşa este şi cu cunoaşterea lui Dumnezeu.

Dar trebuie să-L cunoşti ca să ştii asta.

(Pr. Stephen Freeman -Traducere de Irina Holospin)

Tinerii în societate - Ispite moderne

Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!...

Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!...

Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!... Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!...

Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic–mărurisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacaralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!... Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bineştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!...

Vorbind, aici, de primenirea duhovnicească, ne referim la purificarea noastră duhovnicească ce trebuie să urmeze şi să împlinească, în mod integral, învăţătura Bisericii lăsată nouă moştenire de către Mântuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, ne arată nouă calea (unică şi autentică) ce duce la mântuire, parcurgând drumul de la „Chip” la „Asemănare”, adică de la „Biserica luptătoare” spre „Biserica Triumfătoare” a Împărăţiei celei veşnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a păcatelor) dar este pentru lumea aceasta (a păcătoşilor)!...

Propovăduirea şi mărturisirea noastră nu trebuie să fie una de „ghetou” ci una săvârşită în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, pentru a ajunge la o curăţire şi o desăvârşire a lăuntrului nostru şi al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru că, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei şi a păcatului comodităţii, a triumfalismului şi a autosuficienţei, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a mândriei şi a slavei deşarte!... Energia rămasă după toată răvăşirea noastră moral-duhovnicească, o epuizăm prin provocarea şi alimentarea patimii curiozităţii, a vanităţii, a satisfacerii plăcerilor şi a păcatelor de tot felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigaşului – toate acestea din cauza diavolului care a reuşit să ne înrobească, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc şi trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simţiri!...

Tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea, dreapta socoteală şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!...

În tot acest răstimp acordat, din bunătate divină, dobândirii mântuirii noastre, trebuie să învăţăm foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim recunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam nevoie!...

Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără, şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi - în timp - ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete. Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”

Cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!...

Discursuri din Sfânta Scriptură - Discuţii libere pe textul Sfintei Scripturi

În Triod, cartea care cuprinde slujbele bisericești de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Sfânta Înviere, în Sâmbata Mare la vecernie se citesc 17 paremii (texte) din Sfânta Scriptură. E un lucru neobișnuit, pentru că într-o zi normală se citesc 2-3 parenii.

Fiecare paremie are legătură cu ziua în care se citește, cu sărbătoare la care face referire, sau cu perioada calendaristică și liturgica în care ne aflăm.

Aș vrea să luam fiecare din cele 17 texte care se citesc în Sâmbata Mare, ca să vedem care este legătura lor cu pogorârea Mântuitorului nostru Iisus Hristos la iad și cu Învierea Lui din morți. Citind aceste pasaje scripturistice veți vedea cât de adânc e interpretată Scriptura de către sfinți, și cum toată Biblia are drept cheie de înțelegere Învierea lui Hristos, inclusiv Vechiul Testament.

 

1. Primul text este de la Facere cap. I, versetele 1 – 13.

În acest text se relatează facerea lumii din nimic de către Dumnezeu. Învierea lui Hristos reprezintă pentru întreaga creație și inclusiv pentru om o transformare, o trecere de la starea coruptă, decadentă, mereu într-un cerc vicios al transformării, la viața fără de moarte.

Roadele Învierii lui Hristos se vor vedea în plinătatea lor la sfârșitul lumii când toți oamenii vor învia și când toată făptura se va transforma prin lumina dumnezeirii lui Hristos. Din acel moment florile nu se vor mai vesteji, copacii nu se vor mai usca, animalele nu se vor mai mânca între ele, fierul nu va mai rugini, fructele nu se vor mai strica, apele nu se vor mai murdări, aerul nu va mai fi poluat, oamenii nu vor mai avea nevoie de somn, apă, mâncare, căldură... totul se va transfigura, pentru că păcatul nu va mai exista. Păcatul, comportamentul nostru inadecvat, este cel care ne corupe pe noi înșine, pe cei din jurul nostru și direct sau indirect întrega creație. Prin disparția păcatului, va dispărea moartea, ca răsplată pentru păcat, ca o consecință directă a săvârșirii păcatului.

Așa cum decandența moralaă a omului afectează creația, la fel Învierea omului Hristos influențează direct Învierea creației, pentru că omul trăiește și există în Univers și nu în afara lui.

 

2. Al doilea text este citit din Proorocia lui Isaia, cap. 60, versetele de la 1 – 16.

Acest pasaj scripturistic este de o frumusețe extaordinară și compune un tablou în care Ierusalimul devine centrul de interes al întregului pământ, pentru că slava lui Dumnezeu se pogoară peste acest oraș. În primul rând e de menționat că acest pasaj este o profeție, relatează un eveniment care urmează să se întâmple la un moment dat.

Primele două versete arată cum toată lumea e în beznă, în bezna necunoașterii lui Dumnezeu, iar singur Ierusalimul este în lumină:

„Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci iată întunericul acoperă pământul, şi bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine.”

Legătura cu Învierea Domnului e clară: toate neamurile pământului erau păgâne, doar Israel se închina Dumnezeului Celui adevărat. Dar de data aceasta Dumnezeu vrea să se revelează lumii întregi prin Fiul Său întrupat, dar tot pornind din Ierusalim, pătimind și înviind dintr-un mormânt de lângă cetatea Ierusalimului, nu exact din cetate.

Lumina învierii lui Hristos covârșește întreaga cetate a Ierusalimului, și din acest motiv toate neamurile sunt atrase de acest loc minunat de pe pământ:

„Ridică împrejur ochii tăi şi vezi, că toţi se adună şi se îndreaptă către tine” (Isaia 60, vers. 4)

Proorocia exprimă metaforic cum toate bogățiile lumii trag spre Ierusalim, în chip de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru cel mai măreț lucru întâmplat vreodată pe pământ de la facere și până astăzi: Învierea lui Hristos. Toate și toți se adună în numele Domnului:

„Atunci vei vedea, vei străluci şi va bate tare inima ta şi se va lărgi, căci către tine se va îndrepta bogăţia mării şi avuţiile popoarelor către tine vor curge. Caravane de cămile te vor acoperi, şi dromadere din Madian şi Efa. Toate sosesc din Şeba, încărcate cu aur şi cu tămâie, cântând laudele Domnului. Toate turmele Chedarului la tine se vor aduna, berbecii din Nebaiot te vor sluji pe tine şi ca o jertfă bineplăcută se vor urca pe jertfelnicul Meu, şi templul rugăciunii Mele se va slăvi. Cine zboară ca norii şi ca porumbiţa spre sălaşul ei? Căci pentru Mine se adună corăbiile, în frunte cu cele din Tarsis, ca să aducă de departe pe feciorii tăi; aurul şi argintul lor pentru numele Dumnezeului tău şi pentru Sfântul lui Israel, Care te preamăreşte. ”

 

3. Al treilea text este din cartea Ieșire, capitolul 12, versetele de la 1 – 11

Acest text relatează episodul în care Moise, primind poruncă de la Dumnezeu, instruește tot poporul lui Israel să taie un miel și cu sângele lui să ungă pragul ușii pentru ca semn, pentru ca atunci când îngerul Domnului va veni să omoare pe fiecare fiu întâi născut din casa Egiptului, să deosebească pe poporul lui Israel de ținut captiv de Faraon, de egipteni. Asta se întâmpla după ce Moise a încercat să plece cu întreg neamul lui din Egipt, pentru că erau tare asupriți, dar Faraon i-a stat împotrivă. După nouă plăgi (catastrofe) prin care Dumnezeu îl pedepsește pe Faraon, vina a zecea și cea mai cruntă: omorârea fiecărui copil întâi născut.

După această plagă Faraon dă drumul evreilor și-i lasă să plece din țară, de frică să nu mai vină peste ei și altă plagă.

Noaptea care a precedat această mare tragedie în Egipt, îi găsește pe evrei jertfind un miel sau un ied fără prihană, numit de Paștile Domnului.

„Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare. Dar să nu-l mâncaţi nefript deajuns sau fiert în apă, ci să mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele. Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi oasele lui să nu le zdrobiţi. Ceea ce va rămâne pe a doua zi să ardeţi în foc. Să-l mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului.”

Paști în limba ebraică înseamnă trecere. Mielul jertfit e ca o înainte serbare a bucuriei pe care aveau s-o trăiască evreii ieșind din Egipt și trecând din robie la libertate.

Legătura cu Învierea lui Hristos e una minunată. Mielul fără prihană jertfit este Hristos Cel ce se jertfește pe cruce fără să cârtească, blând, smerit și nevinovat ca un mielușel. Paștile lui Hristos aduc trecerea omului de la moartea la viață, de la robia păcatului la libertatea trăirii în Dumnezeu.

 

4. Al patrulea text se citește din Proorocia lui Iona, toate cele patru capitole

Lui Iona i se poruncește de Dumnezeu să meargă în cetatea Ninive să propovăduiască acolo pocăința, pentru că fărădelegile celor de acolo s-au mărit foarte. Iona refuză, se urcă într-un vas și pleacă spre Tarsis, fugând de la fața lui Dumnezeu. Ca pedeapasă Domnul ridică o furtună grozavă pe ma Ire și oamenii de frică aruncă încărcătura pentru a ușura nava... și se roagă fiecare la dumnezeul lui ca să-i scape de rău.

La un moment dat îi vine unuia ideea să arunce sorți ca să vadă din princina căruia a venit nenorocirea aceasta peste ei. Sorții cad pe Iona, care recunoaște că a greșit înaintea lui Dumnezeu și le spune tuturor că singura soluție ca marea să se potolească este să-l arunce în mare. Deși marinarii încercau să ajunge spre țărm, sperând că nu vor fi nevoiți să-l arunce pe Iona, totuși valurile mării se ridicau și mai tare împiedicându-le trecerea. După ce-l aruncă în apele învolburate, marea se liniștește.

„Şi Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona. Şi a stat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi. Atunci s-a rugat Iona din pântecele peştelui către Domnul Dumnezeul lui, zicând: "Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor către El am strigat, şi El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat în adânc, în sânul mării şi undele m-au înconjurat; toate talazurile şi valurile Tale au trecut peste mine. ”

Dumnezeu îl scapă pe Iona poruncind peștelui să-l scuipe afară. După aceasta Domnul iarăși îi spune lui Iona să meargă să propovăduiască pocăința în Ninive. De data aceasta Iona plin de râvnă merge și strigă în gura mare că de nu se vor pocăi toți locuitorii cetății în 40 de zile vor fi nimiciți. Regele împreună cu tot poporul acelui ținut se căiesc de păcatele lor, postesc și reușesc să atragă spre ei milostivirea lui Dumnezeu, care se răzgândește și nu-i mai pedepsește.

Totuși Iona se întristează de acest lucru, așteptând în continuare nimicirea cetății. Dumnezeu îl convinge printr-un gest foarte mic, îi nimicește un vrej (o plantă) care-i ținea umbră lui Iona, și de care Iona se bucura foarte și zice:

„Tu ţi-ai făcut necaz pentru acest vrej pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care şi-a luat fiinţă într-o noapte şi într-alta a pierit! Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un mare număr de dobitoace?"

Neascultarea lui Iona este neascultarea omului de Dumnezeu, valurile mării învolburate sunt valurile lumii pline de păcat care n-ascultă de Dumnezeu. Aruncare în mare a lui Iona este sfârșitul care-i așteaptă pe păcătoși. Înghițirea lui Iona de către peștele mare trei zile și trei nopți simbolizează pogorârea la iad a lui Hristos. Salvarea lui Iona și ajungerea lui la mal reprezintă Învierea lui Hristos. Propovăduirea pocăinței pe care aduce el în cetatea Ninivei este vestea cea bună a Învierii lui Hristos, prin care noi toți ne vom mântuit. Postul și întoarcerea ninitivenilor la Dumnezeu este de fapt asceza și lepădarea păcatului parcurgând pas cu pas drumul spre lumina Învierii, spre slava Preasfintrei Treimi.

 

5. Al cincilea text este de la Iosua, capitolul 5, versetele 10 – 15

E un text scurt care redă întâlnirea lui Iosua cu un înger a lui Dumnezeu. Acest înger îi transmite că pământul pe care a ajuns în acest moment poporul lui Israel, din lunga lui călătorie din Egipt, este un pământ sfânt, este pâmântul Canaan, pământul făgăduinței, locul promis de Dumnezeu cu mulți ani de zile în urmă.

Învierea lui Hristos îl duce pe om din sclavia păcatului, din tărâmul mizerabil al concuipiscenței, al suferinței și plăcerilor trecătoare, în împărăția lui Dumnezeu, în viața veșnică, în locul unde nu este nici întristare nici suspin ci viață fără de moarte.

Canaan, este pământul făgăduinței promis evreilor la ieșirea din Egipt. Împărăția cerurilor este făgăduința pe care o face Hristos tuturor celor care vor crede în El, accesibilă încă de pe acum, încă de aici de pe pământ.

 

6. Al șaselea text este iarăși din cartea Facerii capitolul 13, verset 20 până în capitolul 15 versetul 19.

E textul în care se relatează trecerea prin Marea Roșie a lui Moise împreună cu tot poporul lui Israel și apoi înnecarea armatei egiptenilor în mare.

Textul este de un impact impresionant arătând puterea lui Dumnezeu de a face tot ce-și dorește. Dumnezeu și-a arătat înaintea israelienilor slava Sa așa cum nu a mai făcut niciodată.

De bucurie mare, Moise și fii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit”

Trecerea prin Marea Roșie ca pe uscat a fiilor lui Israel este trecerea prin moarte a lui Hristos, și așa cum apa nu a vătămât în niciun fel pe Israel, la fel moartea nu a putut să-L rețină pe Hristos.

Moartea vrăjmașilor lui Israel este moartea tuturor celor ce stau împotriva lui Dumnezeu, și ajung să fie înghițiți de iad, așa cum apele mării au înghițit pe oastea lui Faraon.

Cântarea de bucurie a fiilor lui Israel simbolizează minunat imnele de bucurie ale Învierii aduse Mântuitorului nostru.

Iubirea - Iubirea îndrăgostiților

Ce poate fi mai frumos decât să simţi fiorul dragostei care te cuprinde cu toată fiinţa şi îţi spune “dragostea nu cade niciodată”?

Într-adevăr nimic nu se poate compara cu acest glas care, atunci când ai încercări îţi spune “dragostea îndelung rabdă”.

Atunci când iubeşti pe cineva, doreşti foarte mult să petreci timpul cu acea persoană, să îi demonstrezi că o iubeşti prin diverse metode, pur şi simplu simţi că are ceva special, ceva ce vezi în ochii ei, că are sufletul bun şi că sunteţi făcuţi unul pentru celălalt... aceste sentimente nu se pot exprima prin cuvinte, pur şi simplu simţi: simţi că ceva s-a schimbat în viaţa ta, simţi că natura înfloreşte, că totul e frumos în jurul tău, începi să vezi mai mult bine în jurul tău, ceea ce minunat.

Acest lucru simt şi eu în acest moment, însă ştiu că trebuie să avem grijă să ne arătăm dragostea într-un mod foarte plăcut şi cu atenţie pentru că “dragostea nu caută ale sale”, tot timpul trebuie să ne gândim ce simte şi ce îşi doreşte aproapele, să îl înţelegem, să îl susţinem în tot ceea ce face, iar dacă ni se pare nouă că a greşit să îi spunem, dar cu blândeţe. Nu trebuie să ne mâniem pe aproapele nostru chiar dacă a greşit, căci “dragostea nu se aprinde de mânie”.

E atât de frumos ca, atunci când îţi vine vreun gând rău despre persoana iubită să poţi spune “dragostea nu gândeşte răul”, iar dacă cineva o vorbeşte de rău, sau ţi se face o nedreptate să ştii că “dragostea nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevăr”.

Uneori se întâmplă în viaţa să ai parte de încercări, să mai şi suferi, oare suferind vei învăţa să iubeşti?... Nu ştiu, însă cu siguranţă “dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.

Aşadar, aşa înţeleg eu dragostea şi asta simt cu toată fiinţa mea, am încredere şi nădejde în Dumnezeu şi ştiu, că indiferent de încercările pe care le voi întâlni în această viaţă, El e alături de mine, mai ales atunci când am parte de acestea şi ştiu sigur că “dragostea nu cade niciodată” indiferent de situaţie!

Tinerii în Biserică - Biserica Ortodoxă Română azi

Sfaturile Pr. Cleopă către un grup de studenți teologi în vara anului 1978:

"Au venit la mine studenţi teologi şi de la Sibiu şi din altă parte şi m-au întrebat: "Părinte, uite, acum ne face îndată preoţi. Oare cum să începem noi?”

Să începeţi cu blândeţe şi cu dragoste, că Sfântul Efrem Sirul zice: Chipul de a-i aduce pe toţi la Hristos este numai al blândeţii. Apoi să aveţi răbdare. Oamenii simt fel de fel de temperamente. Sunt şi oameni iuţi şi ambiţioşi şi răi şi beţivi; sunt şi oameni neascultători şi împietriţi la inimă şi indiferenţi, care nu cred sau, dacă cred, numai cu numele. Trebuie să pândim caracterul fiecăruia şi să fim cu blândeţe.

Când ai intrat în parohie, toți ochii poporului sunt la tine, să vadă ce preot le-a venit în parohie. Când te-a chemat la slujbă, să te duci ca sluga lui Hristos. Într-o clipă să fii acolo, cu epitrahilul, cu Crucea și Molitfelnicul. La botez, la cununie, la îmnormântare, la lehuză, unde te cheamă. Şi să nu le pui preţ pe nimic. Dacă te întreabă: "Părinte, cât costă?”

- Cât vreţi, fiaţilor. Cât daţi!

Că ştie Durmiezeu că altul are şi nu dă, iar altul, săracul, Dumnezeu ştie cum poate da un ban. Vezi cât de greu se câştigă un ban la cel necăjit. Şi dacă vede că nu-i pui preţ, tu îi câştigi inima lui. Ştiţi ce spune Mântuitorul: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.

Marele prooroc Ilie, când a fost seceta aceea de trei ani şi şase luni, a fost trimis la pârâul Horat, în peştera aceea (III Regi 17, 1). Apoi a fost trimis de Dumnezeu la o femeie văduvă - ştiţi din Biblie -, la Sarepta Sidonului. Şi a găsit-o în marginea satului. Sidonul este .în Libanul de azi, pe malul Mării Mediterane. Şi l-a trimis Dumnezeu la acea văduvă, să vadă cât de necăjită-i lumea. Căci lui Ilie cel tare în credinţă nu-i păsa că moare lumea. Trei ani şi jumătate, nici ploaie, nici rouă pe pământ.

Vedeţi voi că n-a plouat de o lună şi zicem: „Vai de noi, este secetăl” Dar, ia gândiţi-vă, trei ani şi şase luni să nu cadă nici rouă pe pământ, nici ploaie; se usucă copacii şi pădurile din rădăcină şi toate.

Şi este un cuvânt al Sfântului Efrem, la Ilie Proorocul, unde zice: „Niciodată n-a ascultat Dumnezeu mai tare de om, ca în timpul Sfântului Ilie”. Dar de ce a ascultat Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, de o fiinţã aşa de mică cum este omul? Pentru că şi omul se topea de dragostea Lui şi de râvna Lui. Când a văzut Ilie că poporul lui Israel a părăsit de tot pe Dumnezeu şi se închină lui Baal, s-a dus şi a stat înaintea lui Ahab şi i-a spus: Viu este Domnul Dumnezeu Căruia Îi stau azi înainte, că nu va fi ploaie, nici rouã pe pământ, fără numai prin cuvântul gurii mele. Şi nu vă spun istoria lui că-i lungă, numai vă spun o pildă. După trei ani şi jumătate, văzând Dumnezeu că Ilie nu se înmoaie la inimă, de multe ori îi spunea:

- Ilie, descuie cerul! Eu fără tine nu-l descui! - atât de mult îl asculta Dumnezeu, că era mare râvnitor.

- Doamne, nu-1 descui!

- Dar mor toţi!

- Las' să moară!

- Dar mor de foame şi de sete femei, văduve şi copii!

- Lasă să moară toţi! De ce te-au părăsit pe Tine?

Dar de ce era Ilie aşa tare? Pentru că la pârâul Horat corbii îi aduceau mâncare, pâine şi carne, o dată pe zi, şi de două ori; iar pe vale, jos, era pârâul Horat. Avea şi apă şi mâncare. Şi nu simţea durerea poporului. Şi râvnă mare avea pentru Dumnezeu. Mai bine să moară toţi, decât să se închine la idoli.

Iar Dumnezeu, vrând să-l plece pe Ilie Tesviteanul, zicea: „Lasă că-ţi fac eu ţie, dacã eşti aşa de tare în credinţă! Te mai 'inmoi oleacă!” Deci i-a secat 'întâi izvorul şi a oprit corbii să mai aducă de mâncare. A stat Ilie, a postit 40 de zile, că era foarte puternic în post. Când a văzut că moare - firea asta are nevoie şi de mâncare, Dumnezeu atunci i-a spus:

- „Ilie, ridică-te de aici şi mergi la Sarepta Sidonului”.

S-a dus Ilie şi, când a ajuns, a văzut văduva aceea adunând câteva lemnişoare, câteva vreascuri, cmn vorbim noi. Şi l-a cunoscut pe Ilie că este omul lui Dumnezeu, după înfăţişare.

- Ce faci aici? a întrebat Ilie.

- Iată, omule al lui Dumnezeu, zice, adun aceste lemnişoare. Mai am un pumn de făină într-o vadră şi puţin untdelemn intr-tm ulcior; am să fac o turtă în spuză, singura mea hrană, şi voi mânca eu şi fiul meu şi vom muri. Că după aceea nu mai avem nimic, absolut nimic - că atunci era mare greutate să găseşti un pumn de făină undeva.

Iar Ilie nu mâncase de 40 de zile şi auzi ce-i spune:

- Femeie, adu-mi mie întâi! Fă pentru mine o turtă, că mor de foame, şi ad-o încoace!

Ai văzut? Şi femeia, săraca, ai auzit cât iubeşte pe sluga lui Hristos, pe sluga lui Dumnezeu? Vă dau o pildă pentru cei care se tem că-i parohia mică şi că n-ar avea cu ce trăi. Femeia, ştiind că va muri, că nu mai are altă hrană, a făcut întâi o turtă pentru Proorocul Ilie. Căci a zis: ,,Acesta-i omul lui Dumnezeu. Mai bine mor eu şi să nu moară el, că acesta-i om scump. Pe acesta îl ascultă Dumnezeul”

Şi i-a adus lui Ilie mâncare, şi Ilie, după ce-a mâncat, A i-a spus: Viu este Domnul Dumnezeu, Căruia Ii stau înainte, că vadra de făină nu se va mai împuţina şi ulciorul cu untdelemn nu va mai seca până va da Dumnezeu ploaie pe pământ.

Ai văzut? Sfântul Ioan Gură de Aur face un comentariu şi zice: ,,O, preote, care te temi că vei muri în popor, că n-ai ce mânca şi că parohia-i mică şi săracă. Nu zice că mor de foame şi n-am cu ce trăi. Numai de n-ai avea credinţă! ”

Eu aş vrea să mă dea la o parohie mică, numai cu 20 de familii şi eu mai ţin zece preoţi pe lângă mine. Dar ştii ce să faci întâi? Intâi să te cunoască enonaşii că eşti om al lui Dumnezeu, precum a cunoscut văduva pe Ilie. Şi pe urmă te hrănesc cu toată casa ta. Odată ce te-a cunoscut poporul cu adevărat părinte duhovnicesc, zice: „Mai bine să mor eu, decât să moară părintelel”

Atât o să te iubească poporul, dacă o să vadă că ai virtuţi, că eşti om cuminte şi nu eşti lacom după averi şi după bani. Ai auzit ce zice Sfântul Pavel către Galateni? Ştiu bine că, dacă era cu putere, ochii voştri, scoţându-i, mi i-aţi fi dat mie. Dar de ce voiau să-i dea ochii lui Pavel? Pentru că până acolo era inima lor. Erau gata să-i dea ochii că le câştigase inima.

Aşa şi voi, când mergeţi la parohie. Dacă veţi câştiga inima poporului, să nu vă temeţi că nu veţi avea ce vă trebuie, că vrednic este lucrătorul de plata sa. O să aveţi şi haine, o să aveţi şi hrană, o să aveţi şi bani, o să aveţi şi cinste, şi de la Dumnezeu şi de la oameni. Dar să vă vadă oameni cinstiţi.

Doamne fereşte, ca preot, să te vadă în crâşmă, să te vadă la joc, să te vadă la petreceri, să te vadă cu tigara în gură, să te audă înjurând, să te vadă că eşti mândru, hrăpăreţ după bani, că-ţi plac glumele sau râsul sau altceva prin care să-i sminteşti.Voi, mâine, cu darul lui Hristos, sunteţi oamenii Bisericii. De aceea aţi învăţat atâţia ani şi profesorii s-au ostenit cu voi, şi le va plăti Dumnezeu, ca să vă vadă tăclii ale poporului şi lumină lumii.

In afară de asta, gândeşte-te că toate sunt pentru om: şi a mânca şi a bea şi a te odihni şi a te folosi de toate; dar cu măsură. Că toate îmi sunt slobode, cum am zis, dar nu toate îmi sunt de folos! Auzi pe Apostolul Pavel ce spune? Mulţumesc lui Dumnezeu că ştiu şi să mã satur, ştiu şi să flămânzesc...

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate! Afară de asta, de purtarea în familie, în poporul în care o să te trimită Dumnezeu, să fii atent."

(Părintele Arhim. Cleopa Ilie în volumul 1 - "Ne vorbește Părintele Cleopa", pag 89)

Tinerii în Biserică - Povestea vieții mele

Să începem cu începutul. Când eram mic părinţii mei nu erau prea evlavioşi, se duceau numai de Paşti şi Crăciun la biserică. Numai atunci ne spovedeam. Viaţa mea nu a fost nici foarte rea dar nici foarte bună.

Ţin minte că atunci când eram mic, tatăl meu venea aproape în fiecare zi de la servici beat sau aproape beat. Mama îmi povestea că, odată, tata a venit atât de beat încât se ţinea cu mâna de uşă şi abia mergea. Tot timpul când venea de la servici aveam o frică ca de moarte. Numai când auzeam cheia în uşă, deja mă apucau frigurile: “Clar, e tata! “.

Mereu mă aşteptam să ţipe la mine sau să mă bată dacă greşeam un lucru minor. Ţin minte că într-o seară bătuse cineva la uşă de 3 ori. M-am dus să mă uit şi era o doamnă dar nu i-am răspuns. Apoi, mai târziu, venise tata beat şi m-a întrebat dacă l-a căutat cineva, pe el sau pe mama la uşă. Eu i-am zis că a bătut cineva necunoscut de 3 ori la uşă şi că nu i-am răspuns, dar tata nu înţelegea şi m-a rugat să îi repet, dar tot n-a înţeles şi m-am trezit cu o frumoasă mamă de bătaie... nici acum nu ştiu de ce m-a bătut în seara aceea. Altădată eram la masă şi trebuia să mănânc borş cu carne dar mie pur şi simplu nu îmi plăcea carnea, iar tata de nervi a dat cu pumnul în masă sau în bolul cu mâncare, nu mai ştiu exact, şi m-a făcut tot de borş. Nu mai ştiu dacă am plâns sau nu, dar a fost un moment foarte umilitor.

Ai mei nu prea stăteau cu mine. Îmi puneau cheia la gât şi îmi lăsau mâncarea făcută. Câteodată mă uitam la ceilalţi copii cum îi duceau părinţii la grădiniţă iar ai mei nu puteau din cauză că erau la servici. Ce pot să spun, iadul a început în familie şi a continuat cu grădiniţa şi până acum în prezent. La grădiniţă colegii făceau mişto de mine, mă băteau uneori... dar eu nu le spuneam părinţilor din cauză că mă ameninţau că mă vor bate, iar părinţii mei aflau deabia după ce aveam o vânătaie mai vizibilă. Şi culmea acelaşi coleg care îmi făcea viaţa un iad la grădiniţă urma să îl am ca şi coleg la şcoala generală.

Când eram în perioada generalei vărul meu, care era cu 5 ani mai mare ca mine, mi-a arătat pentru prima oară o revistă porno. Și... cu câtă curiozitate ne uităm! Mai apoi mi-a arătat şi câteva filme porno, iar apoi mă mai uitam şi eu când vedeam la televizor, rar, dar mă uitam.

Pentru mine, generala a fost cel mai mare iad, colegii erau ca nişte prigonitori pentru mine, îşi băteau joc, mă umileau, mă băteau... mai suportam eu cum suportam bătaia, dar umilinţa era cea mai grea dintre toate... eram fraierul clasei, cârpa lor, sclavul lor. Făceam ce ziceau ei de frică să nu iau bătaie. În fiecare zi, înainte să mă duc la şcoală, parcă mergeam în iad şi răsuflăm mereu... “iar mă duc la şcoală... off” dar speram să supravieţuiesc încă o zi, iar când scăpăm era cea mai mare bucurie. Apoi, în perioada de vară, când terminasem şcoala, tata mi-a luat primul meu calculator. Mare greşeală. Încă din primele zile am infestat calculatorul cu viruşi. De la ce? Din cauza pornografiei, căutam mereu pe net fiindcă în tinereţe mai văzusem așa ceva iar acum aveam ocazia să mă uit din nou. Şi tot în perioada aceea mă uitam şi la anime-uri. Pentru mine anime-urile şi pornografia erau cele mai mari plăceri. În perioada aceea mă uitam la Animax, la un serial romantic, dar din păcate se difuzau numai două episoade, vinerea. Trebuia să aştept o grămadă de timp şi vroiam să îl văd cât mai repede, tot atunci o fată mi-a zis că mă pot uita pe net fără să plătesc niciun ban, numai că nu avea subtitrare. Asta nu era o problemă prea mare fiindcă mă pricepeam bine la engleză, şi am început să mă uit. După ce l-am terminat, voiam mai mult fiindcă mă îndrăgostisem foarte tare de genul acesta “romance“. Îmi plăceau la nebunie cum se sărutau, dragostea dintre ei, etc.

Apoi a început perioada liceului, şi acolo am început să mă degradez mai tare. Am văzut şi eu cum era să fii beat, să te îmbraci ”şmecher”, să ai o atitudine de prost gust. Din cauza faptului că nici la liceu nu mă înţelegeam bine cu colegii am început să mă “droghez “din ce în cel mai mult cu anime-uri, pornografie şi mai nou... cu muzica. La început era muzica de club, apoi am cunoscut şi tipul trance iar ultimul dar nu cel din urmă gen, a fost muzica lui Hans Zimmer. Era magnifică, parcă nicio altă muzică din lume nu îmi atingea atât de mult adâncul sufletului. Când ascultam muzica lui mă arunca în toate emoţiile posibile: unele din melodii îmi dădeau adrenalină, altele erau foarte triste, altele foarte calme şi aşa mai departe. Pentru mine desenele, muzica şi pornografia mă făceau să mă simt viu, eram în lumea mea, acolo mă refugiam, acolo mă regăseam şi acolo mă pierdeam, din cauză că aveam atâta durere în suflet. Mă drogam cu ele şi încercam să astup golul din suflet cu plăcerile acestea.

Tot atunci, în primul an de liceu, am cunoscut un profesor de religie care avea să aprindă o mică scânteie de credinţă în inima mea. Îmi plăcea enorm de mult de el. Odată, la o oră, ne-a spus aşa: “Dacă aţi şti voi ce bine trăiţi în ziua de azi, acum sute de ani dacă spuneai că eşti creştin mâncai bătaie şi mai apoi mureai. Câţi dintre voi aţi mai putea să faceţi asta dacă ar veni o vreme ca aceea?“ Eu în gândul meu am exclamat “Uau, ce tare!”, nici nu cred că aş avea curajul să zic că sunt creştin dacă s-ar întâmpla aşa ceva. Câtă dreptate are profesorul acesta! Şi ne mai spunea să ne mai ducem şi noi pe la Biserică, că nu ne ducem pentru părinţii noştrii ci pentru noi, nu ştim noi cât folos ne va aduce, iar eu mă gândit: "De ce nu? Şi aşa mă duc rar”. Apoi am început să mă mai duc o dată la câteva luni dar totuşi mă duceam. Iar atunci s-a întâmplat, Hristos mi-a dat cea mai tare palma din viaţa mea, a fost cea mai grea încercare.

Într-o seară stăteam la calculator şi făceam un referat pentru şcoală, şi mă trezesc că vine mama de la vecini plângând, nu ştiam ce are dar nici nu am întrebat-o. Apoi intră tata pe uşă şi mama zicea: “Cum ai putut să faci aşa ceva, să îmi dai un pumn în coastă nenorocitule, aproape că mi-ai rupt-o!”. Am rămas șocat... îmi venea să plâng şi cu greu mă abţineam. După aceea s-au certat şi o văd pe mama cum aruncă cu răzătoarea în tata, dar tata nu a zis nimic. Apoi mama s-a așezat în pat şi iar a început să plângă de durere şi iar îl acuza pe tata, că de ce a lovit-o în coastă. După câteva momente l-am văzut pe tata că sărise să o strângă la gât. Nu mai ştiam ce să fac, iar apoi m-am gândit repede şi am luat bâta din dulap (o cumpărasem cică pentru protecţia casei), şi m-am gândit că dacă îi lovesc pe tata în cap îl omor şi i-am dat două lovituri puternice în spate. Apoi am scăpat bâta jos şi am plecat repede în balcon (eu stau în garsonieră şi balconul e în afara casei, adică pe scară) şi plângeam în balcon şi mă gândeam că poate o omoară pe mama. M-am dus repede în casa să văd ce se întâmplă: tata stătea pe un scaun liniştit, iar mama era în pat liniştită de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Apoi m-am aşezat pe scaunul de la birou şi doar stăteam, nu ziceam nimic, şi am auzit-o pe mama cum plângea. Apoi am început să înjur şi să spun că am o familie de proşti. După aceea, la nervi, am dat un pumn în tastatură, şi au zburat trei sferturi din taste şi am trântit scaunul, iar mai apoi am luat șlapii şi am fugit de acasă plângând.

Ţin minte că era luna ianuarie sau februarie, nu era foarte frig şi nu era zăpadă deloc, şi am ajuns la blocul unui prieten, am intrat în scară şi plângeam, şi mă gândeam să îl sun să stau o noapte sau două la el. Dar după aceea m-am răzgândit fiindcă ştiam că nu aveam unde să stau fiindcă ei erau mai mulţi în familie iar mama lui era mai sensibilă şi dacă m-ar fi văzut, probabil ar fi leşinat. Apoi am urcat două etaje mai sus şi am sunat la alt prieten. I-am povestit tatălui său întâmplarea iar el a zis că nu poate chema poliţia şi astfel să ajungă părinții la divorţ fiindcă ar însemna să stau fără un părinte. L-am întrebat dacă mă poate duce la o rudă, şi m-a dus. Am ajuns la mătuşa mea şi am bătut la uşă. Ai mei sunaseră pe toţi de când fugisem şi mătuşa aflase, iar când m-a văzut m-a îmbrăţişat şi îmi zicea “Hai intră înăuntru numai sta cu nebunii ăia”. Am intrat, am făcut o baie, am mâncat şi când eram la masă unchiul mi-a zis: “Am auzit ce s-a întâmplat, şi eu zic că nu e bine ce ai făcut, să îţi loveşti tatăl nu e bine, dacă vrei să ajungi mai bun decât el învaţă şi ai să ajungi un om mare”. Eu când am auzit asta, m-am enervat foarte tare, îmi venea să îi dau una să îl fac una cu pământul şi ziceam în gândul meu: “Habar nu ai tu ce familie am eu, te trezeşti tu repede să-mi ţii morală.“.

Mai apoi am aflat că vine tata să mă ia acasă, dar eu nu voiam. Până la urma vine tata, mă duce acasă şi pe drum îmi spunea “Eşti bine? Să îţi iau o scutire ca să stai o săptămână acasă?” eu i-am zis nu, o să mă duc la şcoală. A doua zi, după ce am ajuns de la şcoală, vine tata mai devreme şi mă întreabă dacă vreau să îmi ia telefon (trebuia să îmi cumpere, dar nu mai avusese timp). Eu i-am zis ”da”, aşa indiferent, de parcă asta ar compensa suferinţele care mi le-a dat de-a lungul anilor. Apoi, după această întâmplare, m-am simţit foarte vinovat, îmi venea mereu porunca aceea în cap... “să îţi iubeşti părinţii “. Mă înnebunea, şi de atunci am căutat un preot să mă spovedesc, să îi spun ce am făcut. Şi citisem undeva că dacă îţi loveşti un părinte, mâna cu care ai lovit nu-ţi va mai putrezi niciodată, ca semn al neiertării, şi asta mă speriase foarte tare. Şi am început să caut, să cercetez.

Înainte să ajung la spovedanie mama îmi spuse: ”du-te la ăla bătrân ca nu prea aude”. Dar eu eram învăţat de bunica că trebuie să spunem tot la spovedanie şi m-am încăpăţânat şi m-am dus la un preot mai tânăr, ca să mă audă. Mi-am luat inima în dinţi cu toate că muream de ruşine şi am spus că mă uit la filme pornografice, dar nu puteam să zic că făcusem sodomie şi că l-am lovit pe tata. Simţeam că nu e omu’ potrivit la care să mă deschid. Nu mă simţeam ascultat, mai ales că aveam şi alţii în spate care aşteptau. Preotul mi-a zis “Fă metanii, roagă-te mai mult şi mai ţine post”. Nu mi-a plăcut şi m-am dus la alt preot, tot aşa tânăr. Acesta era foarte de treabă dar păcat că era la ţară, la bunici, şi nu prea puteam să ajung la el, apoi am căutat altul.

Într-o seară mă sună vărul meu şi îmi spune că vine cu prietena lui până la mine să o cunosc şi eu. N-am avut nimic împotrivă, am făcut cunoştinţă, am vorbit, şi ne-am uitat la filmul “Îngerul digital 1” şi cum ne uitam mai şi vorbeam uneori, şi am ajuns să vorbim de Biserică. Le-am spus că am probleme cu somnul, visez urât, şi aş vrea să mă spovedesc la cineva de încredere. Fata mi-a zis că ea are un duhovnic şi că el este într-o şcoală, are paraclisul lui, e tânăr, de treabă şi vin mulţi tineri la el. Eu de colo: “Tineri?! Ooo da, o să vin”.

La început, când mă duceam, nu îmi plăcea nimic acolo, predica n-o ascultam, nu-mi plăcea cum se cântă la strană şi mai era şi aglomerat, dar am mers de dragul vărului meu, şi la un moment dat, nu ştiu cum, părintele mi-a atras atenţia prin predica lui. Vorbea despre tineri, vorbea pe înţelesul meu, (adică nu pe un limbaj din acela teologic în care să adormi, vorbea scurt şi la obiect, fără să evite problemele tinerilor) am ascultat şi mi-a plăcut foarte mult, şi mi-am zis în gând că o să mai vin doar pentru predicile lui şi nimic altceva. Începeam să îl analizez, era tânăr şi glumeţ, se înţelegea foarte bine cu tinerii. La el în paraclis era o bibliotecă unde avea cărţi ortodoxe din care mai cereau tinerii şi la un moment dat i-am cerut şi eu o carte. Scoate părintele de acolo una, se uită şi mă întreabă: ”ai treabă cu visele?” Eu zic de colo: ”da”. Am luat cartea şi am început să o citesc. Părintele nu mă cunoştea, nici nu mă spovedisem încă la el, dar a nimerit cartea la fix. Cartea se numea “Despre vise şi vedenii” scrisă de Părintele Cleopa.

Eu eram genul care îmi plăceau horoscoapele, zodiacele, paranormalul, fantomele și visele care mă pasionau foarte tare, iar când am început să citesc, parcă de abia acum respiram, după ce o viaţă întreagă am fost închis într-o cuşcă. Simţeam o bucurie imensă, nedescrisă, niciodată numai simţisem aşa ceva şi de atunci am început să citesc ce îmi dădea părintele. Apoi, după un an, am aflat că părintele lucrase cu Maica Siluana şi ştia de problemele tinerilor, despre problemele din familie. Am rămas stupefiat.

Nu ştiu cum le rânduieşte Dumnezeu pe toate, dar pe mine ca să mă aducă la El mi-a dat să gust multă suferinţă, altfel nu mă mişca din indiferența mea faţă de Biserică în veci, Acum uneori sunt revoltat pe El fiindcă mi-a dat să sufăr atât, dar ştiu că a fost spre binele meu. Probabil că dacă nu era părintele să mă ajute, aş fi ajuns ori un violator, ori m-aş fi sinucis, ori m-aş fi drogat. Nu m-am drogat niciodată, dar nu se ştie ce aş fi făcut fără el.

Acum sunt mai bine deşi am fugit a doua oară de acasă dar totuşi sunt mai bine, şi mulţumesc Lui Dumnezeu că Şi-a făcut lucrarea prin părintele meu duhovnic, cărţi, Maica Siluana, şi Al-anon (Alcoolicii Anonimi)

Vă rog să mă iertaţi dacă v-am smintit.

Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat dobândind împărăţia lui Dumnezeu “întru sudoarea feţii” lor.
 

Sexualitate - Pornografia

Ideologia consumerista a devenit dominanta pe glob, fiind un instrument de control al maselor si de asigurare a unui climat ideologic favorabil neocolonialismului economic. Unul dintre domeniile in care a excelat ideologia consumerista este cel al hipertrofierii sexualitatii umane, prin pornografie, filme, carti, reclame, mesaje subliminale, schimbarea mentalitatii si incurajarea unui teribil relativism moral. ”Cei care, de pe baricadele „desacralizării” capitalismului au denunţat această ideologie mercantilă (“funcţionând” ca pulsiune sexuală), instaurând - prin libido-ul public - tiranica domnie a plăcerii au sesizat că e vorba de o gigantică manipulare. Tripleta excitare - inovare - mimetism, prin jocul seducţiei, oferă „noilor hipnotizatori” posibilitatea de „a ne coloniza pe furiş” .O propagandă silenţioasă, aşadar, subjugând inconştientul colectiv, făcând din posesie crezul contemporaneităţii.”[1]

1. Scurt istoric al “liberalizarii” relatiilor sexuale:

• În timp ce în lagãrul de est, existenta, chiar si cea intimã, se desfãsura în limitele ideologiei, manifestãrile de tot felul fiind dacã nu reprimate, cel putin diminuate, sub privirea atotpãtrun-zãtoare a Fratelui cel Mare[2], în Occident, dupã moartea lui G.Orwell, apare fenomenul hippie[3] – Flower Power, a carui ideologie este caracterizată de: atotputernicia dragostei, sex liber, eliberarea de tipare, hedonismul; trăiau dupa legile făcute de ei, nu după cele impuse de guvernul american. Eliade a interpretat fenomenul ca dorinta arhetipalã a omului de a reconstitui Paradisul: eliberati de orice autoritate, purtând pãrul lung, adamic, trãiesc goi prin pãduri în meditatie, dorind sã demoleze pasnic frontierele nationale, rasiale, religioase, sexuale, de clasã, ideologice. Cred în sex mai mult decât în lupta politicã. Ca filosofie de viaţă, promovau "întoarcerea la natură" -"Mother Nature", si aplicau practici orientale de shamanism, hinduism, apelul la droguri – initial naturale, dar s-a ajuns în cele din urmă la consumul de droguri puternice, care a dus la dezechilibru psihic şi căderea in promiscuitate a hippioţilor.
• Beatles-ii vor fi un varf de lance al culturii hippie, lansand melodii ce folosesc cuvinte specifice, cunoscute doar de cei din aceasta cultura “sex and drugs”:

*teenagers, cu sensul de adolescent iubitori de muzica rock si de droguri-junkies;

*cool- care denumea starea provocata de droguri:

*discovered – cu semnificatia: vise colorate, compensatorii ale tinerilor”junkies”

* “beatnik”, “hippies”, “flower children”[4]

• Beatles-ii au fost fascinati de cultura indiana. Maharishi, venit pentru prima oarã dîn India în 1960 a devenit repede un simbol al generatiei Flower-Power. El propovãduia autoperfectionarea. Promisiunile lui se întâlneau perfect cu filosofia drogurilor: “Vreti extaz, vã dau extaz si nu trebuie sã renuntati la nimic!”
• Miscarea culmineaza cu Festivalul de muzica rock de la Woodstock din 1969. Printre mesajele de pe cartoane puteai citi: “God loves sex”.
• In 1964 apare cartea lui Michel Foucault – “Istoria sexualitãtii”, Din perspective analizelor lui Michel Foucault, s-ar putea spune cã ipoteza reprimãrii discursurilor despre sex, începând cu secolul al XVII-lea, culminând cu epoca victorianã, este doar o poveste care determinã nasterea unei ideologii anti-represive, eliberatoare, demistificatoare, pe scurt este faptul discursiv global, transpunerea în discurs a sexului” (op. cit., p. 14).; este vointa de a cunoaste, o tot mai mare punere în valoare a discursului despre sex” (op. cit., p. 21).
• Aldous Huxley, fratele lui Julian Huxley (cel ce a sustinut puternic darwinismul) spunea: "Aveam motive pentru a nu dori ca lumea sa aiba sens; ca urmare, am admis ca nu avea nici unul, si am fost in stare, fara vreo dificultate, sa gasesc justificare pentru aceasta asumare. Pentru mine, ca si, fara indoiala, pentru majoritatea contemporanilor mei, filosofia nonsensului a fost, in mod esential, un instrument de eliberare. Eliberarea pe care o doream era simultan o eliberare de un anumit sistem politic si economic, si o eliberare de de un anumit sistem de morala. Ne-am ridicat impotriva moralei fiindca ne stanjenea libertatea sexuala"[5].
• Surprinzãtoare va fi, însã, analiza pe care o va face Julius Evola în “Metafizica sexelor”, apãrutã în 1958. Temporal, deci, la limitã, dar studiul este reclamat de criza cãtre care se îndrepta lumea occidentalã la vremea aceea: o crizã a vietii sexuale a cuplului, degradatã, decãzutã, golitã de emotii si putredã. Ceea ce reprezintã astãzi si numim ca „invazie a erotismului” îsi gãseste explicatia în represiunea sexului asa cum este înteleasã ea de cãtre de câtiva analisti. Cauza majorã a excesului de sexualitate în Occident stã în reprimarea unitãtii dintre sex, sentiment si iubire sacra; „orgia sexului la care asistãm astãzi, filmele sexy, pornografia invadatoare, sex shopurile s.a.m.d. reprezintã încã o actiune a reprimãrii, fiindcã atâta timp cât sexul e vulgarizat, fiziologizat, terfelit, debarasat de orice obligatie si cvasiironico-sarcastic, sexul nu mai e spirit, nu e aventurã, nu e noutate, nu e creatie, nu e dãruire, nu e descoperire, nu e tremur si cutremur”[6].

„Sexul este cea mai mare fortã magicã a naturii; în el actioneazã un impuls care prefigureazã misterul Unului”. În afirmatia evolianã trebuie sã vedem încercarea de a recupera ceva din semnificatia eroticii platoniciene din Banchet si un semnal pentru degradarea omului contemporan, rob si neputincios unei ideologii în care politica, aparent, nu are nici un amestec...[7].

• Inca de la inceputul anilor '70, Statele Unite s-au declarat o societate "eliberata sexual". De-a lungul anilor, atat experienta pastorala cat si mass-media au aratat ca revolutia sexuala a adus in societatea americana mai mult confuzie decat libertate, mai mult libertinaj decat eliberare.
• Odata ce televiziunea si-a intrat in rol, iar producatorii au inceput sa realizeze puterea sexualitatii in vanzarea produselor, a inceput reeducarea sociala in masa privind valorile sexuale, aceasta ducand la o importanta restructurare a rolurilor sexuale traditionale. O consecinta majora a fost daramarea vechilor tabuuri legate de pornografie, sex extraconjugal, si copii "ilegitimi". S-a creat in schimb o atmosfera de fixatie si exploatare sexuala ce impune o imoralitate indispensabila -o ieftina si seducatoare trivialitate -in toate domeniile.
• Filmele prezinta acum actul sexual atat de explicit incat ele ar fi fost evaluate drept pelicule "X" in urma cu cativa ani.
• Limbajul explicit sexual si scatologic a devenit obligatoriu, chiar si in prime time.
• Prezervativele sunt mai la indemana pentru adolescentii de azi decat tigarile, iar educatorii, psihologii si pastorii sfatuiesc pe tinerii nostri, baieti si fete, sa nu plece de acasa fara a avea unul asupra lor.
• Mare parte din aceasta indoctrinare perversa (numita in scolile noastre eufemistic: "educatie sexuala"[8]) este justificata cu referire la SIDA . Dar aceasta boala nu ar exista daca societatea noastra nu ar scuza ceea ce in generatiile anterioare era socotit drept comportament imoral.
• Cu alte cuvinte, pragul nostru de toleranta a explicitatii si exploatarii sexuale s-a micsorat in mod dramatic.

*Peste un milion si un sfert de avorturi in fiecare an,

*frecventa inspaimantatoare de abuzuri la copii,

*o rata a divortului de aproape 50% impreuna cu

*practica general acceptata a concubinajului,

*"casatoriile" homosexuale si

*dezmembrarea excesiva dar nu mai putin reala a familiei moderne ca unitate sociala de baza - acestea sunt consecintele unei revolutii sexuale deviate.[9]

• In anul 1992, OMS a exclus homosexualitatea din lista diagnosticelor, urmand, astfel, Asociatiei Psihiatrice Americane (APA), care exclusese homosexualitatea din al sau “Manual de diagnoza statistica” (DMS), desi Academia Medicala din New York concluzionase inca din 1963 ca homosexualitatea este o boala, iar homosexualul este un individ cu tulburari in sfera emotionala, incapabil de a fi parte a unei relatii sexuale normale. Filmele ne prezinta homosexuali foarte carismatici. Partenerul cu rol feminin in cuplul homosexual ridiculizeaza gesturile si comportamentul femeilor, atragand simpatia asupra lui!
• Se organizeaza parade gay, desantate, care sunt ofensatoare pentru crestini sau pentru cei care au optat pentru o familie heterosexuala.
• Un alt reper al “evolutiei” sexualitatii libere o reprezinta momentul Kinsey. Plecând de la cele două cărţi scrise de el, mass-media a promovat liberalizarea sexualităţii în sensul exultării aventurilor amoroase, a unei sexualităţi scoase complet de sub auspiciile relaţiilor maritale, ruperea sexualităţii de dimensiunea ei afectivă şi transformarea relaţiei sexuale într-un fel de sport sau divertisment.
• Desi Kinsey promitea o sanatate infloritoare celor ce adopta acest comportament sexual, oamenii sunt astăzi, în epoca pornografiei, anxioşi şi bolnăvicioşi, depresivi şi extrem de nefericiţi.
• Depresia a ajuns deja una dintre cele mai răspândite boli de pe glob.
• În schimb, cercetări mai noi dovedesc faptul că relaţia sexuală normală presupune o rată a bolilor mult mai redusă decât oricare dintre perversiunile sexuale.
• Deasemenea, o viaţă armonioasă de familie oferă protecţie în faţa bolilor şi a stresului, iar părinţii care-şi înconjoară copiii cu dragoste sunt cei mai longevivi.
• Studiile demonstrează în mod evident că scoaterea sexualităţii din contextul afectiv al relaţiilor maritale îl introduce pe individ în cercul vicios al anxietăţii şi al depresiei, al dependenţei de sex şi al confruntării cu patologii de tot felul[10].

Dependenta de pornografie este una dintre acestea si se instaleaza in etape:

1. Expunerea timpurie: cei mai multi barbati incep devreme expunerea la pornografie, vad imagini pornografice cand sunt foarte tineri si acestea pun stapanire pe imaginatia lor.

2. Instalarea dependentei: se intoarce mereu la pornografie, devine o parte regulata a vietii tanarului, care este deja prins si nu mai poate renunta

3. Cresterea dependentei: incepe sa caute imagini si mai suggestive, sa foloseasca ceea ce inainte l-a dezgustat iar acul il excita. Sexul solitar.

4. Desensibilizarea: incepe sa devina indferent la imaginile vazute; nu-l mai excita, devine disperat sa simta emotie puternica, dar nu o mai poate simti.

5. Exprimarea din punct de vedere sexual: face saltul la a transpune in realitate imaginile vazute, cu oameni reali, in moduri distructive: viol, sex violent, posturi si tehnici ce ating demnitatea partenerei. Apare o raceala monstruoasa in sufletul lui si, mai mult decat atat, nu mai are satisfactia actului sexual in cuplu. Dragostea se stinge sau chiar se transforma in ura.[11]

“Toţi exaltă astăzi viaţa, dar continuă să exalte şi ceea ce distruge viaţa, şi anume sciziunea schizofrenică dintre sex şi sentiment, dintre dragostea sacră şi dragostea profană.”[12]

Cauzele imputinarii dragostei ne apar in Icosul I al Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos:

“Din pricina pacatelor, dragostea oamenilor s-a racit si s-au imputinat caile de la inima la inima. Dar Tu Insuti, Hristoase, Te faci neimputinata Cale ce apropii si unesti in iubirea Ta pe toti cei care cu dreapta slavire canta: Iisuse, Calea de la inima la inima; Iisuse, Calea de la moarte la Viata; Iisuse, Calea din iadul deznadejdii la raiul smereniei; Iisuse, Puntea peste prapastia intristarii;”

• Dependenta de sex sau adictia sexuala tinde sa ajunga un diagnostic al secolului nostru, sub numele de donjuanism si nimfomanie!
• Jim Pfaus, psiholog la Universitatea Concordia, spune: dupa o partida de sex creste nivelul de serotonina, oxitocina si vasopresina si opioizi endogeni (echivalentul anatomic natural al heroinei).
• Adictia sexuala este caracterizata de: compulsivitate sexuala; conduce la cresterea preocuparilor legate de sex; continua, in ciuda problemelor asociate; dependentul se implica in diverse aventuri riscante, cu potential autodistructiv; sentimente de vina si rusine; devine obsesionala. Se pierde controlul asupra comportamentului respectiv; se diminueaza capacitatea de a se atasa de partenerul sexual, nevoia de sex capata amploare, desi satisfactia este din ce in ce mai greu de atins; apar consecinte medicale, legale, interpersonale severe; incercarile de a stopa comportamentul sexual compulsiv sunt de obicei esuate; apar schimbari severe de dispozitie; depresie sau euforie, iar comportamentul sexual ajunge sa interfereze cu cel social, ocupational sau recreational.[13]

Perversiunile sexuale: sunt tulburari psihice care se manifesta prin deviatii ale comportamentului sexual; referitoare la obiectul sexual – homosexualitatea, pedofilia, zoofilia,etc.; la conditiile in care are loc satisfacerea sexuala – fetisismul, travestismul, voyeurismul, exhibitionismul, sado-masochismul.

In limbaj patristic, adictia de sex se numeste patima desfranarii.

“Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale” .

Pofta trupească vine la oameni uneori:

1. Din mulţimea sângelui, alteori

2. Din hrană sau băutură prea multă, din somn mult şi din răsfăţare, apoi

3. Din lucrarea diavolului,

4. Din clevetire şi

5. Din înălţarea minţii, când cel nepătat se înalţă întru sine, socotindu-se mai vrednic decât alţii. Pe unii din aceştia din urmă îi slobozeşte Dumnezeu să cadă, pentru a-şi veni întru simţire din smerenie, făcându-li-se cu asta pricină de mântuire. Căci cel mândru, până nu cade, nu se smereşte.[14]

Desfrânarea se poate săvârşi: a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte; b) prin cuvinte şi fapte, c) după rânduiala firească, când se face în afara căsătoriei, d) împotriva rânduielii naturale, ca în păcatele sodomiţilor, care este aşezat între păcatele strigătoare la cer, e) după persoanele care o săvârşesc: desfrânare simplă, incest, adulter şi sacrilegiu.”

• “Demonul preacurviei îl sileşte pe om să poftească trupuri diferite.”
• Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi aşa cum zice Sfânta Scriptură este păcatul ce îl facem în trup, care este templu al Duhului Sfant.
• Din desfrânare se naşte nesocotinţa, orbirea minţii, iubirea de sine, ura lui Dumnezeu, alipirea de cele materiale, groaza de moarte etc.
• Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea trupească, istovirea acestuia, degenerare biologică etc.
• Din cauza desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este pierderea mântuirii.

Ca Terapeutică a Desfranarii, Părinţii Pustiei recomandă:

1. Rugăciunea: “un frate a întrebat pe avva Agathon pentru păcatul curviei şi i-a răspuns aceluia: mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei afla odihnă.” (Agathon, 21); “2. Postul: “un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, părinte, că pântecele meu mă supără şi nu pot să-l opresc? De aceea zburdă trupul meu. Zis-a lui bătrânul: de nu vei pune întru el frică şi post, nu vei îndrepta paşii tăi pe cărarea lui Dumnezeu,” (VI, 34)

3. Răbdarea: “un ucenic foarte supărat şi necăjit de dracul curviei a zis: da-mi Doamne răbdare ca să pot purta cu mulţumire această ispită..” (VI, 5)

4. Nădejdea: “un frate oarecare, ce trăia în Enat, în mănăstirea Alexandriei, a căzut în păcatul desfranarii, dar fratele cu nădejdea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a pocăit şi s-a mântuit.” (VI, 24)

5. Luarea aminte la cauza patimii şi tăierea acesteia: “daca curvia se luptă cu trupul tău, s-a pornit războiul asupra ta din desfătare, sau din somn mult, sau din mândrie, sau de te socoteşti pe tine mai bun decât pe altul, sau ai osândit pe cineva când greşea. Fiindcă afară de acestea nu se luptă omul spre curvie.” (VI, 42)

6. Înfrânarea simţurilor şi a gândului: “un bătrân, care mergând pe un drum, a văzut urme de femeie pe nisip. Iar el mergând, tot astupa cu piciorul acele urme, zicând: ca nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea acestora să înceapă a-l supăra gândurile şi războiul curviei.” (VI, 18)

7. Fuga de prilej: “zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-mă!” (Sisoe, 3)

8. Fuga de compania sexului opus: “zis-a un bătrân: sarea este din apă şi când se apropie de apă, se topeşte şi piere! Aşa şi omul, din femeie este născut şi de se va apropia de ea, se va topi şi va pieri.”(VI, 27)[15].

9. Taina Spovedaniei este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele crestinilor care se căiesc sincer si le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fata preotului.. Spovedirea gandurilor, cat mai deasa si mai amanuntita, face pacatul sa nu prinda radacini in fiinta noastra.

10. Taina Sfintei Euharistii este leacul cel mai puternic. Sfanta Impartasanie (Euharistia sau Cuminecatura) este Taina in care, sub chipul painii si al vinului, se impartaseste crestinului insusi Trupul si Sangele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci, infatisandu-se totodata, real si nesangeros, jertfa de pe Cruce a Mantuitorului. Ea da putere in lupta cu ispita si este foc curatitor de pacate.

Sexualitatea umana presupune responsabilitate – personala si fata de celalalt si exercitarea liberului consimtamant al partilor. Partenerul se alege rugandu-L pe Dumnezeu sa aduca in cale persoana potrivita si sa puna intre cei doi viitori soti legatura de dragoste reciproca, trainica si binecuvantarea Sa in Taina Sfintei Cununii. Nimic din ceea ce avem nu ne apartine. Totul am primit in dar. Doar voia noastra libera ne apartine; pe aceasta i-o putem da Lui Dumnezeu, punandu-ne viata in mainile Celui ce ne-a daruit-o si lasandu-ne in Sfanta Sa voie, plini de liniste, pace si bucurie.

“Este bine sa te predai voii lui Dumnezeu. Atunci in suflet este numai Domnul si nu alte ganduri; si el se roaga lui Dumnezeu cu minte curata si simte iubirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar chinui cu trupul. Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se intristeaza de nimic, chiar daca ar fi bolnav, sarac si prigonit. Sufletul stie ca Domnul poarta grija de noi cu milostivire. Cand sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul insusi incepe sa-l calauzeasca si sufletul este invatat in chip nemijlocit de Dumnezeu, in vreme ce inainte era povatuit de invatatori si de Scripturi..”[16]

“Numai in spatiul iubirii jertfitoare a lui Hristos, libertatea si responsabilitatea morala a omului raman in dimensiunile autentice pentru ca in acest spatiu fiecare om este privit ca purtator al chipului vesnic al lui Dumnezeu, pentru care a murit si inviat Hristos si cu care el se identifica pana la sfarsitul veacurilor. Libertatea si responsabilitatea ni s-au daruit de Dumnezeu, ca sa fim veghetori si sa lucram in istorie in asa fel incat trebuie sa ne intoarcem acasa in camara de nunta a imparatiei sale, dar nu singur, ci impreuna cu intregul cosmos, care suspina dupa mantuire. Crestinul este chemat sa traiasca in aceasta perspectiva a libertatii si responsabilitatii ceasului de nunta. Daca raspunde liber la aceasta chemare timpul nu mai este pentru el "o clepsidra ce-si curge nisipul, ci un semanator ce-si leaga snopul", in asteptarea binecuvantarii finale;

1. Libertatea si responsabilitatea morala sunt doua realitati esentiale in viata crestina, daruite omului pentru a continua dinamica intruparii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, in istorie si in acelasi timp pentru a da un sens dumnezeiesc istoriei.

2. Libertatea si responsabilitatea presupun recunoasterea a doua vointe care se cauta una pe alta si se intalnesc in spatiul tainic al iubirii, pentru ca numai in iubire alegerea este libera. In iubirea rastignita a lui Hristos se intlneste intr-un mod teandric voia lui Dumnezeu cu voia omului. Omul simte atunci ca implinind voia lui Dumnezeu se sporeste pe sine.

3. Prin lucrarea Duhului Sfant, in comunitatea Bisericii, crestinii primesc harul ca pe o imputernicire spre libertate, iar faptele lor concrete trebuie sa reprezinte o realizare a acestei libertati si in acelasi timp o expresie a responsabilitatii morale.

4. In acest sens Biserica este chemata sa constientizeze pe credinciosi ca nu poatesa existe libertate fara responsabilitate si responsabilitate fara libertate. Implinindu-se in spatiul iubirii lui Hristos, ele imbraca pe credinciosi cu maximum de demnitate si valoare. De aceea ele nu trebuie sa ramana realitati formale si abstracte, ci trebuie traite intr-un mod plenar in iubirea comunitara a Bisericii, Trupul tainic al Domnului si templu al Duhul Sfant.”[17]

“Sexualitatea umana este o parte componenta a Intimitatii. Intimitatea presupune si intimitatea sexuala, dar e mai mult decat atat. Este impartasirea libera a dorintelor si sentimentelor autentice ( Furia, Tristetea, Frica, Bucuria ), care nu sunt dublate de jocuri psihologice ( Triunghiul Dramatic: Victima - Persecutor - Salvator ) sau de sentimente racket ( jena, gelozie, depresie, vinovatie, rusine).”[18] In acest cadru de vulnerabilizare,care presupune incredere in cealalta persoana, intimitatea sexuala, pusa si in cadrul Tainei Sfintei Cununii si impodobita de dragoste - in felul in care ne-o descria Sf. Apostol Pavel - poate oferi tot ce poate fi mai profund uman, mai complet si mai implinitor in relatia cu o alta fiinta umana! Intimitatea deplina o regasim in casatoria heterosexuala, intemeiata pe dragoste si binecuvantata de Dumnezeu prin Taina Sfintei Cununii.

Motto: "18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el .21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. 22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam."[19]

• De la inceput Dumnezeu a creat omul-colectiv; Eva fiind constitutiva lui Adam - Omul singular.Intimitatea primordiala perfecta intre Adam si Eva este refacuta prin Cununie.
• In slujba Tainei Sfintei Cununii, se spune: “De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi cu femeia sa si vor fi amandoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic in Hristos si in Biserica”[20].
• Mai mult de atat, Dumnezeu- Fiul intrupat ne arata prin intaia Sa minune, cea de la nunta din Cana Galileii, cat de mult pretuieste dragostea dintre barbat si femeie, uniti si binecuvantati prin Taina Sfintei Cununii.
• Dar, “Noi nici măcar nu ne dăm seama că starea de căsătorie este, ca toate ale lumii, o stare decăzută şi deformată şi că ea nu are nevoie să fie, simplu, binecuvântată şi „solemnizată”, ci ea trebuie restaurată in Hristos.
• Aceasta restaurare in Hristos înseamnă în viaţa, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer, în inaugurarea în duhul Rusaliilor a „noului eon”, în Biserică, ca sacrament al tuturor acestora.
• Inutil să mai adăugăm că această restaurare transcede total ideea de „familie creştină” şi dă căsătoriei dimensiuni cosmice şi universale. Tocmai aici se află întreaga problemă. Atâta vreme cât privim căsătoria ca ceva care priveşte pe cei căsătoriţi, ca ceva care li se întâmplă lor, şi nu întregii Biserici şi, prin urmare, lumii înseşi, nu vom percepe niciodată înţelesul cu adevărat sacramental al căsătoriei: marea taină la care se referă Sfântul Pavel când spune: „iar eu zic în Hristos şi în Biserică”. [21]
• Tot de la inceput, Dumnezeu L-a creat pe Adam ca Imparat, ca Stapan al Creatie.
• La Cununie, pe fruntile mirilor se pun coroane, prin care cei doi redevin Imparat si Imparateasa: "Doamne cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii”. Cununile mai desemneaza si cinstea fecioriei si a curatiei, semnificatie care pentru omul modern si-a piedut din insemnatate.
• Fiecare familie este, într-adevăr, o împărăţie, o mică biserică.
• Inele (verighetele) sunt semnul iubirii si legaturii trainice.
• Conform cuvintelor Sfantului Apostol Pavel fiecare dintre soti are datoria iubirii si supunerii fata de celalalt. El spune: „Supuneti-va unul altuia intru frica lui Hristos. Femeile sa se supuna barbatilor lor ca Domnului, pentru ca barbatul este cap femeii precum si Hristos este cap Bisericii, trupul Sau, al carui mantuitor si este.[...] Barbatilor iubiti femeile voastre dupa cum si Hristos a iubit Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea[…] Asadar, barbatii sunt datori sa-si iubeasca femeile, ca pe insesi trupurile lor. Cel ce-si iubeste femeia sa pe sine se iubeste”[22] .
• Responsabilitatea iubirii o au amandoi partenerii, dar fiecare de pe pozitia randuita lui. Deci, nu se poate spune ca doar barbatul este conducator, ci acest lucru il face cu ajutorul femeii. Dupa cum si Hristos nu conduce Biserica fara conlucrarea ei de bunavoie.
• Daca totul a creat Dumnezeu pe pamant doar prin Cuvant, doar pe om L-a creat cu propriile-I sfinte maini, ce dovada mai mare de pretuire pentru om, dar si pentru trupul sau? Pentru aceasta inalta cinstire, omul insa trebuie sa-si respecte si el insusi trupul sau - templu al Duhului Sfant- sa nu-l intineze in impreunari necuviincioase, care-l coboara din cinstea sa imparateasca si-l aseamana dobitoacelor, supuse doar instinctualitatii.
• Dumnezeu nu blameaza sexualitatea, doar ca o binecuvanteaza doar intre sotii cununati in Biserica, in Taina Sfintei Cununii.
• Actul sexual este un aspect intim şi sfânt al fiecărui cuplu căsătorit şi Dumnezeu respectă intimitatea relaţiei lor. "Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre." [23]
• Dar creştinul adevărat are în inima lui dragostea lui Dumnezeu şi, prin această dragoste, caută totdeauna binele celuilalt. Astfel nu va forţa şi nu va pune presiune asupra partenerului, cerându-i ceva care îi răneşte cugetul sau demnitatea.
• Desi "Cântarea Cântărilor" reprezinta - in mod alegoric - dragostea dintre Mire si Mireasa, conducand cititorul spre sensurile tainice ale unirii dintre Hristos si Biserica Sa, totusi in aceasta carte din Biblie este descrisă dragostea romantică a împăratului Solomon cu preaiubita sa Sulamita. Este înţelept şi necesar pentru orice bărbat căsătorit şi orice femeie căsătorită să citească cu atenţie această carte, din care va învăţa cum să-şi iubeasca partenerul sau partenera şi cum să-i dăruiască dragostea sa într-un fel vrednic de Dumnezeu.
• Dar, adevărata temă a Tainei Sfintei Cununii nu este „familia”, ci dragostea. Familia ca atare, familia în sine poate fi o distorsiune demonică a dragostei[24] – şi există cuvinte aspre despre aceasta în Evanghelie: „Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui”[25]. Dar chiar si intr-o familie problematica, harul lui Dumnezeu poate face sa straluceasca lumina Sa sfanta: Părintele Paisie mai spunea: “Dedesubtul nepotrivirii omeneşti ascunde armonia lui Dumnezeu. De exemplu, într-o căsnicie două personalităţi total diferite pot experimenta armonia. Astfel că femeile, cu bogăţia lor de sentimente, îi pot aduce pe bărbaţi mai aproape de Dumnezeu.”
• În acest sens profund, sacramentul nunţii cuprinde mai mult decât familia. El este sacramentul iubirii dumnezeieşti, ca taină atotcuprinzătoare a fiinţei înseşi şi din această pricină el priveşte întreaga Biserică şi – prin Biserică – întreaga lume. [26]
• Cele mai frumoase si poetice randuri despre dragoste le-a scris Sfantul Apostol Pavel, in Epistola întâia către Corinteni : Capitolul 13: Dragostea şi bunurile ei.

”1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. 2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. 4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. 6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; 9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. 10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. 11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. 12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. 13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. “

 

O zi obisnuita din viata unui cuplu: fragment din “Fericirea care dureaza” a lui Bert Hellinger

Barbatul o priveste pe femeie, femeia pe barbat, si chipurile lor se lumineaza. Se bucura unul de altul. Nu este acesta un inceput frumos pentru o noua zi intr-o relatie de cuplu? Expresia cea mai frumoasa a iubirii apare atunci cand ne bucuram de partenerul nostru. Exact asa cum este el. Asta este fericirea,bucuria reciproca, bucuria pentru celalalt si ceea ce decurge din aceasta bucurie, anume faptul de a da si primi. Atunci ziua nu va fi indeajuns de lunga, pentru ca in permanenta ceva nou circula intre cei doi. Dupa multe decenii de observatii amanuntite, esenta fericirii mi s-a dezvaluit in 3 cuvinte:

1. DA- pentru partener, pentru mine, pentru situatia noastra, asa cum este, pentru fericire
2. TE ROG- cand ranesti pe celalalt, a-l privi in ochi si a-i spune: te rog, e deajuns.
3. MULTUMESC- intr-o relatie de cuplu exista sute de ocazii -zilnic- de a ne bucura de ceva si a spune: “multumesc”

Ce ii face pe copii fericiti? - faptul ca ambii parintii sunt fericiti prin ei. Acest lucru se intampla atunci cand – in copil – se descopera unul pe altul, se iubesc si sunt fericiti unul prin altul. Cand se bucura parintii de copil? Atunci cand il iubesc asa cum este el.

Cum se implineste relatia de cuplu?, Cum ajung sa se iubeasca sotii?

1. Relatia sexuala: in ea se contopesc iubirea si viata
2. Iubirea inimii: dragostea sexual se implineste mai bine, atunci cand izvoraste din iubirea inimii, cand este o implinire a acesteia.
3. Traiul in comun: viata in comun poate exista fara sexualitate si, uneori, chiar fara iubire. Dar traiul in comun este un bun pretios. El trebuie invatat si trait.

Mai exista o conditie esentiala a fericirii personale si de cuplu: RESPECTUL PARINTILOR