Credință și Știință - Analogii

Ce ar putea avea în comun Sfinţii Părinţi şi reclamele? Aparent, nimic! Privind însă mai atent asupra lucrurilor, vom vedea însă cum, atât Sfinţii Părinţi, cât şi reclamele, cunosc foarte bine Omul.

Sfinţii şi oamenii care uneltesc reclamele observă cu aceeaşi atenţie psihicul, Sufletul şi patimile omului. Scopul cunoaşterii lor diferă însă, cei dintâi cunoscând mişcările Sufletului şi ale psihicului în chip de Iubire, spre tămăduire şi mântuire, iar cei de pe urmă cunoscându-le în chip egoist, spre o mai mare întunecare şi cădere.

Sfinţii Părinţi îndeamnă la cunoaşterea de sine pentru a se descoperi Chipul lui Dumnezeu din om. Cunoaşterea acestui Chip duce, mai apoi, la vederea păcatelor proprii, la înţelegerea modului în care lucrează patimile, care întunecă Mintea şi rătăcesc Inima, şi, mai apoi, la ferirea de toate relele, chemând neîncetat ajutorul lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, Sfinţii Părinţi urmăresc eliberarea omului de lanţurile nevăzute ale patimilor văzute.

La rândul lor, cei care produc reclamele, urmăresc mişcările pătimaşe ale Sufletului şi profită de ele, în chip egoist, pentru câştig material sau pentru faimă (slavă deşartă). Reclamele nu mai sunt demult nişte simple îndemnuri comerciale, ele implicând astăzi adevărate strategii psihologice de manipulare şi vrăjire a celor cărora li se adresează.

Cunoaşterea patimilor pentru a ne elibera de ele este o lucrare duhovnicească, pe când cunoaşterea lor pentru a profita de ele este o lucrare diavolească. Oricărei patimi, reclamele i-au găsit soluţia "benefică", satisfacerea ei, pentru un sentiment de împlinire şi încredere în sine. Precum se vede pretutindeni, "ingredientele" folosite în reclame nu sunt "de post", acestea întunecând Mintea şi omorând viaţa Sufletului. Reclamele îl înrobesc pe Om şi mai mult patimilor deja existente în el.

Fiecare reclamă se vrea pe sine idol, căruia Omul să i se închine şi să îi slujească. Astfel, aproape fiecare reclamă închipuie câte o patimă. La rândul ei, fiecare patimă îşi are diavolul ei care o "gestionează". Când omul a început să slujească patimilor (diavolilor), acestea l-au răsplătit cu singura răsplata pe care o aveau la îndemână, cu înrobirea (manipularea), cu suferinţa şi cu moartea. La rândul lor, reclamele îi aduc omului aceleaşi roade: complexe, înrobire (manipulare), suferinţa şi moarte (întâi sufletească, apoi trupească).

Strategiile şi tehnicile de manipulare uzitate în reclame sunt axate pe obţinerea controlului asupra comportamentului, a gândirii şi a sentimentelor omului, mai ales prin exploatarea necesitaţilor fundamentale ale omului: nevoia de hrană (alimentaţia), nevoia de siguranţă (bunăstare materială), nevoia de integrare într-un anumit grup social (sociabilitatea) şi relaţiile trupeşti (sexualitatea). Reclamele se folosesc de sexualitate ca de unul dintre cele mai plăcute "ingrediente". Ţinând cont că desfrânarea este una dintre patimile cele mai răspândite, sexualitatea înfăţişată în reclame aduce producătorilor cel mai mare profit.

Manipularea se realizează însă treptat: Omul este redus la stătură de individ (sau obiect), devine frustrat, totul în jurul său ajunge mânjit de patimi (mândrie, îmbuibare, confort, sexualitate), iar existenţa sa ajunge condiţionată de lucruri străine de realitate. Reclamele creează standarde şi nevoi inexistente, închipuite. Apoi, repetarea obsesivă a aceluiaşi tipar (fals) creează senzaţia că standardul propus este singurul posibil. În cele din urmă, cei care nu adoptă tiparele impuse ajung să fie respinşi de societate. Din teamă de singurătate, oamenii ajung să se comporte precum le dictează reclamele.

Reclamele sunt "o nouă formă de iconografie", sunt chipul lumii căzute, care nu ridică Mintea la Dumnezeu, înfăţişând Realitatea, ci o coboară în Întuneric, prin amăgire şi iluzie. Prin reclame, realitatea este desfigurată, Omul ajungând să trăiască într-un Întuneric dens, în care Dumnezeu, Sinele şi Aproapele nu mai au Chip şi prezenţă reală. Reclamele sunt sufletul lumii căzute, pe când Sfinţii Părinţi sunt Chipul lumii reale, lume bună şi liberă. Sfinţii Părinţi vor ca fiecare om să se cunoască pe sine, ca făptură a lui Dumnezeu, pentru a fi liber.

Reclamele vorbesc pe limbajul căzut al patimilor. Pentru aceasta, ca reclamele să nu mai aibă putere asupra noastră, avem nevoie să ne despătimim, alungând din inima noastră toate patimile. Sfinţii Părinţi ne ajută să înţelegem lucrarea patimilor, ca prin Post, Rugăciune, Iubire şi Smerenie, acestea să nu mai aibă putere asupra noastră. Când în noi se va sălăşlui Dumnezeu, atunci reclamele nu vor mai vorbi pe limba noastră, iar noi le vom vedea străine şi urâte, precum şi sunt.

Fapte rele și patimi - Mania trupului

Frumusețea trupului și a chipului sunt daruri de la Dumnezeu, cu care ne înzestrează de la naștere, ca să ne folosim de ele în comuniunea cu oamenii, în vederea mântuirii. Cu darurile rânduite de pronia dumnezeiască nu trebuie să ne mândrim pentru că nu avem niciun merit să le fi primit, ci trebuie să dăm slavă Celui ce ni le-a dat. Din acest motiv, frumusețea trupului nu face nici ea excepție. Dacă avem un fizic armonios, plăcut vederii, trebuie doar să fim recunoscători celui Care ne-a dat darul, să-l respectăm folosindu-l doar așa cum l-a gândit Cel ce ni l-a dat: cu smerenie, pentru Slava lui Dumnezeu și pentru iubirea de oameni.

Repet, orice dar al lui Dumnezeu se păstrează și se dăruiește cu smerenie pentru folos sufletesc. Drept urmare, a-ți etala frumusețea trupului cu mândrie, e ca și cum un pictor s-ar lăuda continuu cât de bine știe să picteze sau un bun bucătar s-ar lăuda mereu cât de bună e mâncare pe care o gătește. Poate că au dreptate și pictorul și bucătarul, dar aroganța lor ne obosește și în final lasă un gust amar. Așa este și cu frumusețea trupului cu care ”defilăm” înaintea lui Dumnezeu. Când căutăm să ne punem ”în valoare” frumusețea, etalând-o ostentativ sau vulgar, atunci devenim aroganți înaintea lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, care ”le stă'mpotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” își retrage harul de la noi, ca să vedem ce înseamnă căderea în ispită, iar prin cădere să ne smerim și să ne revenim în fire.

În zilele de astăzi, cu atâtea ispite și sminteli la fiecare pas, frumusețea trupului și a chipului sunt mai mult o povară. Peste tot se promovează cultul trupului: cum să-l răsfățăm, cum să-l dezvelim, cum să-i accentuăm carnalitatea. Însă cultul trupului, manifestat prin această grijă obsesivă față de trup, slăbește grija pentru suflet și astfel ne uscăm pe dinăuntru, rămânând doar cu un ambalaj frumos dar asemnănându-ne cu fariseii din vechime, cărora Mântuitorul Hristos le-a adresat cuvintele cele mai aspre: ”Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege” (Ev. Matei 23: 27-28)

Există totuși o explicație pentru care oamenii, și în special tinerii, se smintesc de propria lor înfățișare atât de mult în zilele noastre. Odată cu începerea maturizării care are loc la sfârșitul pubertății, trăsăturile trupul și ale chipului devin mai accentuate, mai bărbătești sau mai feminine, după caz. Trasformarea aceasta majoră, stârnește curiozitate față de noutatea adusă dar și admirație. Tânărul, deși tot el, vede că este totuși mai altfel. De aici, admirația de sine începe să intre în obicei, mai ales că mijloacele care să o susțină sunt la îndemână oricând, banala oglindă fiind la loc de cinste. De la admirație, începe ușor, ușor să se instaleze adulația și uite așa, odată adânciți în ispita admirării de sine, tinerii devin îndrăzneți, își etalează frumusețea fără pudoare, cu mândrie și ajung să-și dorească să guste din avantajele frumuseții trupești înainte de vreme căci schimbările hormonale de la pubertate îi destabilizează iar ei nu au înțelepciunea să depășească această perioadă. Nu conștientizează sărmanii că privirea și mai ales grija exagerată a trupului nasc dorință sexuală care nu le dă pace până ce nu este stinsă. Și cum nu cunosc rugăciunea și postul care alungă pofta, se aruncă în cercul vicios al desfrânării. Și uite așa, după cuvântul Scripturii, aruncă mărgăritarele la porci. Dar vina nu este numai a lor căci nici nu sunt ajutați de cei responsabili cu creșterea lor, ca să păstreze neîntinat darul frumuseții pe care l-a lăsat Dumnezeu în ei.

Din aceste motive zic ”Ferice de tinerii care sunt nevoiți să aibe pudoare din pricina unei frumuseți mai puțin căutate sau din pricina unor neajunsuri ale trupului: acnee, cicatrice, greutate corporală mare sau prea mică, etc”. Dacă ești tânăr(ă) și ai un neajuns al trupului, să știi că prin asta te păzește Dumnezeu de căderea în desfrânare. De rușine tu te ferești de ceilalți, iar ceilalți nu se grăbesc cu ”ofertele” pentru că nu sunt atrași de trupul tău dar asta te scapă ușor de ispita care duce la cădere. Tu însă fii fără grijă, dragostea trece peste toate neajunsurile, și cine te va iubi pentru ceea ce ești ca om întreg (trup și mai ale suflet), va vedea în neajunsul tău doar o particularitate care te face unic(ă). Și pentru fecioria ta, te va iubi mai mult, căci ți-ai dăruit totul, doar celui iubit.

Sfântul Ioan de Kronstadt, sfătuiește ca atunci ”când vezi o fată sau o femeie frumoasă, sau un tânăr frumos, îndreaptă-ți îndată gândul spre Frumusețea supremă a supremei sfințenii, Căreia i se datorează toate frumusețile cerești și pământești. Adică spre Dumnezeu. Dă-I slavă fiindcă face asemenea splendori din pământ. Minunează-te admirând în om frumusețea chipului lui Dumnezeu, care strălucește chiar în starea vătămată de păcat a făpturii noastre. Închipuiește-ți cum va arăta chipul nostru înălțat la starea de proslăvire, dacă ne vom dovedi vrednici de aceasta. Închipuiește-ți cum va fi arătând frumusețea sfinților, a îngerilor, a Maicii lui Dumnezeu; închipuiește-ți negrăita bunătate a feței lui Dumnezeu, pe care o vom vedea aievea. Nu te lăsa amăgit de frumusețea pământească, cea de carne și sânge. Pofta este plăcută, dar păcătoasă, corupătoare, potrivnică lui Dumnezeu. Nu-ți alipi inima de frumusețea fetelor și a femeilor, ci numai de Unul-Dumnezeu, Cel ce a creat toată frumusețea pentru slava Sa și spune: ”Mie a mă lipi de Dumnezeu este bine” (Psalmul 72:27), nu de frumusețea trupească cea trecătoare.”

Vă rog, cei care sunteți înzestrați cu acest dar, nu vă smintiți de frumusețea voastră ca să nu vă păgubiți sufletește și să nu smintiți și pe alții, adăugându-vă și mai multă pagubă sufletească. Nu vă faceți un idol din trup, nu-i dați tribut și mai ales nu-i dați fecioria voastră. Nu vă lăsați atenția răpită de lucruri trecătoare, ci lăsați-vă răpiți de atenția lui Dumnezeu cea netrecătoare.

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, astăzi e duminica tuturor Sfinților…pentru că Biserica vrea să ne arate ce face Cincizecimea din oameni. La propriu…

Adică harul dumnezeiesc…în omul care crede drept în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt, în Dumnezeul nostru treimic și e fiu credincios al Bisericii Ortodoxe.

Dar, în același timp, duminica de astăzi e o pledoarie pentru diversitate.

Pentru diversitatea sfințeniei.

Căci adevărata diversitate e în bine…și nu în rău.

Pentru că niciun Sfânt al lui Dumnezeu nu seamănă cu altul în mod deplin…și pentru că Sfinții lui Dumnezeu sunt de toate vârstele, bărbați și femei, mai mult sau mai puțin instruiți, mai mult sau mai puțin evidenți pentru lumea în care au trăit.

Pentru că mulți au rămas necunoscuți ori pentru că sfințenia lor nu a fost detectată de nimeni…ori pentru că sfințenia lor a fost minimalizată.

Și mulți și-au dorit o cvasi-anonimitate, ca să îi cunoască doar foarte puțini…fapt pentru care și detaliile despre viețile lor sunt firave.

Pentru că Viețile Sfinților, pe bune, dacă ar fi avut tot timpul aghiologii/scriitorii vieților lor cu ei și aceia ar fi consemnat tot ce făceau și spuneau zi de zi, am fi avut miliarde de pagini de la ei.

Așa după cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul despre Domnul, în finalul Evangheliei sale: „Dar sunt și alte multe [lucruri] pe care le-a făcut Iisus, care dacă s-ar fi scris unul câte unul, cred [că] lumea aceasta nu ar fi cuprins cărțile [care] s-ar fi scris” [In. 21, 25, cf. GNT].

Și de aici, cu profunde semnificații teologice, avem prima duminică după Cincizecime ca duminică a tuturor Sfinților, canonizați sau nu, știuți și neștiuți de noi, care sunt în slava lui Dumnezeu.

Pentru a se arăta că harul lui Dumnezeu, cel unul și necreat, lucrează în toți Sfinții lui Dumnezeu și că lucrarea lui e îndumnezeitoare în toți.

Că nu trebuie să ne considerăm „mai puțin” ortodocși dacă suntem doar mireni sau monahi sau doar preoți…pentru că nu rangul bisericesc ne sfințește în mod automat…ci viața noastră cu Dumnezeu.

Dumnezeu prin harul Său e Cel care ne sfințește pe noi, dacă suntem mădulare vii, credincioși energici ai Bisericii Ortodoxe.

Iar cum Sfinții lui Dumnezeu s-au mântuit și pe tron imperial, și la sat și la oraș, și prin munți și la mănăstire, în închisori sau în pustiuri…asta ne încurajează pe toți să avem nădejde de mântuire.

Pentru că mântuirea e umplerea noastră de har de către Domnul…în relația Sa cu noi…și continua noastrăviețuire/ existență împreună cu El.

De aceea Evanghelia zilei [Mat. 10, 32-33, 37-38; 19, 27-30] pune problema mărturisirii lui Hristos.

Și ca să mărturisești, să dai mărturie despre cineva…trebuie să îl cunoști.

Și cum să Îl cunoști pe Dumnezeu…dacă nu stai tot timpul cu El?

Dacă El nu îți mănâncă tot timpul vieții?

Pentru că aici nu ni se cere doar mărturia din gură…ci o mărturisire integrală a lui Hristos, cu viața, cu faptele și cu cuvintele noastre.

E ceea ce spune stihul ecteniei: „toată viața noastră lui Hristos să o dăm”.

Și cum I-ai da-o, dacă nu L-ai cunoaște și nu L-ai iubi?

Pentru că omului, care nu e îndrăgostit de Dumnezeu…nici nu-i trece prin cap să sufere pentru El.

El vrea să își repare imaginea, vrea să îi restitui banii, vrea să nu fie umilit cu ceva…și nu să ierte, nu să se smerească, nu să se milostivească…nu să facă totul pentru Hristosul inimii sale.

Așa că mărturisirea Lui o învățăm de la El…din iubirea mare pentru El…de care Dumnezeu ne umple.

Pentru că El ne învață să Îl iubim fără rest…și din această iubire preasfântă…vine mărturisirea cu orice risc.

Însă e o mare diferență între a fi luminat de Dumnezeu că trebuie să mărturisești adevărul Lui și, implicit, să accepți chinuri și moartea pentru El…și alta e „să mărturisești” la megafon, pe stradă, că „Hristos ne iubește”, că „Hristos ne vrea ai Lui”, pentru că ești plătit pentru asta sau „să mărturisești” Evanghelia în România pentru că cultul tău, finanțat din extern, trebuie „să se extindă”.

Mărturia despre care ne vorbește Evanghelia de azi este însă spunerea adevărului deplin cu asumarea riscurilor aferente.

De aceea mărturia naște Martiri dar și Mărturisitori.

Mărturia e cu chinuri…

Pentru că, pe de o parte, e chinul ascezei și al umplerii de cunoaștere teologică…și apoi chinul de a traduce, pe înțelesul oamenilor, experiența ta.

Când era vorba de păgâni sau de eretici, Sfinții martirizați, adică omorâți pentru că au dat mărturia ortodoxă despre Dumnezeu și Biserică, trebuia să traducă Ortodoxia, să o explice…în termenii persecutorilor.

Fapt pentru care, înțelegând ce detestă la ei…se înfuriau și mai tare…și îi chinuiau și mai cumplit.

Însă nu doar Mucenicii și Mărturisitorii Îl mărturisesc pe Hristos în viața lor, ci și monahii și mirenii, tinerii și maturii, bătrânii și copiii care își umplu sufletul și trupul de bunătatea faptelor bune, adică de harul lui Dumnezeu.

Pentru că faptele credinței noastre nu sunt pentru a ne lăuda cu ele…ci pentru ca prin ele să ne facem proprii locuirii lui Dumnezeu prin harul Său.

Credința și faptele noastre trebuie să Îl atragă pe Dumnezeu la noi…pentru că El iubește adevărul și curăția, dreptatea și facerea de bine.

Însă cum ajungem la iubirea Lui mai presus de toate iubirile vieții noastre?

Asta e taina comuniunii cu Sine.

După cum în Căsătorie înțelegi ce e comuniunea când te umpli de celălalt…și ești plin de el…la fel și în relația cu Dumnezeu…și cu mult mai mult ca în relația cu soția sau soțul…Îl simți pe Dumnezeu ca fiind în tine la modul copleșitor…pentru că El e aerul pe care îl respiri, sângele din tine, hrana ta, dorința ta, bucuria ta.

Când ajungi să trăiești toate acestea…a te lepăda de Hristos înseamnă a muri.

A te secătui interior…

Pentru că îți tai…racordarea vieții tale la efluviile nesfârșite de viață ale slavei Sale.

Așa se explică de ce Sfinții preferau să moară cu Hristos…decât să trăiască fără El.

Nu pentru că își imaginau că „nu pot trăi fără El” ci pentru că simțeau, în mod ființial, că a nega această relație cu El înseamnă a se nega pe ei înșiși. Pentru că ei, tot ce erau ei…erau din cauza relației cu El.

Pe scurt: martiriul vine de la sine…dacă iubirea noastră pentru El e reală.

Și chiar dacă nimeni nu ne omoară la propriu…dar prin tot ceea ce facem ne omorâm zilnic pentru Hristos și pentru a ne ajuta și îndrepta frații și surorile noastre întru Domnul…această viață e una martirică…pentru că eo renunțare la odihna ta, la tabieturile tale, la grijile tale, pentru grijile, neînțelegerile, nevoile, durerile altora.

Și ori de câte ori suntem văzuți, analizați, mirosiți de oameni…pentru că suntem „oameni ai Bisericii”…de atâtea ori dăm mărturie despre relația noastră cu Dumnezeu și despre schimbările sfinte, interioare, trăite împreună cu El.

Trupurile și sufletele noastre, hainele noastre, comportamentul nostru, cărțile, blogurile, studiile, faptele noastre sunt mărturii ale intimității cu El.

Pentru că tot ceea ce suntem și facem e o urmare sfântă a întâlnirii și a locuirii împreună cu El.

Pentru că Dumnezeul nostru e viu în noi și lucrător…și ne schimbă mereu în cadrul comuniunii cu Sine…spre o și mai mare spiritualizare, înduhovnicire a noastră, care schimbă, în mod fundamental, mentalitatea, atitudinile, ritmul vieții noastre.

…Dar duminica de astăzi e o duminică pentru teologie, pentru cunoaștere teologică vastă…pentru a înțelege cum trăiau și cum gândeau Sfinții lui Dumnezeu.

Pentru că ei nu aveau gesturi și atitudini non-teologice, ci ritmul vieții lor era unul dogmatic, liturgic, canonic…

Știau slujbele, știau teologia lor, știau care sunt diferențele dintre Ortodoxie și eterodoxie…

Nu veneau ca să plece de la Biserică…ci veneau la Biserică pentru a-și exprima comuniunea și frățietatea, veneau pregătiți să slujească și să se împărtășească, fiecare în rândul lui…pentru că acasă se hrăneau continuudin învățătura de credință și din faptele Evangheliei.

Considerau păcatele drept murdării de care se spălau prin Spovedanie și prin asceză și erau scrupuloși/ foarte atenți cu învățarea dogmelor credinței.

Adică nu amestecau ce spune Biserica cu ce spun poveștile de tot felul, care nu au de-a face cu mărturia dreptei credințe. Ci ascultau îndelung predicile din Biserică pentru că erau înfocați să afle mărturia vie a relației fidele/ credincioase cu Dumnezeu.

Un impuls, așadar, spre a citi tot mai mult viețile și cărțile Sfinților. Pentru a-i cunoaște și a ne ruga lor. Pentrua iubi Icoanele lor, pentru a iubi locurile pe unde au trăit, pentru a căuta Sfintele lor Moaște.

Căci toate se leagă în viața noastră…dacă suntem sinceri în iubirea noastră și dacă căutăm, mai întâi de toate,să Îl iubim pe Dumnezeu și poruncile Sale.

De aceea nu trebuie să ne mirăm că nu înțelegem și că nu progresăm în credință, dacă nu iertăm, dacă nu suntem milostivi, dacă nu ne spovedim și nu ne împărtășim des, dacă nu citim cărți teologice…sau dacă venim la Biserică doar pentru ca să ne căsătorim, sau pentru ca să ne vindecăm sau pentru ca să ne preoțim.

Sinceritatea sporește imediat în credință…și asta în mod evident pentru toți.

Pentru că toți observă schimbările în bine…dacă ele sunt rapide, clare și uluitoare.

Însă nu e timpul pierdut…dacă înțelegem unde greșim…de harul lui Dumnezeu nu ne inundă. O spovedire din inimă, cu durere din inimă…nivelează inima noastră…și o face un pământ în care încolțește harul lui Dumnezeu.

Iubiții mei, harul lui Dumnezeu cel în Treime, de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt coboară mereu în viața Bisericii și a lumii și suntem chemați să ne umplem de el…și să fim martorii înfrumusețării întregii lumi.

Pentru că frumusețea țâșnește din lăuntrul oamenilor în care Dumnezeu Se pogoară cu slava Sa…

Și binecuvântați vom fi noi de Treimea iubirii noastre dacă vom fi găsiți plini de lumină și de fapte bune și de toată credincioșia cea întru conștiință curată. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș - Teologie pentru azi)

Gândește-te, bucuria mea, că este o mare fericire să poți vorbi cu ticălosul Serafim, fiind convins că el nu este lipsit de har. Ce-am spune atunci de o întâlnire cu Însuși Dumnezeu, sursa veșnică a darurilor cerești și pământești? Prin rugăciune vom deveni demni de a ne înâlni cu El, Dătătorul nostru de viață și Mântuitorul nostru. Dar nu trebuie să ne rugăm decât până în momentul în care Sfântul Duh coboară asupra noastră și ne dăruiește, într-o măsură cunoscută numai de El, harul cel ceresc. Când suntem cercetați de El, trebuie să ne oprim din rugăciune.

Într-adevăr, la ce bun să-L implori zicând: „Vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată spurcăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre”, când El deja a venit, ca răspuns la umilitele, însetatele noastre chemări, doritoare de cercetarea Sa?

 

Vă voi da un exemplu în acest sens. Să presupunem că m-ați invitat la dumneavoastră și că eu am venit cu gândul de a discuta împreună, dar că, dumneavoastră, cu toate că am sosit, nu încetați a repeta: „Veniți la mine!”. Cu siguranță că mi-aș zice: „Ce-i cu el? E nebun! Am venit la el și continuă să mă cheme”. Același lucru se întâmplă și cu Duhul Sfânt. Pentru aceea s-a spus: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu, înălța-Mă-voi pe pământ” (Ps. 45, 10). Ce înseamnă aceasta: Eu mă voi arăta în continuare fiecărui credincios și voi vorbi cu el așa cum am făcut cu Adam în Rai, cu Moise, cu Iov și cei asemenea lor.

Mulți cred că acest „opriți-vă” trebuie înțeles ca o smulgere din grijile lumești adică vorbind cu Dumnezeu în rugăciune trebuie să te depărtezi de tot ce-i pământesc. Sigur că e așa. Dar eu vă spun întru Domnul, căci pe lângă această depărtare de tot ce e lumesc,este necesar ca în timpul rugăciunii, când Domnul Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, ne cercetează și Se sălășluiește întru noi după bunătatea Sa, să ne depărtăm de rugăciune și să încetăm de a mai ne ruga.

Sufletul în rugaciune vorbește și rostește cuvinte. Dar la coborârea Sfântului Duh este bine  să fii absolut tăcut, pentru a putea înțelege clar descoperirile vietii veșnice pe care binevoiește să ți le aducă. Sufletul și duhul trebuie să fie în stare de umilință perfectă, iar trupul în stare de curățenie. Așa s-au petrecut lucrurile și pe Muntele Horeb, cand Moise a poruncit evreilor să se înfrâneze de la femei trei zile, când S-a pogorat Dumnezeu pe Sinai, căci Dumnezeul nostru este și foc mistuitor (Evrei 12, 29) și nimic necurat, fie trupesc, fie spiritual, nu poate intra în legatură cu El.

Tinerii în societate - Ispite moderne

Zilele trecute soția mea s-a întâlnit cu câteva prietene de ale ei și discuția a ajuns la un moment dat la horoscop, la compatabilitatea dintre persoanele din zodii diferite, și la alte lucruri asemenea. Știind că Iulia este soția mea și că eu sunt împotriva horoscopului, una din fete s-a simțit datoare să aducă un argument în favoarea veridicității astrologiei zicând: „Zodiile sunt pictate chiar și în Biserică.”.

Întâmplarea face ca această scenă să fie pictată chiar în biserica „Sfântul Vasile cel Mare” din Galați, acolo unde slujește duhovnicul nostru. (Cineva spunea că întâmplarea este intervenția lui Dumnezeu în viața noastră, sub anonimat.) Am pozat această icoană ca să o puteți vedea și voi, și să putem discuta mai în detaliu despre ea.

În primul rând această icoană este pictată în pronaos, la intrarea în biserică. De obicei aici se pictează scene legate de Vechiul Testament, această zona reprezentând primii pași ai lumii spre cunoașterea lui Dumnezeu, culminând apoi cu naosul (propovăduirea Evangheliei, descoperirea lui Dumnezeu ca Treime de Persoane întregii lumi) și Sfântul Altar (Patimile și Înverea Domnului Hristos).

De ce în mijlocul celor douăsprezece zodii nu se află Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și se află Tatăl, Cel vechi de zile, așa cum e numit în iconografie?

„Astrologia este stiinta ce se ocupă de studierea influentelor astrelor (soarele, planetele, stelele, constelațiile, etc) asupra vietii omenesti si asupra destinului universului. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au căutat să facă o legătură între ceea ce vedeau pe cer si ceea ce li se întâmpla în viata de zi cu zi. Cercetările istorice atestă faptul că practicarea astrologiei avea o largă răspândire la popoarele păgâne: în Babilon, în Egipt, în Grecia si în Imperiul Roman, în India, în Persia, în China si Japonia. Această răspândire pe un teritoriu atât de întins justifică într-un fel amploarea revenirii practicilor astrologice în vremurile noastre. Astrologia este una din usile prin care credintele păgâne intră în fortă în societatea contemporană.” (Danion Vasile)

Între cele douăsprezece zodii se află pictat Dumnezeu-Tatăl din două motive:

1. Pentru că astrologia își are începuturile cu mult înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu, fiind considerată o închinare la idoli încă din Vechiul Testament, iar atunci evreii cunoșteau doar un Dumnezeu mono-personal. Abia în Noul Testament (după anul 30 d.Hr.), Domnul se revelează ca fiind Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

2. Pentru că Dumnezeu-Tatăl este perceput mai lesne ca fiind Creatorul. Fiul este Mântuitorul, iar Duhul Sfânt este Sfințitorul.

Danon Vasile prezintă în carte sa "Despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului" aspectele generale ale astrologiei:

„Există trei tipuri de astrologie: în primul (si cel mai vechi) planetele sunt considerate zeităti, în al doilea planetele sunt considerate obiecte ale căror emanatii impersonale influentează vietile oamenilor, iar în al treilea – astrologia simbolică - planetele se află într-o corespondentă magică cu oamenii, pe care îi influentează prin rezonantă. Pentru astrologi, zodiacul este o "centură" imaginară a cerului care include 12 constelatii, 12 semne astrologice despre care consideră că i-ar influenta pe oameni (Balantă, Săgetător, Fecioară, ...)” (Danion Vasile)

Pe lângă cele douăspreze zodii pictate, cel mai important lucru pe care-l veți observa în această icoană este textul scris de jur împrejur care explică prezența ei în biserică: „Tu ai săvârșit zorile și soarele, Tu ai făcut toate cele frumoase ale pământului, vara și primăvara, Tu le-a zidit pre ele.”

Acest text este o frumoasă sinteză a Sfintei Scripturi în legătură cu acest subiect, unde Duhul Sfânt de nenumărate ori amintește că Dumnezeu este Creatorul acestei lumi, dar și Purtătorul de grijă secundă de secundă, și nimic nu este întâmplător sau predestinat. Iată ce frumos spune Isaia în capitolul 44:

„Aşa grăieşte Domnul, Izbăvitorul tău şi Care te-a zidit din sânul maicii tale: "Eu sunt Domnul, Care a zidit lumea; singur am făcut cerurile, Eu am întărit pământul, şi cine Mi-a fost într-ajutor? Eu zădărnicesc semnele mincinoşilor şi pe ghicitori îi fac să fie nebuni, ruşinez pe cei înţelepţi şi înţelepciunea lor o prefac în nebunie.” (Isaia 44, 24-25)

Ghicitorii în stele sunt considerați închinători la idoli, ca unii ce confundă Creația cu Creatorul, și râvna lor de a minți oamenii cu fel de fel de invenții astrologice cade sub blestemul lui Dumnezeu.

E foarte interesant de observat că această scenă cu Dumnezeu-Tatăl și cele douăspreze zodii apare și la Mănăstirea Voroneț:

„În planul cel mai de sus, chiar sub cornișa de sub acoperișului de șindrilă, sub un brâu cu motive populare ce delimitează tabloul, se află reprezentarea Tatălui. Îngerii deschid Porțile Împărăției, dezvăluind Chipul Creatorului în slavă, înconjurat de un curcubeu circular. Turistul neavizat e șocat să descopere în imediata apropiere a Domnului figurarea celor douăsprezece zodii, dar mesajul ezoteric e limpede. Din cele două laturi ale picturii, doi îngeri strâng constelațiile de pe bolta cerească asemeni sulurilor unui pergament. Teologii medievali nu neagă așadar ocultul, tot așa cum nu neagă existența Diavolului, figurat și el în frescă, dar țin să sublinieze diferența dramatică dintre veacul acesta și veacul ce va să vie, cel al instaurării Împărăției lui Dumnezeu.” (Victor Grigore)

Observați că la Voroneț, în plus față de reprezentarea Tatălui între cele douăspreze zodii, pictorii au așezat și doi îngeri care strâng constelațiile de pe bolta cerească asemeni sulurilor unui pergament. Această imagine are la baza tot un pasaj din Cartea lui Isaia:

„Ascultă, Iacove, şi tu Israele, pe care te-am chemat. Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Mâna Mea a întemeiat pământul şi dreapta Mea a desfăşurat cerurile. Eu le chem şi iată ele stau de faţă.” (Isaia 48, 12, 13)

Dumnezeu a desfășurat creația ca un sul la începutul lumii și tot El este Cel ce va înfășura totul înapoi la sfârșitul veacurilor. Toate sunt în mâna lui Dumnezeu și viața noastră are sens doar în relația permanentă cu El.

Un alt argument foarte puternic din Sfânta Scriptură îl reprezintă un pasaj din cartea ProoroculuI Ieremia, în care Dumnezeu vestește tuturor voința Sa ca Imperiul Babilonian să triumfe peste toate popoarele lumii, zicând:

„Iar voi să nu ascultaţi pe proorocii voştri, pe ghicitorii voştri, pe visătorii voştri, pe vrăjitorii voştri şi pe-ai voştrii cititori de stele care vă zic: "Nu veţi sluji regelui Babilonului", Că aceştia vă prezic minciună, ca să vă depărteze din ţara voastră şi ca Eu să vă izgonesc, ca să pieriţi. Iar pe poporul care-şi va pleca grumazul sub jugul regelui Babilonului şi i se va supune, îl voi lăsa în pământul său şi-l va lucra şi va trăi pe el".. (Ieremia 27, 9-11)

Ce frumos ne învață Sfânta Scriptura! Cei care ghicesc destinele oamenilor prin citirea în stele ne „prezic minciună”!

Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa acuza credința în astrologie zicând:

“Elinii spun că prin răsăritul, apusul şi prin conjuncţia acestor stele, a soarelui si a lunii, se conduc destinele noastre. Cu aceasta se ocupă astrologia. Dar noi (creştinii) susţinem că ele sunt semne de ploaie, de secetă, de frig, de căldură, de umezeală, de uscăciune, de vânturi şi de altele asemenea, dar nici într-un caz semne ale faptelor noastre, căci noi am fost făcuţi liberi de Creator şi suntem stăpânii faptelor noastre.”

Un alt aspect foarte interesant de observat în această scenă este că Dumnezeu-Tatăl stă în mijlocul a două lumi: prima, este universul creat, simbolizat de soare, de lună, și de stele, și ce-a de-a doua este lumea necreată, simbolizată prin îngerii pictați împrejur. Amintiți-vă că pe pereții bisericilor ortodoxe, pe fundalul scenelor biblice și împrejurul sfinților se află pictate stele, simbolizând cerul... dar nu cerul pe care-l vedem noi noaptea ci împărăția cerurilor. Priviți încă odată icoana din dreapta și observați cum fundalul celor două ceruri este diferit, unul fiind închis la culoare simbolizând noaptea și stelele din galaxia noastră, și al doilea fiind deschis la culoarea, auriu, culoarea strălucirii, culoarea demnității dumnezeiești.

În concluzie Dumnezeu-Tatăl nu este doar în mijlocul Universului ci este și în mijlocul Împărăției cerurilor. Prezicerile zodiacale țintesc doar viața pe acest pământ (dragostea, banii, etc.) și nicidecum cea de după moarte, prin urmare nu au fost pictate în biserici pentru a le da autoritate și veridicitate ci pentru a aminti tuturor că cele două vieți ale noastre, cea de pe pământ și cea veșnică, stau în mâinile lui Dumnezeu.

Zodiile din jurul lui Dumnezeu-Tatăl sunt doar constelații ale Universului zidite așa de frumos de Creatorul nostru, fără a ne influența alegerile pe care le facem în viața noastră. Dacă planetele ne influențează viața, atunci cu siguranță și munții, și oceanele, și norii ne influențează deciziile. Cu cât un lucru este mai necunoscut și mai departe de om (planetele, galaxiile, stelele, etc.) cu atât mai mult se poate specula asupra lui (se pot emite tot felul de idei și teorii). Pentru că astăzi omul a ajuns pe lună, sunt sigur că Luna Pământului nu mai pare așa de „mistică” ci devine din ce în ce mai mult, un element al creației ca oricare altul. Dacă omul ar putea explora întregul Univers așa cum explorează planeta noastră, atunci cu siguranță zodiile n-ar mai fi așa de atrăgătoare.

În Molitfele Sfântului Vasile cel Mare care se citesc persoanelor aflate sub puterea diavolului, una din rugăciuni zice așa: „Aşa, Dumnezeule, goneşte de la robul tău (N) toată lucrarea diavolului, toată vrajba, toată fermecătura, slujirea idolească, vrăjirea cu stelele, căutarea în stele…”

Iar la final tot Sfântul Vasile cel Mare ne luminează zicând în lucrarea sa, Hexaimeron:

"Omule nebun, ce legătură poate să aibă zodia de pe cer, cu naşterea ta pe pămînt?. Niciodată nu are legătură steaua ta de pe cer cu naşterea ta. Ne-am făcut răi din cauza răutăţii noastre. Am dat voinţa noastră în mîna satanei, ne-a făcut răi de bunăvoie, nu de silă. Nu ne-a silit nici luna la rău, nici zodiile, nici constelaţiile cerului, ci răutatea noastră şi voia noastră proprie, iar aceasta aduce munca veşnică."

Fapte bune - Încurajare

O dată cu evenimentele din 1989 s-a vorbit din ce în ce mai mult despre religie, credință și tradiție ortodoxă în România. Acesta este un fapt extraordinar, care a permis unor generații întregi post-decembriste să acceadă la un tezaur neprețuit, păstrat cu multă jertfă în perioada comunistă. Auzim astăzi vorbindu-se din ce în ce mai mult despre diferite subiecte duhovnicești, mai ales despre credință și dragoste. Un subiect mai puțin abordat și dezvoltat este cel al încrederii în Dumnezeu, sau al nădejdii creștine.

Încrederea reprezintă în general convingerea că ceea ce îți dorești se va realiza. În acest sens ea este sinonimă cu speranța sau nădejdea. Ea poate fi încredere în ceva sau cineva, certitudinea că acel cineva sau ceva te va sprijini, îți va fi favorabil sau nu te va minți, se va ‘ține de cuvânt’. În sens creștin nădejdea reprezintă încrederea că Dumnezeu vrea și poate să ne dăruiască tot ceea ce ne-ar putea face fericiți și în același timp ne este de folos spre mântuire, adică spre o apropiere din ce în ce mai mare de Dumnezeu și de cei din jurul nostru. Această încredere este exprimată în cult prin rugăciunea „Doamne miluiește!”.

Față de cererea de mântuirea, miluirea cuprinde în sine nu doar cele necesare sufletului ci și cele de care avem nevoie aici, în această viață pământească. Ea reprezintă nu doar credința că Dumnezeu există ci și încrederea că El este bun și iubitor și că vrea și poate să ne ajute. Dacă prin credință lucrurile sunt doar potențiale, virtuale, ele devin active sau reale prin nădejdea noastră că Dumnezeu le poate împlini, actualiza și prin rugaciunea noastră de cerere către El: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11:24).

Pentru a înțelege mai bine modul în care nădejdea sau lipsa ei ne afectează relația personală cu Dumnezeu putem analiza două modele prezente în Noul Testament. Este vorba despre Sfântul Apostol Petru și despre Iuda. Ce este comun celor doi apostoli este faptul că ambii s-au lepădat la un moment dat de Mântuitorul Hristos. Faptul că motivația pentru care cei doi au facut acest gest este diferită este mai puțin important. Ce contează mai mult pentru tema noastră este modul în care fiecare din cei doi a trăit această lepădare personală și urmările ei. Și aceasta, după cum vom vedea, are implicații deosebite pentru modul în care și noi ne trăim lepădările noastre zilnice astăzi.

Pocăința lui Petru s-a manifestat printr-o încredere nezdruncinată în iubirea și bunătatea lui Hristos (Care dealtfel îi și anunțase dinainte tripla apostazie), devenind astfel model pentru o autentică pocăință creștină. Spre deosebire de aceasta, căința lui Iuda a fost una lipsită de încredere, nefiind așadar o adevărată pocăință care să producă o renaștere sufletească ci doar un regret, o remușcare, deznădejdea lui ducându-l în final spre pieire.

În Evanghelia după Ioan la capitolul 17, Iuda este numit „fiul pierzării”. Prin pierzare putem înțelege atât pierderea vieții veșnice ca urmare a degradării morale cât și modul prin care se ajunge la această degradare. Pierzarea sau pierzania poate face referire la faptul că anumite acțiuni pot cauza atât de mult rău persoanei care le face încât acest rău să nu mai poată fi reparat, îndreptat. În cazul lui Iuda acest rău s-a produs în momentul în care el și-a pus capăt zilelor. În deznădejdea sa el nu a mai putut concepe, ca Petru, că Hristos e un Dumnezeu „a toată milostivirea și îndurarea” Care are „nemăsurată milă, nespusă și neajunsă iubire de oameni”, așa cum Îl numim în rugăciune, ci s-a concentrat mai mult asupra consecințelor faptei sale, fiind lipsit astfel de posibilitatea unei autentice pocăințe. Dacă ar fi crezut cu tărie că Hristos este „Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”, așa cum Îl mărturisise Petru, și ar fi avut încredere că El poate ierta păcatele oricui, indiferent de greutatea lor, atunci poate pocăința lui ar fi dat roade, renăscându-l la o viață nouă alături de Hristos.

Cred că aceste modele pot fi foarte folositoare pentru noi, astăzi când se pare că s-a înmulțit fărădelegea iar numărul sinuciderilor a crescut (Conform OMS, rata cazurilor de suicid a crescut cu până la 60% în ultimii 50 ani). Încrederea că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dragostei, plin de iubire și compasiune pentru copiii Săi este singura care ne poate oferi tărie și putere de a merge mai departe, indiferent de ispitele și căderile pe care le suferim. Doar așa ne vom putea simți iubiți de Dumnezeu în fiecare moment, conștienți fiind că El ne vede întotdeauna la măsura maximă de frumusețe cu care ne-a înzestrat atunci când ne-a creat și nu așa cum păcatele noastre ne-ar putea prezenta.

Bineînțeles există o diferență între acestă încredere care nu ne lasă pradă deznădejdii și o lejeritate care ne-ar putea îngădui să păcătuim, știind că Dumnezeu oricum ne va ierta. Deasemenea cred că este foarte important să știm că suicidul nu este o soluție ci din contră, că această acțiune face imposibilă orice soluție sau orice tentativă de a repara ceea ce ni se pare că am greșit.

Să avem așadar întotdeauna credința că Hristos este Păstorul cel Bun, Care nu ne lasă pierduți sau căzuți, Care nu ne părăsește nici când noi L-am părăsit ci iese în căutarea noastră, Care ne vindecă rănile și ne ridică, făcându-ne din slugi ai păcatului, iarăși fii ai Tatălui. Să fim încredințați că toate câte vom cere de la Tatăl în numele Său vom primi, încrederea făcând astfel ca rugăciunea să fie un ‘mulțumesc’ rostit chiar înainte de a primi lucrul dorit. Știind că „prin nădejde ne-am mântuit” (Romani 8:24) și că fără Hristos nu putem face nimic (Ioan 15:5), să rostim și noi zilnic împreună cu Pavel „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”! (Filipeni 4:13).

Fapte rele și patimi - Desfrânarea

Au trecut vremurile ploioase şi reci. A venit vara! Şi asta se observă uşor după căldura de afară dar şi după vestimentaţia oamenilor de pe stradă. În această minivacanţă de trei zile, închinată praznicului Pogorârii Duhului Sfânt, am stat mult pe-afară şi am resimţit puternic ispitele femeilor îmbrăcate provocator. Vara e lungă şi aş zice că a început în forţă... femeile dezgolindu-şi deja trupurile cu mult curaj şi uneori fără să le intereseze ce reacţii stârnesc.

Nu vreau să dau o tentă negativă subiectului, am discutat destul despre îmbrăcăminte, dar aş vrea doar ca noi creştinii să ne reamintim că trebuie să fim un exemplu al decenței în vestimentație pentru întreaga societate. În celelalte anotimpuri ale anului ne acoperim trupurile de frig şi mai toată lumea se îmbracă decent din constrângerea împrejurărilor meteorologice. Vara dispar limitările şi vestimentaţia unor persoane devine adesea smintitoare... iată de ce discuţia capătă o importanță aparte în această perioadă a anului.

Mi-aduc aminte când mergeam la Biserica Stavropoleos, duminică de duminică, acum câţiva ani, cum vedem foarte multe persoane, tineri sau familii de tineri în majoritatea lor, îmbrăcaţi decent dar modern şi frumos în acelaşi timp. Femeile şi fetiţele, chiar şi cele de 2-3 anişori, erau îmbrăcate cu rochii lungi peste genunchi, cu mânecile până la cot, dar colorate, largi şi vaporoase. Fără pantaloni mulaţi, fără decolteuri, fără bluze transparente, fără fuste scurte, nemachiate, lăsându-şi chipurile frumoase şi luminoase aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. De bărbaţi nu mai era vorba... ei nefiind ispitiţi din fire de astfel de obiceiuri vestimentare.

La Stavropoleos ne cunoşteam toţi unii cu alţii, cel puţin din vedere, şi imediat cum o persoană străină intra în curte îmbrăcată mai puţin decent era ca oaia neagră, sau cel puţin aşa mi se părea mie. Se vedea foarte clar că era excepţia de la regulă şi cei care ar fi vrut să se integreze acelei comunităţi ar fi trebuit musai să se adapteze şi vestimentar... altfel nu s-ar fi regăsit în duhul comunităţii şi în scurt timp s-ar fi simţit excluşi.

Enoriaşii Bisericii Stavropoleos sunt un exemplu viu de creştini care se pot îmbrăca şi frumos dar în acelaşi timp decent.

Vă reamintesc că noi creştinii, următori ai lui Hristos, suntem lumina lumii şi dacă nici noi nu putem da exemplu de bună-cuviinţă şi moralitate lumii, atunci cine să dea?

Dacă şi femeile creştine se îmbracă în colanţi, rochii scurte şi cu decolteuri adânci, atunci ce să mai aşteptăm de la ceilalţi? Ce aşteptări să avem de la copiii noştri?... de la cei care vor forma societatea de mâine. Noi creştinii trebuie să fim „oaia neagră” a societăţii, opunându-ne smerit dar cu putere valului de indecență care a cuprins lumea. Credinţa noastră se descoperă cu adevărat în gesturile mici, în detalii... căci acela care este credincios în cele mici va fi şi în cele mari. Vestimentaţia decentă este o expresie firească a aşezării noastre sufleteşti. Creştinii nu au nevoie să-şi arate trupul pentru a primi aprecieri de la oameni, pentru că Duhul Sfânt este în inima lor şi le umple viața de bucurie.

Poate ştiţi, poate nu, poate aţi observat... iar dacă nu, vă vom spune-o noi: creştinii sunt analizaţi mult mai atent de cei din jur, în comparaţie cu alte categorii de oameni. Creştinul care dă exemplu greşit va fi pricină de îndreptăţire a altora spre păcat. Cel care arată bună-cuviinţă şi decență în comportamentul propriu este mustrare tacită a celor răi şi temei de schimbare în bine.

Decenţa creştinilor în îmbrăcăminte este un vot de blam subtil împotriva valului de sexualizare a lumii.

Vin vacanțele și poate unii din voi veți ajunge la o piscină, la un lac sau la mare pentru a vă bucura de o baie răcoritoare așa că amintiți-vă să vă îmbracați decent, fără a ispiti prin prezența voastră pe ceilalți din jur. Dacă Mântuitorul ne spune că la judecată vom da seamă de fiecare cuvânt rostit, să fiți siguri că vom da seamă și de fiecare gest al nostru.

Mă adresez în primul rând fetelor și femeilor creștine: Îmbrăcaţi-vă cu bună-cuviință!

E plină lumea de femei goale pe toate drumurile! E de ajuns sminteala creată de mass-media prin atâtea imagini sexuale! Am mai spus-o cu altă ocazie și vă reamintesc: băieții și bărbații sunt foarte poftitori și imediat se aprind când văd o femeie îmbrăcată sumar, provocator. Femeile îmbrăcate vulgar cresc tensiunea sexuală în trupurile bărbaților și la un moment dat aceasta va refula, împingându-i să săvârșească păcatul. Excepția o fac bărbații căsătoriți care vor ajunge în brațele soțiilor. Totuși și ei pot fi împinși spre păcat, forțându-și soțiile să aibe relaţii intime în zile de post, duminica sau în zi de sărbătoare.

Mai nou și unii bărbați se îmbracă indecent, purtând haine mulate, colorate, asemenea homosexualilor.

Totuși băieților și bărbaților creștini le reamintesc să-și păzească privirea și să nu poftească la femeile pe care le văd pe stradă, pentru că altfel au și săvârșit păcatul în inima lor și consecințele păcatului nu vor întârzia să apară. Dați slavă lui Dumnezeu pentru femeile frumoase pe care le vedeți, creaturi așa de minunate, și rugați-vă pentru sănătatea și mântuirea lor, trecând mai departe liniștiți, fără să poftiți. Învățați-vă ochii să nu privească la picioarele și sânii femeilor ci la chipul lor, sau evitați contactul vizual cu ele, mai ales vara, pentru că puteți fi ușor ispitiți.

Vin 3-4 luni de luptă duhovnicească puternică, atât pentru femeile creștine cât și pentru bărbați. Vara este perioada ispitelor și vor apărea mult mai multe „oportunități” de cădere în păcat. Tinerii, fără a mai fi ocupați cu școala, vor avea mai mult timp să se gândească la „metode plăcute” de petrecere a timpului liber.

Nu vă lăsați ispitiți de plăcerea păcatului... pentru că acesta vă desparte de Dumnezeu, și întristarea vă va cuprinde sufletele. Ancorați-vă bine viața în rugăciune, în participarea la slujbele Bisericii. Spovediți-vă mai des! Împărtășiți-vă cu Trupul și Sângele Domnului pentru a primi putere să treceți peste toate ispitele lumii! Feriți-vă de locurile și adunările unde ați putea fi ispitiți să cădeți în păcat.

Frumusețea adevărată vine din sufletul nostru, și nicidecum ca urmare a dezgolirii trupurilor. Și dacă uneori vi se pare că faceți notă discordantă în comparație cu ceilalți oameni, ascultați ce spune Domnul Hristos:

"Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte." (Ioan 15, 18-19)

 

Sfaturile Sfinților - Alți Sfinți Părinți

"Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru orice acuzaţie nedreaptă ce ţi s-ar aduce. Este un lucru rău. Şi răul începe prin gânduri rele. Când te amărăşti şi te indignezi, fie doar cu gândul, îţi strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Sfântul Duh să lucreze şi îngădui diavolului să mărească răul. Tu trebuie să te rogi totdeauna, să iubeşti şi să ierţi, alungând de la tine orice gând rău."

"Nu trebuie să-ţi duci lupta creştinească cu predici şi contestaţii, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalţi reacţionează. Când îi iubim sunt mişcaţi şi-i câştigăm. Când iubim, credem că noi le oferim ceva celorlalţi pe când, în realitate, întâi ne oferim nouă înşine. Iubirea cere sacrificii. Să sacrificăm cu umilinţă ceva de-al nostru, care în realitate este al lui Dumnezeu."

"Când te trezeşti noaptea, să nu te întorci pe partea cealaltă pentru a adormi la loc. Să te ridici, să îngenunchezi în faţa Celui Răstignit şi a Sfinţilor şi să te rogi smerit şi cu iubire. O jumătate de oră, un sfert, zece minute, cinci, cât poţi."

"Să te rogi fără nelinişte, în pace, cu încredere în grijă şi iubirea lui Dumnezeu. Nu te osteni când te rogi. [...] Să-l rogi pe Dumnezeu să te facă vrednic de iubirea Să. [...] Să faceţi câte metanii puteţi în rugăciune, chiar dacă asta vă oboseşte. Când rugăciunea este însoţită de sacrificiul nesilit, se face mai plăcută şi mai roditoare în faţa lui Dumnezeu."

"Omul lui Hristos trebuie să-L iubească pe Hristos, şi când Îl iubeşte pe Hristos, scapă de diavol, iad şi moarte."

"Să fim smeriţi, însă să nu vorbim de smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcană a diavolului, care aduce cu sine deznădejdea şi delăsarea, în vreme ce adevărata smerenie aduce cu sine nădejdea şi lucrarea poruncilor lui Hristos. [...] Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi trimită sfânta smerenie. Nu pe aceea care spune: sunt cel din urmă, sunt nimic. Aceasta e smerenie diavolească. Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu. Dar. Harismă. Nu provine din strădaniile noastre. Pregăteşte-te şi cere-I lui Dumnezeu acest dar sfânt."

"Deschide-ţi inima cu simplitate, nesilit, spontan, înaintea Domnului nostru. [...] Să fii plăcut. Să iubeşti tăcerea, pentru că doar astfel inima ta va vorbi lui Hristos. Spune vorbe puţine, dar cu miez. Să iubeşti osteneala trupului şi oboseala, fiindcă acestea întăresc trupul şi sufletul deopotrivă. [...] Tăcerea să-ţi fie tainică, adânc în inimă. Nu-ţi vădi tăcerea să o priceapă toţi. Spune două-trei cuvinte, dar lăuntric nu conteni a te ruga Domnului pentru toţi."

"Să spui mereu adevărul. Să faci totul cu calm. Să te rogi pentru a deveni mai bun."

"Să faceţi mereu binele, fiindcă altminteri e vai de voi!"

"Şi deşi de mic copil făceam multe păcate, când m-am reîntors în lume am continuat a face păcate, care până astăzi s-au înmulţit foarte mult. Lumea însă m-a luat de bun şi toţi strigă că sunt sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om din lume."

"Astăzi oamenii caută să fie iubiţi şi de aceea eşuează. Corect e să te intereseze nu dacă ei te iubesc, ci dacă tu Îl iubeşti pe Hristos şi pe oameni. Doar astfel sufletul îţi este împlinit."

"Să-L rogi pe Dumnezeu să te facă vrednic de iubirea Să. [...] În rugăciunea ta să-I ceri lui Dumnezeu să se facă voia Să pentru tine. Acest lucru îţi este cel mai de folos."

"Când te înhaţă satana şi te apasă, să nu rămâi nemişcat, aşa cum rămân unii ce devin melancolici şi cad pe gânduri ore întregi, ca şi când i-ar preocupa probleme importante, deşi nu e vorba despre aşa ceva, ci pur şi simplu sunt robiţi de satana. Să fii pregătit să reacţionezi, să te opui, să respingi asediul satanei, aşa cum pe un om pe care îl prind răufăcătorii şi-l blochează, face o mişcare bruscă şi, dând din mâini îl împinge, scapă din strângerea lor şi se îndreaptă spre altă direcţie, spre Hristos, care îl eliberează."

"Zădărnicie e tot ce iei din egoism. Veşnicie este tot ce dai din iubire. Iar cea mai generoasă veşnicie este să primeşti cu iubire, pentru a dărui bucuria reciprocităţii aceluia ce ţi se oferă cu iubire."

"Când te rogi pentru un om pe care îl muncesc patimi păcătoase, să nu i-o spui, fiindcă diavolul va afla şi va ridica îndârjire în sufletul tău şi astfel rugăciunea ta nu va da rod. Să te rogi pentru acel om în taină, şi astfel rugăciunea ta îl va ajuta."

"Să nu te necăjeşti, măi, niciodată. Hristos a înviat ca să ne dea multă iubire şi bucurie, încă de pe acum. Aşadar, de acum să începem să participăm tot mai intens la ziua luminată a Împărăţiei iubirii lui Hristos, unde nu se înserează niciodată."

"În taina îmbrăţişează-ţi în inima-ţi întreaga obşte şi întreaga Biserică. Nu te lupta cu ceilalţi, nici nu încerca să faci să dispară sau să corectezi cusururile celuilalt. Iubeşte-l aşa cum e, cu defectele sale. Domnul se va îngriji de acestea. Să-ţi sfinţeşti tăcerea, să nu fie neroditoare."

"Nu mi-e frică de iad şi nu mă gândesc la rai. Îi cer numai Domnului să fie milostiv cu toată lumea şi cu mine."

- Cuvioase, spuneţi ceva despre viaţa duhovnicească.
- Oricine nu se pocăieşte, va fi pierdut.
- Acesta e un cuvânt greu, cuvioase.
- Ţi-l voi spune încă o dată: oricine nu se pocăieşte va fi pierdut."

"Mai întâi iartă-i pe aceia care te întristează."

"Fii atent, căci trebuie să ne luptăm până când ne vom da ultima suflare. Fii cu băgare de seamă."

"Să nu stai în spaţii închise, ci să ieşi în mijlocul naturii."

"Iubiţi-l pe Hristos. Hristos este totul, este izvorul vieţii. Toate cele frumoase sălăşluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristeţea, melancolia, mânia, supărarea, amintirea rănilor ce le-am primit în viaţă, a greutăţilor şi a ceasurilor de agonie. Iubiţi-L pe Hristos şi să nu vreţi nimic în locul iubirii Lui".

"De nu vă veţi reveni şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor".

"Mănăstire poate fi şi casa ta, numai să vrei. Nu e cu nimic diferită de o mănăstire. Este de-ajuns să faci ce-ţi spun. Nu locul face mănăstirea, ci felul în care vieţuieşti. Du-te acum, roagă-te şi fii răbdător în toate".

"Să nu încerci să arunci relele din tine în exterior ci, mai bine, deschide-ţi poarta sufletului spre a primi Lumina care este Hristos, şi-atunci se vor risipi şi negurile ce s-au înstăpânit în tine".

"Fii atent cum te nevoieşti. Nevoieşte-te cu smerenie şi nu aşa cum faci tu, cu încrâncenare. Încet-încet fiule, şi cu smerenie. Altminteri păcătuieşti", îmi spunea Bunicuţul.
"Fiule, de Hristos trebuie să ne apropiem nu de teamă că nu ştim ce va fi după ce vom muri. Lui Hristos trebuie să-I deschidem inimile noastre şi, aşa cum tragem perdeaua, lăsând soarele să intre în casă, trebuie să-L lăsăm şi pe Hristos să vină la noi şi să-L iubim cu iubire adevărată. În felul acesta ne putem apropia cel mai bine de El".

"Ascultarea aduce smerenia; smerenia discernământul; discernământul aduce vederea cu duhul, iar aceasta din urmă aduce inainte-vederea".

"Trebuie să-ţi spui mereu acestea: "Doamne, cei ce se îndepărtează de Tine se pierd." Notează-ţi aceste cuvinte, ca să le ţii minte, căci sunt pline de înţeles."

"Să fii bun şi ascultător. Să ai răbdare cu ceilalţi, să nu te necăjeşti, să nu fii prea sensibil, să fii destoinic în munca ta. Să nu vorbeşti la serviciu prea mult despre lucruri religioase, dacă nu eşti întrebat. Să fii un exemplu demn de urmat, în drumul spre Hristos."

"Să mergi la biserică în mod regulat, să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti des şi-atunci vei scăpa de toată frică şi ţi se vor tămădui toate rănile sufleteşti."

"Te povăţuiesc să ai mereu dragoste pentru toţi. În primul rând dragoste apoi toate celelalte."

"Trebuie să iubim cu inima curată şi tot astfel trebuie să ne rugăm."

"Nu vreau să te apropii de Dumnezeu din pricină că te temi de moarte. Vreau să te apropii de El cu multă dragoste. Acesta este lucrul cel mai de seamă, fiule."

"Când uneori începe să-ţi fie frică, aşa cum spui, aceasta se întâmplă din pricină că nu Îl iubeşti îndeajuns pe Hristos. Asta e totul."

"Să te rogi şi să iubeşti. Să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să-i iubeşti şi pe semenii tăi. Nu vezi câte poate face dragostea lui Hristos? Să nu te întrebi în sinea ta dacă te iubesc ceilalţi. Dacă-i iubeşti tu primul, să ştii că atunci şi ei te vor iubi deopotrivă."

"Ca să fii iubit de ceilalţi, mai întâi trebuie să-i iubeşti tu."

"Când se revărsa asupra noastră Harul cel dumnezeiesc, rugăciunea noastră devine cu totul curată. Să te rogi neîncetat, zi şi noapte, chiar şi când dormi în pat."

"Nu trebuie să-i silim pe alţii să meargă la Biserică. Hristos a spus: Cine voieşte, să-Mi urmeze Mie."
"Oricât ai fi de obosit să nu uiţi niciodată, seară înainte de culcare, să faci rugăciunile de seară."

"Să nu te rogi lui Hristos să-ţi ia bolile, ci să dobândeşti pacea, lucrând rugăciunea minţii şi fiind răbdător. Astfel vei avea mare folos".

"Roagă-te şi nu te supăra. Roagă-te şi fii răbdător."

"Când citeşti Sfânta Scriptură, căci trebuie să o citeşti necontenit spre a te lumina, Vieţile Sfinţilor sau alte cărţi bisericeşti, de găseşti o propoziţie sau un cuvânt ce te-a impresionat, zăboveşte mai mult în acel loc şi vei vedea că mult te vei folosi."

Când i-am spus că nu ţin minte tot ce citesc, Păr. Porfirie mi-a spus acestea: "Să ştii, fiule, ca toate ni se depozitează în memorie, iar când Hristos socoteşte că a venit ceasul potrivit, le dezvăluie."

"Când citeşti să încerci să citeşti limpede, astfel încât să se audă şi ultima litera a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi şi când cânţi la biserică sau când te rogi, fiindcă astfel te obişnuieşti să fii corect şi smerit în toate, în cuget, în cuvinte şi în fapte."

"Când cânţi, să cânţi smerit, fără să faci grimase, fără să faci mişcări dezordonate şi fără să tot salţi psaltirea. Să priveşti mereu spre analog şi să nu discuţi cu cel de lângă tine. Să trăieşti ceea ce cânţi, fiindcă doar astfel cele cantate se transmit celor adunaţi în biserica la slujbă."

"Cu cât se afla omul mai departe de Dumnezeu, cu atât mai mult este necăjit şi chinuit de felurite lucruri. Trebuie să mergem la duhovnic de fiecare dată când ne chinuie ceva."

"Să te spovedeşti periodic şi temeinic, fiindcă, chiar de-ai fi Patriarh, dacă nu te spovedeşti, nu te mântuieşti."

"Să nu vă preocupaţi de cele de pe urmă, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindcă să ştiţi că, atâta timp cât Îl avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vătăma cu nimic."

"Fii atent la mine. Şi iadul şi satana şi Raiul, toate sunt adevărate. Eu însă nu vreau să te temi de ele, sau să te gândeşti la ele aşa cum faci tu. Vreau să-L iubeşti pe Hristos, Care este Totul. Atunci, oriunde te vei afla, nu te vei mai teme de nimic din toate acestea. Vei avea toate lucrurile bune, fie că te afli aici, fie că te afli altundeva. Da, Hristos ne aşteaptă şi, îndată ce ne vom deschide inima cât de puţin, El va pătrunde în ea de îndată şi vom avea parte de toate cele bune. Este întocmai ca soarele. Când tragi fie şi puţin perdeaua, lumina pătrunde imediat în odaie, iar razele sale ne încălzesc."

(Părintele Porfirie)

Predică la praznicul Pogorârii Sfântului Duh [2012]

Iubiții mei,

Evanghelia [In. 7, 37-53] acestui praznic prea mare al Bisericii ne subliniază faptul că pogorârea/ venirea în interiorul nostru a harului Duhului Sfânt a fost profețită de Domnul în mod direct…că harul este apa vie/ idatos zontos [v. 38, cf. GNT], care va fi primită prin credința în Hristos…atunci când Hristos Se va preaslăvi [v. 39].

Iar preaslăvirea Lui după umanitate…urcarea Sa întru slavă…S-a petrecut la Înălțare…

Fapt pentru care Pogorârea Duhului, adică a harului Duhului Sfânt, e posterioară Înălțării.

Pentru că la Cincizecime harul Treimii a venit în interiorul celor care Îl iubeau pe Tatăl, Îl mărturiseau Domn și Dumnezeu pe Fiul și Îl așteptau cu dor pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, promis lor de Fiul…și Care purcede de la Tatăl [In. 15, 26].

Iar harul Duhului Sfânt…e harul Treimii…

Și niciodată nu trebuie să separăm lucrarea lui Hristos…de cea a Duhului Sfânt…sau de cea a Tatălui.

Pentru că Prea Sfânta Treime are o singură lucrare mântuitoare cu Biserica sa, cu întreaga lume și cu fiecare dintre noi.

Iar Hristos nu Se retrage din lume…pentru ca Duhul Sfânt să Îi ia locul.

Ci prezența duhovnicească a Duhului Sfânt în lume este mai evidentă acum în lucrarea Bisericii, când toate ale mântuirii se lucrează în taina sufletului nostru…după cum prezența Fiului întrupat era constrângătoare pentru cei care Îl întâlneau pe cale…în templu…pe munte…acolo unde El predica și lucra fapte minunate.

Prezența Lui uimea.

Nu te lăsa indiferent.

Te manifestai față de El cu evlavie…sau cu adversitate.

Fapt pentru care slujitorii arhiereilor și fariseilor au mărturisit: „Niciodată nu a vorbit [cineva] ca acest Om” [v. 46, cf. GNT].

Pentru că a lupta împotriva lui Hristos…însemna să lupți cu o evidență ultrapozitivă.

Iar ieri și azi și mâine…cine se luptă cu Dumnezeul treimic, cu Dumnezeul tuturor…se luptă, de fapt, cu sine însuși.

Cu neputința lui de a se deschide spre Izvorul vieții, spre comuniunea cu El și spre înțelegerea profundă a creației Lui.

Însă cine devine membru viu al Bisericii…înțelege că prin harul Treimii intră în comuniune veșnică cu Treimea.

Și că Dumnezeu a creat lumea pentru ca să Își extindă dragostea până la ea. Să o cuprindă în relația îndumnezeitoare cu Sine.

De aceea căderea omului în păcat nu a fost privită cu indiferență de Dumnezeu…ci El Însuși S-a implicat în readucerea lui la fericire.

Sfinții Profeți au pregătit calea întrupării Domnului.

Întruparea Sa a fost reală…și a readus fericirea omului în interiorul firii sale…ca stare de curăție, de sfințenie.

De aceea Hristos Cel plin de slavă în umanitatea Sa…prin pogorârea/ venirea harului Duhului Sfânt în Sfinții Apostoli și în cei credincioși până astăzi…ne aducea fericirea reală…fericirea care ne dă puterea de a lupta cu păcatul, cu întinăciunea…putere primită prin totala nepactizare a Lui cu răul…pentru a sta mereu în bucuria Lui.

Și de aceea orice cădere în păcat…înseamnă cădere din bucurie.

Și orice spovedire a păcatului…și orice luptă interioară cu păcatul…pentru a fi curați de rău…înseamnă dorință vie de bucurie.

Pentru că oricine e botezat în numele Treimii și crede drept în Treime trăiește în „pântecele”/ în ființa lui interioară…experiența că e plin de „râuri de apă vie” [refsusin idatos zontos, v. 38, cf. GNT].

Adică creștinul ortodox e omul plin de har…care are experiența reală, conștientă, îndumnezeitoare că e rob al Dumnezeului Celui viu și că Dumnezeul lui e Dumnezeul tuturor.

De aceea Ortodoxia nu e „o credință subiectivă”, fundamentată pe năzărelile unuia sau ale altuia…care a dorit să fie „promotor de nouă religie”.

Ci Ortodoxia e manifestarea obiectivă a Dumnezeului treimic în istorie, prin care El locuiește, prin harul Său, în toți cei botezați întru El…și care se luptă continuu cu poftele și trufia acestui veac.

Experiența harului în Biserică e una obiectivă…și nu subiectivă.

Dacă ar fi subiectivă, fiecare credincios ar simți altceva…cu totul diferit față de ceilalți.

Însă în Biserică, harul lui Dumnezeu e prezența Sa obiectivă, reală, îndumnezeitoare…care îi conduce pe toți cei credincioși la aceeași experiență transfiguratoare…chiar dacă această experiență mistică are diverse grade personale, cum e și firesc…

Toți creștem duhovnicește prin aceleași Taine, prin același har, prin aceeași credință în Dumnezeul treimic. Prin aceeași racordare la sursele Tradiției Bisericii.

Și aceste surse obiective…lăsate nouă de Dumnezeul Cel real și acaparator…sunt fundamentul comuniunii noastre…lucru pe care ni-l predă și icoana praznicului de față.

Același foc al harului…aceeași apă vie au primit toți Sfinții Apostoli…

Însă fiecare are „culoarea lui”…are modul său personal de a trăi și a acționa în interiorul comuniunii…lucru indicat aici prin culorile diferite ale veșmintelor.

Adică harul lui Dumnezeu, cel unul și îndumnezeitor…nu coboară în oameni pentru ca să ne facă pe toți copii xerox ci pentru a ne da fiecăruia dintre noi posibilitatea de a înflori, în ceea ce e bine și sfânt, în modul nostru propriu.

Potrivit caracterului, a potențelor și a datelor noastre genetice.

Căci harul îi personalizează pe oameni, diversifică Biserica, o face o societate formată din unicate…Însă pentru ca aceste unicate să învețe să trăiască împreună.

Nu atuurile personale, nu darurile lui Dumnezeu care înfloresc în noi sunt motive de schismă, de neiubire, de invidie…ci neînțelegerea și desconsiderarea acelor daruri.

Însă nu poți să fii mai mult…dacă negi lucrurile altora care te împlinesc și pe tine.

Dacă tu nu poți traduce…dar poți cânta frumos…a nu apela la traducerile altuia…sau la modul în care acela știe să picteze…înseamnă a te limita prostește doar la atuul tău.

Și când maximalizezi în mod nefast…atuul tău, darul tău de la Dumnezeu…ieși din aspirația spre comuniune…din dorința dreaptă de a cunoaște tot ce nu îți este propriu…dar îți este folositor.

Și de aici schisma!

De aici invidia!

De aici atitudinile nesăbuite, puerile, degradante!

Pentru că nu mai cauți să te dezvolți interior, să te folosești duhovnicește…ci să te autopropui.

Și cine nu te acceptă…devine imediat o țintă pentru tine…Și astfel nu mai percepi lucrurile bune pe care le poți învăța de la el.

Însă harul Duhului Sfânt „toată rânduiala Bisericii o plinește” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 314], o desăvârșește la nivel personal.

Ne face pe toți să ne conștientizăm potențele…și să ne asumăm întregul Bisericii, întregul existenței…problematizările legate de viitorul omenirii.

De aici diversele aprofundări teologice legată de viață, societate, mediu…

Pentru că Biserica e cea care trebuie să indice sensul vieții umane.

Și asta împotriva luptei acerbe a postmodernității de a exclude Biserica din spațiul public.

Ce discurs, ce raportare trebuie să aibă omul Bisericii în fața unor atitudini insolente?

Trebuie să ne retragem în enclave…sau să mărturisim răspicat și coerent…modul nostru de-a fi?

Dar dacă ne mărturisim etosul eclesial…știm sau suntem dispuși mai apoi să ne asumăm și consecințele, bune sau rele?

Cincizecimea aceasta…pe care noi o prăznuim astăzi în mod bucuros…a fost un moment revoluționar în istoria lumii.

A dat peste cap planurile multora…

Pentru că primirea harului i-a făcut de neoprit pe Apostoli și pe urmașii lor…

Îmbrăcarea cu putere de sus [Lc. 24, 49] s-a lăsat, cu alte cuvinte, cu urmări serioase la nivel social…pentru că Biserica a schimbat fața lumii.

Biserica a depăgânizat lumea…și continuă să o depăgânizeze…pe măsură ce rezistența la creștinare e tot mai mare.

Însă toată expansiunea Bisericii în lume, cea reală…și nu triumfalistă, se vede în Sfinții și în caracterele ei.

În ce fel de oameni, în mod punctual, a creat Biserica.

De aceea credința reală e credința eclesială, credința trăită în Biserică și pentru Biserică…și nu credința privată, formată din citate sau din povești care mai de care mai trăsnite.

Credința eclesială e cea pe care ai învățat-o de la Sfinții Bisericii, pe care o experimentezi în Biserică și care te face tot mai cuprinzător în a-i înțelege și a-i îmbrățișa pe alții.

Motiv pentru care trebuie să ne verificăm continuu credința…să vedem dacă credem drept în toate punctele ei…și dacă trăim în comuniunea de iubire cu Dumnezeu și cu oamenii.

Și unde se crede drept…și se trăiește credința ca pe o realitate personalizatoare…acolo și harul Treimii țâșnește în inima noastră ca un izvor de apă lină. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la praznicul Pogorârii Sfântului Duh [2012])

 

Credință și Știință - Tainele creației

Vă recomand să vedeți un filmuleț care pe mine personal m-a lăsat uimit... uimit de frumusețea creației lui Dumnezeu. Suntem privilegiați că trăim aceste vremuri și putem afla taine ale creației pe care înaintașii noștri nici nu le-au visat. În fimulețul de mai jos veți vedea planeta noastră filmată din satelit, de foarte aproape.

Să fiți atenți la aurolele boreale de culoare verde și mov... sunt extraordinare!

Apoi veți putea observa furtunile din Africa în timpul nopții și fulgerele din diferite zone. La fel să fiți atenți la cât de luminate sunt zonele locuite și de cât de multă energie e nevoie pentru a da putere acestui "motor" tehnologic al societății noastre.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

După ce vezi o astfel de mărturie a frumuseții și a măiestriei Creatorului, cum să te mai îndoiești oare de existența Lui?

Tinerii în societate - Libertatea

Când mă gândesc la independență primul lucru care imi vine în minte este adolescența. Pentru mine adolescența este vârsta caracterizată înainte de toate printr-o puternică dorință de libertate, de independență.

Cu toate că, înțeleasă greșit, ea poate provoca uneori rupturi și neînțelegeri, totuși dorința de independență poate constitui un mare avantaj pentru fiecare persoană, tânără sau adultă. Ea poate reprezenta imboldul unor mari transformări, atunci când persoana simte nevoia firească de libertate.

Dar să lămurim mai bine ce înseamnă și ce nu înseamnă a fi independent. A fi independent reprezintă o dorință înnăscută a persoanei umane de fi liberă, de a nu depinde de ceva sau cineva. Libertatea și dorința de libertate sunt poate darurile cele mai mari făcute de Dumnezeu neamului omenesc.

Problemele apar însă atunci când oamenii confundă această dorință naturală, firească, cu libertatea de a face orice, și în special răul. Aceasta se poate vedea mai ales atunci când oamenii aleg să facă lucruri care la început par a le conferi o anumită independență, originalitate sau autonomie, dar care în timp se dovedesc doar surogate ale libertății.

Cel mai bun exemplu în acest sens cred că îl reprezintă stupefiantele, substanțe care la început ne pot oferi senzația de libertate, dar care în timp ajung să ne subjuge, devenind scopul existenței celui dependent. Și această succesiune se poate observa în cazul tuturor lucrurilor sau acțiunilor care promit plăcere și independență, dar care în final ajung să ne facă sclavii propriilor noastre dorințe. Este cazul tuturor plăcerilor care ajung să devină patimi. Ajuns robul patimii ți-ai dori să mai faci ce vrei, dar constați că nu mai poți. Patima este cea care ne controlează dorințele, gândurile, cuvintele și faptele, astfel că în final ne pierdem libertatea de alegere, deși din păcate, nici nu conștientizăm asta. E nevoie de o lumină din afară ca să putem vedea lanțurile care ne leagă nevăzut, batjocorind astfel darul nostru cel mai de preț, libertatea.

Ajunși robi ai pasiunilor noastre, cea care ne poate trezi este însă tocmai dorința de independență. Luminați de lumina cea necreată începem să vedem că ceea ce ni se părea libertate de alegere și independență nu au fost decât amăgiri. Dezamăgiți de cei din jur, de obiectele plăcerilor noastre și mai ales de noi înșine, avem șansa să ne trezim din somnul în care parcă dormeam și să redevenim liberi. Liberi cu adevărat. Liberi de tot ce ne face dependenți, anulându-ne libertatea.

Redevenind liberi cu ajutorul lui Dumnezeu, începem să înțelegem că libertatea este într-adevăr un dar, nu unul dăruit inițial, o dată pentru totdeauna, ci unul pe care ni-l face neîncetat. Este rodul harului dumnezeiesc, a energiilor divine necreate cu care suntem invitați să colaborăm. Iar această colaborare teandrică nu poate rămâne doar virtuală. Ea ne îndeamnă să ne valorificăm întregul nostru potențial creator, unic pentru fiecare în parte, spre a crea ceva care să ne reprezinte. Ceva unic, original, care să fie rodul libertății noastre de expresie.

Ajungem astfel să înțelegem independența nu ca pe o izolare de toți și de toate, o rupere a noastră de norme și idealuri, ci ca pe capacitatea de lua deciziile pe care ni le dorim, de a face întotdeauna ce vrem și nu ceea ce anumite influențe negative ne-ar îndemna să facem. Libertatea devine astfel colaborarea noastră liberă cu harul divin, cel care ne poate inspira în acțiunile noastre zilnice. Aceasta nu poatea fi libertatea de a face ceea ce este potrivnic conștiinței noastre, adică de a face răul, pentru că răul neavând existență în sine, nu există; nu poate fi ceva în sine ci doar o lipsă a binelui. Deci nu putem face răul ci doar să nu facem binele.

Astfel înțelegem modul de viață creștin nu ca pe o limitare, ca pe o împuținare a posibilităților de a trăi și de a ne bucura de viață ci tocmai ca pe viața autentică trăită așa cum a gândit-o mai dinainte Cel care a creat-o. Venirea lui Hristos în lume nu a avut ca scop întemeierea unei noi religii cu norme și reguli proprii, ci exact restabilirea capacității omului de a-și veni în sine, adică de a fi și a trăi așa cum a fost mai dinainte ‘proiectat’ să o facă, liber de orice influență capabilă să-i știrbească libertatea.

Hristos a venit în lume nu să impună un nou mod de viață ci tocmai ca lumea “viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10:10). Să ne bucurăm așadar neîncetat de această nouă șansă pe care Hristos ne-a dat-o prin Întruparea Sa, aceea de a trăi din plin și de a redeveni cetățeni ai Raiului.

 

Tinerii în Biserică - Harul lui Dumnezeu

În rugăciunile noastre ne adresăm adesea Mântuitorului Hristos, a Cărui icoană o avem în casă, Maicii Domnului sau sfinților la care avem evlavie și ne ocrotesc viața, însă mai rar ne rugăm Tatălui său Duhului Sfânt. Și asta este de înțeles pentru că Tatăl nu S-a întrupat și nu S-a făcut om, iar din acest motiv nu știm cum arată, este nematerialnic, nevăzut așa cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.” Chiar dacă în anumite biserici Tatăl este înfățișat în icoane ca un bătrân înțelept cu barbă lungă, totuși această reprezentarea nu este una canonică.

Iar Duhul Sfânt S-a făcut văzut în chip de porumbel odată la botezul Mântuitorului în Iordan, și în chip de limbi de foc la Cincizecime, atunci când a pogorât peste apostoli. Nu există icoane cu Duhul Sfânt și din acest motiv ne amintim mai rar să-i vorbim. Totuși în pictură murală din sfintele locașuri, Duhul Sfânt apare pictat ca porumbel în diferite ipostaze: la Botezul în Iordan, la Judecata de apoi, pe Tronul slavei, etc.

Înainte de a fi vândut și răstignit Iisus Hristos le-a spus ucenicilor tot ce avea să se întâmple. Vestea că Învățătorul va fi luat de la ei și se va duce apoi la Tatăl i-a întristat mult, dar Mântuitorul a ținut să-i încurajeze și să le spună: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii.” (Ioan 14, 16-19)

Iisus era mângâierea și nădejdea sufletului fiecăruia dintre apostoli, plecarea Lui era percepută ca o părăsire. Vestea că se înalță la ceruri i-a înfricoșat pe apostoli care se temeau să rămână în lume singuri, se temeau că vor fi persecutați și simțeau că e prea frumos ca lucrarea lui Hristos să se termine aici.

Iisus Hristos era Mângâietorul lor. Duhul Sfânt care urmă să vină la ei continuă lucrarea Fiului lui Dumnezeu, dar de data aceasta în chip nevăzut, prin inimile și mințile oamenilor. Hristos se înalță la cer dar devine și mai prezent în viața apostolilor prin Duhul Sfânt. Duhul urma să-l facă prezent pe Hristos în inimile oamenilor prin credință.

Iată de ce Duhul Sfânt este numit „Alt Mângâietor”, pentru că într-un fel ia locul lui Iisus Hristos, primul Mângâietor al lor. De fapt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt mereu au lucrat împreună, și în Vechiul Testament, și când Domnul s-a făcut om și a trăit pe pământ, și după înălțarea lui la cer, și după Pogorârea Duhului Sfânt, și până astăzi, și în vecii vecilor va fi așa.

Tatăl binevoiește și trimite pe Fiul să mântuiască lumea, iar Duhul Sfânt plinește toată lucrarea Fiului în chip nevăzut în viețile oamenilor.

Iată de ce Biserica Ortodoxă în perioada dintre Înălțarea Domnului și Cincizecime este în așteptarea Duhului Sfânt. Dar asta nu pentru că Duhul n-ar lucra deja în Biserică ci pentru a reactualiza lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume, Care a binevoit ca după 50 de zile de la Învierea lui Hristos, să-L trimită pe Duhul Sfânt apostolilor și aceștia să-i boteze pe oameni și să propovăduiască Evanghelia până la marginile lumii.

În această perioadă nu se rostește în Biserici rugăciunea „Împărate ceresc” către Duhul Sfânt, tocmai pentru a crea o atmosferă de așteptare, o senzație că ceva lipsește... și că sufletul are nevoie de mângâierea Harului. La fel cum au fost și apostolii zece zile după Înălțare Domnului, triști, deznădăjduiți, așteptând o soluție... așteptându-l pe Duhul Tatălui care urma să le dea putere să schimbe lumea.

Acatistul Sfântului Duh este o minunată slujbă care te apropie tainic de lucrarea Lui, repetând cu nădejde la fiecare icos: „Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, și te sălăşluieşte întru noi!”

Duhul Sfânt este lumina cea adevărată, duhovnicească bucurie. Duhul aprinde evlavia noastră cea rece și neroditoare. Duhul risipește negura necredinței și a răutății, care se îndesește pe pământ, călăuzindu-ne pe toți pe drumul vieții celei drepte. Duhul ne povățuiește spre tot adevărul.

Duhule Necuprins cu mintea, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul toate le-ai zidit! Tu ai împodobit cetele îngerilor de Sus intru lăcaşul luminii celei neapropiate. Tu ai chemat la fiinţa, cu strălucirea slavei, cetele de foc ale luminatorilor cereşti. Unind Tu trup şi suflet într-o minunată alcătuire, ai zidit neamul omenesc; pentru aceasta, toată suflarea Te laudă şi cântă: Aliluia!

Vino la noi, Preaînţeleptule Ziditor al lumii!
Vino, Cela ce eşti mare în micuţa floare, ca şi în luminatorii cerului! Vino, Cela ce Te dăruieşti nouă prin Sfintele Taine! Vino, căldura bine înmiresmata! Vino şi ne arată pe noi zidire nouă în Hristos!

Vino, Preabunule, şi dă-ne umilinţa şi izvoare de lacrimi! Vino, Preaînaltule Adevăr, şi lămureşte îndoielile sărăcăcioasei mele înţelegeri! Vino, Nemărginita Bucurie, şi uitate vor fi vremelnicele întristări!

Vino şi cercetează pe toţi cei care însetează de lumina Ta! Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, şi te sălăşluieşte întru noi!

Vino şi odihneşte pe cei necăjiţi de strâmtorările vieţii! Vino şi îmblânzeşte inima în ziua împietririi şi a mâniei! Vino, ca prin răbdare să mântuim sufletele noastre!

Ca Turnul Babel se prăbuşeşte fericirea pământească. Jalnice sunt toate strădaniile omeneşti. Bine îmi este mie că m-ai smerit, ca în păcate şi căderi mi-ai acoperit toată slăbiciunea şi nimicnicia. Fără de Tine nimic nu putem face, dar nădăjduim că ne vom mântui prin harul Tău.

Vino şi lămureşte-ne căile Tale cele neînţelese!

Duhul Cel Făcător de Viaţă, Care S-a pogorât asupra lui Hristos la Iordan, în chip de porumbel S-a odihnit şi asupra mea, când mă aflam în scăldătoarea Sfântului Botez; s-a întunecat însă lucrarea bunătăţii Sale din pricina ceții greşelilor mele. Pentru aceea, precum aşteaptă zorii drumeţul rătăcit noaptea în pădure, aşa şi eu însetez de razele tale, Bunule, ca să nu pier cu totul.

Vino şi mă învaţă să împărtăşesc durerile străine! Vino şi pleacă-mă să iubesc întreaga Ta zidire!

Duhul Sfânt îl naşte a doua oară pe om spre viaţa veşnică, Duhul Sfânt îi însufleţeşte pe mucenici, sfinţeşte preoţii, încununează pe cei drepţi, face din pâine şi vin Însuşi Dumnezeiescul Trup şi Sânge al Mântuitorului. O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii lui Dumnezeu! Dă-ne cununa darurilor Tale - dragostea veşnica şi atotiertatoare, care se întristează pentru vrăjmaşi şi vrea ca toţi să fie mântuiţi: ca, lămuriţi fiind prin ea, ca nişte fii ai luminii să strigăm: Aliluia!

Vino şi ne descoperă bucuria Împărăţiei ce va să fie! Vino şi umple-ne cu strălucirea dumnezeirii!

Vino şi ia-ne la nunta Mielului! Vino şi ne învredniceşte să împărăţim în slava Ta cea veşnică!

Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, şi te sălăşluieşte întru noi!
 

Acatistul Sfântului Ioan Rusul

Credință și Știință - Tainele creației

Din cauza cantităților enorme de informații care ne invadează viața, în ultimii ani am auzit tot felul de întâmplări, unele mai spectaculoase ca altele. La asta se adaugă și filmele pe care le-am vizionat, care au adus și ele un plus în registrul infinitelor combinații de întâmplări în care se pot afla oamenii.

Nu mai sunt așa de naiv ca acum zece ani, când credeam multe din lucrurile pe care le auzeam sau le vedeam. Astăzi știu că aparențele înșeală mult și nu mai poți fi sigur de nimic, și din acest motiv e mult mai bine să nu judeci, pentru că e posibil să judeci greșit, neavând destule informații. Astfel, dacă aud discursul frumos al unui politician mă gândesc că e foarte posibil să cuprindă multe minciuni și înflorituri, iar el ca om să fie total altfel decât lasă de înțeles din cuvinte. Dacă văd pe stradă o fată îmbracată vulgar, prima tendință ar fi s-o judec și s-o acuz în mintea mea, dar e foarte probabil ca în neștiința ei să se îmbrace așa doar ca să imite și defapt să aibă un suflet cu multe calități. Dacă aud că o persoană este înjurată și judecată de alții din diferite motive, e foarte posibil ca acuzele să fie nefondate și acuzatorii să urmărească interese meschine.

Ce vreau să vă spun este că experiența mi-a arătat că lucrurile pot sta total diferit de cum le percepem la prima vedere. Am considerat la un moment dat un om ca având viață sfântă, ca să aflu mai târziu că lucrurile erau radical diferite, doar cuvintele fiindu-i frumoase.

La toată experiența mea au contribuit și poveștile din filme care ilustrează de multe ori răsturnări de situații și dezvăluiri ale caracterelor reale ale oamenilor care te înspăimântă.

Ca să concluzionez părerea mea despre lume acum e următoare: totul e posibil, oamenii fac orice pentru bani, putere și faimă. Istoria ne-a dovedit tuturor că omul e tare îndărătnic și poate face mult rău, dar și mult bine. Ce vreau să subliniez este că unii oamenii fac foarte mult rău și persistă în această stare, iar din cauza lor mare necaz se întâmplă în lume. Dacă n-ar fi Dumnezeu care să guverneze această lume, de mult ne-am fi omorât unii pe alții.

Cu bucurie am observat că Dumnezeu a creat omul punând în ființa lui frâne spre păcat și anumite mecanisme psihologice care ne limitează în a înainta spre rău. Ma jos voi enumera câteva, ele fiind cu siguranță mult mai multe:

1. Fiecare om își iubește propriul trup. Dacă n-ar fi așa atunci s-ar găsi mulți să se arunce în pericole și să-și vatăme trupul, și prin acțiunile lor ar aduce multă suferință celor din jur. De exemplu: un vitezoman care nu se teme de leziunile ce i le-ar putea cauza un accident ar conduce și mai agresiv și ar putea pune în pericol viața multora. Un exemplu real în acest sens îl reprezintă așa numiții kamikaze care își dau chiar viața pentru un anumit țel (spre exemplu, piloții japonezi din al doilea război mondial, care, dacă rămâneau fără combustibil în timpul luptei, sau erau grav avariați, se prăbușeau intenționat cu avionul într-un obiect important al adversarilor).

2. Corpul uman impune limitări în privința mâncărurilor, a băuturii și a plăcerilor sexuale. Un desfrânat, nesătul de pofta păcatului, ar face sex de zeci de ori la rând dacă trupul lui i-ar permite, dar epuizarea și starea psihică după fiecare act sexual îl vlăguiește și-i stinge pofta prin suferință. Un lacom nu poatea mânca oricât pentru că la un moment dat are o senzație de mare sațietate peste care, dacă va trece,  se va simți rău. La fel și un alcoolic, nu poate bea mai mult decât limitele trupului, pentru că altfel ar muri, și de aceea trupul ”se răzbună” pe abuzatorul său prin stări de greață, de vomă, sau de rău.

3. Toți ne temem de moarte. Dacă omul nu și-ar iubi viața sau ar ști sigur ce-l așteaptă după moarte, atunci nu știu câți ar mai vrea să îndure suferințele sau necazurile vieții. La fel, dacă nu ne-am teme de moarte atunci ne-am trezi că ne expunem la pericole foarte mari și am trăi mai puțin. Lipsa fricii de moarte s-ar transpune într-o creștere a violenței oamenilor, unii față de alții.

4. Omului îi place să stea în comuniune. Dorința de a trăi în comuniune cu celelalte persoane ne ferește de sentimentele egoiste duse la extrem și ne obligă să ne comportăm în așa fel încât să fim acceptați într-un anumit grup. Tot acest sentiment sădit în noi de Dumnezeu ne obligă să ne conformăm cu regulile impuse de conviețuirea în acel grup (familie, școală, servici, oraș, țară, etc.). Dacă ne-ar fi plăcut să trăim în singurătate atunci ne-am fi evitat unii pe alții și ne-am fi dezvoltat această tendință de autosuficiență, izolându-ne și încercând să fim cât mai independenți.

5. Nu știm ce gândesc ceilalți, ci doar intuim asta din faptele și cuvintele lor. Dacă am ști ce gândesc într-adevăr cei din jurul nostru atunci n-ar mai exista iertare, îngăduință, toleranță, ci doar acuze foarte dure, condamnări și pedepse. Când intrăm în contact cu o persoană străină, în relațiile din societate, îi acordăm încredere și ne așteptăm la un comportament de bună credință, până la proba contrarie. Dacă am ști dinainte ce gândesc oamenii răi, atunci ne-am feri pe cât se poate de ei, izolându-i ușor-ușor și împingându-i la marginea societății. Dar voia lui Dumnezeu este ca oamenii cu viață curată să trăiască amestecat alături de cei răi pentru ca să se molipsească unii de la alții: cei răi să se pocăiască și să facă binele, iar cei buni să fie căliți și întăriți și mai mult în virtutea lor.

6. Toți așteptăm să fim iubiți și vrem să împărtășim iubire. Chiar și cei mai vicleni oameni de pe pământ au nevoie de iubire, de mângâieri, de afecțiunea sinceră a celor din jur. Acest lucru îi face mai vulnerabili în răutatea lor. Dacă n-ar fi așa, atunci egoismul lor n-ar avea margini și ar înainte spre rău mult mai rapid. Dacă n-ar fi așa atunci comploturile dintre cei răi s-ar constitui în grupuri foarte puternice în societate, distrugând viețile celor din jur. Iubind și ei și așteptând iubire sunt nevoiți adesea să-și schimbe planurile... și uneori chiar viața.

7. Toți ne iubim copiii și le vrem tot binele din lume. Ce paradox! Toți ne iubim copiii, dar prin păcatele noastre le distrugem lumea în care ei vor trăi mâine. Vrem să le facem un viitor mai bun, dar încercând să ”călcăm peste cadavre” pentru a le oferi totul ajungem să le fim exemplu greșit și să-i împingem și mai tare în suferință. Dacă nu și-ar iubi copiii, atunci politicienii ar fura și mai mult, ar minți și mai aprig, ar fi și mai vicleni, ar da în gât și mai tare și după putere. Copiii sunt oglinda părinților, iar când îți vezi păcatele întrupate în propriul tău copil ajungi să-ți dai seama cât de grav îți afectează păcatele viața. Dacă nu ne-am iubi copiii nu i-am mai naște și dacă nu i-am mai naște n-am mai avea pentru ce trăi cu adevărat, ei fiind una dintre cele mai mari bucurii ale lumii.

8. Toți vrem dreptate. Dacă n-ar fi așa, n-am mai fi așa de porniți în a afla mereu adevărul în tot ce se întâmplă în jur. Dacă toți ne-am complace în minciună atunci răul din noi ar duce răul la cote distructive pentru întreaga umanitate.

9. Toți însetăm după cunoaștere. Setea de a afla mereu mai mult și mai mult e motorul care face lumea să se-nvârtă și sufletele oamenilor să tindă la Dumnezeu. Dacă ne-am complace cu ce avem și cu ce facem atunci n-ar mai exista inițiativă, proiecte, dezvoltare economică, tehnologică, morală, etc., ne-ar fi deajuns să bem și să mâncăm.

10. Avem milă unii față de alții. Dacă n-ar exista acest sentiment atât de frumos, atunci cruzimea ar fi o constantă a vieților noastre. Chiar și cei care nu iubesc în general, au măcar un strop de milă. Mila e un început al iertării, al împăcării, al iubirii în final. Fără milă n-ar exista milostenie și fără milostenie ne-am pietrifica sufletele până la nesimțire.

11. Nu suntem toți la fel. Și asta este excepțional! Dacă am fi la fel sau foarte asemănători atunci ori am tinde toți spre bine, ori toți spre rău. Fiind deosebiți unii de alții, cu calități diferite, cu educație și moștenire genetică aparte, ne formăm păreri diferite despre lume și scopul omului pe pământ. Din acest motiv omenirea se află adesea în echilibru, existând grupuri de oameni cu tot felul de concepții care reușesc în interacțiunea lor să păstreze pacea.

12. Toți apreciem natura, frumosul, talentul, lucrul bine făcut, calitatea. Toate acestea ne unesc, ne determină să ne acceptăm diferiți, chiar dacă suntem de culturi diferite, de altă religie, de altă nație, de vârste diferite. Dacă n-ar fi așa ne-am apropia mult mai greu unii de alții.

13. Suferința ne unește. Paradoxal, suferința ne unește mai puternic decât fericirea. Dacă n-ar fi așa am deznădăjdui mult mai mult în necazuri și am trece mai greu peste ele... sau poate chiar le-am cădea victime.

Exemplele ar putea continua, în toată creația lăsând Dumnezeu limite spre a nu înainta omul în păcat, bine știind că în nebunia și libertatea lui, va încerca uneori să caute excesiv plăcerea pământească în dauna celei cerești.

Omul e limitat spre păcat de însăși ființa lui... iar asta ar trebuie să-i fie semn că e sămânță împărătească și are chipul lui Dumnezeu în el.

Aș vrea să fiți atenți în jur cât de înțelept a așezat Dumnezeu lucrurile încât se observă două tendințe clare:

1. Omul este destul de liber încât să-și exprime libertatea alegând chiar și răul și vătămându-se de alegerea făcută.

2. Omul este așa de înțelept creat încât propria-i ființă să-i fie frână spre păcat.

În acest fel Dumnezeu arată iubirea Sa în două moduri: atât în sensul creării unei făpturi care să-și capete sensul prin propriile alegeri libere dar și în sensul grijii pe care o arată ca un părinte iubitor, care-și ferește copiii de tot răul.

Iubirea - Iubirea aproapelui

Noi, oamenii, suntem diferiţi unii de alţii sub aspectul fizic, al aptitudinilor, al construcţiei psihice și al dezvoltării spirituale. E bine să fim diferiţi şi e bine să învăţăm lucruri unii de la ceilalţi, dar ce se întâmplă când suntem atât de diferiţi încât începem să nu ne mai înţelegem?

În relaţii, preponderent, cineva domină şi cineva se lasă dominat – nu intru în dezbateri legate de roluri de gen, sau altele, ci pornesc de la o simplă constatare – cineva e mai slab, iar cineva e mai sensibil la vulnerabilitatea acestuia, cineva e mai dezvoltat şi vrea să contribuie la dezvoltarea celuilalt... Din experienţa personală şi profesională, un om nu se poate schimba cu adevărat dacă nu e pregătit şi hotărât să facă asta. Oricât de mult mi-am dorit pentru unii oameni pe care i-am întâlnit până acum, oricât de bună ar fi fost schimbarea pentru ei şi pentru cei din jurul lor, unii nu au fost hotârâţi să se schimbe.

În facultate, am fost repartizată la diverse instituţii unde erau plasaţi copii cu dizabilităţi. După prima vizită am rămas foarte dezamăgită: mi-aş fi dorit atât de multe pentru acei copii, dar pur şi simplu nu erau lucruri realizabile. Dizabilităţile acestor copii erau atât de severe încât nu prea mai erau lucruri de făcut pentru a-i ajuta să ajungă cât de cât pe picioarele lor. Asta nu puteam să fac, dar în schimb, puteam să le ofer ceva să le fie mai bine: atenţie şi afecţiune. Mulţi copii de acolo nu erau capabili să se imbrace singuri, să înveţe şi să îşi câştige existenţa, dar măcar le-am oferit o zi în care să se simtă mai bine, mai puţini neglijaţi – pentru că era şi acest aspect o problemă, din cauza numarului mic de angajaţi şi a neacceptării contractelor de voluntariat. Eu personal nu am putut să fac multe, dar am schimbat ceva, măcar pentru o zi, măcar pentru o oră, în viaţa unor copii abandonaţi chiar de proprii părinţi pentru că nu se ridicau ’’la nivelul aşteptărilor’’ acestora.

Ne naştem cu o dorinţă permanentă de a căuta şi a dori viaţa, la modul propriu sau la modul figurat, însă pe măsură ce timpul trece, unii dintre noi aleg de multe ori chiar moartea. Viaţa poate să însemne bucuria de a trăi, de a aduce pe lume copii, de a te apropia de Dumnezeu, care prin definiţie este Viaţă, iar moartea este depărtarea de El, degradarea fizică şi spirituală. Un lucru extrem de trist e situaţia în care unul dintre oamenii apropiaţi alege moartea şi oricât am încerca, pare să nu vrea mai mult. A accepta un astfel de om, care mai mult sau mai puţin conştient se răneşte pe sine şi implicit familia sa, e un lucru extraordinar de greu. A accepta un străin aşa cum e, nu e atât de greu ca a accepta un apropiat. Visele şi aşteptările legate de familia ideală se năruie, parcă să îngreuneze şi mai mult lucrurile. Dar criticând sau cicălind persoana care ne deranjează, e asemănător cu a ne taxa pe noi înşine pentru neputinţele noastre.

A accepta necondiţionat o persoană, pentru că este om, chiar dacă nu suntem de acord cu acţiunile sale e una dintre cele mai mari dovezi de dragoste, iar dragostea, a ne iubii unii pe alţii, e una dintre poruncile fundamentale. A ne ruga unii pentru ceilalţi e o dovada de iubire, a ne raporta cu grijă unii la alţii e dovadă de iubire, iar iubirea autentică înduioşează, înmoaie, ajunge la un sâmbure, uneori mai repede, alteori durează mai mult.

A te raporta la cineva într-un mod răutăcios, sau cu furie, trezeşte în cealaltă persoană partea negativă. Când apropierea se face cu dragoste, îl ai pe Dumnezeu lângă tine. Nu poţi să produci o schimbare reală, de profunzime, prin răutate, ceartă, ameninţări. Schimbarea vine prin şi de la Dumnezeu, iar acţionând aşa, mă îndoiesc de faptul că îl ai ca aliat, indiferent cât de nobile sunt scopurile tale. Prin exemplu personal, prin îndrumare cu iubire, căldură şi înţelegere, prin rugăciune, ţi se oferă mai mult decât ai obţine cu sabia în mână.

Ca să revin la temă, am întâlnit persoane care nu îmi erau deloc simpatice, sau copii violenţi, oameni care se comportau foarte urât. Nu îmi plăceau, dar era problema mea personală că nu îmi plăceau. Eu eram acolo ca să fac ceva pentru ei – indiferent că mă gândesc la partea personală sau profesională a existenţei mele de până acum – cu toate că în unele cazuri nu îmi doream să fiu acolo.

Am învăţat în timp că în spatele unor oameni cu diferite dependenţe, se ascunde suferinţă. Când ajungi mai aproape de acea suferinţă, e ca şi cum ai sparge un zid. Persoana dependentă, în mare parte, încearcă să umple un gol: de la lipsa unui mediu afectiv adecvat, la nemulţumirea că nu este înțeleasă, chiar lipsa unei relaţii cu Dumnezeu. Având în vedere că o relaţie se construieşte în doi, cel care nu se confruntă cu dependenţa nu e absolvit de orice responsabilitate. Ar fi mult mai util să se cerceteze pe sine şi să surprindă ce anume din atitudinea şi comportamentul său îl fac pe partener să persevereze? Important ar fi ca cel care nu e robul unei substanţe să încerce să-şi ierte soţul/soția, care poate nu s-a comportat ireproşabil uneori, impins(ă) fiind şi de starea alcoolică (de exemplu).

Din păcate nu pot să dau o reţetă, dar ca o recapitulare, cel mai important ar fi: relaţia personală cu Dumnezeu, abordarea cu dragoste a celui dependent, schimbarea la nivel personal, ce va genera în timp, cu mila Lui Dumnezeu, o schimbare şi la celălalt, şi acceptarea persoanei pentru ce este, chiar dacă nu suntem de acord cu ceea ce face.

Cu mult drag, pentru doamna Cristina. Sper să fi surprins lucruri care să vă fie de folos. Îmi cer scuze pentru timpul lung de aşteptare pentru articol.

Rugăciune

<!-- .entry-meta -->

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei,

Hristos S-a înălțat!…

Și mărturisirea noastră ortodoxă subliniază faptul că El Însuși…și nu ajutat de cineva S-a înălțat de-a dreapta Tatălui…

Căci astfel a fost și Învierea Lui: act de putere dumnezeiască…

Însă înălțarea Lui e inefabilă…ca și zămislirea Sa în pântecele Fecioarei. După cum a fost și învierea Lui dintre cei morți.

Iar când auzim sintagma „Înălțatu-Te-ai întru slavă” nu trebuie să considerăm că slava dumnezeiască e deasupra Domnului și că El a intrat/ S-a ascuns în ea ca într-un nor…

Sau că e separată de El…

Ci slava Lui, adică lumina Sa, țâșnește din persoana Lui divino-umană.

El S-a înălțat la cer…cu alte cuvinte…plin de slavă.

Iradiind slavă dumnezeiască împrejur.

Arătând că umanitatea Sa e plină de lumină…pentru că s-a supus întru toate dumnezeirii Sale.

Și am văzut joi, la Înălțare, cum cântările liturgice vorbeau despre mirarea/uimirea/ extazul Puterilor cerești…care vedeau un Om înălțându-Se deasupra lor…

S-a ridicat…și S-a făcut nevăzut de la ochii lor…în timp ce îi binecuvânta [Lc. 24, 51].

Și i-a urcat pe Muntele Măslinilor…pentru ca să înțeleagă că Mângâietorul vine la cei cu minte înaltă, plină de rugăciune și de dor pentru Dumnezeu.

De aceea „s-au întors întru Ierusalim cu bucurie mare [meta haras megalis]” [Lc. 24, 52, cf. GNT]…iar la Cincizecime „erau toți împreună” [F. Ap. 2, 1, cf. GNT].

Pentru că bucuria e semn al înțelegerii duhovnicești…iar comuniunea este semn al iubirii.

Pentru că nu te poți bucura…fără să înțelegi de ce te bucuri…pentru cine te bucuri…și nu poți fi împreună cu alții dacă nu îl vezi pe celălalt ca neapărat pentru tine.

Dar dacă ești un căutător continuu al bogăției interioare a altora…atunci cauți comuniunea, o prețuiești și o aperi.

Și ca să aperi comuniunea…trebuie să știi să treci peste anumite păcate și patimi ale oamenilor. Să vezi binele din ei, profundul lor…și să îi ajuți să se înțeleagă.

Să se înțeleagă pe ei înșiși…și, prin aceasta, să se corecteze, să se îndrepte din lucrurile lor rele.

Însă după Sfinții Împărați Constantin și Elena…și după Înălțarea Domnului…ne întoarcem din nou la începutul secolului al IV-lea creștin.

Pentru că la 312…avem Sinodul I Ecumenic…

Și duminica de azi e dedicată celor 318 Sfinți Părinți sinodali…Adică celor care au participat la sinod.

Și prin aceasta…subliniem astăzi teologia trinitară…pentru că la Sinodul I Ecumenic s-a mărturisit apăsat triadologia ortodoxă, adică teologia despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic…

Cu alte cuvinte, Ortodoxia nu este fără osatură teologică, fără coordonate raționale…

Însă raționalul în Ortodoxie se deschide în suprarațional.

În mai presus de minte…

Pentru că mărturisim că noi credem în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, într-un Dumnezeu unul întreit în persoane…

Însă noi nu putem defini ce înseamnă persoană la Dumnezeu…

Și ce înseamnă la Dumnezeu comuniune…

Și ce înseamnă la Dumnezeu conlucrare a celor trei persoane dumnezeiești.

Pentru că mărturia credinței noastre nu epuizează, prin enunț, taina Treimii…ci abia o indică.

La fel și în ceea ce privește omul…

Înțelegi cine e și ce poate…din ceea ce face…

Însă omul e indefinibil în sine…pentru că e creat de Dumnezeul treimic Cel supraindefinibil.

Cel mai presus de orice definiție…dar Care primește multe nume, toate înțelese din revelarea Lui față de Sfinții Săi.

Așa că a face apologia neștiinței în Ortodoxie e semn de neștiință.

Ortodoxia mizează pe știință, pe știința experimentală…Și știința experimentală a Ortodoxiei este îndumnezeirea.

Iar dacă te îndumnezeiești în mod real…nu mai spui prostii înșirate pe ață, nu mai îți halucinezi tot felul de minciuni și povești ușoare, părut „evlavioase”…ci mărturisești modul în care Dumnezeu te umple de slava Sa…și lumina Sa te curățește de patimile tale.

Și pe cât te umpli de har pe atât te umpli și de cunoaștere dumnezeiască.

De cunoaștere directă a lui Dumnezeu…

Lucru pe care îl putem deduce din modul în care începem să cunoaștem oamenii…din ce în ce mai mult…dacă avem relații multiple cu ei…

Căci creștem în cunoașterea oamenilor având comuniune cu ei…după cum creștem în cunoașterea lui Dumnezeu pe măsura intimizării cu El.

Și cum cunoașterea reală e numai comunională…nu ne mai săturăm de cunoașterea lui Dumnezeu și a oamenilor…când vedem că această cunoaștere, această știință suplă și profundă…ne umple de mare bucurie și împlinire.

Însă cum ar fi fără Crez și, implicit, fără Revelație?

Ce am putea ști noi despre Dumnezeu…fără ajutorul Lui?

Și observăm, cu vârf și îndesat, diferența dintre înainte…și după…

Ce cunoaștere aveam noi…înainte de a ne asuma credința ortodoxă…și ce credință, coerență și avânt interior avem noi acum, ca oameni ai credinței…implicați cu totul.

Însă citind acum Crezul…sau vreo lucrare dogmatică…avem impresia că mărturisirea ortodoxă e cuprinsă într-o pagină sau în câteva…că Sfinții Părinți o știau de când lumea…și că nu a existat niciun efort de sistematizare și de esențializare a informației teologice.

Lucru complet fals.

Pentru că a găsi sursele interne ale Crezului sau ale dogmelor ortodoxe…trebuie să cauți pagină de pagină Scriptura și Cărțile patristice.

Lucru pe care, probabil, l-ați înțeles din cartea noastră în lucru: Teologia Dogmatică Ortodoxă…în care plecăm de la ce găsim în Scriptură și în Tradiție despre Dumnezeu, om, mântuire etc. …spre cele câteva fraze care se pot concentra…după ce ai strâns la un loc zeci, sute, mii de referințe textuale despre tema luată în discuție.

Adică facem din multele referințe la Dumnezeu…puține lucruri despre Sine.

Din mult – puțin…și nu invers: să știm puține…și să părem că știm multe.

Însă pe mine mă interesează modul în care, în Scriptură și în Tradiție, s-a dezvoltat cunoașterea despre problemele dogmatice ale credinței noastre.

Cum S-a dezvăluit/ S-a arătat pe Sine Dumnezeu…și cum L-au văzut și L-au numit pe Dumnezeu oamenii Sfinți cărora El li S-a revelat.

Așadar unde găsim că Dumnezeu S-a numit sau a fost numit Atotputernic sau Atotțiitor?

De când a aflat omul că Dumnezeu e Bun? Că Dumnezeu e Iubitor de oameni? Că Dumnezeu iartă pe cel care se pocăiește?

Asta trebuie să facă teologii ortodocși în materie de studii dogmatice: să fie credincioși Revelației și Tradiției în mărturisirea lor și în scrierile lor!

Dar pentru asta trebuie studiu pe text, traduceri, cunoaștere filologică, multă știință de carte…și nu amintiri din copilărie.

Trebuie să înțelegi, să aduni, să inventariezi…și să dai o mărturie clară, revelațională, unei întrebări simple…la prima vedere…

Însă e simplă exprimarea punctuală a iubirii lui Dumnezeu în Scriptură?

E simplă soteriologia Scripturii și a Părinților?

Poți să faci așa, mergând pe stradă…sau din vară…în iarnă…studii dogmatice profunde, cu multă cercetare textuală în spate?

Însă produsul teologic, adică cartea de teologie, e îmbinarea dumnezeiască între luminarea lui Dumnezeu, munca ta teologică…și viața ta eclesială.

Nu e doar reflecție…ci e și minune.

Nu e doar cercetare…ci și dar dumnezeiesc.

Trebuie să trăiești cu Dumnezeu, să cugeți cu El și în fața Lui…și să scrii despre El cu inimă dogoritoare, iubitoare, blândă…

De aceea teologia nu e pentru strâns bani…pentru a te îmbogăți…ci pentru a te lumina dumnezeiește…și, prin tine, a se lumina și alții care te citesc…și Îl înțeleg, tot mai mult, prin cărțile tale, pe Dumnezeul inimii lor.

Pentru că teologia care reflectă atent și cuvios pe Dumnezeu și manifestarea Sa în lume…e teologia pe care o vor și după care flămânzesc toți cei credincioși.

De aceea, pe de o parte, e o mărturie sfântă cartea teologică dar, pe de altă parte și în primul rând…ea e o lămurire interioară pentru cel care o scrie.

Iar Crezul ortodox a fost scris de către oameni adânc cunoscători ai Scripturii și ai Tradiției…și luându-i de pe urme, în toate cărțile lor, veți ajunge la concluzia că sunt monumente de atenție și de evlavie sfântă.

Adică Sfinții Părinți nu își permiteau să fabuleze…să inventeze lucruri și să spună că „fac parte din Tradiție”…după cum nu își permiteau să vorbească la întâmplare, fără mare grijă, în materie de credință.

Fidelitatea lor față de înaintașii lor Sfinți era și duhovnicească și literală.

Însă asta nu-i făcea să fie robi ai literalismului…dar nici „să statuteze”, așa cum făceau…și au tot făcut până azi ereticii…învățături, practici sau moduri de a fi străine vieții bisericești.

Dar erau scrupuloși cu adevărul…pentru că erau munți de cunoaștere teologică.

Și puteau să confirme sau să infirme o zicere sau un obicei…pentru că erau niște trăitori plini de sfințenie și de experiență teologico-ascetică.

Astfel stând lucrurile, între Înălțare și Cicizecime…avem o duminică a Crezului ortodox.

Pentru că viața ortodoxă e plină de cunoaștere teologică…pentru că se naște din cunoaștere teologică…și nu e un trăirism…o venire la Biserică…fără să știi în cine crezi…și spre ce te îndrepți.

Și de la neștiința asta nenorocită în ceea ce privește teologia și viața ascetică a Bisericii Ortodoxe, poporul român a ticluit tot felul de mituri…care mai de care mai hilare.

Mai pline de gogomănii cu carul.

Și vă invit să parcurgem împreună capitolul Dumnezeu în mitologia românească…din A vedea și a fi văzut (vol. 2), pentru a observa în ce au crezut…și încă mai cred mulți creștini ai noștri…care vin la Biserică…ascultă…și țin tot obiceiurile lor păgâne…aflate de la cine știe ce „babă atotștiutoare”.

Da, bătrâna teologică e o avere inestimabilă pentru Biserică!

Însă îi fac deservicii imense…bătrânii îmbătrâniți în mituri…care amestecă mărturia Bisericii cu superstiții, cu divinații, cu vrăji, cu lucruri lamentabile.

Și de aici fuga multora la preoții „cu har”, care sunt, cel mai adesea, oameni care profită de pe urma neștiinței lor…predicându-le cine știe ce rugăciuni care „îi vindecă” de păcatele până la a 8-a generație…sau „le prevede viitorul ca în palmă”.

Dar…teologia…și asceza…te scapă de prostia crasă.

Te scapă de neștiința care îți strică sufletul.

Și așa cum Sfinții Apostoli s-au liniștit interior prin rugăciune și s-au înfrățit duhovnicește…așteptând să se îmbrace cu putere de sus, adică cu harul Duhului Sfânt, tot la fel și noi să ne facem continuu locașuri ale Stăpânului prin rugăciune, cumințenie, cunoaștere teologică și fapte bune.

Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru [Lc. 17, 21]…acolo unde Prea Curata Treime Se coboară prin harul Său…ca să ne înalțe continuu la Sine. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Duminica a 7-a după Paști [2012])

Sexualitate - Relații în timpul căsătoriei

Părintele Gherasim, pustnic în Sfântul Munte Athos vorbește unui grup de tineri veniți în vizită despre păstrarea curăției în viața de familie. Acest om cu viață sfântă reamintește tuturor soților îndatorirea sfântă, rânduită de Biserica noastră, de a ne feri să avem relații intime în zilele de post din săptămână, adică miercurea și vinerea, apoi duminică, ziua Învierii, în zilele de sărbătoare, și în cele patru posturi de peste an.

Părintele ne spune că nepăstrarea curăției în familie este cauza multor probleme care se abat asupra omului în viață: copiii bolnavi, neascultători, cu fel de fel de probleme..., necazuri, boli, sărăcie, etc.

Vă îndemn cu mare drag să vizionați acest filmuleț, care cu siguranță vă va trezi puțin conștiința.

"Vinerea și miercurea, în lume, nu se fac păcate în familie. Miercurea și vinerea e post în familie...

Duminica e zi de înviere, tată! Dar, omenirea astăzi nu se satură..."

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

 

 

<!-- {lofimg src="/images/stories/2012/05/parintele-gherasim-pustnicul.jpg"} --> Articole din aceeaşi categorie:

 

Tinerii în societate - Modele și idoli

”Iată-ne reîntorşi acasă. Aiudul este, de fapt, casa noastră. Aici suntem noi înşine. Sunt convins că va veni o vreme când va constitui un titlu de onoare şi nobleţe naţională când cineva va spune: “Şi tatăl meu a fost la Aiud!”.”¹... și iată că astăzi, de praznicul Înălțării Domnului, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește și pomenește pe toți eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român... deci îi sărbătorește implicit și pe eroii credinței care au pătimit în timpul cruntei prigoane comuniste. Și când vorbim despre martirii din timpul golgotei comuniste nu ne gândim doar la cei care au pătimit în temnițele din țară, ci începem cu eroii care au luptat împotriva comunismului în Cel de-al II-a Război Mondial, apoi ne gândim la martirii români basarabeni care au murit în diverse masacre locale precum cel de la Fântâna Albă, apoi pomenim pe cei mulți și neștiuți deportați în lagărele sovietice, precum Vorkuta, Astrahan sau Oranki, apoi îi cinstim pe cei care au murit în temnițele din țară; pe cei uciși în reeducările de la Pitești, Gherla și Canal, pe cei exterminați prin muncă forțată la Canal, Cavnic și Baia Sprie și apoi pe cei lăsați să moară în agonie la Târgu Ocna, Miercurea Ciuc, Aiud, Jilava, Galați ori Sighet, apoi îi comemorăm pe luptătorii anticomuniști din munți, apoi pe țăranii care s-au opus colectivizării și sfârșim cu a-i cinsti pe martirii lui Hristos de la Revoluția din decembrie '89. Un lung șir de martiri, cărora le datorăm tot ce avem mai scump ca oameni: libertatea și identitatea noastră creștină.

Cred că uneori ne plângem nejustificat de mult că astăzi nu mai avem modele de urmat, pentru că iată, avem mii și mii de exemple ale curajului, ale demnității și ale sfințeniei, modele care sunt mereu vii și actuale, așteptând doar să fie cunoscute și urmate: tineri și bătrâni deopotrivă, bărbați și femei, țărani și intelectuali, laici și clerici, ei sunt tot ce a dat mai bun acest neam pentru veșnicie.

Totuși, este de trebuință să amintim că există deosebiri între eroii neamului și martirii/mucenicii lui Hristos. Eroul este prin excelență un luptător care își pune viața pentru apărarea integrității teritoriale sau pentru întregirea neamului. Lupta eroului, se dă mai mult în planul lumii acesteia, pe orizontală. În schimb, martirul este un martor al lui Hristos, un mărturisitor al lui Dumnezeu, a cărui unică armă este credința iar lupta sa este una prin excelență pe verticală. Împreună, lupta eroilor și a martirilor dată atât pe coordonatele orizontalei și ale verticalei, simbolizează crucea acestui neam, pe care ei s-au răstignit, câștigând viața de veci. Dar pentru că neamul acesta românesc este în esență creștin, eroii neamului sunt într-o măsură și martiri ai lui Hristos, iar martirii lui Hristos sunt într-o măsură și eroi ai neamului. Pe scara timpului, Hristos Domnul le-a împletit destinele, într-o nevăzută frânghie a jertfei, ce se înalță până în Împărăția Cerurilor. Iar dacă ne vom ține tare de această frânghie, și vom începe a ne înălța pe ea, vom auzi bătând clopotele veșniciei, chemarea la Hristos... întoarcerea la Hristos, singura soluție viabilă de ieșire din impas a acestui popor.

Și eroii noștri, cei mai mulți dintrei ei, zac în anonimat, dar nu sub lespezile de piatră și mormanele de moloz ci sub lespezile nepăsării noastre. Au trecut peste douăzeci de ani de la căderea regimului comunist și încă avem eroi și martiri ”criminali de război”. Da... un Iuliu Maniu sau un Mircea Vulcănescu sunt oficial ”criminali de război”. Dar în schimb se vorbește cu ostentație de ”eroii” luptători din Afganistan sau Irak. Și din păcate, suntem nevoinți să amintim că nu întotdeauna eroii decretați de Armata Română sau de trusturile de presă, sunt aceeași cu eroii pe care îi cinstește Biserica. Soldații care nu luptă pentru ”apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român”, ci luptă pentru cauze străine Bisericii, sunt doar eroi ideologici ai acestei lumi. Și comuniștii au avut ”eroi” ai revoluției proletare care au fost cinstiți cu mare aplomb în timpul domniei ideologiei pentru care și-au dat viața. Desigur, acei ”eroi” au fost defapt tirani ai umanității. Cu toate acestea, deși eroii autentici ai neamului sunt în continuare decretați ”bandiți”, ”fasciști” și ”criminali”, în conștiințele noastre le purtăm evlavie și recunoștință veșnică. Condamnările lor nedrepte, cu nedreptate strigătoare la cer, la zeci de ani de închisoare sau moarte, este dovada de netăgăduit că ei au urmat lui Hristos, după cum Însuși Mântuitorul dă mărturie că ”dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este-al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v'am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă M'au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.”2 Și de aici înțelegem că procesele de mascaradă ale comunismului, în care au fost condamnați eroii și martirii neamului din secolul XX, au fost defapt o reitare în masă a procesului și condamnării lui Hristos Dumnezeu la moarte. Hristos a fost incomod lumii acesteia pentru că a condamnat păcatul din ea. Ei, cei pe care îi cinstim astăzi, au fost incomozi lumii acesteia, pentru că au făcut același lucru ca și Hristos. De aceea partea lor este cu Hristos iar lumea rămâne cu crizele ei până se întoarce la Hristos.

Și în ciuda tuturor nedreptăților suferite, eroii și martirii noștri sunt fericiți în veșnicie căci ”fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”³. Așa încât ”dăm slavă lui Dumnezeu că pe pământul țării acesteia au crescut atâția martiri, pământul țării noastre este plin de martiri, în toată istoria noastră, până în vremurile noastre. Asta ne obligă foarte mult pe noi. Va veni vremea să se afle tot șirul acesta al martirilor, de la cei de demult, până la aceștia care au trăit în vremea noastră, și iată, încet-încet se descoperă o mulțime de lucruri... Pământul din jurul închisorilor și alte locuri din țară sunt pline de oseminte știute și neștiute ale celor care au fost uciși și care au mărturisit pe Hristos până în ultima clipă.”⁴

Sexualitate - Avortul

Există multe voci care susțin că interzicerea avortului prin lege ar fi un act extremist, bazat pe fundamentalism religios. Argumentul suprem care se aduce împotriva interzicerii avortului prin lege este că acest lucru ar fi o încălcare a drepturilor femeilor asupra propriului lor corp.

Desigur, lucrul acesta ar fi adevărat dacă embrionul/fătul din uterul mamei ar fi tot una cu corpul mamei, ceea ce nu este, dovada primă fiind ADN-ul diferit al fătului față de mamă. Tot în acest sens, am putea vorbi de drepturile mamei asupra vieții unei persoane dependente de ea, dacă luarea vieții persoanelor care nu se pot apăra defel este un drept iar nu un abuz de putere, concretizat în crimă. Însă cum uciderea unei persoane nevinovate nu are justificare morală, cu atât mai mult a uneia care este sânge din sângele celor care atentează la ea, este lesne de înțeles că actuala legislație pro-avort este o încălcare legală a libertăților persoanelor care nu-și pot apăra dreptul la viață. Astfel, într-un stat cu legislație pro-avort, statutul copiilor nenăscuți este asemănător și de multe ori identic cu al sclavilor din vechime.

Așa cum stăpânii de sclavi aveau drepturi totale asupra sclavilor, inclusiv de viață și de moarte, tot așa și astăzi, susținătorii avortului se raportează față de copiii nenăscuți ca față de proprii sclavi, hotărând dacă să mai trăiască sau nu, în funcție de cum dictează interesele personale.

În genere, sclavia s-a dezvoltat pe fondul unui puternic curent rasist. Rasismul s-a născut și s-a extins datorită faptului că unii oameni au îndrăznit să redefinească statutul de persoană umană pe criterii morfologice (de culoare). Astfel, negrii erau considerați ființe inferioare, fără drepturi, din punct de vedere juridic, simple obiecte și erau comparați adeseori cu animalele. Devenise un obicei să fie exploatați la maxim în condiții severe, până la moarte, iar exploatarea lor era dictată de interesele stăpânului care nu erau altele decât bunăstarea personală și confortul.

Revenind la sclavagismul prenatal, el a fost posibil conceptual și este legiferat tocmai din pricina faptului că există foarte mulți oameni care își arogă dreptul de a redefini ființa umană în funcție de criterii fiziologice (de funcționalitate). Astfe, embrionii umani și fetușii nu sunt considerați persoane umane ci ”o masă de celule” sau ”extensii” ale trupului femeii, și prin urmare ființe inferioare, fără aceleași drepturi la viață ca și persoanele născute.

Această redefinire a persoanei umane are defapt aceleași motivații ca și sclavagismul rasial, respectiv bunăstarea personală și confortul, însă de data aceasta nu în sensul creșterii lor ci în sensul prevenirii scăderii lor. Părinții avortori justifică deciziile de avort motivând de cele mai multe ori că altfel nu ar avea cu ce susține creșterea copiilor. Dar acest mod eufemistic de exprimare nu este altceva decât a spune că ”nu vreau să renunț la confortul meu actual, la bunăstarea mea, fie ea cât de mică, pentru că o eventuală persoană în plus reprezintă o diminuare a bunăstării mele.” Dar oare este justificată uciderea unei persoane pentru bunăstarea personală?

Iată o paralelă între ideologia sclavagiei și cea a avortului:

Mentalitate pro-sclavagie Mentalitate pro-avort Negrii nu sunt persoane umane Fetușii nu sunt persoane umane Negrii sunt proprietatea stăpânului Fetușii sunt proprietatea mamei Dreptul de a păstra, vinde sau ucide negri Dreptul de a păstra sau ucide fetuși Aboliționiștii sclaviei nu au dreptul de a-și impune moralitatea asupra stăpânilor de sclavi Creștinii nu au dreptul de a-și impune moralitatea asupra ”proprietarilor” de copii Sclavagismul este legal, deci avem ”dreptul” de a-l exercita Avortul este legal, deci avem ”dreptul” de a-l exercita

 

Așadar, sclavagismul există și astăzi, atât în forma lui consacrată cât și în forma celui prenatal (mai există și sclavagismul economic și cel sexual, dar acestea sunt alte subiecte, nu mai puțin importante).

De aici înțelegem că legislația pro-avort este o formă de sclavagism modern, una prin care celor puternici li se permite să exploateze la maxim pe cei neajutorați, miza fiind confortul și bunăstarea celor dintâi.

Totuși, susținătorii avortului trebuie să înțeleagă că drepturile lor se opresc acolo unde încep drepturile altor oameni, fie că acești oameni au posibilitatea de a-și exercita drepturile la viață sau nu.

Lămurindu-ne de toate aceste lucruri elementare, afirmăm răspicat că o legislație de interzicere a avortului nu este o încălcare a drepturilor mamei ci o dovadă a eradicării sclavagismului prenatal. O legislație anti-avort nu este altceva decât o legislație a apărării celor slabi față de eventualele abuzuri ale celor puternici. A percepe, mai ales ca femeie și mamă, că o astfel de legislație te obligă la creșterea copiilor e ca și cum ar percepe un eventual atentator că legislația în vigoare îl obligă să nu i-a viața cuiva. Obligația este resimțită doar atunci când dorința personală intră în conflict cu legea. Aceste afirmații ar putea scandaliza pe mulți dintre susținătorii măsurilor pro-avort, însă tuturor acestora le propunem un exercițiu de reflexie personală: Dacă se oripilează față de ne-oamenii care și-au putut exploata semenii, încât să le ia libertatea și chiar viața pentru confortul și bunăstarea personală, cum de nu se oripilează când ei înșiși i-au viața propriilor fii pentru confortul și bunăstarea personală?

Sperăm că va veni o zi când sclavagismul prenatal va fi abolit la fel cum a fost abolit și sclavagismul rasial. Tragem nădejdea că în România se vor găsi creștini ai cetății care să aibă curajul și demnitatea de a scoate copiii nenăscuți din prigoanele celor care vor să ”scape de griji”, la fel cum Sfinții Împărați Constantin și Elena au avut curajul și demnitatea de a scoate creștinismul de sub prigoanele celor care au vrut să ”scape de Dumnezeu.”