Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă

"Nu este om care sa fie viu şi să nu greşească" – din Slujba Înmormântării

Există multe reacţii la durere în existenţa noastră. Încerc să-mi amintesc cât de des pot că trăiesc printre « oameni răniţi ». Aşa cum spunea filozoful evreu Philo, « Orice om pe care îl vezi duce o luptă dificilă ». Una dintre marile dureri active ale credincioşilor este lupta pentru a fi morali. Această luptă devine cu atât mai dureroasă cu cât devenim mai conştienţi de viaţa noastră lăuntrică. Punem în aplicare poruncile lui Hristos şi descoperim că în lăuntrul nostru trăieşte un fariseu care–i judecă pe semenii săi. Ne comparăm continuu cu ceilalţi, şi apoi ne mai comparăm pe noi înşine cu un standard interior, iar în aceste comparaţii, toţi îşi ţin partea lor. Venim în mod repetat să ne spovedim, purtând aceleaşi păcate, purtând ruşinea (adeseori nerecunoscută) a altei perioade de eşec. Vrem să ne schimbăm, dar nu o facem.

Acest scenariu ar putea lua alte mii de forme. Esenţa se găseşte în aşteptarea noastră cum că mintea (gândurile şi emoţiile) pot şi ar trebui aduse la o anumită măsura a performanţei creştine. Există lucruri la care gândurile noastre de multe ori excelează. Putem stăpâni un sistem de gândire sau de credinţă şi să-l apărăm împotriva acelor lucruri care prezintă o încercare. Putem face acelaşi lucru şi cu oamenii – menţinând o versiune de “drept canonic” în capul nostru faţă de care un anumit comportament ar putea fi judecat. Mintea iubeşte foarte mult tocmai această comparaţie şi judecare, sistematizare şi apărare. Dacă ne ocupăm mintea cu “lucruri religioase”, chiar “lucruri Ortodoxe”, atunci începem cu uşurinţă să ne gândim că suntem credincioşi. Vom începe să gândim despre noi înşine şi despre eşecurile noastre (mânie, ură, invidie etc.) ca simple întâmplări ce pot fi corectate şi ajustate. Aceasta este cu siguranţă mai bine decât să nu faci nimic, însă adeseori este mai degrabă vătămător decât folositor. Parohia dintr-un anumit loc este adeseori o comunitate de minţi nevrotice, grăbindu-se fizic în încercarea de a face binele, însă rănindu-se unul pe altul în numele lui Dumnezeu de îndată ce ego-ul lucrează disperat să se hrănească pe sine şi nevoile sale. Parohia nu este întotdeauna un loc sigur.

Pentru acest articol, am ales să mă refer la lupta ego-ului de a se purta ca un om “moral”. Folosesc adesea cuvintele “moral” şi “moralitate” pentru a descrie viaţa trăită ca efort de conformare cu nişte reguli şi norme exterioare. Este o luptă pe care şi-o pot asuma chiar şi necredincioşii. Nu este nimic creştinesc în ea. Am mai spus-o în altă parte, “Iisus nu a murit pentru a-i transforma pe oamenii răi în oameni buni, ci pentru a-i învia pe oamenii morţi”. Sfântul Pavel are această abordare când vorbeşte despre ceea ce eu numesc omul moral. El nu ne sfătuieste să încercăm şi să facem mai bine. Nu există în toate scrierile Sfântului Pavel nicio schemă despre îmbunătăţirea morală. Limbajul sau este destul de clar:

Prin urmare, ucideţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia – care este închinare la idoli.. Acum însă şi voi pe toate să le lepădaţi: mânia, întărâtarea, răutatea, blasfemia, cuvântul neruşinat din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, de vreme ce v'aţi dezbrăcat de omul cel vechi laolaltă cu faptele lui, și v'aţi îmbrăcat cu cel nou, care spre cunoaştere se reînnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit. (Col. 3:5,8-10)

Limbajul Sfantului Pavel de lepădare şi asumare este limbajul specific Botezului. Ne “lepădăm” de omul cel vechi şi ne “îmbrăcăm” în Hristos. Suntem “îmbrăcaţi în neprihănire” etc. Liturghia Botezului continuă să arate acest limbaj în acţiunile ei.

Limbajul este cel care diferă foarte mult faţă de cel al unei lupte “morale”. A lăsa deoparte “lăcomia” este diferit de a încerca doar să nu doreşti nimic din ce aparţine altcuiva. Limbajul de “a omorî” are rădăcini adânci în fiinţa noastră (în sensul ontologic) decât faptul de a lua decizii (în sens juridic, legal). Limbajul Sfântului Pavel presupune faptul că ceva în noi s-a schimbat în mod profund.

Eforturile ego-ului de a se disciplina au puţin sau chiar deloc legatură cu o astfel de schimbare interioară. Şi necredincioşii pot adopta un set de reguli şi se pot forţa pentru a le ţine. Nu este nimic deosebit şi nici eminamente creştinesc în eforturile morale. Aceasta este una din marile slăbiciuni ale acelor versiuni (culte) creştine care sunt în mare masură de natură extrinsecă. Teoriile despre mântuire în care o ispăşire extrinsecă este “acceptată”, urmate de o viaţă de efort moral nu se ridică la nivelul sugerat de Sfântul Pavel de “a îngropa omul cel vechi”.

Ego-ul iubeşte narativ – toate competențele sale cele mai mari pot fi folosite pentru distrugere, construire şi revizuire. Convertirile se potrivesc foarte bine unei asemenea existenţe. Aceia dintre noi care sunt adulţi convertiţi sunt uşor de captivat cu povestea propriei noastre convertiri şi la fel de uşor captivaţi de naraţiunile celorlalţi. Ceva lipseşte.

Vieţile noastre sunt ca un roman de Jane Austen. Povestea înaintează împreună cu o mare dramă. Elizabeth, Dl. Darcy, Dna. Bennet şi toate personajele ne reţin atenţia, când într-o parte, când în cealaltă. Cu cine se va marita ea până la urmă? Va fi ea lipsită de iubire pentru totdeauna? Cu ce ne vom îmbrăca la bal? Este Dl. Darcy ortodox? Şi astfel se desfaşoară drama.

Atunci când drama vieţii noastre creştine ajunge la un happy-end (conversia ei), de aici înainte se intinde în viaţa noastră acel “până la adânci batrâneţi”. Fără o dramă, gândul de a pătrunde în inimă, a te ruga, şi a restaura mintea şi emoţiile stării lor normale poate părea destul de plictisitor.

Desigur, vor exista mereu scandaluri bisericeşti, dezbateri şi mici drame parohiale care să hrăneasca dezordinea noastră şi să înlăture teama de plictiseală. Însă toate astea înseamnă îndepartare de mântuire. Este o formă de condamnare “ortodoxă”.

Iată mai jos un citat folositor:

Inima este în sine un mic vas, dar totuşi acolo există dragoni, dar şi lei; există acolo fiare otrăvitoare şi toate comorile răului. Însă tot acolo se află şi Dumnezeu, îngerii, viaţa şi Împărăţia, lumina şi Apostolii, locaşurile cereşti şi darurile harului – totul se află acolo înăuntru (în inimă).

Viaţa trăită în inimă este o înaintare înspre darurile harului. O clipă de rai depăşeşte cu mult toate amabilităţile dramei ego-ului. Trecerea peste cele mai întunecate temeri şi răni ale ruşinii şi ale rudelor acesteia, adunarea de gânduri şi emoţii care să calmeze ocazional, permit începerea lucrării harului. Dragonii şi leii, fiarele otrăvitoare şi comorile răului care se găsesc acolo sunt mai puternici decât cei din luptele timpurii ale ego-ului. Aşa în acelaşi timp, stăm în locul îngerilor, al Împărăţiei şi al luminii atunci când ne angajăm în aceste lupte.

Această luptă nu este acelaşi lucru cu îmbunătăţirea morală. Omul moral (cât şi omul imoral) este îngropat. Viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu este omul cel nou. El este mai mult decât moral – El este bun. El nu mai este mort – El este viu. Şi Hristos a murit tocmai pentru a-l face pe acest om cu totul viu.

Iubirea - Iubirea aproapelui

Prietenia este sentimentul cel mai des trăit, fiind considerat cel mai important în relaţiile interumane. Prietenia adevărată se întemeiază pe cuvintele Mântuitorului: "De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”. (Ioan 15, 13-14) În acest sens, între prieteni nu există secrete şi nicio relaţie de subordonare, ci doar o trăire comună a sentimentelor. Acolo unde există respect şi încredere neîncetată, acolo Dumnezeu picură iubire şi astfel prietenia ajunge să se transforme în prietenie adevărată, care este un dar de la Dumnezeu.

Prietenii sunt acele persoane apropiate nouă cărora le împărtăşim toate problemele, necazurile şi gândurile bune, care au mereu un sfat la îndemână şi care ne fac viaţa mai frumoasă. Nu sunt doar persoane apropiate, ci uneori pot fi chiar mai mult de atât. Aceştia se numesc prieteni adevăraţi, prieteni fideli, sinceri. A avea prieteni nu este totuna cu a avea prieteni adevăraţi. Prietenii adevăraţi sunt îngeri cu chip de om trimişi de Dumnezeu pe pământ pentru a ne călăuzi paşii în viaţă, pentru a ne face viaţa mai frumoasă şi pentru a avea aliaţi de nădejde în lupta cu necazurile tot mai apăsătoare.

Prieten îţi poate fi oricine. Prieten îţi este tatăl sau mama, prieten îţi este fratele sau soră şi uneori chiar şi bunicii pot fi prieteni, însă prieten adevărat îţi este doar acela care simte la fel cum simţi şi tu. Prieten adevărat este acela care, într-o situaţie deosebită, nu te trădează, nu te părăseşte, ci ar fi în stare să-şi dea şi viaţa pentru binele tău. Prieten adevărat este acela care te susţine în ceea ce vrei să faci, indiferent cât de nebunesc i s-ar părea, dar în același timp lipsit de păcat.

Prieten adevărat este acela care îţi va aduce aminte în ceea ce crezi când te va vedea dezorientat. Prieten adevărat este acela care este în stare să meargă până în pânzele albe şi înapoi împreună cu tine, deşi niciodată nu îţi va spune asta. Dar ţi-o va dovedi cu fiecare ocazie. Din păcate prietenii adevăraţi sunt cel mai greu de găsit. Mulţi se înşeală crezând că au descoperit adevăraţii prieteni, dar care la prima întâmplare mai dificilă îşi arată colţii şi imediat te "muşcă" fără milă... De fapt, în zilele noastre, nu este chiar atât de greu să faci pe prietenul adevărat. Este de ajuns câteva fapte bune şi câteva vorbe "dulci" şi gata, prietenul adevărat ţi-a ieşit în cale... Dar nu e aşa! Aceştia nu se numesc prieteni, ci profitori, mişei, şi grav este faptul că acest fel de "prieteni" este tot mai des întâlnit!

O prietenie adevărată se întemeiază pe iubire. Iubirea este cea mai mare poruncă a Mântuitorului. Ea se arată nu prin vorbe, ci prin fapte, prin ajutorul dat şi prin compasiune, prin trăirea sufletească. Prietenul adevărat este acela care se bucură de bucuria prietenului său şi se întristează de necazul lui. Adevăratul prieten este cel care nu rămâne indiferent, ci se implica sufleteşte. De asemenea, prietenia adevărată se vede la vreme de necaz, de cumpănă în viaţa cuiva.

De altfel, ca să verifici dacă o persoană îţi este prieten adevărat procedează astfel: pătrunde-i în suflet şi caută acolo încrederea, bunătatea, sinceriţa​tea şi fidelitatea.. Dacă nu găseşti nimic, înseamnă că acea persoană nu îşi merită locul în inima ta, ci doar se preface că îţi este prieten adevărat...

Închei prin cuvintele frumoase ale Sfântului Antonie cel Mare: "Nu-ţi descoperi gândurile tuturor, ci doar acelora care pot să-ţi vindece sufletul." Aceste cuvinte cuprind toată esenţa prieteniei şi se referă la faptul că nu trebuie să iţi împărtăşeşti gândurile oricui, ci doar acelora care simţi şi crezi că pot să te înţeleagă şi să îţi vindece sufletul...

Şi cum spunea Părintele Arsenie Boca: "Cine are minte să ia aminte!"
 

Mai jos împărtășesc cu voi câteva citate pentru suflet despre prietenie

“Rana făcută de un prieten nu se vindecă niciodată”.
“Dojeneşte-ţi prietenii în taină şi laudă-i în public”.
“Singurul mod de a avea prieteni este de a fi tu însuţi un prieten bun”.
“Cine are prieteni, nu este sărac”.
“Nicio avere nu e mai de preţ decât un prieten bun”.
“Un prieten adevărat rămâne în orice situaţie prieten”.
“Prietenia se sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea”.
“Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate”.
“Fără prietenie nu e dragoste, fără dragoste nu e prietenie”.
“Prietenul vechi este ca vinul: pe cât se învecheşte pe-atât mai cu gust se bea”.
“Nu putem merge mai departe în prietenie dacă nu suntem dispuşi să ne iertăm unii altora micile defecte”.
“Numai cei cu inimi mari pot fi prieteni adevăraţi. Cei răi şi laşi nu pot şti niciodată ce înseamnă prietenia adevărată”. (Charles Kingsley)
“Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima”. (Gabriel Garcia Marquez)
“Pe adevăratul prieten nici locul, nici timpul nu-l pot împiedica să iubească şi să fie iubit”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
“Dacă socoteşti prieten pe cineva în care nu ai aceeaşi încredere ca şi în tine însuţi, faci o mare greşeală şi nu cunoşti valoarea adevăratei prietenii”. (Seneca)
“Un prieten adevărat îţi ştie slăbiciunile, dar îţi arată calităţile, îţi simte temerile, dar îţi întăreşte credinţa, îţi cunoaşte îngrijorările, dar îţi eliberează spiritul, îţi recunoaşte defectele, dar îţi subliniază posibilităţile”.

Iubirea - Special

Toţi am văzut cum arată o floare, dar câți am simțit taina ei?

Doamne, cât de frumoasă poate fi o suavă floare! Petalele ei atât de delicate, învăluite într-o mantie colorată întrec frumuseţea curcubeului, ademenindu-ți privirile prin culorile atât de vii, atât de frumoase.

Mireasma florii ne învăluie determinându-ne să ne înălţăm gândul la Creatorul nostru, să tânjim după mireasma raiului, să nu ne mai lipsim vreodată de această binecuvântare.

Gingăşia ce o defineşte ne cutremură sufletul, amintindu-ne de gingăşia iubirii sfinte care revarsă în sufletul nostru o pace celestă, o bucurie eternă şi lacrimi duioase născute din dorul de Dumnezeu.

Puterea delicatei flori de a rezista în fata frigului, a nemiloasei ierni ce muşcă din ea asemeni unei bestii înfometate ne arată o lecţie de viaţă, ne arată puterea pe care fiecare dintre noi trebuie să o dobândim pentru a putea birui în lupta cu vrăjmaşul, cu bestia a cărei muşcătura ucide sufletul nostru.

Să luăm aminte la ghioceii cei smeriţi care îşi pleacă capul, la florile ce mereu privesc spre Împărăţia veşnică, spre locul pe care cu adevărat îl putem numi: acasă şi să ne amintim de cuvintele Mântuitorului: "Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar v’o spun Eu vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s’a îmbrăcat ca unul din ei!” (Matei, 6, 28-29)

Dintr-o bunătate fără vreo urmă de egoism, florile îşi oferă polenul spre hrană albinelor, ilustrând o frumoasă şi strânsă armonie între regnul vegetal şi animal, o relaţie bazată pe viaţă, o bunătate ce oamenii o trec cu vederea iar din cauza egoismului riscăm nu doar moartea sufletească a celor care depind de noi, ci chiar propria noastră moarte sufletească.

O floare nu poartă ranchiună celui ce a rupt-o, nu se revoltă, din contră, în tăcere îşi aşteaptă sentinţa, ofilirea, şi, după ce a fost folosită, după ce frumuseţea dispare, aruncarea la gunoi.

Uneori, chiar şi florile plâng!

Inima noastră este o suavă floare, dar păcatele muşcă din ea, noi o rupem de fiecare dată când ne revoltam împotriva lui Dumnezeu, o calcam în picioare sau îi rupem petalele fără a-i observă lacrimile, durerea... şi totuşi, ea are puterea de a regenera noi sentimente de iubire, blândeţe, afecţiune cu toate că noi am uitat-o şi am aruncat-o în mocirla fărădelegilor.

Floarea inimii hrăneşte sufletele celor din jurul nostru, indiferent de rasă, de cultura său nivel social, floarea inimii nu ţine cont de lucrurile materiale, ea tremură de fericire atunci când recunoştinţa celor din jur o mângâie, când simte că a îmbrăţişat floarea unei alte inimi, a hrănit gândurile sau sufletul celuilalt.

Când simte privirea blândă a Tatălui lacrimi duioase încep să-şi facă apariţia, învăluind-o într-o dulce candoare, o sfântă îmbrăţişare a inimii smerite cu inimii cereşti a Stăpânului nostru.

Luaţi aminte la floarea inimii voastre, la taina ei şi nu uitaţi să o udaţi cu lacrimile smereniei, iubirea aproapelui şi puterea blândeţei!,

"Omul ca iarba, sunt zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori” (Psalmul 102)
 

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei,

Sfinții Apostoli Petru și Pavel, în troparul lor, sunt prezentați ca cei mai de seamă dintre Apostolii Domnului și ca învățători ai lumii.

Tocmai de aceea atunci când sunt iconizați împreună se indică faptul că ei sunt oameni ai propovăduirii.

Că predica lor (subliniată prin pergamentul din mâna Sfântului Petru și prin cartea din mâna Sfântului Pavel) a extins Biserica…esențializată în clădirea din spatele lor.

Propovăduirea adevărului și slujirea Tainelor extinde Biserica.

Nu doar predica…și nu doar slujbele…

Pentru că predica se face în timpul slujbelor…Pentru că atât slujbele cât și cuvintele predicării sunt o lecție divino-umană de înțelepțire și transfigurare a noastră.

Numai că Biserica lui Hristos e Biserica Apostolilor. E Biserica pe care au extins-o, în harul Treimii, Apostolii Domnului și urmașii lor până astăzi.

Iar dacă schimbăm această Biserică cu o alta, cu un surogat de Biserică, nu îi mai avem drept Părinți pe Apostolii Domnului…pentru că ieșim din șuvoiul de viață dumnezeiască care ne leagă, prin Apostoli, de Prea Sfânta Treime.

Însă icoana de deasupra ne arată că Biserica are un conținut de viață și de învățătură datorită Apostolilor Domnului.

Datele Tradiției și ale Scripturii noutestamentare sunt averea de conștiință a Apostolilor pentru Biserică. Sunt modul intim, foarte personal, în care Prea Sfânta Treime S-a imprimat în ei prin slava Sa.

Iar dacă noi nu suntem intimi cu Apostolii Domnului înseamnă că nu am învățat nimic de la Domnul lor, Care i-a iubit, i-a învățat, i-a sfințit, i-a umplut de har și de adevăr și de frumusețe duhovnicească.

Pentru că propovăduirea credinței e spunere a sufletului odată cu adevărul din suflet.

Vorbim despre modul în care noi am fost luminați, curățiți, înduhovniciți…ca să înțelegem datele credinței. Iar datele credinței sunt cele care ne leagă de Dumnezeul nostru treimic, prin harul Său, pentru că ele sunt clipele de adevăr, de sinceritate, de încredere dintre noi și El.

Însă adevărul Lui e o chemare sfântă, foarte lăuntrică, spre gustarea din Tainele Lui.

Pentru că Tainele și slujbele Bisericii sunt viața noastră duhovnicească, plină de adevărurile Lui, prin care noi suntem înfiați și învredniciți de strigarea bună, fiască, către Părintele nostru ceresc.

Căci, la rândul ei, Biserica nu e o instituție sau o casă închisă, secretă, în care noi „ne perfecționăm” pentru misiuni telurice…ci e ușa spre Împărăția lui Dumnezeu, spre comuniunea cu Dumnezeul întregii creații, Care Își va extinde slava Sa, la transfigurarea cosmosului, în toată creația Sa, pentru ca El să fie lumina îndumnezeitoare a întregii lumi.

Acesta e motivul pentru care Biserica nu se învechește niciodată și nu e un spațiu al singurătății.

Pentru că suntem mereu alții în relație cu Dumnezeu…și Dumnezeu nu ne lasă la fel ci ne schimbă continuu.

Dar pentru ca să nu rămâi în urmă trebuie să fii omul comuniunii.

Și comuniunea e formată din sobrietatea credinței, din simplitatea și austeritatea vieții dar și din grija pentru a fi proprii dialogului cu ceilalți.

Pentru că Sfinții Apostoli, în icoana de deasupra, stau cu fața unul la altul, stau față în față, ca semn că sunt deschiși spre comuniune…dar sunt adânciți în ei înșiși, în rugăciune, în cugetare teologică…

Din ce motiv?

Pentru că comuniunea are conținut teologic.

Suntem în Biserică nu pentru motive oculte, nu pentru a câștiga la loto, nu pentru a ne îmbogăți, nu pentru ca să moară mama noastră să îi luăm averea…ci pentru a ne umple cu toții de aceleași adevăruri ale Ortodoxiei, de Tainele ei, de viața ei, de curăția ei sfântă.

Pentru a ne sfinți viața suntem în Biserică!…

Și de aceea a fi împreună în Biserică e teologie îndumnezeitoare…căci ne leagă lucruri dumnezeiești.

Ne leagă experiențele ascetico-mistice, adevărurile credinței, grija pentru mântuirea întregii lumi, rugăciunea pentru toți, perspectiva eshatologică luminoasă…aceea că Împărăția lui Dumnezeu va cuprinde toate…și va veseli întreaga creație…

Sfântul Petru a fost răstignit pe cruce…cu capul în jos…la cererea lui…pentru că a considerat că nu poate fi răstignit așa precum fusese…răstignit Domnul.

Asta la 29 iunie 67 d. Hr., pe locul colinei Vaticanului, închinată până azi, în romano-catolicism, Sfântului Apostol Petru.

În aceeași zi și în același an, tot din porunca împăratului anti-creștin Nero, Sfântului Apostol Pavel i s-a tăiat capul cu sabia, pe calea Ostia, la Roma, unde mai apoi s-a construit Basilica di San Paolo fuori le Mura/ Biserica Sfântul Pavel din afară de Ziduri.

Însă au fost omorâți nu pentru că ar fi fost „elemente sociale periculoase” ci pentru că depăgânizau lumea lor, o încreștinau, o sfințeau prin propovăduirea lor.

Și de aceea sunt „învățători ai lumii”: pentru că sunt învățători ai sfințeniei.

Iar sfințenia se învață și se trăiește în Biserică, în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Dumnezeu cea vie, una, sfântă și fundată pe temelii apostolice și patristice de peste 2000 de ani.

Dar se trăiește ca…îmbrățișare a întregii Tradiții a Bisericii și ca responsabilitate pentru întreaga lume.

Și icoana aceasta, a celor doi Apostoli prăznuiți astăzi, în care ei sunt îmbrățișați, în care se întâmpină cu dragoste, cu bucurie, cu responsabilitate reciprocă e icoana comuniunii Bisericii.

Pentru că sfințenia nu îl exclude pe celălalt…oricare ar fi el…și cu atât mai mult…o altă sfințenie.

Doi oameni Sfinți care nu se respectă și nu se iubesc reciproc e un nonsens.

Pentru că Sfinții se văd și se înțeleg reciproc încă de aici, de pe pământ…

Căci ei sunt avizi de a-i cunoaște pe prietenii lui Dumnezeu și pentru a le ucenici lor. A învăța de la ei…

Pentru că harul lui Dumnezeu locuiește în oameni diferiți, care se sfințesc în mod diferit…și putem învăța de la fiecare în parte modul lor personal de a vedea lucrurile.

Acesta ne îmbogățește: modul personal al fiecăruia de a vedea lucrurile și de a se raporta la viața cu Dumnezeu și la oameni.

Însă Sfinții, înțeleși fiecare în parte, ne unesc…și nu ne despart!

Numai dacă îi citim „rău” Sfinții „se bat cap în cap” în afirmațiile lor…Sau „au metehne” de care noi ne împiedicăm…

Pentru că Sfinții ne ajută să îi înțelegem…dacă îi citim cu iubire sfântă, cu evlavie curată.

Și ei ne conduc nu numai la înțelegerea cuvintelor lor, a minunilor lor, a prezenței lor duhovnicești…ci ei ne sunt prieteni simțiți mereu, pentru că ne devin familiari…mai familiari decât familia noastră.

Iar când noi îi iubim…și ei ne îmbrățișează!

Rugăciunea față de ei e rugăciune simplă și tare ca față de prieteni…pentru că toți suntem legați de aceeași dragoste extatică, care ne scoate din noi înșine, în contemplarea slavei Treimii.

Și astfel privind lucrurile înțelegem ce înseamnă viața Bisericii: împreuna locuire cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui.

De ce viața aceasta e atât de vie și non-plictisitoare.

De ce rugăciunea e izvor de apă vie, răcoritoare…și de ce citirea Scripturii și a Părinților e iluminare, e umplere de lumină înțelegătoare.

Pentru că Biserica Ortodoxă e fundamentată pe slava lui Dumnezeu existentă în oameni…și nu pe basme!

Noi nu ne încredem în fantasme, în povești băbești…ci în adevăruri verificate, pline de sfințenie…și care ne sfințesc în mod vizibil.

De aceea, după postul acesta al verii (primul post, pentru că urmează al Prea Curatei Stăpâne în luna august) înțelegem că postul este incandescență interioară, că e lumină…dar și trudă.

Și că Biserica se ține vie prin lumină și trudă, prin trudă și luminare duhovnicească.

Și că nicio cădere în păcat nu trebuie să ne arunce în disperare…ci din ea trebuie să ieșim ca Sfântul Petru din valurile mării…și tot ca el din lepădarea de Domnul.

Dacă ne încredem în mintea noastră și în râvna noastră pentru idei și credințe religioase…trebuie să luăm pildă de la Sfântul Pavel…care s-a lăsat convins de Domnul, în mod extatic, asupra faptului că râvna trebuie să fie plină de adevăr…și nu de răzbunare.

Adică ne-a confirmat Dumnezeu că credința noastră e…dreapta credință?

Cum și când?

Știe El că suntem „credincioși” și ne-o și arată?

Pentru că credința e dialog…și nu monolog cu Dumnezeu.

Credința vie are răspunsuri de la Domnul…și El ne îndreaptă pe căile Lui.

Iar dacă simțim că harul Său ne inundă, și dacă simțim slava Lui…și vedem fața Sa cea nevăzută…atunci Domnul nostru e Domnul slavei, e Domnul tuturor.

Și atunci noi suntem vii, și ne vedem unii pe alții cu responsabilitate, cu îmbrățișare…și nu cu aversiune prostească.

Așadar, iubiții mei frați și surori întru Domnul, azi e o zi între prieteni!

Între prietenii pe care îi citim în Scriptură și îi vedem în icoane și le cântăm laude.

Și să îmbinăm în inima noastră căruntețea înțeleaptă, maturitatea frumoasă a Sfântului Petru cu dorul mistuitor, prea dumnezeiesc al Sfântului Pavel de a-i lumina pe oameni!

Pentru că oamenii aceștia au făcut sute de mii de kilometri în lungul și în latul lumii, cu mijloacele rudimentare ale vremii lor, pentru a înfrumuseța lumea.

La o primă vedere: „niște utopici”.

Însă averea lor lăsată lumii e incalificabilă…pentru că păgânismul a fost detronat odată pentru totdeauna, oricâte capete de hidră mai naște, prin propovăduirea sfințeniei întrupate, a omului creștin care înspăimântă lumea prin curăția, sfințenia și eroismul credinței sale.

Dacă unii rămân în istorie ca „dezastre mondiale”…ei au rămas ca învățători ai lumii spre Împărăția lui Dumnezeu.

Și de aceea noi avem învățători, avem fundamente, avem pietre de temelie durabile…și nu ne trebuie „inventatori de biserici”, „uzurpatori ai Tradiției și ai succesiunii apostolice” sau „liberaliști ai credinței”, care să dea totul peste cap.

Ne întoarcem la ei, la Apostolii și Părinții Bisericii, și învățăm măreția simplă a sfințeniei, frățietatea, iubirea, compătimirea, martiriul, demnitatea vieții creștine.

Nu fraze, nu lăudăroșenie goală…ci realitate care se actualizează continuu în tot cel care crede.

Și fie dar ca și noi, după puterea noastră, să fim pietre ale credinței, pe care să se sprijine încrederea în bine, în frumos, în demnitate și curaj a societății actuale. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Sfinții Apostoli Petru și Pavel (2012))

Tinerii în Biserică - Creșterea ortodoxă a copiilor

Prima dată când am început să mă gândesc mai profund la semnificaţia numelor pe care le purtam a fost la naşterea fetiţelor noastre. Cu câteva luni înainte, ştiind deja că bebeluşul din burtica Iuliei va fi fetiță, am început să alegem nume care ne-ar plăcea. Mie îmi plăceau unele, soţiei altele. Pentru Iulia numele de Adina era un nume frumos asociindu-l cu una din colegele ei de muncă cu care se împrietenise, pe când mie îmi reamintea de o fostă colega de generală de care nu eram aşa apropiat. Discutând am ajuns la concluzia că numele pe care le îndrăgim au în spate persoane care ne-au fost dragi... de prezenţa cărora ne-am bucurat în viaţă... persoane de care ne reamintim cu zâmbetul pe buze, având un colţişor aparte în inimile noastre.

Până la urmă am ales ca nume: Sofia după numele fetiţei Danei Nălbaru, fosta cântăreaţă de la Trupa HiQ. Analizând acum la rece, după 4 ani, motivele alegerii au fost mai multe. Dana e o femeie frumoasă, liniştită, o fire sociabilă. Pe mine Sofia mă ducea şi cu gândul la Sofia Vicoveanca, renumita cântăreaţă de muzica populară, o femeie demnă, o fire talentată, pe cât de vesela pe atât de serioasă. Pe Sofia Vicoveanca o ştiam din copilărie când părinţii mei urmăreau spectacole de muzica populară la televizor. Numele Sofia mă mai ducea cu gândul şi la una dintre cele mai mari catedrale din lumea ortodoxă: Sfânta Sofia de la Constantinopol, actualul Istanbul. Aceasta catedrală e un simbol al creştinismului ortodox, fiind construită de Sfântul Împărat Constantin odată cu mutarea capitalei imperiului la Bizanţ.

Un alt aspect care m-a influenţat în alegerea acestui nume a fost înţelesul lui din limba greacă: înţelepciune, care îmi dădea nădejde că îi va fi imbold Sofiei, când va fi mare, să-şi urmeze "vocaţia". Deasemenea ştiam şi de Sfânta muceniţă Sofia, mama a trei fete: Elpis (nădejde), Pistis (credinţa) şi Agapis (iubire) care poartă numele celor trei virtuţi creştine... toate murind ca mucenițe pentru credinţa în Hristos.

În concluzie pentru mine numele Sofia aduna în el virtuţi ale unor persoane pe care le-am cunoscut indirect: fumuseţea şi sociabilitatea Danei Nălbaru, demnitatea şi seriozitatea Sofiei Vicoveanca, credinţa şi dăruirea Sf. Împărat Constantin şi iubirea de Dumnezeu a Sfintei Sofia şi celor trei fetiţe ale ei.

Îmi doresc şi astăzi ca fetiţa noastră să crească şi să devină o femeie înţeleaptă, şi uşor uşor să dobândească toate virtuţile înaintaşelor ei.

Exista o modă aşa de vreo câţiva ani printre români, de a pune nume creştine, după ce în primii 15 ani de la revoluţie am împrumutat tot felul de denumiri din occident. Aşa se face ca astăzi copiii poartă din ce în ce mai des nume ca: Matei, Luca, David, Iustin, Pavel, Petru, Maria, Moise, Nicolae, Irina, Constantin, Ioan, şi aşa mai departe, iar asta nu face decât să mă bucure. Sunt şi unele persoane care aleg nume pentru copiii lor după ureche... dacă sună frumos... dacă se potrivește cu numele de familie, dar sunt și unii care atunci când aleg numele de Pavel, sunt foarte conștienți de încărcătura pe care o poartă acest nume, plin de faptele, credința și râvna celui mai mare apostol al lui Dumnezeu din toate vremurile.
Sunt fascinat de câte de multe persoane aleg numele lui David pentru fii lor. La o scurtă căutare în Sfânta Scriptură aflăm cu surprindere că numele Împăratului David apare de 1167 de ori în 1003 versete. În comparație, gândiți-vă că numele Mântuitorului: Iisus, apare de 953 de ori în 995 de versete, deci de mai puține ori decât numele lui David. Asta nu înseamnă că numele lui David este mai presus decât numele Fiului lui Dumnezeu, nicidecum!, ci arată doar cât de mult a însemnat David în istoria poporului lui Israel. Este considerat cel mai mare dintre împărații israeliți, și asta datorită credinței lui în Dumnezeu, vitejiei și înțelepciunii sale. Pe de altă parte David este și autorul Psalmilor, una dintre cele mai îndrăgite cărți ale Sfintei Scripturi. David a ajuns un nume universal, care sună și se scrie la fel în multe limbi ale pământului. Cei care își numesc copiii cu acest nume sunt conștienți de greutatea și simbolistica lui, măcar în parte.
Un alt lucru foarte interesant pe care l-am observat este că noi românii ortodocși nu punem numele Mântuitorului copiilor noștri. Spre deosebire lumea catolică unde copiii poartă numele lui Iisus (Jesús, Gesu, Jesus) sau de lumea greacă unde unii băieți poartă numele de Hristos, noi românii avem așa o teamă în privința această. În primul rând pentru faptul că e greu să te ridici cu viața la înălțimea unui astfel de nume, și e foarte posibil să dezamăgești oamenii, care te vor striga Iisus iar tu vei trăi în tot felul de păcate. În al doilea rând numele lui Iisus are și o puternică încărcătură politică, care uneori poate deranja. La fel numele lui Iisus este așa de puternic încât doar pomenirea lui mustră și trezește conștiințele, și din acest motiv unii se simt deranjați de astfel de oameni care pomenesc sau poartă numele Mântuitorului. Astfel un copil cu numele Iisus are toate șansele să fie uneori luat în râs, marginalizat, discriminat, agresat, etc. așa cum a fost și Domnul Iisus.

Iisus este fără doar și poate, numele cel mai puternic și mai bogat în virtuți. În numele lui Iisus e cuprinsă toată viața Fiului lui Dumnezeu, toată opera lui de mântuire. Domnul Iisus Hristos, tot ce a spus a și făcut, și prin urmare numele de Iisus poartă în sine împlinirea tuturor faptelor bune, sălășluirea tuturor virtuților, apropierea maximă de Dumnezeu, sfințenia cea mai presus de sfințenie. Iisus este de departe cel mai faimos și mai incomod nume în același timp, pentru o lumea care iubește mai mult păcatul decât apropierea de Dumnezeu. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel despre numele Domnului:

„Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Că întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.” (Filipeni 2, 9-11)

Nu uitați niciodată, numele lui Iisus este cel mai puternic nume de pe acest pământ, și rostirea lui în minte sau cu voce tare influențează pe cel ce-l rostește și pe cei din jur, în funcție de credința lor. Iată de ce rugăciunea inimii are în centrul ei pomenirea numelui lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul”), în numele căruia tot răul va fi stârpit, toți diavolii vor fi alungați din sufletele oamenilor, și creștinii botezați se vor mântui.

Deși omul moare și trece în viața veșnică, numele lui rămâne în conștiința celor care l-au cunoscut. Ba mai mult, dacă a fost un om virtuos, duhovnicesc, un om care a iubit și s-a dăruit mult, numele lui va fi purtat în continuare de alți copii, ai căror părinți își doresc să-i urmeze viața și faptele. Iată cum deși suntem 20 de milioane de oameni în țara aceasta, purtăm doar câteva sute de nume... nume ale unor oameni care au lăsat ceva în urma lor, au schimbat societatea în bine.

Unul din prietenii noștri, Cosmin, a pus numele băiețelului lui: Alexandru, după un prieten foarte bun care a murit la 20 și ceva de ani. Fiul lui Cosmin are un nume care aduce aminte de prietenia frumoasă între doi oameni.

Niciun părinte sănătos la minte nu-și va da nume copiilor după conducători tirani, după ucigători, hoți, desfrânați, politicieni corupți, sau alte categorii de oameni care fac rău lumii. Iată cum în veșnicie doar numele celor cu viață curată și sfânta vor fi trecute în „cartea vieții”, și vor moșteni împărăția cerurilor.

Virtuțile noastre dăinuiesc prin nume și merg mai departe fiind profesori de viață urmașilor noștri. Păcatele noastre în schimb, schimonosesc și întunecă denumirile noastre, depărtând pe alții de folosirea lor.

E plin calendarul de sfinți, mii de oameni care au dat valoare unor nume care nu însemnau mai nimic.
 

Tinerii în Biserică - Explicarea Sfintei Liturghii

Liturghia este un cuvânt grecesc care înseamnă serviciu public sau, altfel spus, slujbă obştească. E bine să vă amintesc că rugăciunea, potrivit împrejurării în care se face, este de două feluri: individuală (sau particulară) şi publică (sau obşteasca). Mântuitorul Hristos le-a practicat şi recomandat pe amândouă; şi, chiar dacă uneori a pus un accent deosebit pe cea particulară, a făcut-o spre a critica obiceiul fariseilor care, în făţărnicia lor, îşi făceau rugăciunile în văzul tuturor, de ochii lumii, prin pieţe publice şi locuri aglomerate, spre a-şi ascunde vidul lăuntric, adică faptul că acasă nu se rugau deloc.

E motivul pentru care Domnul îndeamnă ca, spre deosebire de aceştia, adevăratul credincios să-şi facă rugăciunile în intimitatea sufletului său, în faţa lui Dumnezeu, singurul care-l vede şi-l ascultă. El Însuşi, Domnul, obișnuia să se retragă în câte un loc singuratic şi să Se roage în taina ori de câte ori simţea nevoia unei mai strânse comunicări cu Părintele Său.

Pe de altă parte, însa, El Se ruga împreuna cu ucenicii Săi, aşa cum a făcut-o şi după Cina cea de Taină, când au cântat laolaltă din psalmii lui David. Să reţinem şi faptul că însăşi rugăciunea domnească, „Tatăl nostru”, pe care El ne-a propus-o ca model, este construită la plural, ceea ce înseamnă că şi atunci când omul se roagă în particular, el o face nu numai pentru sine, ci şi pentru cei dragi ai lui, pentru cei apropiaţi şi, în ultimă instanţa, pentru întreaga comunitate căreia îi aparţine; el se roagă în taină cu sentimentul rugăciunii obşteşti.

Rugăciunea în comun s'a dezvoltat după pogorârea Duhului Sfânt, adicã imediat după ce a luat fiinţă Biserica lui Hristos prin botezul primilor trei mii de oameni. Însuşi cuvântul Biserică (în greceşte: ekclesía) înseamnã, adunare”, adică totalitatea celor ce au primit acelaşi botez, mărturisesc aceeaşi credinţă şi practica acelaşi cult. Or, în centrul cultului creştin din vremea sfinţilor apostoli era reiterarea Cinei celei de Taină, numita Frângerea Pâinii, adică Euharistia, urmată de împărtăşirea tuturor. Această slujbă era sâmburele a ceea ce mai târziu se va numi Liturghie.

Iată ce ni se spune în Faptele Apostolilor despre primii creştini care alcătuiau Biserica lui Hristos: Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie (adicã folosirea în comun a bunurilor materiale), în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42).

Rugăciunea era liantul fluid al comunicării şi comuniunii creştine din epoca apostolică. Tot ea era şi instrumentul prin care creştinii se ajutau reciproc. La vremea când Petru se afla în închisoare, Biserica făcea necontenit rugăciune la Dumnezeu pentru el (Fapte 12, 5). La o altã vreme, după ce Petru şi Ioan fuseseră eliberaţi din temniţă, obştea creştinilor se ruga pentru întărirea lor în propovăduirea Evangheliei (Fapte 4, 24). Mai mult, Apostolul Pavel vedea în rugăciune arma duhovniceasca împotriva oricărui fel de rău sau necaz.

În acest sens le scria el creştinilor din Roma: „Împreună cu mine să vă luptaţi în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine“ (Romani 15, 30), aşa cum, de altfel, făcea şi el pentru fiii săi duhovniceşti: Întotdeauna în rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi cu bucurie (Flp 1, 4). Rugăciunea nu era doar o intervenţie circumstanţială, stârnita din când în când de anumite împrejurări, ci o îndeletnicire perpetuă a comunităţii şi a fiecărui ins: Fiţi răbdători întru necaz, stăruitori în rugăciune (Romani 12, 12; Col. 4,2). Iar îndemnul aceluiaşi Pavel: Rugaţi-vă neîncetat (1Tes. 5, 17) avea să devină temeiul mișcării isihaste de mai târziu, care a primenit viaţa duhovnicească a întregului Răsărit creştin.

E bine să reţineţi încă de la început că Liturghia nu este singura slujbă obşteasca din cultul ortodox, dar că ea are un caracter cu totul special. Vă spun aceasta având în vedere că-n zilele noastre sunt creștini care preferă să frecventeze Maslul sau Acatistul, dar neglijează Liturghia.

Or, se poate spune că Liturghia se situează printre cele şapte Taine ale Bisericii, deoarece în centrul ei se afla Euharistia, adică Taina prin care pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, o realitate cu care noi ne împărtăşim şi care este esenţa trăirii noastre creștine. Biserica lui Hristos e de neconceput fără Dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeiasca Liturghie e de neconceput fără Taina Euharistiei, iar Taina Euharistiei e de neconceput fără finalitatea mântuirii noastre.

Liturghia e cartea deschisă a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Ascultând cu luare-aminte cele ce urmează, veţi putea face mai uşor legătura între alcătuirea Liturghiei şi rolul ei mântuitor.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania - Cartea deschisă a împărăției - o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.11-13)

Sexualitate - Avortul

Contracepția (ferirea de copii) şi avortul nu sunt chiar opuse. Ştiu că este posibil ca acest subiect să genereze critici însă, cred că e foarte important să fim în duhul Bisericii, nu să adaptăm învățătura Bisericii la neputinţele noastre.

Într-o predică, părintele Gheorghe Anițulesei spunea că întâlneşte mulţi credincioşi practicanţi, dar că, atunci când vorbeşte cu unii dintre ei, descoperă că aceştia au multe idei care vin în contradicţie cu învăţătura Bisericii (de exemplu reîncarnarea). Deşi acest subiect, ca şi cel cu epilarea, sunt chestiuni de o mai mare fineţe, totuşi sunt parametri foarte importanţi pentru a vedea dacă suntem în duhul Bisericii.

Nu voi insista asupra motivelor pentru care ferirea de copii este un păcat, dar aș dori să reflectăm, însă, la baza acestui păcat. V-aţi gândit vreodată de ce, deşi sunt promovate atâtea metode contraceptive, numărul avorturilor creşte sau cel puțin nu scade? În mod normal, ar trebui să scadă drastic sau chiar să dispară. Doar asta promit metodele contraceptive: siguranța de a nu rămâne însărcinată.

Răspunsul este acela că ferirea de copii nu este un mijloc care elimină avortul, ci tocmai păcatul care stă la baza avortului.

Să presupunem că mâine, toate metodele contraceptive dispar, până şi, prin absurd, cele naturale. Să ne imaginăm că nu va mai exista nici măcar ”metoda calendarului”. În acest caz avem trei opţiuni:

a) Acceptaţi să aveţi toţi copiii (adică, posibil între 1 și 12, după cum rânduiește Dumnezeu pentru fiecare; desigur există și excepții de familii cu peste 12 copii dar există și exepții de familii care nu pot avea nici măcar un singur copil);

b) Aveţi relaţii intime proporţional cu numărul de copii pe care îi doriţi (dar în acest caz vă aruncați singuri în ispită și riscați să fiţi înşelat/înşelată de soţ/soţie sau chiar voi să înșelați, din pricina unei abstinențe forțate, în afara rânduielii din viața de familie);

c) Faceţi avort.

Mă îndoiesc că, dacă toate metodele ar dispărea, am vedea, pe stradă, femei cu câte 4, 5 sau mai mulţi copii la plimbare. De ce? Pentru că deja le-a fost insuflată o anumită mentalitate ”standard”. Deja li se pare inadmisibil să se ”umplă” de copii, să nu mai aibă timp de nimic, să râdă oamenii de ele pe motiv că sunt ”pocăite”, să renunţe la carieră, la plimbări, la relaxare, la o viață de confort. Iată, deci, cum în spatele feririi de copii stă aceeaşi mentalitate care duce şi la avort: împotrivirea de a avea copii pentru a nu pierde confortul personal. De fapt, cred că mulți dintre oamenii care se declară pro-vita, dar care nu sunt ancorați în învățătura Bisericii, sunt așa doar pentru că în situaţia lor pot evita avorturile cu ajutorul contracepției. Adică evită un păcat printr-un alt păcat... mai cosmetizat.

Ştim din Tradiţia ortodoxă că diavolul duce omul în păcat pornind de la un... simplu gând. E de ajuns să avem o idee greşită ca să putem fi în stare de a face toate păcatele legate de acea idee. Înă de cele mai multe ori nu le facem pentru că Dumnezeu ne fereşte de conjuncturi nefavorabile. Pentru a scăpa de păcat, Biserica ne învaţă să smulgem rădăcina acelui păcat, nu doar manifestarea lui exterioară. Adică, în cazul nostru, pentru ca avortul să dispară din sânul familiei și din lume, trebuie, mai întâi, să dispară şi ideea feririi de copii.

Să ne amintim că Dumnezeu dă suflare de viață copiilor. Şi dacă aşa se întâmplă, atunci putem să-i cerem Lui să nu îi trimită decât cum vrem, din moment ce El îi şi trimite, aşa cum şi la naştere, îi cerem sănătate pentru copii, iar nu să apelăm la metode omeneşti. De fapt, nu-I cerem asta tocmai pentru că intuim că nu e corect să credem că suntem mai înțelepți decât El în rânduiala lucrurilor.

Părintele Nicolae Tanase spunea că atunci când doi oameni căsătoriţi se feresc de copii, ei trăiesc în desfrâu, deşi sunt cununaţi. Însă cei care fură plăcerea, leapădând răspunderea care însoțește în mod natural plăcerea, se fură de fapt pe ei înșiși pentru că înșelând natura umană, aceasta se va ”răzvrăti” împotriva lor cu tot felul de boli.

Mulţi credincioși spun că sunt împotriva clonării deoarece omul se pune deasupra lui Dumnezeu. Din păcate, aceiaşi oameni folosesc metode contraceptive, nedându-şi seama că e vorba de acelaşi păcat, ba chiar mai grav. Să nu ne punem mai presus de El, ci mai degrabă împotriva concepțiilor greșite cu care intrăm în căsătoria creștină, căsătorie de la care avem adesea așteptări hollywoodiene, deși ea este și va fi: cale de asceză în doi, pentru mântuire, deoarece, așa cum spune Sfântul Isaac Sirul, ”calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, căci nimenea nu s-a suit la cer cu răsfățul”.

Fapte bune - Ascultarea

Toate grijile noastre sunt în zadar... ne petrecem viaţa încercând să rezolvăm problemele ce ne apar în cale, dar uitam să ne trăim viaţa. Este normal să ne dorim binele, să rezolvăm orice problemă ce ne ameninţa fericirea, dar nu aceasta este esenţa vieţii. Ce folos este dacă avem bogăţie pământească dar nu am dobândit raiul dumnezeiesc?

Problemele le vom rezolva, dar vor veni altele şi uite aşa viaţa noastră se scurge precum nisipul din clepsidră, devenind doar un şir de realizări sau eşecuri.

În vreme de necaz să nu ne lăsăm cuprinşi de deznădejde, fiindcă asta vrea vrăjmaşul. Omul trebuie să lupte în permanenţă, dar fără scutul iubirii divine şi platoşa smereniei, fără Hristos nu vom putea birui forţele răului. Uitaţi ce ne spune Mântuitorul în Ioan 16, 33: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”

Cum am putea noi să nu ne lăsăm în braţele protectoare ale Celui ce a biruit lumea?

Greutăţile noastre sunt insignifiante faţă de greutăţile pe care Le-a suportat Logosul divin.

Se pot oare ele compara cu loviturile de bici pe care trupul sfânt le-a răbdat din dragoste pentru noi? Se pot compara cu durerea provocată de coroană de spini sau cu hulele pe care urechile Sale le-au auzit?

Sau cu palmele pe care Le-a răbdat cu o nesfârşită şi imensă dragoste?

Toate aceste suferinţe trupeşti nu se compară însă cu suferinţa sufletească. Inima Sa plângea după oile rătăcite care au refuzat să vadă Adevărul, preferând să asculte de un alt glas, cel al răului, al deznădejdii, al tălharului care nu intră pe uşă în staul. oilor., Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar.” (Ioan 10,1)

Lăsându-ne copleşiţi de griji, fără a nădăjdui în ajutorul divin, ne asemănăm oilor care au ascultat de glasul tâlharului. Acest tâlhar ne fură ceea ce avem mai de preţ: sufletul.

Ne plângem când o durere trupească ne macină trupul, dar nu ne aducem aminte de durerea ce I-a măcinat trupul Mântuitorului care Şi-a îndeplinit misiunea în sfânta tăcere.

Deşi în viaţa vom avea greutăţi, nu trebuie să ne pierdem inima uşoară, aripile ce o fac să se înalţe spre Cer, trebuie întotdeauna să vedem partea plină a paharului chiar şi atunci când aparent nu există nici o soluţie, Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marcu 10, 27), să avem un suflet inocent asemeni copilului pentru că, cine un va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil un va intra în ea” (Marcu 10, 15)

Priviţi copilaşii, cât de fericiţi sunt ei. Copiii deschid părinţilor poartă spre rai. Să luăm aminte la ei fiindcă, un copil, te poate învăţa mai multe decât un om matur. Ei te învaţă ce înseamnă inocenta, ce înseamnă să nu porţi ura cuiva şi mai ales să te bucuri de viaţă pe care Dumnezeu ţi-a dat-o.

Noi, oamenii maturi, ne-am pierdut abilitatea de a descoperii lucrurile frumoase, micile schimbări şi noutăţi pe care natura le îmbracă zilnic, acoperindu-ne ochii minţii şi în special ai sufletului, cu diverse griji ce, în fond, nu-şi au rostul, dar ei, copilaşii dragi se bucura de această abilitate în fiecare clipă, descoperind pacea lui Dumnezeu pe care toţi am primit-o, Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum da lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27)

O problemă rezolvată ne aduce o satisfacţie dar trăirea în Dumnezeu şi cu Dumnezeu nu poate fi comparată nici cu frumuseţile acestei lumi, nici cu bogăţiile sau laudele oamenilor, nici cu toate satisfacţiile născute din problemele rezolvate cu propriile puteri, cu credinţa că problemele le-am rezolvat de unii singuri. Trăirea în Dumnezeu este viaţa adevărată!

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, avem parte de o sărbătoare dublă: Evanghelia duminicii [Mt. 6, 22-33] vorbește despre încrederea în Dumnezeu mai presus de toate, pe când nașterea prea minunată a Sfântului Ioan Botezătorul e însăși expresia statorniciei în fapte bune a părinților lui, a Sfinților Zaharia și Elisabeta [Lc. 1, 5-25; 57-80].

Și asta pentru ca să nu cădem în disperare…

Pentru că grijile vieții sunt multe și înspăimântătoare…și la fel și necazurile care sunt legate de nașterea și de creșterea copiilor.

Și pentru că Evanghelia e plină de realismul credinței…de ceea ce se petrece cu cel credincios în drumul său cu Dumnezeu…tocmai de aceea ne vorbește despre greutățile vieții ca despre dureri reale, șfichiuitoare, pe care trebuie să le trăim cu demnitate, cu smerenie și cu bunătate sufletească.

Ce folos avem, ne spune Domnul, dacă în viața noastră ortodoxă ajungem niște întunericuri pline de răutate și de ranchiună?

Cum ne putem disculpa în fața Domnului, dacă am transformat asceza noastră într-un motiv de răzbunare?

Pentru că viața ascetică nu este o luare la întrecere cu alții și nici „o sfințire” a noastră pentru ca „să dăm clasă” altora…ci singurul mod real de vindecare interioară, de liniștire și de umplere de bunătate sufletească, de mărinimie…

Întunericul…scotos-ul [Mt. 6, 23, cf. GNT]…diversitatea antagonică a patimilor.

Pentru că raiul virtuților, lumina virtuților, lumina din noi e orice lucrare a noastră făcută întru harul Treimii primit la Cincizecime de Biserică…și continuu de atunci până azi.

Tocmai de aceea grija…grija obsedantă pentru ziua de mâine e o golire a noastră de har: pentru că Îl vede pe Dumnezeu ca fiind „mai puțin” lucru decât stabilitatea financiară și materială imediată.

Neîngrijirea de ziua de mâine…nu înseamnă nemuncă!

Nu e o invitație la somnolență…ci la o credință plină de simțirea prezenței lui Dumnezeu!

Pentru că atunci când Îl simți pe Dumnezeu în viața ta și a lumii…când Îl vezi pe Dumnezeu prezent peste tot…e un gest de mare nesimțire sufletească…să primești în mintea ta gândul că vreo secundă din viața ta e neștiută și nevăzută de Dumnezeu. Și, implicit, neajutată…

Cum să te mai înfricoșezi pentru viitor…când tu ești la masă de taină cu Dumnezeul care ține în mână toată istoria și veșnicia?

De aceea frica pentru viitor e o carență a credinței…pentru că credința vie e plină de certitudinea prezenței lui Dumnezeu.

Însă…când ne lăsăm furați de gânduri demonice ale grijii și ale fricii pentru azi și mâine…simțim din plin disperarea singurătății.

Cum e să nu ai sprijin de nicăieri…și, mai ales, de la Stăpânul stăpânilor și Domnul domnilor.

Dar atunci când căutăm simțirea și cunoașterea lui Dumnezeu, explicitarea Lui în toți și în toate simțim că viața noastră e plină de viață, de viață dumnezeiască…și că nicio altă simțire nu e mai veridică decât această simțire care ne umple inima, mintea, tot trupul și sufletul.

Da, pentru că El este lumina din noi…fără de care interiorul nostru e o fărâmă de Iad!

Pe de altă parte, nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, pomenită astăzi, 24 iunie 2012, ne invită la aceeași înțelegere atotcuprinzătoare a iubirii lui Dumnezeu față de oameni.

Sfinții lui părinți erau „amândoi Drepți înaintea/ în fața lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile” [Lc. 1, 6, cf. GNT]…și Îngerul Domnului i-a vestit nașterea [v. 13-17].

Naștere la adânci bătrâneți…imposibilă după normalitatea umană actuală.

Pentru că și greutățile, bolile, ispitele, suferințele par de netrecut, în primă instanță.

Însă dacă lumina din noi…e slava Sa ajungem să ne minunăm, cu timpul, de câte suferințe am fost brăzdați…și, totodată, din câte ne-a scăpat Dumnezeul nostru Cel preabun.

Și atunci nu mai sunt doar cuvinte…ajutorările Lui!

Ci iubirea Lui, bunătatea Lui, grija Lui sunt părți din biografia noastră…pentru că El ne-a ajutat împotriva imensității de ură și de răutate și de șicane diverse pe care o presupune viața în societate.

Sfântul Ioan nu se naște într-o lume…pacifistă!

Motiv pentru care și moare martiric, prin tăierea capului…

Nici Domnul nostru nu trăiește pe pământ o viață „calmă” și „lipsită de nesimțire și răutate”…ci, dimpotrivă:  I se răspunde cu multă inumanitate, cu multă ingratitudine și moare pe Cruce pentru păcatele noastre.

Însă Domnul în Evanghelia zilei de la Matei 6 nu ne propovăduiește o viață „lipsită de griji”…ci o viață lipsită de patimile care ne câinoșesc, ne înrăiesc.

Pentru că harul Său, care e pacea și îndrăzneala și frumusețea noastră, e cel prin care putem să călcăm nesimțirea, imaturitatea, superbia și mojicia din jurul nostru și, în primul rând, din noi.

Căci suntem chemați să facem lumină în noi, să dăm murdăria afară din noi…pentru ca să fim lumini frumoase ale Lui…în mijlocul letargiei generalizate!

Trebuie să ne vindecăm…pentru ca să vindecăm!

Motiv pentru care nu trebuie să ne arogăm lucruri pe care nu le facem, nu trebuie să epatăm în mod ștrengărește…pentru că viața creștină e o creștere în maturitate duhovnicească și experiențială…și orice lucru netrecut prin noi sună a gol.

Așa că, în fiecare lucru pe care îl facem…se vede amprenta noastră interioară.

Și Domnul dorește această amprentă personală, adică starea noastră reală…când vine vorba de relațiile între noi…și, mai ales, între noi și El.

Dumnezeu să ne dea curajul de a fi noi înșine în fața Lui!

Adică plini de înțelegerea că fără El nu putem face nimic…ci doar împreună cu El putem să trăim o viață care să ne umple de lumină dumnezeiască! Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Duminica a 3-a după Rusalii [2012])

Tinerii în Biserică - Biserica Ortodoxă Română azi

Am aflat și noi cu părere de rău, acum câteva zile, de uciderea preotului Tudor Marin în biserica Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul din municipiul Focşani, judeţul Vrancea. În urma acestui tragic eveniment Patriarhia Română a emis un comunicat de presă. Concluzia comunicatului este că: „Prin urmare, este nevoie ca şi bisericile, fiind spaţii de utilitate publică religioasă a comunităţilor locale, să fie mai bine păzite şi protejate.”(basilica.ro)

Două lucruri mi-au atras atenția și doresc să le supun discuției împreună cu voi.

1. Faptul că bisericile ortodoxe sunt numite „spații de utilitate publică religioasă a comunităților locale.” Dar cu părere de rău amintesc că și toaletele publice sunt spații de utilitate publică, și cluburile gay, și mall-urile, și sexy-barurile, și restaurantele indiene, și stadioanele, și sălile de concert. Autorul comunicatului încadrează locașurile ortodoxe de cult la un loc cu toate celelalte spații publice. Dar de ce? Pentru a demonstra că așa cum sunt păzite stadioanele, cluburile și mall-urile de gardieni, așa ar trebuie să fie păzite și bisericile.

Din slaba mea teologie pe care am învățat-o la facultate, „biserica este numită şi "casa lui Dumnezeu" în care "toată suflarea laudă pe Domnul"; biserica este imaginea sensibilă a Bisericii cereşti, este cerul pe pământ, este, în mic, un cosmos organizat liturgic cu o arhitectură specifică, cu orânduială precisă a picturii şi cu o împărţire deja tradiţională: altar, naos, pronaos la care se poate adăuga şi pridvorul (sau tinda bisericii). Fiind locul prezenţei lui Dumnezeu, biserica este întotdeauna ctitorită pe moaştele unui sfânt şi este locul, prin excelenţă, unde se săvârşesc Sfintele Taine ale Bisericii şi unde noi ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului real, duhovniceşte, din tot ceea ce cuprinde ea (locaşul) şi textele sfintelor slujbe.” (sursa)

Biserica e locul prezenței lui Dumnezeu, loc de comuniune divino-umană, nu un simplu spațiu de utilitate publică unde oamenii vin ca la orice altă instituție. Biserica nu este prestatoare de servicii de utilitate publică, așa cum sunt sălile de fitness sau de yoga. Trupul lui Iisus Hristos este prezent permanent pe masa Sfântului Altar și prin urmare prezența lui Dumnezeu nu este doar una nevăzută ci și una perceptibilă ochiului uman, și mai ales palbabilă. Iar dacă acolo e prezent Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu siguranță e prezentă și Mama Lui, și heruvimii și serafimii, și apostolii, și sfinții, și mucenicii... ca într-o mare familie.

Biserica Ortodoxă nu oferă servicii religioase! Biserica îl face accesibil pe Dumnezeu oamenilor prin Sfintele Taine!

Eu înțeleg limbajul „oficial” și scorțos cu care Patriarhia trebuie să se prezinte în fața unei societăți desacralizate, dar totuși câte compromisuri verbale să mai facem?! Compromisurile la nivel verbal trădează compromisurile pe care le facem în sufletele noastre. Limbajul acesta e un semnal de desacralizare a însăși slujitorilor bisericii.

2. Textul spune ca bisericile „să fie mai bine păzite şi protejate”.

Acel preot a primit în mod real pe Duhul Sfânt în toată ființa lui la hirotonie. Pe lângă asta, la Taina Botezului a primit un înger păzitor, așa cum ne învață Sfânta Tradiție, care-i stă mereu alături. Acest preot are un sfânt ocrotitor conform numelui pe care-l poartă (probabil Sfinții Teodor Tiron și Teodor Stratilat). Cu siguranță acest preot are și un sfânt ocrotitor luat la căsătorie alături de soția lui. Deasemenea slujind unei biserici, acest preot are ca ocrotitor și pe sfântul care ocrotește biserica parohiei (Maica Domnului în acest caz).

Prin urmare, făcând o mică contabilizare, acest om era păzit în mod real de: Duhul Sfânt, Maica Domnului, Îngerul Păzitor de la Botez, Sfântul al cărui nume îl poartă și sfântul care-i ocrotește casa și familia: Deci de cinci persoane.

Se pare că autorul comunicatului consideră că Dumnezeu, Maica Domnului, sfinții și îngerii păzitori nu-și fac prea bine treaba, și din acest motiv ar trebui aduse camere video și gardieni publici care să păzească mai bine slujitorii Bisericii, credincioșii și tot ce se află în locașul de cult.

Dacă Dumnezeu a îngăduit ca acest preot să fie omorât în Biserică înseamnă că asta e voia Lui. Nu știu de ce, nu știu cum, dar pe cât sunt de departe cerurile de pământ pe atât sunt de departe gândurile noastre de gândurile lui Dumnezeu. Dacă vroia Dumnezeu să-l păzească, îl păzea.

Am lucrat în administrația Bisericii Ortodoxe Române și vă zic foarte sincer: Tare mult îi păzește Domnul pe ierarhi, preoți și diaconi. Numai dacă mă gândesc la câte accidente rutiere nu s-au întâmplat, deși era cât pe ce, și tot e mare lucru. Dar grija lui Dumnezeu e mult mai largă decât percepția noastră, întinzându-se asupra întregii vieți personale și slujitoare a clericului. Întrebați pe orice slujitor al lui Dumnezeu: cât de mult l-a păzit Dumnezeu, Maica Domnului și îngerii și vă va răspunde cu siguranță.

Dumnezeu poartă de grijă tuturor, și bineînțeles slujitorilor Lui... și mai ales celor care-i fac voia.

Morțile năpraznice sunt îngâduite de Dumnezeu pentru a da anumite lecții, și pentru a trezi conștiințele celor din jur.

Mi-aduc aminte de Patriarhul Petru al Alexandriei şi al întregii Africi care a căzut victimă, împreună cu încă alte 17 persoane, unui tragic accident de elicopter. Patriarhul şi-a propus să facă un pelerinaj la Sfântul Munte Athos în perioada 11-15 septembrie 2004. Dacă Dumnezeu a îngăduit să se întâmple acest lucru, oare de atunci mai marii Bisericilor n-au mai călătorit cu avionul? Ba da! Au fost atâția preoți români morți în accidente de mașini, dar asta nu înseamnă că slujitorii Biserici nu mai trebuie să circule cu mașina, ci înseamnă doar că Dumnezeu a considerat că e mai bine pentru toată lumea ca acei slujitori să se mute în viața veșnică.

Ierarhii, preoții și diaconii n-au nevoie ca bisericile să fie mai bine păzite ci au nevoie să fie mai credincioși în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, căci ei sunt cei care, Liturghie de Liturghie, se roagă zicând: “Pentru sfântă biserica aceasta și pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm. Pentru ca să fim noi izbăviţi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm.”

Comunicatul de presă al Patriarhiei Române lasă de înțeles în mod indirect că bisericile ar trebui mai bine păzate și protejate, dând astfel imbold oficial tuturor parohiilor să-și instaleze camere de supraveghere video. Asta în condițiile în care sunt deja destule locașuri de cult „protejate”.

Grija excesivă pentru biserica de zid a parohiei este un semn de slabă credinţă în Dumnezeu şi de perspectivă îngustă asupra acestei mari taine: Biserica - Trup al lui Hristos. Mai bine păstorii noştri ar supraveghea cu rugăciunea cămările sufletești ale celor păstoriţi, pentru că un suflet e mai valoros decât o lume întreagă, chiar şi decât 100 de biserici de zid.

Camerele de supraveghere în biserică sunt un non-sens pentru că însăşi Biserica e cea însărcinată cu sădirea nădejdii în Dumnezeu în sufletele oamenilor. Dacă nu avem nădejde că Dumnezeu are grijă de casa Lui, loc sfânt şi nepătat de urma păcatului, cum oare să credem că va avea grijă de cele lumeşti, de casa sau maşina noastră? Cum să credem că Dumnezeu va avea grijă de ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca? Cum vom crede că va purta grijă de sănătatea nostră și a copiilor noștri?

E oare cuviincios să pui camere de supraveghere într-o biserică în care se află moaştele unui sfânt, acolo unde sfântul acela mereu veghează şi ocroteşte pe toţi cei ce se închină şi-i cer ajutorul?

Autorii de la razbointrucuvant.ro concluzionau:

„Comunicatul constată sec, contabilicesc, managerial, și identifică soluția: pază, ordine și siguranță. Gardieni, camere video, garduri de protecție… Să Îl păzim pe Dumnezeu cu Jandarmeria, cum ar veni.” Să-L păzim pe Dumnezeu în biserici, adăugăm noi!

În istorie sunt atâtea cazuri de preoți omorâți cu sânge rece în biserici, și totuși niciodată nu s-a recurs la păzirea și protejarea locașurilor de cult.

Să spunem că preoții vor fi păziți de gardieni în biserici, dar când pleacă acasă cine îi păzește? Sau poate ne gândim că ar fi bine ca fiecare slujitor să aibă o gardă de corp permanentă? Pentru asta să fi rânduit Dumnezeu îngeri păzitori?

Este grav că trebuie s-o spunem dar cine nu simte prezența reală a lui Dumnezeu în viața lui, recurge mereu la soluții lumești. Comunicatul Patriarhiei Române este unul străin de Tradiția Bisericii Ortodoxe și exprimă indirect necredința în Dumnezeu a unor slujitori ai Bisericii.

Ar trebui ca aceste comunicate să fie redactate mai cu atenție, pentru că ele exprimă nu doar părerea unui consilier, ci părerea întregii Biserici Autocefale.

Citiți pe același subiect și: Care este barometrul stării de degradare a societății românești.

Întrebări incomode - Întrebări incomode

Mergând la slujbele Bisericii ați auzit adesea formule de laudă adesate lui Dumnezeu: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, și acum și pururea și în vecii vecilor, amin” sau “Că a ta este împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”, sau “Că tu ești Dumnezeul nostru și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” și multe altele.

Rugăciunile Bisericii sunt caracterizate de trei aspecte: lauda adusă lui Dumnezeu, mulțumirea pentru toate câte ne-a dat și cererea celor trebuincioase sufletului și trupului. Întrebarea vine firesc în minte noastră: De ce Dumnezeu, care ne învață smerenia, își dorește ca noi să-l lăudăm? De ce nu se smerește și El, neacceptând laudele.

În primul rând toți știm că lauda de sine nu miroase a bine și cel ce se laudă are defapt o slăbiciune, are o problemă sufletească. Mai știm și că adesea lauda celor din jur o simțim ca pe o insultă sau ca pe un atac personal, prin urmare mândria nu face rău doar celui ce se îngâmfâ ci și aproapelui său.

Pe aceste considerente dacă Dumnezeu s-ar lăuda sau ar cere laude înseamnă că ar avea o problemă, ar avea o slăbiciune. Ori noi știm că Dumnezeu este Sfânt, atotputernic, atotînțelept, nemărginit, necuprins de răutate, și nicio slăbiciune nu se află în El. Dacă ar avea o slăbiciune ar fi un Dumnezeu limitat, constrâns de ceva exterior Lui, și prin urmare n-ar fi total independent, n-ar exista prin Sine ci ar depinde de ceva sau de Cineva. De fapt n-ar fi dumnezeu ci ar trebuie să existe Altcineva mai puternic decât El care să nu fie constrâns de nimeni și nimic... un alt Dumnezeu. Și ajungem iarăși la ipoteza existenței unui Dumnezeu Sfânt, fără nicio slăbiciune.

A doua problemă ar fi că dacă Dumnezeu s-ar lăuda sau ar vrea laude de la noi, atunci ar face rău celor din jur, care s-ar simți jigniți sau minimalizați. Ori noi știm că Dumnezeu este iubire și arată acest lucru secunde de secundă în viața fiecărui om. Cum ar putea El face rău cuiva? Dovada iubirii supreme este chiar întruparea Lui ca om și acceptul de a îndura jignirile și bătăile oamenilor pe cruce. Un Dumnezeu neiubitor i-ar fi omorât pe toți vrăjmașii Lui într-o secundă, n-ar fi răbdat așa de multe înjoseli.

Slava (lauda) pe care o aducem noi lui Dumnezeu în Biserici și în casele noastre nu este asemenea laudei pe care noi oamenii ne-o aducem între noi. Sfânta Scriptură ne dă foarte multe răspunsuri în această privință. O simplă căutare a cuvântului „slava” scoate la iveală zeci de versete care ne pot lămuri pe deplin în privința înțelesului acestui termen.

Ce este slava lui Dumnezeu? Haideți se vedem ce ne spune Vechiul Testament:

Slava este atotputernicia lui Dumnezeu, împotriva căruia nici cel mai puternic împărat din lumea aceasta nu-i poate sta împotrivă (Ieșire 14:4). Slava Domnului este puterea de a face minuni, de a trece peste legile Creației. Dumnezeu are putere să facă orice, oricum, oricând, oriunde (Ieșire 16:7 ). Slava Domnului este lumină și strălucire, Dumnezeu fiind cunoscut astfel ca unic Creator și Proniator (purtător de grijă) al întregului Univers (Ieșire 16:10). Unii vor reuși să vadă slava Lui Dumnezeu și să nu moară... probabil cei cu viață sfântă, cei care au pe Duhul lui Dumnezeu în ei (Ieșire 19:21). Slava lui Dumnezeu e una nematerială, e o energie ce izvorăște din Sfânta Treime, e rază din lumină necreată (Ieșire 24:16-17). Slava lui Dumnezeu este puterea sfințitoare care hirotonește preoții și târnosește cortul adunării (sfințește locașul de cult). Slava lui Dumnezeu devine astfel energie sfințitoare și vindecătoare pentru omul căzut, care a pierdut slava (Harul dumneziesc) primită de Adam la începutul lumii (Ieșire 29:43-44).

Slava Domnului este un semn distinctiv al dumnezeirii (Ieșire 33:18-19) Slava Domnului este o urmare firească în sufletele celor ce leapădă păcatul. Slava Domnului este lumina și harul dumnezeiesc care umple sufletul păcătosului ce se pocăiește, își mărturisește păcatele, și gustă din Trupul și Sângele Domnului (Levitic 9:23 ). Toată creația mărturisește pe Dumnezeu, de la cea mai neînsemnată ființă, până la cele mai întinse galaxii. Frumusețea, măiestria și înțelepciunea creației vădesc (descoperă) slava unui Creator. Slava este aici puterea creatoare infinită al lui Dumnezeu (Numeri 14: 20-21). Slava Domnului este o temelie pe care noi toți trebuie să ne construim credința. Mântuitorul spune la un moment dat că de nu vom vedea minuni și semne nu vom crede în Dumnezeu. Acele minuni și semne sunt tot parte din Slava lui Dumnezeu (Numeri 14: 22-23).

Slava lui Dumnezeu se arată ca împlinitoare a dreptății pe pământ și ca stârpitoare a celor care fac rău. Spune psalmistul David: „Drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu!” (Psalmul 50). Slava lui Dumnezeu este în acest caz împlinitoarea dreptății prin judecată (Numeri 20:6). Slava lui Dumnezeu este aici haina protectoare a poporului lui Israel. Cei care ascultă de glasul lui Dumnezeu vor fi mereu sub slava Lui ocrotitoare și nu se vor teme de nimic (Deuteronom 33:26-27). Slava lui Dumnezeu este bogăția de sfințenie ce sălășluiește în Casa Lui. Pentru noi creștinii, slava lui Dumnezeu o simțim din belșug în bisericile noastre, mai ales la Sfânta Liturghie (1Regi 8:11). Slava lui Dumnezeu este ajutorul oferit de El poporului lui Israel, și tuturor celor ce cred. Slava Domnului este izbăvitoare de vrăjmași (1 Paralipomena 16:35).

Bucuros că a reușit să construiască un templu Dumnezeului Celui Preînalt, David îl lauda pe Domnul. Slava adusă de David este defapt o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru că le-a dat putere să evreilor să construiască templul. Acest imn de laudă este o conștientizare a faptului că tot binele vine de la Dumnezeu, El fiind Vistierul bunătăților și Dătătorul de Viață. Slăvind-ul pe Dumnezeu, David de fapt îi mulțumește și recunoaște că fără El n-ar fi putut face nimic, deși aveau râvnă și erau dispuși să se jertfească (1 Paralipomena 29:10-13). A da slavă oamenilor mai mult decât lui Dumnezeu înseamnă de fapt a crede în mod greșit că oamenii fac totul prin puterea lor. A da slava lui Dumnezeu înseamnă de fapt o conștientizare reală că fără Dumnezeu nu poți nici respira, vedea, păși sau face alte lucruri mici sau mărețe (Estera 4, 17). Slava lui Dumnezeu este atotputernicia lui Dumnezeu care te scoate și din situațiile imposibile (Psalmul 3:2-4). Slava lui Dumnezeu din întreaga Creație este o evidență ce nu poate fi trecută sub tăcere, descoperindu-L mereu pe Dumnezeu ca Unic Creator (Psalmul 8:1-2).

Doar slava lui Dumnezeu poate astâmpăra setea aceasta de veșnicie din sufletul omului (Psalmul 17:15). Slava mea e de fapt slava lui Dumnezeu (Psalmul 62:7 ). Slava lui Dumnezeu este defapt lucrarea de mântuire a Lui către tot pământul. A vesti slava lui Dumnezeu înseamnă a vesti puterea Lui vindecătoare și sfințitoare, tuturor celor care vor să creadă (Psalmul 96:3-7). Slava Domnului este în acest psalm belșugul de bunătate cu care Dumnezeu umple creația dar nu numai... ci și împărăția cerurilor. Slava Domnului va fi în veac! Slava Domnului este de fapt lucrarea Harului lui Dumnezeu în inimile oamenilor, atât aici, cât și în viața de dincolo. Aceași slavă lucrează atât acum și aici, cât și în vecii vecilor (Psalmul 104:31). Slava Domnului se vede cel mai bine prin roadele ei (Isaia 33:20-22). Domnul nu-și va da slava Sa decât celor ce i se închină în Duh și Adevăr (Isaia 42:8).

Să vedem ce semnificație are slava lui Dumnezeu în Noul Testament

Mântuitorul Hristos spune la sfârșitul rugăciunii „Tatăl nostru” că slava lui Dumnezeu este aceeași ieri, azi și în veci (Matei 6:13). Slava lui Dumnezeu arată împărăția ce se va instaura după cea de-a doua venire a lui Hristos (Marcu 8:38). Slava lui Dumnezeu însoțește mereu oamenii cu viață sfântă (Luca 2:9). Slava Lui este dumnezeirea lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (Luca 9:32 ). Iisus Hristos întrupându-se a arătat tuturor slava lui Dumnezeu, așa cum n-a descoperit-o nimeni până acum (Ioan 1:14). Puterea de a face minuni a lui Hristos descoperă slava lui Dumnezeu peste lume, adică lucrarea Lui de mântuire (Ioan 2:11). Slava lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este slava Tatălui, și bineînțeles și a Duhului Sfânt. Lucrarea de mântuire a lui Hristos e în același timp împreună lucrare cu Tatăl și cu Duhul (Ioan 7:18).

Slava Domnului este și mai mare când e mărturisită de oameni prin viața lor (Ioan 11:4). Slava lui Dumnezeu arătată oamenilor este o răsplată pentru credința în Dumnezeu (Ioan 11:40). Împărtășirea de slava lui Dumnezeu este de fapt o descoperire a lui Dumenzeu în sufletul tău. Celui căruia i se descoperă Dumnezeu va mărturisi între oameni frumusețea slavei (Ioan 12:41). Cine păcătuiește se lipsește de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). Slava lui Dumnezeu este lucrarea de mântuire și iubirea lui Dumnezeu față de toți (1 Corinteni 10:31).

După o asemenea bogăție de răspunsuri pe care Duhul Sfânt ne-o dă prin Sfânta Scriptură, înțelegem ușor că Slava lui Dumnezeu este o denumire generica pentru toată lucrarea pe care Dumnezeu o săvârșește asupra oamenilor, de la începutul lumii și până la sfârșit.

Slava lui Dumnezeu este lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu cu lumea întreagă dar și cu fiecare om în parte. Slava lui Dumnezeu este iubirea lui Dumnezeu arătată în multe feluri, culminând cu întruparea Sa în Iisus Hristos. Slava lui Dumnezeu este puterea sfințitoare și vindecătoare ce se revarsă prin Sfintele Taine creștinilor din lumea întreagă.

Slava lui Dumnezeu este medicament împotriva păcatului! Slava lui Dumnezeu este de fapt Revelația supranaturală a lui Dumnezeu în lume.

Slava lui Dumnezeu este Harul dumnezeiesc care se revarsă peste întreaga creația dar și în sufletele oamenilor.

De ce în toate slujbele Bisericii îl slăvim pe Dumnezeu și-i aducem laude? Pentru ca tot noi să ne înțelepțim și să ne cunoaștem mai bine Cui ne închinăm. Aducând slavă lui Dumnezeu propovăduim (facem cunoscut în gura mare) defapt medicamentul mântuirii pentru întreaga lume!

Iar la sfârșit mi-amintesc de cântarea de la Denia celor 12 Evanghelii, când după fiecare citire din Evanghelie se spune:

„Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne!”

Slăvindu-L pe Dumnezeu slăvim iubirea Lui concretă față de noi... pentru că să afle și alții de ea, dar și pentru ca noi să nu uităm și să ne rătăcim în credință.

Slavă Ție Dumnezeul nostru, slavă Ție!

Acesti doi prooroci au sa se pogoare, sa vina din Rai, trimisi de Dumnezeu, fiind luati cu tot cu trup la cer. Când vor predica ei cu mare putere si vor înfrunta pe Antihrist trei ani si jumatate, cât va împarati el, Sfintii Enoh si Ilie vor avea mare putere sa strabata tot pamântul cu fel de fel de minuni. Au sa faca minuni mari si semne în Ierusalim ca sa întoarca pe evrei, caci ei nu se întorc pâna nu vine Ilie si Enoh. Vor întoarce inimile catre fii si sinagoga satanei catre Hristos.

Când vor predica ei, îi va auzi tot pamântul si-i va vedea toata lumea. Si acestea sunt scrise de 2000 de ani, de când i s-au descoperit Sfântului Ioan Evanghelistul. Si cine ar fi crezut? Ar zice cineva ca este o nebunie asta. Si se întrebau oamenii: "Cum o sa-i vada pe Enoh si Ilie? Din continentul Asia sau Africa, cum o sa-i auda în America?"

Acum, daca ar predica, îi vede la televizor toata lumea si îi aude la aparate toata lumea. Cum sa nu! Dumnezeu stie toate, ca si cum ar fi venit. Când vor predica si vor face minuni, tu ai sa te uiti aici si ai sa-i vezi cum fac minuni, cum învie mortii, si ai sa auzi de aici ce predica Enoh si Ilie si cum mustra pe Antihrist, când va împarati peste toata lumea, timp de 1260 de zile.

Vezi? Ceea ce era atunci de necrezut si de neînchipuit, acum se poate realiza! De aici se poate vedea si auzi la Ierusalim. Da! Si uite, stam aici si vedem la Ierusalim cum slujesc acolo, cum predica si auzim toate! Si la Muntele Sinai si în Italia si în Belgia si în Olanda si în Bulgaria si în Grecia si în Serbia. Deci stau aici si vad slujba de la Ierusalim! Vezi ca-i posibil acum? Dumnezeu stia de mai înainte cât are sa se înmulteasca mintea, adica stiinta.

Ca Daniil Proorocul a spus la capitolul doi: În vremea de apoi se va înmulti mintea foarte, si se vor întelepti oamenii si vor zbura prin vazduh si vor înconjura lumea. Toate câte le vezi acum, Biblia le-a spus cu mii de ani înainte.

Vezi Proorocul Isaia, care traieste cu 850 de ani înainte de venirea Domnului, la capitolul 60 întreaba de avioane, ca el le vedea acum 2800 de ani: Doamne, ce sunt acestea care zboara si se întrec cu norii; si zboara ca porumbeii spre porumbarele lor si de huietul aripilor lor se tulbura vazduhul? (Isaia 60, 8).

Ai auzit? Cu 2800 de ani înainte a spus de avioane. Ce-a zis? "Ca zboara ca porumbeii spre porumbarele lor". Ca ei nu zboara, decât de la un aerodrom la altul, ca sa alimenteze.

Dar si Proorocul Ieremia a vazut masinile astea fara cai, care le vedeti acum ca alearga pe drum. Si întreaba pe Dumnezeu: Doamne, ce sunt acestea, care huruie pe drum si întrec carele oamenilor?

Vezi, ca spune de bomba cu neutroni la Apocalipsa: Iata au iesit de la fata Mielului niste lacuste si acestea aveau putere mare de vatamat în cozile lor. Si am auzit un glas de la tronul Mielului: Nu vatamati iarba pamântului, nici copacii, nici florile, nici toate cerealele lumii, numai pe oameni sa-i vatamati cinci luni de zile. Razboiul neutronic. Bomba cu neutroni îti lasa pomii înfloriti.

Eu am la marturisire pe cel mai mare profesor de fizica atomica din Bucuresti.

- Domnule, zic, ce rau poate face aceasta bomba?

- Aceasta distruge numai viata, si-ti lasa orasul complet. Ca ce folos daca l-ar distruge? Ei ce sa mai câstige când vin sa ocupe? Au nevoie sa ucida pe oameni, ca sa ocupe orase si toate bunurile lumii.

- Dar daca eu sunt închis într-o casa de fier si bomba cu neutroni explodeaza afara, ce poate sa-mi faca, daca zici ca nu distruge materia? Eu nu sunt în siguranta?

- Dumneata daca ai avea o casa de fier fara usa, cu peretii de zece metri grosime în jur si te-ai bagat acolo, neutronii rapizi nu sunt împiedicati de fier sa treaca. Trec prin fier si vin la dumneata si-ti distrug numai viata.

Am grait cu dânsul. Sotia lui este mare bibliotecara la cartile de limbi vechi. Un om credincios!

Asa ne-a spus Dumnezeu, ca acestea sunt scrise la Apocalipsa. Nu vor vatama copacii, nici florile, nici sadurile, nici ierburile, ci numai pe oameni cinci luni de zile. Atât o sa dureze razboiul neutronic. Cinci luni de zile n-ai sa te poti pazi nici în casa, nici în beci, nici în apa, nicaieri, nicaieri. Unde te-a ajuns… Tot ce-i viu distruge. Asta-i bomba cu neutroni.

Toate-s scrise, fratii mei. Si Mântuitorul a spus: Cerul si pamântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35). Da. Noi suntem cei de pe urma!…

- Cand facem pomelnic pentru Sfantul Altar, pe cine sa trecem in primul rand ?

- Cel mai mare neam pe care il avem pe fat a pamantului, nu-i tata si mama, cat veti trai voi. Cel mai mare neam pe care il avem nu-i sotia, nu-i sotul, ci este preotul care ne-a botezat si al doilea este nasuI de botez, si al treilea - pentru care sunteti cununati - este nasuI de cununie. Deci, cand faci un pomelnic, intai si intai la morti sa faci. Si daca preotul care te-a botezat este mort, pe el sa-l pui intai. Apoi sa pui nasul, daca-i mort, pe urma pe ceilalti.

Cand faci pomelnic la vii, tot asa. Daca traieste preotul, pui pe preot intai si apoi pe nasuI de botez, nasuI de cununie si apoi pui pe sot, sotie, mama, sora si alte rudenii.

- Ce persoane nu se pot trece pe pomelnic ?

- Pe pomelnic nu se pot trece niciodata mai intai sectarii, caci ei s-au rupt definitiv de Biserica lui Hristos. Pe acestia in veac nu-i poti trece in pomelnic. AI doilea sunt sinucigasii, care si-au facut seama singuri; ori s-au inecat, ori s-au spanzurat, ori au murit din betie, au baut si au murit beti, ori au murit in duel, tot sinucigasi se socotesc.

Pe urma nu se pun la slujbe cei ce traiesc necununati. In veacul veacului nu-i poti pune particica in Sfantul Potir, celui ce traieste in preacurvie ! Niciodata. Pentru preacurvie se da 15 ani oprire de la impartasanie, ca traieste necununat. Cum sa-i pun particica lui, sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului ?

De asemenea nu se trec pe pomelnic cei care refuza Sfintele Taine si care nu se mai spovedesc. Gata ! Pe acestia nu-i mai pui ! S-au despartit de Biserica pentru vesnicie !

- Este de folos crestiniIor sa ia particele acasa ?

- N-ai voie sa iei particica acasa. Nici un preot n-are voie sa dea particica acasa. Este o mare greseala a preotilor care dau particele acasa ! Nu-i voie, Doamne fereste ! Sfantul Simion al Tesalonicului zice : " Preotul care va da particele din Altar poporului sa nu mai fie preot ".

Particica ti-o scoate preotul in altar si ramane in Sfantul Potir. Ti-a scos pentru vii si pentru morti. Ea ramane sa se sfinteasca cand se coboara Preasfantul Duh la epicleza. Dupa ce s-a sfintit, este pusa in dumnezeiescul Sange, si atunci ai impartasire direct cu Trupul si Sangele Domnului . Nu sa i-o dea omului acasa s-o puna prin castroane. Vai de mine ce nebunie ! Cine ti-a spus ca ai voie sa dai particele acasa ? Niciodata nu se dau particele. Sa vina la mine preotul care da particele !

 

- Dar daca un crestin este betiv, este bine sa-l trecem la pomelnic ?

-Este bine sa-l pui la Psaltire, Sfantul Maslu, acatiste, dar nu la Sfanta Liturghie.

- Dar cel desfranat, se poate trece la Sfanta Liturghie ?

- Desfranaiii, daca nu parasesc pacatul si nu se spovedesc, nu se pun niciodata ! Dimineata, la Sfanta Proscomidie, ai vazut ca preotul are copia aceea de argint in mana, si din prescura intai scoate dumnezeiescul Agnet, care se preface in Trupul lui Hristos; din prescura a doua se scoate partea Maicii Domnului; din prescura a treia scoate pentru ctitorii manastirii, conducatorii tarii, conducatorii Bisericii; din a patra prescura scoate particele pentru cei vii. Dar pentru cel care injura, huleste si traieste in desfrau nu poti scoate, ca acea particica reprezinta fata sufletului lui.

Si acele particele care le scoatem dimineata, sunt numai blagoslovite. Si in timpul epiclezei, atunci cand se canta in biserica : Pe Tine te laudam, pe Tine Te binecuvantam..., preotul in Altar ridica mainile la cer, se roaga in fata Sfintei Mese si se pogoara Sfantul Duh peste Sfintele Daruri. Atunci pe Sfanta Masa nu mai este paine, ci Trupul lui Iisus Hristos. In Sfantul Potir nu mai este vin, ci Sangele lui Iisus Hristos.

Ce-am patit aici cu un preot, Calistrat Bobu ! Era un preot foarte bun. Foarte bun. A trecut pe la o maica care traia prin padure, ca in padure erau vreo 50 de pustnici atunci, si ea i-a spus preotului asta tanar : " La voi nu se pogoara Duhul Sfant, ca ati trecut pe stilul nou !"

Parintele Calistrat a venit acasa si-i spune staretului. Staretul meu era din Sfantul Munte; Ieroschimonahui Ioanichie, care m-a calugarit. El manca numai sambata si Duminica. In celelalte zile, nimic. Sambata ma intreba : " Ai oleaca de zeama de varza si oleaca de grau fiert ?" El a slujit 20 de ani Sfanta Liturghie singur si se intarea numai cu Sfanta Impartasanie. Cand s-a indreptat calendarul, a postit 23 de zile. N-a gustat nimic, pana i s-au aratat Sfintii Trei lerarhi si i-au spus sa asculte de Biserica ! Sa tina cum zice Biserica !

Odata slujea parintele Calistrat Bobu. Eu eram paraclisier. Anafora de la staret era alba si dulce, iar, de la parintele Calistrat, verzuie si acra. Am intrebat :

- Parinte staret, de ce cand slujeste parintele Calistrat, anafora este verzuie si acra ?

- Mai, baiete, slujeste cu indoiala !S-a dus la nebuna aceea de Isidora, care a facut atatea boroboate in manastire, si ea i-a spus ca nu vine darul Duhului Sfant din cauza calendarului. si i-am spus ca are s-o pateasca, fiindca el se indoieste ca nu vine Duhul Sfant !

Eram paraclisier. Cand a chemat harul Duhului Sfant, numai ce vede ca Agnetul s-a facut carne, curgea sange pe Sfantul Disc, pe Sfantul Antimis. Si cand se uita in potir vede sange. Ma cheama pe mine :

- Costica, ia vino incoace ! Ce vezi ?

- Vai, parinte Calistrat ! S-a facut carne si sange ! Staretul ti-a spus ca ai s-o patesti, sa nu mai crezi in caiendar, caci calendarul nu-i sfant sau dogma. El este un ceas al vremii. A mai fost indreptat canonic inainte de cateva ori pana acum.

Staretul, cand a venit, a pus sa se citeasca Psaltirea la strana.

- Ei ! Acum crezi ca vine Duhul Sfant si preface Darurile ?

- Iarta-ma, parinte ! Si a cazut in genunchi.

- Ia uite ! A venit Duhul Sfant ! S-a facut carne ! S-a facut sange ! Te mai indoiesti de acum, parinte ?

- Cred, parinte, iarta-ma !

- Ia si strange Sfintele Taine !

Si a facut cu dalta o gaura in piciorul Sfintei Mese, ca Sfanta Masa este mormantul Domnului, si a ingropat acolo Sfintele Taine. Iar potirul l-a sfintit din nou si l-a spalat la sfanta spalatoare si Sfantul Antimis, toate. Si am stat pana s-a citit Psaltirea toata, patru ore, si apoi a inceput Liturghia de la Sfanta Proscomidie : " Si unul din ostasi cu sulita in coasta..." a luat-o de acolo. Si a facut Sfanta Liturghie si nu s-a mai repetat.

- Vezi ? Acum crezi ?

- Cred, parinte !

Staretul i-a dat canon 40 de zile. " De ce nu crezi, cand eu iti spun, si te duci la babe sa te invete despre caiendar ?" Asta a fost in anul 1932. In vara anului 1932 eram aici. Eu am venit in anul 1929 aici.

- Parinte, ce-i cu cei de la Slatioara ? Ei spun ca noi ne-am vandut credinta.

- Stilistii sunt caterisiti de Sfantul Sinod, ca tin mai mult la calendar decat la dogmele Bisericii si au cazut din ascultare.

- Stilistii se lauda ca ei au dreapta credinta si noi nu.

- Ei au intr-insa mandrie si nesupunere.

In vara anului 1992 au venit din Sfantul Munte staretul Manastirii Xeropotamu cu cativa calugari si au facut un pelerinaj prin tara cu Sfanta Cruce, facuta tocmai din secolul V, de imparatul Marcian si imparateasa Pulcheria, ce pastreaza o mare parte din crucea Mantuitorului. Si am sarutat Sfanta Cruce, udata cu sangele lui Hristos. De doua ori am sarutat-o.

Cei din Muntele Athos tin pe vechi. De ce nu au mers la stilisti la Slatioara, ci au mers numai la manastirile ortodoxe pe stil nou ?

Au fost in multe locuri in tara si calugarii in Sfantul Munte sunt pe vechi toti; dar cand m-am dus acolo, ii blestemau pe cei din Romania pe stil vechi. Ca atonitii nu s-au rupt de ascultarea Bisericii. Ei sunt pe vechi, dar asculta de Sfantul Sinod din Grecia, doar grecii sunt pe nou, dati din anul 1924. Ei nu fac diaconi, preoti, biserici, nu fac nimic fara aprobarea Sfantului Sinod. Si mi-au zis : " Spune stilistiIor de la voi ca sunt eretici. S-au apucat sa faca manastiri si biserici fara voia Sfantului Sinod ".

N-am fost eu acolo ? N-am slujit cu ei ? Cei de pe vechi nu slujesc cu noi, dar cei din Athos au slujit. Ne-am impartasit cu ei. Ii au ca pe niste pagani pe cei cu stilul vechi de la noi. Raman exact ca lipovenii din Rusia !

Calendarul nu-i sfant ! M-am dus la instalarea mitropolitului la Iasi si le-am vorbit. Am vorbit in mitropolie de atatea ori, erau mii de oameni. Erau episcopi si mitropoliti, dar m-au pus pe mine sa vorbesc. La sala de mese, unde erau atatea oficialitati, am vorbit aproape o ora.

A doua zi am vorbit la Facultatea de Teologie din Iasi si le-am aratat cum calendarul vechi a mai fost indreptat pana acum. Le-am aratat si anul si luna si timpul; si cand va mai ramanea in urma - cum spune in Pidalion -, iar se va indrepta. Calendarul este un ceas al vremii.

Pentru calendar sa ne sfadim ?

- Cine poate boteza un copil ?

- Pentru botez sa va alegeti oameni crestini ortodocsi. La fel si pentru cununie. Numai atata sa va feriti : La nunta si la botez sa nu puneti nasi multi, ca te-ai facut rudenie cu toti aceia, rudenie spirituala, si copiii vostri in veac nu se mai pot lua neamuri.

- Se pot boteza copiii avortati ?

- Cine a indraznit sa boteze un copil mort ori avortat, nebotezat, nu mai poate fi preot in veacul veacului. Ce botezi ? Tarana ! Doar sufletul a plecat din clipa cand a murit. Cum ? Te-ai facut preot si te-apuci sa botezi la cimitir si sa inseli lumea ? Mare nebunie !

Am auzit pe undeva ca preotul boteaza la Botezul Domnului pe cei avortati. Asta-i nebunie ! Asta-i iesire din minti ! Nu se boteaza in veacul veacului ! A plecat sufletul lui. Stiti voi unde stau copiii nebotezati ? Sa tineti minte, care sunteti aici ! Copiii nebotezati ai crestinilor stau in partea de miazanoapte din ceruri, unde este un fel de ceata, cum este la noi in zori de ziua, cand nu s-a luminat.

Ei au primit de la Mantuitorul un inel; se cheama " inelul nemuririi vesnice ". Ei stau acolo si striga totdeauna impotriva parintilor : " Doamne, n-am vazut lumina soarelui, n-am vazut lumina lunii, n-am vazut stelele, n-am vazut lumina zilei, n-am vazut florile campului, n-am auzit cantand pasarile, n-am vazut frumusetea lumii, de ce ne tii pe noi in intuneric, ca noi nu suntem vinovati !" Iar Hristos le va zice : " Stati acolo, sa vad pocainta parintilor vostri !" Ca, daca cei ce au copii morti neboiezati se marturisesc curat la duhovnic si fac canonul si nu mai fac aceasta urgie, se mantuiesc.

Cand se mantuiesc parintii, atunci si copiii se mantuiesc. Cand se mantuiesc parintii, copiii avortati in clipa aceea primesc botezul nadejdii; cum au avut cei din Vechiul Testament, cei ce mai inainte au nadajduit spre Hristos, zicand : " O sa vina Mesia sa ne scoata din iad !" Primesc botezul nadejdii si odata cu parintii lor zboara la cer. Asta-i soarta copiilor care au murit nebotezati.

- Prea Cuvioase, cum ni se cuvine noua, crestinilor, care purtam numele unor sfinti din calendar, sa praznuim ziua numelui ?

- Cand este sfantul care-i porti numele, sa te duci la biserica, sa asculti Sfanta Liturghie, sa te impartsesti, daca esti spovedit. Daca poti, fa oleaca de pomana la tine acasa, la cateva suflete amarate.

Vine o batrana la mine, nu de mult : " Parinte, scrie acolo !" " Ce sa pun, matusa ?" " Pune pe Ghita, pe Costicula, pe Tincuta, pe Nelutu... !"

" Matusa hai ! Unde ai gasit tu nume de sfinti de astia ? Eu am imbatranit in manastire, si de sfantul Ghita n-am auzit. Unde ai gasit pe sfantul Costicuta ? In calendar nu-i, in Prolog nu-i, in Minei nu-i, in Penticostar nu-i, in Triod nu-i. De unde l-ai scos ?" " Nu, nu. Asa-i cheama !" " Fugi, matusa de aici ! Iti bati joc de slujbele Bisericii ?"

- Nu Ghita, ci Gheorghe l-a chemat; nu Costicuta, ci Constantin, ca " sfantul Costicuta " nu exista sau Costachel sau Costache cum ii zici tu acasa; si " sfanta Tincuta ". N-am auzit de cand sunt de " sfanta Tincuta " sau Catrina sau Catinca. Sfanta Ecaterina, marea mucenita, fiica de imparat. I-am vazut sfintele moaste la Muntele Sinai in sicriu de aur.

Asa, cand veniti cu pomelnic, sa nu puneti nume de acestea, sa va bateti joc de sfintii lui Dumnezeu. Cum sa scriu eu asa, ca trebuie sa scot particele ? Particica n-o pot scoate decat pentru un nume ortodox.

Sa stiti ! Eu va spun. Nu ma intereseaza ca aveti ciuda pe mine. Eu sunt un putregai; maine sunt in groapa, dar sa nu ziceti ca n-ati auzit si nu v-am spus !

- Se pot pune doua nume la botez ?

- Nu se pun doua nume la botez in veac. Numai unul si ortodox ! Niciodata sa nu puneti doua nume la copii. Unul si ortodox ! Ca particica este pentru un suflet, nu pentru doua. Asa este ! Manca-v-ar Raiul, sa va manance ! Asa sa va vad in rai, mama, pe toti ! Pe toti ! Doamne fereste, unul sa nu ramana la munci ! Toti sa va bucurati in gradinile Raiului ! Toti, mama !

Daca as avea eu un sac mare, sa va pun intr-un sac, sa pot sa va dau drumul in gradinile Raiului... Acolo ! Stiti voi cat de frumos este acolo ? Vai de mine ! Ausi ce spune Apostolul Pavel : Cele ce ochiul n-a vazut, si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit ( 1 Corinteni 2, 9 ). Aceasta a pregatit Dumnezeu celor ce se tem de El si-L iubesc pe El.

- In ce perioada nu se fac metanii ?

- Cand ai intrat in biserica, intai faci trei inchinaciuni in mijlocul bisericii; la iconostas faci doua metanii, saruti icoana de pe iconostas si mai faci o metanie. Tot asa faci si la Maica Domnului din mijlocul bisericii. Acestea nu-s oprite niciodata. Nici in ziua de Pasti.

Dupa tipic, nu se fac metanii de vineri seara de la Vecernie, pana Duminica seara la Vecernie, in cinstea Invierii Domnului. Nu se fac metanii in cele 12 praznice imparatesti si de la Pasti, pana la Duminica Mare. Insa in locul lor se fac inchinaciuni. Inchinaciunile nu-s oprite tot anul. Se fac doua inchinaciuni pentru o metanie.

Cine are canon de la duhovnic, sa-si faca metaniile acasa, oricand, ca-i sub canon.

- Ce ne puteti spune despre Rai ?

- Asa cum s-a silit omul sa-si faca cortul in lumea aceasta, asa il va avea in vecii vecilor. Eu ma duc sa va gatesc voua loc ( Ioan 14, 2 ), zice Mantuitorul.

Cum si-a pregatit fiecare sufletul aici pe pamant, asa il va dobandi in Rai ! Vorba batranilor : " Cum iti vei asterne, asa vei dormi !"

Unii au fost milostivi, altii au avut darul rugaciunii, unii au fost postitori, altii au mers cu evlavie la biserica, altii au avut dragoste sa citeasca sfintele carti, altii au avut rabdare in necazuri. Fiecare si-a pregatit locul aici si cum si-a pregatit, asa se va veseli in vecii vecilor !

De aceea, cei ce va aduc pe voi pe aici pe la manastiri, sunt ingerii care ve pazesc de la Botez, ca sa mai faceti ceva pentru suflet, cat mai este vreme, ca numai Mantuitorul stie cata vreme mai avem !

- Este buna cartea cu douasprezece vineri ?

- Cartea cu douasprezece vineri a ramas de la bogomili, un fel de sectari ai bulgarilor din secolul XII. Este carte apocrifa, adica neaprobata de Sfantul Sinod. Tot asa nu-i bun " Visul Maicii Domnului ", nici " Epistolia ". Dar Biserica le-a tolerat, le-a ingaduit, pentru ca multa lume s-a intors la pocainta dupa ele, dar nu sunt aprobate de Sfantul Sinod.

Cele mai bune sunt Acatistul Maicii Domnului si Paraclisul Maicii Domnului. Acestea au mare putere si sunt aprobate de toate Sinoadele Ecumenice. Sa le cititi in fiecare zi.

Cititi Acatistul Bunei Vestiri, cel mai renumit; Acatistul Acoperamantului Maicii Domnului, cand ai o suparare mare, sa te acopere Maica Domnului; si Acatistul Maicii Domnului numit " Bucuria tuturor scarbitilor ".

Ai vazut in Ceaslov, cand ai scarbe mari si-l citesti, Maica Domnului iti da bucurie; si Paraclisul este pentru calmare. Cand esti nervos, cand ai suparare in casa si-i tulburat sotul sau sotia, cititi Paraclisul Maicii Domnului cu candela apansa la sfintele icoane si va linistiti.

Aceasta putere are Paraclisul Maicii Domnului, ca sa dea liniste in familie si in casa.

- Parinte, a mai aparut ceva : " Scrisoarea Domnului nostru Iisus Hristos despre patimile care le-a suferit ".

- Sunt bune toate, dar este mai bine sa cititi Acatistul Mantuitorului nostru Iisus Hristos, caci este aprobat de toate Bisericile. Acatistul cu tot cu canoane, si impreuna cu Canonul de pocainta catre Mantuitorul, ne ajuta cel mai mult.

Dar invatati-va cea mai puternica rugaciune, dupa rugaciunea domneasca " Tatal nostru ", care este rugaciunea inimii, adica sa zici mereu in minte si in inima : " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul !"

Sau poti sa zici si asa : " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor, miluieste-ma pe mine, pacatosul !"

Aceasta este o rugaciune scurta, dar are mare putere. Este bine s-o repeti si in tren si pe drum si acasa, pana ce adormi seara s-o ai in gura. Daca ai numele lui Iisus Hristos, nu mai ai naluciri prin somn si suparari si visuri urate, pentru ca nu se poate apropia satana de locul acela unde se pomeneste numele Mantuitorului cu toata inima, cu toata dragostea.

Afara de asta sa stii ca daca adormi seara neinchinat este mare pacat. Cat de obosit ai fi, zi macar rugaciunile de seara pe scurt din Ceaslov, fa cateva inchinaciuni si apoi culca-te !

Dimineata, daca pleci la lucru fara rugaciune, este la fel mare pacat. Sfantul Ioan Gura de Aur zice asa : " Se cade, mai inainte de toate in viata omului, sa povatuiasca nevinovata rugaciune ".

Cand te-ai sculat dimineata, nu te apuca de treaba. Este un drac care se cheama " inainte mergator " si are o ceata mare de draci pe fata pamantului, care o trimite in casele crestinilor sa sa-i invete, cand se vor scula dimineata, sa se apuce intai de treaba. Cu noaptea in cap sa se apuce de treaba.

Nu ! Intai slaveste-L pe Dumnezeu, ca apoi Dumnezeu te intareste si poti sa lucrezi cat zece oameni intr-o zi.

- Daca suntem obligati sa lucram Duminica, ce trebuie sa facem ?

- In timpul de astazi, vin multi la mine, ca ei sunt siliti sa lucreze Duminica si in sarbatori mari. " Parinte sunt obligat sa lucrez Duminica, ca daca nu, imi desface contractul de munca !"

Hai sa va spun un lucru ! Nu va suparati; banii care ii castigati Duminica, sa-i dati la saraci ! Ca este mai mare milostenia decat tinerea unei zile.

Ati vazut voi cand Mantuitorul a vindecat pe femeia cea garbova de optsprezece ani in sinagoga ? Ati vazut ca vine mai-marele sinagogii si cu ravna legii se fatarniceste ? Nu putea lovi pe Hristos cu cuvantul, ca-l omora lumea, ca lumea tinea la Hristos.

Auzi ce spune fatarnicul : Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; in acestea veniti sa va vindecati, dar nu in ziua sambetei ! ( Luca 13, 14 ).

Mantuitorul nu l-a mai rabdat : Fatarnice ! Caci una avea in inima si alta in gura. Acela-i fatarnic, care are una pe limba si alta in inima. Fatarnicia este mai rea decat toti dracii ! Fatarnice, care din voi nu dezleaga boul sau sau asinul sa-l duca la apa, sau sa-i dea mancare ? Si daca tu dezlegi asinul si boul, in ziua sambetei, pe aceasta fiica a lui Adam, pe care, iata, a legat-o satana de optsprezece ani, nu se cadea s-o dezleg in ziua sambetei ? ( Luca 13, 15-16 ).

A numit-o fiica, ca era credincioasa. Era cu capul in jos, ca la rugaciune. Numai a spus si a indreptat-o. Si atunci, vedeti voi, a tine sambata era un lucru mare; iar a vindeca si a ajuta pe cineva din mila, era mai mare bine, ca a vindecat-o in ziua sambetei.

Ai vazut ca apostolii in ziua sambetei smulgeau spice si mancau si cate minuni nu au facut in ziua sambetei, ca sa rastoarne parerea acelor sambatari, care voiau sa-si faca dreptate.

Ce ? Sambata s-a facut pentru om, nu omul pentru sambata ( Marcu 2, 27 ). Deci voi, daca sunteti fortati de imprejurari sa lucrati, lucrati cinstii, corect si sa nu furati. Nu-i voie sa furi nici de la stat, nici de la nimeni, si banii care-i castigi Duminica sau in sarbatori, sa-i dai la saraci, ca-i mai mare milostenia decat tinerea unei zile !

- Parinte Cleopa, apar filme acum care aduc hule la adresa Mantuitorului, care tulbura tineretul. Ce atitudine trebuie sa ia Biserica fata de asemenea lucruri ?

- Frate, nu-ti fie frica de asta ! Ai vazut ce i-a spus Mantuitorul lui Petru ? Iata : Cine zic oamenii ca sunt Eu ? ... Unul ca esti Ilie, altul ca esti Ieremia sau unul din prooroci. ...Dar voi cine ziceti ca sunt ? ( Matei 16, 13-15 ).

S-a sculat Petru si a zis : Doamne, Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Si i-a raspuns Mantuitorul : Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui ( Matei 16, 16-18 ). Cine sunt portile iadului ? Sfantul Atanasie cel Mare zice : " Portile iadului sunt gurile ateilor, gurile necredinciosilor, gurile ereticilor, gurile sectarilor; acestia nu vor birui Biserica lui Hristos, ca este intemeiata pe Piatra cea din capul unghiului ".

Necredinciosi sunt de cand e lumea. Si apoi Piatra cea din capul unghiului este Hristos. Niciodata Biserica nu va cadea. Cand se ridica unul si huleste Biserica si pe Hristos, lasa-l, da-i pace, ca Dumnezeu nu se judeca cu el aici ! Ci cand va veni la judecata.

- In asemenea conditii, daca vine unul si-l auzi hulind sau ocarand sau a pus un motiv anticrestin, poti lua pozitie crestina in fata lui sa-l combati sau il lasi in voia lui ?

- Iata, tocmai acum cautam ceva aici in cartea Sfantului Ioan Gura de Aur, numita Putul : " De vei auzi pe cineva injurand in public pe Hristos, sau Biserica Lui, du-te si-i da palme, ca ti-ai sfintit mainile tale ! Si chiar de vei suferi inchisoare sau bataie sau pedeapsa pentru asta, bucura-te, ca mucenicie se socoteste tie asta, daca suferi ca ai batut pe cel ce huleste pe Hristos !"

Asta-i marturisire de credinta, dar mai trebuie si dreapta socoteala !Mantuitorul a spus : Paziti-va de oameni, ca vor pune peste voi mainile si va vor duce la adunari si la soboare ! ( Matei 10, 17 ). Si zice Sfantul Ioan Gura de Aur : " Cand poti, fereste-te de primejdie ! Iar pe urma daca ai cazut in primejdie, sa nu-ti pierzi curajul !" Sa marturisesti pe Hristos pana la urma !

- De ce trebuie sa ne temem cel mai mult in viata ?

- Cel mai tare sa ne temem de Dumnezeu. Stii de ce ? Pentru ca zice Scriptura : Cu frica Dumnezeu, se abate tot omul de la rau. Si auzi mai departe : Inceputul intelepciunii este frica Domnului. Asta o zice David si fiul sau, Solomon.

- De cine trebuie sa ne lipim cel mai mult pe pamant cat traim ?

- Porunca intai o stii? Cum sa n-o stii tu, manca-te-ar Raiul ! Cata dreptate are Dumnezeu, sa ne dea porunca intai ! Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau si din toata vartutea ta. Adica din toata fiinta noastra. Din inima ia sufletul, din cuget ia mintea si din vartute ia trupul. Cu toata fiinta sa-L iubim ! Sa ne contopim in El cu toata fiinta noastra !

Dar de ce ? Cine ne-a dat noua minte ? Cine ne-a dat trup ? Cine ne-a dat suflet ? Cine ne-a dat vedere ? Cine ne-a dat auz ? Cine ne-a dat miros ? Cine ne-a dat gust ? Cine ne-a dat pipaire ? Cine ne-a dat viata ? Cine ne-a dat de sine stapanirea ? Cine ne hraneste ?

Cu toata fiinta noastra sa ne contopim cu Dumnezeu ! Apostolul Pavel spune asa : Ce ai, omule, care n-ai luat ? ( 1 Corinteni 4, 7 ) Ai viata ! Cine ti-a dat-o ? Ai minte ! Cine ti-a dat-o ? Ai vorbire ! Cine ti-a dat-o ? Ai vedere ! Cine ti-a dat-o ? Ai miros ! Cine ti l-a dat ? Ai gust ! Cine ti l-a dat ? Ai trup ! Cine ti l-a dat ? Ai sanatate ! Cine ti-a dat-o ? Ai de sine stapanirea, cand sa faci bine sau nu ! Cine ti-a dat-o ? Si daca ai luat, de ce te mandresti ca si cum nu ai luat ?

De aceea in porunca intai Dumnezeu cere prea cu dreptate, sa-L slujim cu toata fiinta in veacul veacului. De El sa ne lipim cu toata fiinta ! Ca legea noastra crestina este cea mai desavarsita de sub cer. Sa iubim pe Facatorul, Care ne-a adus din nefiinta la fiinta pe toti, si ne-a dat tot ce avem noi in fiinta noastra.

- Iubirea crestina fata de om, este de aceeasi masura ?

- Nu ! Auzi ce spune : Iar a doua porunca, asemenea acesteia, sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti ( Matei 22, 39 ). Iubirea de aproapele are masura. Pe aproapele sa-l iubim, nu ca pe Dumnezeu, numai ca pe tine insuti. " Eu vreau sa ma mantuiesc, te iubesc pe tine, dar hai cu mine la mantuire ! Eu vreau sa mananc, hai si tu !..."

Il iubesti numai in masura ta. Iar cu Dumnezeu te cufunzi cu nemarginire in iubirea Lui, cu toata fiinta. Deci a doua porunca are masura, cu treapta; in masura in care ma iubesc pe mine. Iar cea dintai nu mai are masura, fiindca se contopeste cu fiinta cea nemarginita a lui Dumnezeu.

- Ce inseamna cuvantul : N-a facut Hristos in patria Sa multe minuni, pentru necredinta lor. Nu putea sa faca minuni sa-i intoarca si pe ei ?

- Stii de ce n-a facut minuni ? Nu credeau ! Ca un stiutor al inimilor, n-a facut minuni, ca nu cumva, facand minuni si ei necrezand, sa se osandeasca. Tot din dragoste, din mila lor. " Ma duc la aceia care cred, ca dreptatea Mea ma sileste sa-i pedepsesc, si mai bine nu fac aici minuni ".

Dar nu canta proorocul prin Duhul Sfant : Mila si judecata voi canta Tie, Doamne ! Dumnezeu este nemarginit in milostenie, este nemarginit si in dreptate. Daca le-ar fi facut minuni, dreptatea Lui avea sa-i pedepseasca, dar asa nu. El i-a crutat, ca nu erau pregatiti sa primeasca.

 

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, după cum spuneam anul trecut…titulatura particulară a duminicii de față e de dată recentă…dar care prelungește ideea teologică a duminicii trecute: că Biserica are Sfinți…și că Sfinții sunt din toate națiile pământului…inclusiv: români.

Adică avem mărturii personalizate ale credinței: Sfinți.

Nu vorbim în abstract…ci în mod concret.

Numai că mărturiile despre Sfinții noștri sunt firave…cel mai adesea.

Semn că nu ne-ar cam place să îi cinstim în timpul vieții…ci doar „să profităm” de ei…după…atunci când le găsim Sfintele Moaște, când ne fac minuni…când ne vindecă…când ne ajută.

E bine și așa, la o adică!

Însă contează, da, contează…dacă Sfântul a fost apreciat, iubit, respectat de către oamenii credincioși.

Măcar de ei…

Pentru că asta arată că cei din jurul lui…au văzut în Sfânt o lumină…și nu „un ins oarecare”.

Sfântul Daniil Sihastru era căutat de oamenii de rând…până la Sfântul Ștefan cel Mare…pentru că tămăduia de suferințe și boli, alunga demoni, avea darul prorociei și al sfătuirii duhovnicești…

Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei scria cărți.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul scria poeme.

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul traducea cărți patristice.

Din limba greacă în limba română…pentru ca să le înțeleagă și românii.

Căci cum să te sfințești prin adevăr…dacă nu citești adevărul și dacă nu dorești, cu toată sârguința, să îl faci una cu viața ta?

Adică nu avem nevoie numai de nevoitori tăcuți…și neștiuți în Biserica Ortodoxă Română ci și de oameni ca Părintele Profesor Dumitru Stăniloae sau ca Părintele Arhidiacon Ioan I. Ică jr., care să traducă și să explice rectitudinea/ dreptatea/ sfințenia credinței.

Pentru că altfel decădem teologic și moral foarte mult…dacă nu ne adăpăm continuu din sursele credinței, din Sfinți, din viețile lor magnifice și din imensele lor opere teologice.

Viața Bisericii, cu alte cuvinte, nu se înțelege de la sine!

Ci trebuie să ai tălmaci/ traducător pe înțelesul tău.

Ai nevoie să fii condus, să ucenicești, să buchisești adevărurile de credință…să le iubești…și să se lipească de tine…de sufletul tău în mod iremediabil…

Pentru că tot teoreticul citit devine un practic de toată viața…și veșnicia.

Însă dacă Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica era un om învățat…Sfântul Ioan Valahul era un adolescent…de vreo 18 ani…când a fost martirizat.

Însă fiecare s-a sfințit în modul său…dar experiența teologică și duhovnicească a Sfinților, rămasă în Tradiție, diferă între ele.

Gradul de cunoaștere și de duhovnicie diferă.

De aceea Sfinții sunt „stele” diverse, personale, personalizate în Împărăția lui Dumnezeu.

Nu sunt toți la fel…ci fiecare e altfel…dar împreună sunt toți!

Pentru că Domnul alegând 12 Ucenici (cum vrea să ne spună Evanghelia de azi, de la Mat. 4, 18-23)…și apoi mai mulți…a arătat că fiecare în parte are rolul lui, vocația lui, misiunea lui…deși toți sunt Apostoli.

Și ar trebui să ne intre bine în minte acest lucru: să nu dorim să fim alții decât suntem.

Pentru că nu rezolvăm nimic dacă ne schimonosim, dacă vrem să părem alții sau să fim copii fidele ale altora.

Ci trebuie să ne asumăm firea noastră, potențele noastre, originea noastră, țara noastră, limba noastră, culoarea ochilor noștri, câte kilograme avem sau câte cărți necitite…avem…și cu ce suntem…și am acumulat…să ne lucrăm mântuirea.

Pe de altă parte, Sfinții neștiuți ai lui Dumnezeu sau încă necanonizați…sau încă „ambigui” pentru unii sunt Sfinți și dacă vrem…și dacă nu vrem noi.

Pentru că sfințenia e relație cu Dumnezeu.

Și cine ar putea să îi scoată din îmbrățișarea lui Dumnezeu pe Sfinții Lui?

…Însă noi avem nevoie imensă, imentissimă…de ajutorul, luminarea și povățuirea lor. A Sfinților…

Pe care nu trebuie să îi tratăm egoist, exclusivist, magic.

Și vă spun imediat cum e cu tratarea „magică” a Sfinților.

Pentru că un vecin…s-a dus și el la Biserică…ca să nu spun ce…S-a rugat, a dat danii la Biserică, s-a dus pe-acolo vreo 3 luni…și apoi a trecut la adventiști.

Și l-am întrebat care a fost „dezamăgirea”. Și mi-a spus că nu i s-au împlinit rugăciunile…

Și îl întreb: „Dar la adventiști vi s-au împlinit rugăciunile?”.

„Nu, nici aici! Dar măcar aici nu mai îmi cer atât de mulți bani”…Deși el se dusese, din proprie inițiativă, să „Îl mituie” pe Dumnezeu „cu danii/ daruri” date Bisericii…ca să…în viața lui și a familiei lui…

Adică a te duce la Sfintele Moaște doar pentru ca să se mărite fiica ta, să piară boala din tine, să câștigi la loto sunt…duceri „magice”…

Pentru că vrei să îți dea Sfântul multe și de toate…dar viața ta să rămână tot de profitor…și nu de „drept credincios”.

Însă Sfinții nu trebuie tratați egoist…

Pentru că nu sunt doar ai noștri…ai românilor, dacă sunt dintre noi, ci ai întregii Biserici.

Însă nici exclusivist…

Pentru că nu sunt Sfinți „mai folositori” și Sfinți „mai nefolositori”, Sfinți „care se uită mai de sus la noi” și Sfinți care „ne iartă toate păcatele…în ciuda faptului că noi nu facem nimic concret”.

Ci Sfinții sunt mereu doritori să fie cu noi…și să ne ajute…

Dar pentru a trăi o viață duhovnicească și nu una „aranjată” după revistele cu case de lux…și sejururi în hoteluri de 14 stele.

Ei vor să fim alții, să fim ca ei…să fim ca Dumnezeu…să fim ca pentru viața veșnică…care e plină de dinamism, de viață și de cunoaștere…și nu de căscat…

Și noi o cinstim pe Sfânta Filofteea ca româncă…deși ea e bulgăroaică.

Iar Sfântul Antim Ivireanul știa să vorbească  limba română mai bine decât mulți cei de ieri…și de azi…chiar dacă el era georgian.

Și asta e spre smerirea noastră…și spre uluirea noastră.

Pentru că puținii Sfinți canonizați de români…din primele secole creștine sau mai recente…au cu toții unicitatea lor, frumusețea lor, neașteptatul lor…care ne invită să fim și noi pe atât de „neașteptați” în bine, în virtuți…ca ei, ca predecesorii noștri.

…Da, nu toți ne naștem în familii și în neamuri „plăcute”, dorite…

Însă nu familia sau neamul sau satul sau sărăcia în care ne-am născut sunt piedici „de netrecut” pentru ca noi să fim oameni ai lui Dumnezeu.

Ci, de cele mai multe ori, piedicile ni le punem singuri.

Sunt piedici interioare.

Dacă toată viața ai fost curvar, bețivan, hoț…e greu să admiți, nu, că ai cam dat-o în bară cu viața ta?

Pentru că mulți își dau seama că greșesc…dar puțini vor să își recupereze prostiile.

De aceea perseverează în ele până la moarte…vorba lu’ Chelu: „fără vicii…viața n-are deloc delicii”.

Însă deliciile vieții nu sunt calamitățile ei!

Deliciile vieții sunt faptele bune, faptele care ne bucură, care ne mângâie inima…care ne fac să spunem că „nu am trăit degeaba” ci „am lăsat ceva în urmă”.

Sfinții românilor au lăsat ceva în urmă!

Ne-au trasat direcția…

Ne-au arătat să îmbinăm știința teologică cu cultura vremii noastre, ascultarea cu curăția, demnitatea creștină cu bucuria de alții, fidelitatea față de Tradiție cu continua reactualizare a ei.

Ne-au arătat că și românii pot!

Însă pot în felul lor…în modul lor de-a fi…fără excese, cumpănit, colocvial.

Pentru că ziua de azi e o reflecție pentru prezent…atâta timp cât relația cu Sfinții e a prezentului.

Și vânătorii/ pescarii de oameni…cât și vânații de către ei la dreapta credință trebuie să își știe rostul și sensul.

Dacă avem fiecare răspunsul la ce trebuie să facem…atunci e bine. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinților români) [2012])

Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă

Știu că titlul sună într-un stil protestant și copilăresc, dar veți vedea că ideea vine chiar de la un mare sfânt al Bisericii Ortodoxe, nu de la mine. Aș vrea să discutăm împreună o problemă pe care poate fiecare din noi ne-am pus-o: Mă mântuiesc oare? Mă va primi Dumnezeu în Împărăția Cerurilor?

Eu personal vă pot spune că uneori, în momentele de lâncezeală duhovnicească, mi se pare că-s bun și Dumnezeu mă va mântui, iar alteori când îmi dau seama câte păcate am, sau când mai aud câte un cuvânt de la Sfinții Părinți, realizez că sunt departe de starea omului înduhovnicit, care poate intra în împărăția cerurilor. Aceste două stări alternează și bineînțeles că până la urmă în mintea noastră va avea întâietate gândul că ne vom mântui... iar asta pentru că ne iubim pe noi înșine dar și pentru că avem nădejde în mila lui Dumnezeu.

Aș zice că mintea noastră e confuză, și ne este greu să ne stabilim pe un drum și să zicem clar: „Da! Doamne, sunt un mare păcătos” sau “Cred că mă voi mântui pentru că nu fac păcate mari, și Tu Doamne, vei avea milă de mine!”

Confuzia vine din patru direcții:

1. Un creștin adevărat caută mereu smerenia. Tradiția Bisericii Ortodoxe pune o presiune „sfântă” pe noi, amintindu-ne mereu de smerenia vameșului care-și vedea păcatele sale mai mult decât calitățile sale. Tot Sfânta Tradiție ne amintește mereu prin slujitorii Bisericii că smerenia este cea mai mare virtute. Dar ce este smerenia? Conștientizarea permanentă a faptului că sunt un om slab și păcătos, iar fără Dumnezeu nu pot face nimic. Prin urmare „a te considera om slab și păcătos” este cea mai mare virtute... dar nu în sensul de a te lamenta tot timpul ci pentru a merge mereu pe calea ce duce spre Împărăție. Ce a spus Mântuitorul despre vameșul care se bătea cu pumnul în piept pentru păcatele sale? „Acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa”... Deci conștientizarea permanentă a păcatului te ajută se te îndreptezi, să te mobilizezi mai bine în fața păcatului și să știi clar că fără Dumnezeu nu-ți poți învinge slăbiciunile. În concluzie, fiecare creștin trebuie să se vadă pe sine un om păcătos și să iubească mai mult smerenia. Un creștin adevărat nădăjduiește în Dumnezeu că se va mântui dar conștientizează că starea lui actuală e încă una departe de sfințenie.

2. Aproapele meu este mai bun decât mine. Când vine vorba de ceilalți oameni, și nu de noi înșine, Biserica ne învață să nu-i privim așa cum ne privim pe noi (ca pe cei mai mari păcătoși) ci cu multă îngăduință și iubire. Eu nu trebuie să-l judec pe aproapele meu când văd că greșește ci să-mi fie milă de el, ajutându-l să se îndrepteze. Judecăm păcatul și nu păcătosul. Iar Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să avem acest gând: „toți cei din jurul meu sunt mai buni ca mine, iar eu sunt mai păcătos ca ei” și asta pentru că dacă vreau să schimb ceva în lumea asta trebuie să mă schimb mai întâi pe mine, dând exemplu celorlalți. Pe ceilalți nu-i pot schimba și gândul acesta mă smerește. În concluzie, cred mai degrabă că aproapele meu se va mântui, pentru că-l văd mai bun ca mine.

3. Răsturnările de situații și convertirile spectaculoase. Fiecare din noi am văzut, sau vom vedea oameni foarte păcătoși care deodată s-au întors cu fața către Dumnezeu, schimbându-se în bine. Pe de altă parte există și persoane care se apropie de Dumnezeu și apoi după câțiva ani revin iarăși la obiceiurile lor păcătoase, ajungând mai răi ca înainte. Aceste răsturnări de situații, de la rău la bine și de la bine la rău ne sunt nouă exemple puternice de a nu mai judeca oamenii.

4. Judecata lui Dumnezeu este mereu altfel decat a oamenilor. În Tradiția Bisericii Ortodoxe există tot felul de întâmplări adevărate cu persoane care au ajuns în rai deși oamenii credeau că vor ajunge în iad (nebunii pentru Hristos) dar și invers: persoane care aparent păreau că-s buni și blânzi dar până la urmă au ajuns în iad. Noi judecăm oamenii fără să știm ce este în sufletul lor și din acest motiv, la Judecata Universală, vom avea mari surprize. Chiar Mântuitorul Iisus Hristos a zis că cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dânti pe urmă.

Așa stând lucrurile, se vede din cele patru direcții că uneori noi creștinii putem fi duși grav în eroare în privința persoanelor care se mântuiesc și a celor care ajung în iad.

Tot din aceste patru motive putem uneori ne punem întrebări și asupra mântuirii noastre, zicând: „Eu nu sunt un om bun, n-am așa o viața sfântă, dar cine știe ce judecăți o avea Dumnezeu? Cine știe ce surprize voi avea la judecată?”

Văzând judecățile paradoxale ale lui Dumnezeu cu alți oameni, care ne-au surprins, tragem eronat concluzia că pot exista surprize mari și în privința mânturii noastre personale, indiferent de ceea ce noi credem sau gândim acum. Dar uităm un lucru esențial: nu știm ce simt, ce gândesc și ce sentimente au ceilalți, și acesta e motivul suprizei la judecată. Dar știm foarte bine ce simțim noi!

Iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog:

“Cine n-a vazut pe Dumnezeu în viața asta nu-L va vedea nici în cealaltă!”

Deci cine nu L-a simțit pe Dumnezeu real în sufletul lui aici în viața aceasta, nu-L va simți nici dincolo! Cine nu L-a cunoscut pe Dumnezeu aici pe pământ nu-L va cunoaște nici dincolo.

Nu va fi nicio surpriză! Fiecare din noi își poate da seama acum dacă până în acest punct al vieții L-a cunoscut personal pe Dumnezeu. Ba mai mult, iată ce spune Domnul:

„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14, 21)

Hristos, Dumnezeul nostru, se va arăta încă din viața această celor care-i păzesc poruncile. Ți s-a arătat Hristos până acum?

Eu stau și mă gândesc uneori: De zece ani de zile mă rog în fața icoanei lui Hristos, și cred că între noi este o relație familiară. Mi se pare că ne cunoaștem unul pe altul... De fapt mi se pare că-L cunosc cât de cât pe Hristos, dar dacă mi s-ar arăta în față în mod real, mă gândesc că aș avea suprize și Persoana pe care mie mi se pare că o cunosc să fie defapt altfel.

Părintel Rafail Noica spune că moartea păcatului este de fapt moartea necunoașterii de Dumnezeu. Păcatul îmi strâmbă mie percepția despre Dumnezeu ca Treime de Persoane. Cu cât ești mai păcătos cu atât percepi pe Dumnezeu mai greșit, și nu înțelegi nimic din ceea ce face. De aici și frica mea că Iisus Hristos va fi altfel decât eu l-am perceput în viața mea.

Un lucru e sigur: cine nu a gustat din Harul lui Dumnezeu în această viață, nu va gusta din el nici în viața viitoare.

Dacă nu L-ai simțit pe Dumnezeu în tine cum lucreză, cum îți dă acea liniște și mulțumire netrecătoare, imcomparabilă cu tot ceea ce ne oferă lumea materială, atunci la judecată nu vor fi suprize.

Este ca iubirea între doi tineri care la un moment dat ajunge înaintea lui Dumnezeu în Biserică, la Taina Sfintei Cununii. Dacă tinerii n-au crescut în iubire de la zi la zi ei nu vor ajunge nici să se căsătorească. Căsătoria nu e nicio surpriză pentru cei doi, ci este o urmare firească a maturizării iubirii lor.

La fel și trecerea din această viață (moartea), nu va fi o surpriză ci o trecere firească de la o etapă la alta. Domnul explică frumos acest lucru: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.”

Cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu trece din moarte la viață... de fapt de la viața de aici la viața din Împărăție. De fapt viața continuă de aici dincolo. Împărăția cerurilor este înlăuntrul nostru și o putem simți din timpul vieții...iar moartea nu va aduce mari surprize ci va confirma starea în care sufletul se găsește. „In ceea ce te voi gasi, in aceea te voi judeca”

Dacă după 75 de ani de viață nu ai învățat să fii blând, iertător, milostiv, rugător către Dumnezeu, evlavios și ești încă ranchiunos, desfrânat, lacom și necredincios, atunci cum crezi că la judecată vei avea suprize?

Analizează-ți puțin sufletul și îți vei da seama singur dacă te vei mântui sau nu!

Tinerii în societate - Ispite moderne

Astăzi dimineață am fost împreună cu soția la medicul nostru de familie. În cabinet se afla doar asistenta, pe care am anunțat-o respectos că eu nu mai vrea să-mi vaccinez copiii. Din necunoștință de cauză și speriat de alții că vaccinurile sunt obligatorii și copiii nu vor fi primiți la școală, am acceptat încă de la nașterea lor, repede și fără să mă informez, ca fetele noastre să fie vaccinate. Acum, după ce am aflat că vaccinurile sunt doar recomandate de lege și nicidecum obligatorii, am hotărât să stopez vaccinarea fetițelor.

Mare mi-a fost mirarea când am văzut reacția asistentei, care a încercat foarte dur să mă convingă că greșesc. După o discuție de câteva minute, și după câteva amenințări că nu voi mai primi carnetul de vaccinări și copiii nu vor mai putea intra la grădiniță și la școală, doamna asistentă mi-a spus să merg la Direcția de Sănătate Publică și să obțin o hârtie prin care să demonstrez că nu sunt de acord ca fetițele mele să fie vaccinate. E aberant să mergi la o instituție să-ți dea o hârtie ca să demonstrezi ceva ce legea nu interzice: adică refuzul vaccinului, și apoi să aduci acea dovadă la o altă instituție (medicul de familie).

Consternarea vine ca urmare a întrebării: „De ce să refuzi un vaccin, care previne anumite boli.” Vă voi relata mai jos motivațiile mele.

Prima și cea mai importantă motivație este credința în Dumnezeu. Sunt de acord să-mi tratez copilul dacă este bolnav, dar nu sunt de acord să-i administrez medicamente în scop profilactic, pentru a preveni fel de fel de boli. Credința mea și a familiei mele în Dumnezeu nu este doar un hobby de weekend, o activitate de timp liber, ci este o relație reală cu Dumnezeu, în care ne punem nădejdea secundă de secundă. Cred că Dumnezeu mă ocrotește de tot răul, cred că mă ferește de boli, de oamenii răi, de necazuri, de supărări, de situații dificile, etc., sau dacă nu mă ferește, atunci mă scoate din ele mai întărit. Cred că Dumnezeu îmi poartă de grijă și mă povățuiește mereu ce alegeri să fac și ce e bine pentru sănătatea trupului și sufletului meu. Cred în Dumnezeu pentru că de zece ani de când m-am apropiat de El, i-am simțit prezența și intervenția în viața mea și a familiei mele.

Credința noastră nu se întemeiază doar pe rugăciune ci și pe o participare reală și puternică în viața Bisericii, acolo unde Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adună sub aripa sa iubitoare pe toți creștinii, vindecându-i de bolile sufletești și de cele trupești. În Biserică fiecare creștin se împărtășește de Harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine și odată ajuns în om, Harul curățește sufletul, purifică mintea, vindecă bolile și reînnoiește ființa omului. Cred în Dumnezeu pentru că mă împărtășesc cu Trupul și Sângele Lui cât mai des posibil și zic și eu ca Sfinții Părinți, înainte de a mă împărtăși:

„Pâine a vieții celei veșnice să-mi fie mie Trupul Tău cel sfânt, Milostive, Doamne, și scump Sângele Tău, și tămăduire durerilor celor de multe feluri.”

„Bun este Domnul, gustați și vedeți...”
„Cu sufletul și ci trupul să mă sfințesc, Stăpâne, să mă luminez, să mă mântuiesc, să-Ți fiu Ție locaș prin împărtășirea Sfintelor Taine, avându-Te pe Tine locuitor întru mine, împreuna cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, făcătorule de bine, mult milostive. Slava Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
Ca focul şi că lumina să-mi fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump, Mântuitor meu, arzând materia păcatului şi mistuind spinii patimilor şi luminându-mă tot pe mine cel ce mă închin dumnezeirii Tale.”

Boala este de cele mai multe ori semn al păcatului sufletesc și dacă ne îngrijim ca sufletul nostru să fie curat de orice patimă, atunci credem și nădăjduim că Dumnezeu ne va feri de orice problemă medicală. Dacă începem să ne punem nădejdea mai mult în știința medicală și mai puțin în Dumnezeu atunci suntem mai de plâns decât necredincioșii. Acum câteva zile am fost la Spitalul Fundeni din București, acolo unde este internată mama unui prieten de-al meu. Doamna este internată la Unitatea de Terapie Intensivă, zona în care s-au făcut cele mai mari investiții, de zeci de milioane de euro, dotări în aparatură medicală. Femeia a primit îngrijire din partea celor mai buni medici din România, administrându-i-se cea mai scumpă medicamentația posibilă.

Dar ce credeți? Prietenul meu a chemat până la urmă tot preoții să-i facă Sfântul Maslu acolo la patul ei, cu toată aparatura, cu toată știința oamenilor, cu toți banii din lume... Doamna era în comă, sedată, nu vorbea, nu mișca, nu era conștientă. În momentul când cei trei preoți au început slujba și au zis: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor” au început să-i curgă doamnei lacrimi din ochi, deși avea ochii închiși. Un om care nu aude, e în comă, inconștient și fără să se miște de două zile, a început să lăcrimeze când preoții au început să se roage pentru ea! I-au curs lacrimi din ochi toată slujba până la sfârșit...
După trei zile și-a revenit și primul lucru care l-a spus când și-a revenit a zis: „.. maslu..”

Ce poți să mai zici? În cine să-ți pui nădejdea? În oameni sau în Dumnezeu? Mai întâi în Dumnezeu și abia apoi în oameni, prin care lucrează Dumnezeu. Niciodată invers! Nădăjduiesc că Dumnezeu îmi va păzi copiii, pentru că duminică de duminică ei primesc Trupul și Sângele Domnului și știu și văd cât de mult folos le aduce.

Eu am 29 de ani și am făcut doar un vaccin în toată viața mea și n-am fost nicio zi internat în spital. Va veni boala și peste mine, că sunt păcătos, dar nădăjduiesc că Dumnezeu mă va ține sănătos cât mai mult timp.

Dacă ar fi să prevenim toate bolile din lume pe care copiii noștri le-ar putea lua, atunci ar trebuie să facem zeci de mii de vaccinuri, pentru zeci de mii de boli. Și dacă cele 4-5 vaccinuri administrate copiilor în primii doi ani de la naștere însumează 26 de tulpini de viruși, ce-am rezolvat? Am ferit copilul de 26 de boli! Dar de celelalte mii de boli cine îi ferește? Tot la Dumnezeu trebuie să nădăjduiesc, nu-i așa?

Și dacă nădăjduiesc în El să-mi ferească pruncii de 99.974 de boli, de ce n-aș nădăjdui să mă ferească de 10.000?

Mi-aduc aminte de cuvintele Sfântul Ioan de Kronstadt care zice frumos: „Bizuie-te pe ajutorul lui Dumnezeu, la modul absolut!”

Ce înseamnă absolut? Înseamnă că te poate ajuta în absolut orice detaliu al vieții, dar absolut orice!

Vaccinuri sau Sfânta Împărtășanie?

Sfânta Împărtășanie, adică Trupul și Sângele Domnului pentru că:

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.
Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.”

Vaccinurile în România nu sunt obligatorii ci doar recomandate. Accesul în școli și grădinițe nu se face sub obligativitatea prezentării carnetului de vaccinări. Pentru mai multe detalii citiți articolul: „Cum se poate refuza vaccinarea copiilor – bază legală”

Credință și Știință - Tainele creației

Imaginați-vă că este o dimineață plăcută de vară, aerul nu este încă fierbinte și încă te mai poți plimba pe stradă, fie că ești în concediu, fie că te îndrepți spre slujbă. Peste noapte, Dumnezeu a făcut ceai de tei și acum, ca într-o reclamă atrăgătoare, tot orașul este înmiresmat.

Diminețile de genul acesta nu prea îți dau avânt spre o nouă zi de lucru ci te îndeamnă mai degrabă la visare, așa că în loc să iei autobuzul două stații preferi să ocolești un pic pe străzile de la Grădina Icoanei... să te îndepărtezi de aglomerația orașului... să fii doar tu cu gândurile tale... să nu mai auzi frâne și claxoane... să respiri un pic de aer proaspăt cu aromă de tei... să stai un pic pe o bancă în curtea bisericii... să închizi ochii și să realizezi cât de aproape ești de Rai.

Se aud doar păsările care ciripesc voioase și laudă darul pe care îl au... distingi chiar mai multe voci în corul lor și te minunezi cum cântă la unison... deschizi ochii și tot ce vezi este liniște... vezi liniștea sufletească din tine, o liniște pe care în ultimul timp o căutai în orice... din păcate nu poți să stai mai mult de 10 minute... grăbit, cu ochii pe ceas, pașii tăi capătă din ce în ce mai multă amploare și în cateva minute ești în bulevard... claxoane... frâne... nervi... Instinctiv, îți întorci privirea spre locul care se afla doar la câteva sute de metri de forfota orașului și te gândești că poate așa pierdem zilnic Raiul...

După o astfel de dimineață, realizezi că Dumnezeu este mai aproape de tine decât credeai și că doar poluarea din noi ne face să nu Îl putem atinge... ...vara e la început, teii sunt în floare și azi noapte Dumnezeu a făcut din nou ceai de tei... Oriunde v-ați afla, merită să luați o pauză și să vă bucurați de o gură de arome proaspete... Vă garantez că avem cu toții loc în Rai...

Tinerii în Biserică - Abecedar ortodox

În mai multe împrejurări, fie prin parabole, fie prin referire directă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a pronunţat în privinţa bunurilor, a bogăţiei şi a bogaţilor, şi trebuie să recunoaştem că ori de câte ori a făcut-o, a avut o atitudine destul de severă faţă de aceştia, ba, am putea spune că a fost chiar intransigent, dacă ar fi să amintim şi numai acel avertisment “mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”(Matei 19,24). Pe mulţi dintre noi îi sperie această intransigenţă, determinându-i să considere creştinismul o doctrină, dacă nu anacronică, atunci cu siguranţă nerealistă, care vine în contradicţie cu însăşi realitatea firii omeneşti, care orice s-ar spune, este dependentă şi condiţionată de sfera lumii materiale, neputând exista în afara acesteia. O spune de altfel şi Cartea Sfântă a Sfintei Scripturi, atunci când afirmă alcătuirea dihotomică a omului: trup şi suflet.

Prin trup omul fiind legat nemijlocit de materie, căreia îi aparţine prin faptul că provine din ea şi îi este tributar: hrana, adăpostirea, îmbrăcămintea etc., constituindu-se ca datorii fireşti şi elementare, fără de care omul n-ar putea să trăiască şi pe care trebuie să le împlinească pentru a-şi putea asigura existenţa. “Cele mai de seamă lucruri din viaţa omului sunt: apa, pâinea, haina şi o casă pentru adăpost” (Înţelep. lui Is.Sir. 29, 24). O recunoaşte şi unul dintre Sfinţii Părinţi, deci un glas autorizat al Bisericii, atunci când se referă la aceeaşi problemă: “nu este cu putinţă-omului să existe fără hrană care să-i susţină puterea”. Aceasta fiind una din datoriile elementare pe care le avem de îndeplinit faţă de noi înşine: “Eşti dator să dai trupului tău o hrană modestă, dacă cauţi numai ce îi este de trebuinţă” (Sf. Grigorie de Nyssa, PSB, vol. 1, pag. 357 şi 437). Privite lucrurile în această perspectivă, s-ar părea că ne găsim într-o mare dilemă din care oricum vom face nu vom putea ieşi decât păgubiţi, căci sau dorim să ne mântuim, şi atunci va trebui să ne debarasăm de bunurile pe care le avem, aşa cum l-a îndemnat Mântuitorul nostrum Iisus Hristos pe tânărul din Evanghelie: “Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile” (Matei19,21), ceea ce, de ce să nu o recunoaştem cu sinceritate, nu multora ne este la îndemână, şi este cu anevoie de îndeplinit pentru că fiecare dintre noi avem câte ceva de

care ne legăm şi la care renunţăm nu chiar cu uşurinţă; sau păstrăm bunurile, care aşa cum spuneam mai sus, ne sunt într-un anume sens indispensabile, şi atunci înseamnă că ne excludem de la mântuire. Socotesc că este numai în aparenţă o dilemă iar cheia ieşirii din ea ne-o oferă însuşi Mântuitorul atunci când indică cele două căi prin care putem ajunge la mântuire. Una este cea prin care, păstrând bunurile -”Dacă vrei să intri în Viaţă păzeşte poruncile!” (Matei 19, 17) - iar cealaltă este renunţarea la ele -”Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile” (Matei 19, 21).

Majoritatea exegeţilor autorizaţi ai Sfintei Scripturi, atunci când se referă la Evanghelia cu tânărul bogat (Luc.18, 18-28), sunt unanimi în recunoaşterea că cele două căi la care se referă Mântuitorul nostrum Iisus Hristos îi privesc, pe de o parte pe cei care au renunţat la tot de bunăvoie, intrând în monahism, iar pe de altă parte la ceilalţi, cei mulţi, care deţin bunuri. Dar şi unii şi alţii sunt chemaţi în final la dobândirea aceluiaşi scop: mântuirea; scopul fiindu-le comun, diferită este numai calea, modalitatea de a ajunge la ea. Nu putem spune că una este superioară şi cealaltă inferioară, pentru că, finalmente ele trebuie să ducă la acelaşi scop. Păzirea poruncilor se justifică numai în măsura în care te va duce la cunoaşterea lui Dumnezeu, care „e ascuns în poruncile Sale şi pe măsura împlinirii lor ni se face cunoscut” (Sfântul Marcu Ascetul), iar prin stăruinţa în cunoaşterea lor poţi ajunge la dobândirea dragostei: “Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel care Mă iubeşte”, răsplata fiind pe măsura strădaniei: “Îl voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (In. 14- 21), scopul ultim fiind acela de “a curăţi şi sfinţi inimile credincioşilor” (Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, voI. 2, pag. 36). Dar, şi dacă ai renunţat la bunuri, aceasta nu înseamnă că ai câştigat automat mântuirea, pentru că acesta este abia începutul, gruel începe după aceea, iar simplul fapt că ai renunţat la ele, că ai depus votul sărăciei de bunăvoie nu-ţi va aduce mântuirea: “desăvârşirea nu vine odată cu lepădarea de avere şi de bunuri, ci după dobândirea dragostei” (Sfântul Ioan Casian, Filocalia, vol. 1, pag. 164).

Aşadar, fie că deţinem bunuri şi ne folosim de ele, dar păzim poruncile, fie că urmăm sfatul evanghelic, cel numit al sărăciei de bunăvoie, şi ne debarasăm de tot, în final, prin ambele căi vom ajunge la acelaşi ideal: mântuirea. Cred că la aceasta s-a referit Domnul nostrum Iisus Hristos atunci când a spus: “În casa tatălui Meu sunt multe locaşuri. Iar de nu, oare v-aş fi spus Eu vouă că mă duc să vă pregătesc loc?” (In. 14. 2) În genere, creştinismul nu este împotriva bunurilor, a averii, dimpotrivă, atunci când aceasta este câştigată prin muncă cinstită şi fără să fie în defavoarea celorlalţi, este recunoscută şi chiar consfinţită de Dumnezeu: “agonisită cu dreptate este dată omului de Dumnezeu, fiind un semn al binecuvântării cereşti” (Fac. 24,35). Ceea ce ne aduce însă mereu aminte Sfânta Scriptură este faptul că noi nu suntem proprietari de drept ai acestor bunuri, ci cel mult nişte chivernisitori ai lor: “Ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te trufeşti ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). Ni se recomandă să păstrăm totdeauna măsura în agonisirea bunurilor, aceasta fiind confirmarea respectului pe care omul şi-l datorează sieşi, şi implicit se respectă pe sine ca făptură a lui Dumnezeu. Sf. Scriptură ne îndeamnă în acest sens la cumpătare şi păstrarea echilibrului în viaţă, ca măsuri sigure în vederea dobândirii mântuirii, şi în virtutea acestor principii, nu condamnă bunurile materiale, care nu sunt dăunătoare în sinea lor, dăunătoare este reaua lor întrebuinţare, care duce la pervertirea sensului major al vieţii umane - mântuirea. Este întru totul legitimă câştigarea bunurilor şi împlinirea trebuinţelor fireşti “căci nimeni, niciodată, nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte, precum şi Hristos Biserica” (Ef. 5, 29), Însă transgresarea anumitor limite duce la nimicirea a ceea ce are omul mai frumos în sine, provocând o gravă ruptură în însăşi integritatea sa psiho-fizică: “grija faţă de trup să nu o prefaceţi spre pofte”, citim în Sfânta Scriptură.

Există o intercondiţionare logică între bunurile material şi existenţa umană, aceasta nefiind posibilă fără bunuri. La rândul lor, bunurile presupun viaţa, ele neputându-se justifica decât în măsura în care se raportează la om: “Dacă porneşti de la om spre exterior, nu ajungi niciodată la sensul lucrurilor, căci descifrarea sensului lor este ascunsă în omul însuşi” (N. Berdiaev, Sensul creaţiei, pag. 67), şi numai în măsura în care se raportează la om ele capătă un sens: “prin om, cosmosul devine conştient de sine” (P. Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, pag. 69), ele având însă numai un rol funcţional. Viaţa umană înţeleasă în expresia ei majoră de “îmbogăţire în Dumnezeu” este cauză şi scop în sine, bunurile fiind numai un mijloc auxiliar prin care ne este dat să accede spre ştiinţa finală: “noi suntem pentru noi înşine un scop fără sfârşit, şi scopul fără sfârşit al tuturor lucrurilor” (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voI. 1, pag. 15). Nu bunurile sau deţinerea acestora sunt condamnabile din perspectiva creştină, ci felul în care ne raportăm la ele. Modul în care le privim: “Dumnezeu ne îngăduie să avem bunuri, cu condiţia să le dăm o întrebuinţare bună, nu să le depozităm” (Mitrop. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, pag. 416). Dăunător cu adevărat pentru noi este efectul pe care acestea îI pot avea asupra noastră, monştrii pe care îi pot naşte în noi: egoismul, lăcomia, desconsiderarea şi dispreţul faţă de ceilalţi etc. “nu averea în sine devine marele obstacol, ci ceea ce naşte în noi” (idem pag. 415). Atunci este cu adevărat grav când te-ai rupt definitiv de Dumnezeu şi te-ei afundat iremediabil în materialitate, nesocotindu-l purtarea de grijă, considerându-te pe tine adevăratul stăpân, ceea ce de fapt nu eşti, pierzându-ţi capacitatea de a te aprecia aşa cum eşti şi ce eşti, atunci ţi-ai pierdut însăşi libertatea, căci “cel ce are gândirea îngrijorată de lucrurile vieţii nu este liber” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia, voi 6, pag. 43).

Bunurile materiale nu se confundă cu răul, nici nu sunt izvorul acestora şi nici nu conferă vreun plus de valoare celui ce le deţine. Ele sunt doar simple mijloace care ne sunt încredinţate ca prin ele să ne câştigăm mântuirea: “stăpân trebuie să fii peste toate şi nu sclavul lor; să-ţi urmeze, să nu te târască după ele. Trebuie să-ţi supui totul, cunoscându-te pe tine şi recunoscându-Mă pe Mine, să recunoşti cu alte cuvinte în toate lucrurile create desăvârşirea divină şi să treci de la creaturi la Creator” (Sf. Gracian, Criticonul, voI. 1, pag. 138). Folosite corect, ele ne pot chiar ajuta la câştigarea mântuirii; a abuza însă de ele devine o stavilă serioasă în realizarea acestui deziderat: “tot ce este adunat în afară de trebuinţă, din pofta acestei lăcomii, se preface în ziua următoare, adică în viaţa următoare celui ce a adunat-o, în vierme. Prin viermele acesta, cel ce aude înţelege viermele cel neadormit, care prinde viaţă din lăcomie” (Sf. Grigorie de Nyssa).

Creştinismul nu este antisocial, înţelegând prin aceasta să promoveze sărăcia, căci prin ea însăţi aceasta nu este o virtute, după cum nu condamnă nici bogăţia: “nu totdeauna estelăudată sărăcia, ci numai aceea de bunăvoie, după sfatul Evangheliei. Mântuitorul Iisus Hristos nu fericeşte pe cei lipsiţi de bunuri, ci pe cei ce îndepărtează din suflet sărăcia de fapte bune” (Sfântul Vasile cel Mare), nici nu face vreo distincţie între săraci şi bogaţi, între oameni aparţinând anumitor categorii sociale, ci toţi deopotrivă au succes la darurile lui Dumnezeu. Cel “sărac cu duhul” să se laude cu înălţimea la care a fost chemat; bogatul să se folosească cuminte de avutul său, “cei care au averi să fie ca şi cum nu le-ar avea” (1 Cor. 7, 29), după cum spune Sfântul Apostol Pavel, să se ferească de îngâmfare şi de încrederea prea mare în avuţiile lor, pentru că acestea sunt trecătoare, întocmai ca iarba, pe care cea dintâi arşiţă o nimiceşte. Niciodată Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a condamnat bunurile sau agonisirea lor, ele fiind recunoscute ca o condiţie indispensabilă a propăşirii şi emancipării omului; a condamnat însă cu severitate uzurparea ordinii naturale rostuită de Dumnezeu, transformarea lor în “idoli” şi aservirea În faţa lor: “drept aceea, omorâţi mădularele voastre - ale omului pământesc: desfrânarea, necurăţia, pofta cea rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Col. 3,5). Mântuitorul Iisus Hristos a indicat raportul real dintre om ca fiinţă cu vocaţia divinităţii, şi bunuri, arătând că adevărata închinare şi slujire o datorăm în exclusivitate lui Dumnezeu: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”(1 Cor. 10, 31).

Aceasta a fost în esenţa ei misiunea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în ceea ce ne priveşte pe noi oamenii, şi destinul nostru pământesc, să ne elibereze din robia păcatelor, arătându-ne că adevărata temelie a vieţuirii creştine nu sunt bunurile vremelnice şi atât de înşelătoare şi nesigure (Prov. 27, 24), ci “îmbogăţirea în Dumnezeu”; nici n-a contrazis nevoia firească de procurare a celor necesare pentru susţinerea vieţii, ci procurarea lor peste măsură, de multe ori înfrigurată, care duce la desfigurarea şi deformarea persoanei umane, ci dimpotrivă, ne îndeamnă la încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume şi de oameni, încredere care trebuie să ducă la echilibruşi cumpătare în agonisirea lor: “ştie Tatăl vostru cel ceresc că aveţi trebuinţă de ele” (Matei 6, 23). . Tânărul bogat din Evanghelie nu s-a făcut vinovat pentru simplul fapt că avea “multe bogăţii”, ci ceea l-a făcut cu adevărat să fie condamnat de Mântuitorul a fost prea multa sa grijă faţă de ele. Răul provenea din propria-i realitate interioară, tocmai din prea multa sa preocupare şi alipirea cu tot sufletul de acestea, căci “nu depărtarea externă de lume, ci detaşarea lăuntrică de ceea ce este rău în ea, este lucru hotărâtor” (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, voI. 6, pag. 83). Dacă Mântuitorul Iisus Hristos l-a îndemnat să “vândă toate”, a vrut ca mai întâi să-1 scoată din stăpânirea lor, să-1 situeze pe o poziţie de detaşare lăuntrică: “să nu socoţi că iubirea de argint stă numai în a avea aur sau argint, ci orice lucru de care se lipeşte sufletul” (Sfântul Isaac Sirul, Filocalia, voI. 5, pag. 70); să-1 elibereze sufleteşte de sub stăpânirea lor: “se cuvine a avea bunuri ca stăpân al lor şi nu ca slugă a lor; să le stăpâneşti şi nu să te stăpânească. Dumnezeu ţi le-a dat, nu ca să le cheltuieşti spre pieirea ta, ci spre a lucra la mântuirea ta” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Referindu-se la sfatul evanghelic “vinde tot ce ai”, un mare teolog rus contemporan, îl interpreta tocmai în sensul celor afirmate mai sus: “vinde tot ce eşti”, deci Mântuitorul Iisus Hristos voia să-1 scoată din starea de identificare cu ceea ce avea. (P. Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, pag. 101). “Sufletul dezlegat de materie ajunge purtător de Dumnezeu” (Ilie Ecdicul, Filocalia, vol. 3), aceasta este starea la care l-a îndemnat Domnul Iisus Hristos pe tânărul bogat, de a se elibera de sub stăpânirea materiei, de a se elibera lăuntric: “faptele nu îndreptează pe om, independent de dispoziţia sa lăuntrică” (Teoclit Dionisiatul, op. cit, vol. 1, pag 99), lui lipsindu-i tocmai libertatea interioară, disponibilitatea sufletească de a se apropia de Dumnezeu, căci numai aceasta face posibilă sălăşluirea harului dumnezeiesc în sufletul nostru, aceasta fiind condiţia primă în realizarea mântuirii, care are nevoie “de suflet slobozit de patimi” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, voI. 3, pag. 124)

Tinerii în Biserică - Sfânta Scriptură

Locul şi rolul Sfintei Scripturi în spaţiul ortodox sunt diferite faţă de spaţiul apusean, fie că este vorba de tradiţia romano-ctolică, fie de Bisericile şi confesiunile protestante sau neoprotestante. Iată câteva dintre aceste constatări la îndemâna oricui:

a. În spaţiul ortodox, în general, Sfânta Scriptură se citeşte mai puţin. Dincolo de aspectul negativ al acestei constatări există şi o evaluare pozitivă în ceea ce priveşte raportarea la Sfânta Scriptură. Există o sfială a credinciosului ortodox care se manifestă atunci când este vorba de citirea Sfintei Scripturi. Aceasta ar fi o motivaţie. Celelalte sper că vor reieşi din cele ce urmează.

b. Sfânta Scriptură nu constituie reperul prim şi imediat, şi în nici un caz unic, în cătarea răspunsurilor la problemele cu care se confnmtă credincioşii. Pentru argumentarea acestei constatări voi invoca numai faptul că ortodocşii nu aleargă la Sfânta Scriptură când au o problemă sau când îi frământă vreo întrebare, ci aleargă la biserică şi la preot. Aceasta nu înseamnă, nici pe departe, minimalizarea rolului Sfintei Scripturi, ci vine dintr-o percepţie diferită a Sfintei Scripturi şi a ceea ce reprezintă Scriptura pentru noi.

c. Sfânta Scriptura nu se citeşte în primul rând pentru a satisface setea de cunoaştere teoretică, sau pentru a învăţa şi a afla lucruri despre Dumnezeu sau răspunsuri la întrebări care te frământă. Citirea Sfintei Scripturi este pur şi simplu o cale de a comunica cu Dumnezeu, de a te hrăni de cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum se întâmplă cu lectura scrisorii de la o persoană dragă. Deşi ţi-ar fi suficientă o singură lectură ca să afli conţinutul informaţional al ei, o reciteşti totuşi, de multe ori, tocmai pentru că ea reprezintă o întâlnire la nivelul cuvântului cu respectiva persoană dragă. Lectura ei nu satisface setea de cunoaştere ci dorul de persoana dragă, nu-ţi lărgeşte sfera cunoştinţelor ci îţi îndulceşte inima, dă consistenţă relaţiei tale cu acea persoană.

d. Constatările de mai sus sunt evidente şi pentru viaţa liturgică propriu-zisă a Bisericii. Sfânta Scriptură este prezentă şi ocupă un loc important în cultul Bisericii, Sfânta Evanghelie tronând permanent pe Sfânta Masă şi fiind citită solemn în multe momente liturgice. Dar, referindu-ne fie şi numai la Sfânta Liturghie, momentul central nu este cel al lecturilor biblice, ci momentul central este momentul prefacerii pâinii şi vinului în Cinstitul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului Hristos şi împărtăşirea credincioşilor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte Sfinte Taine ca şi pentru toate slujbele Bisericii, în cadrul cărora există citirea Sfintei Scripturi, dar ca parte a unei lucrări mai complexe, centrate în cele din urmă pe împărtăşirea credincioşilor de Duhul lui Dumnezeu şi de lucrarea Acestuia. A se vedea Botezul, Hirotonia, Cununia, Maslul etc. În toate aceste cazuri credincioşii vin la Biserică să se boteze, să fie hirotoniţi, să fie cununaţi, să fie vindecaţi etc., nu pentru a citi şi studia şi pentru a afla ce spune Sfânta Scriptură. Lectura Sfintei Scriptură, nelipsită de altfel din aceste slujbe, este parte a lucrării care se săvârşeşte de către preot, prin puterea Duhului lui Dumnezeu în fiecare din aceste slujbe.

e. Aceeaşi situaţie se poate observa şi în ceea ce priveşte spiritualitatea monahală, un alt reper principal în considerarea spaţiului ortodox. Desigur, în pravila şi în nevoinţele monahului ortodox intră şi lectura insistentă, uneori permanentă a Sfintei Scripturi (a se vedea citirea Psaltirii), dar viaţa monahului este mult mai complexă. Ascultarea, înfrânarea, postul şi rugăciunea, privegherea, metaniile par a fi prioritare în viaţa monahului. Cât priveşte citirea Sfintei Scripturi, aceasta are o funcţie foarte specifică. Monahii vorbesc de puterea Psaltirei în a birui ispitele şi a alunga demonii, sau în a limpezi mintea omului spre a afla soluţii la problemele cu care se confruntă, nu oferindu-i informaţii în funcţie de care să discernă mai bine între mai multe raţionamente logice, ci luminându-i mintea sau simţirea înţelegătoare cum ar spune monahii înşişi.

f. Cât priveşte spiritualitatea populară, adică modul în care credincioşii simpli, obişnuiţi, se raportează la Sfânta Scriptură, aici lucrurile par a fi şi mai evident diferite. Credincioşii noştri, trebuie să recunoaştem, citesc puţin şi rar Sfânta Scriptură. Se întâmplă aceasta chiar şi cu cei mai devotaţi credincioşi ortodocşi. Nu facem decât să consemnăm evidenţa faptelor şi să încercăm o evaluare pozitivă a acestora. Oricine poate constata că este mult mai important pentru un ortodox să-şi boteze copilul, să se cunune, să-i înmormânteze pe cei dragi cu slujbă la Biserică, să se împărtăşească, să facă parastase, colivă şi colaci etc., decât să citească Sfânta Scriptură. Un ortodox îşi poate ierta faptul că nu citeşte Sfânta Scriptură, chiar dacă îşi reproşează pe bună dreptate acest lucru, dar nu-şi poate ierta să-i moară copilul nebotezat, sau părinţii nuspovediţi şi neîmpărtăşiţi şi fără lumânare.

După cum, este un mare păcat să trăiască bărbatul şi femeia necununaţi şi o mare lipsă să nu facă sfeştaníe la casă, spre exemplu! Această ierarhie a lucrurilor este scandaloasă pentru fraţii noştri protestanţi ca şi pentru unii teologi ortodocşi, dar cred că ea poate fi evaluată pozitiv din perspectiva unei ermineutici biblice ortodoxe.

Au fost perioade istorice lungi când credincioşii ortodocşi nu au avut acces la Sfânta Scriptură pentru că pur şi simplu aceasta nu era tradusă în limba lor sau circula în foarte puţine exemplare. Sigur că aceasta a fost o lipsă dar nu una vitală. Citirea Sfintei Scripturi nu numai că nu trebuie exclusă, ci trebuie încurajată pe toate căile, dar acum vorbim despre o ierarhie a lucrurilor aşa cum apare aceasta în viaţa de toate zilele.

g. Semnalăm, în treacăt, o atitudine asemănătoare a teologiei patristice şi a spiritualităţii filocalice. Cea mai elementară lectură a acestora ne obligă să constatăm, pe de o parte locul extrem de important al Sfintei Scripturi în lucrările Sfinţilor Părinţi, iar pe de altă parte raportarea directă şi mult mai complexă la istoria continuă a prezenţei şi a lucrării lui Dumnezeu în istorie.

h. Notă discordantă face, după toate aparenţele, teologia academică. Aceasta pare să aşeze Sfânta Scriptură pe primul loc între sursele pe care îşi bazează elaborările teologice. Se poate constata cu uşurinţă faptul că în majoritatea lor, lucrările de teologie savantă, de şcoală, din perioada modernă îşi întemeiază poziţiile sau tezele pe citate din Sfânta Scriptură şi din literatura patristică, şi mai puţin sau chiar de loc pe evidenţa faptelor sau a vieţii dintotdeauna şi a celei prezente a Bisericii, fie în manifestarea ei comunitară, fie în cea personală.

Nici Sfânta Liturghie, nici celelalte Sfinte Taine sau lucrări sfinţitoare ale Bisericii şi nici viaţa duhovnicească şi experienţele sau trăirile oamenilor duhovniceşti nu constituie surse pentru această teologie academică. Excluderea tezaurului imnografic al Bisericii ca şi a literaturii filocalice, a patericelor, a vieţilor sfinţilor şi a literaturii duhovniceşti în general, din bibliografia lucrărilor de teologie savantă este un argument greu de contestat în sprijinul celor de mai sus. Dacă luăm în calcul locul literaturii duhovniceşti în viaţa monahilor şi a credincioşilor simpli,- şi aceasta mai ales în ultimii ani – va trebui din nou să semnalăm o poziţie încă disonantă faţă de aceştia a teologiei academice.

Trebuie să recunoaştem un reflex impropriu spaţiului ortodox unde viaţa şi lucrarea ca atare au prioritate în raport cu consemnarea sau comentarea în scris a vieţii însăşi, oricât de autorizată şi autentică ar fi aceasta. Sigur că există un primat, nu absolut ci complementar al Sfintei Scripturi, dar nu la nivelul literei, ci la nivelul duhului.

i. Spaţiul ortodox nu operează nici cu un primat absolut al Scripturii, limitat la cel al Sfintei Scripturi (vezi spaţiul protestant şi neoprotestant) sau chiar extins şi la scrierile Sfinţilor Părinţi, adică la Sfânta Tradiţie (vezi şi unele lucrări de teologie academică din spaţiul ortodox) şi nici cu un primat al autorităţii bisericeşti instituţionalizate (vezi spaţiul tradiţiei romani-catolice), ci, operează, aşa cum am văzut, cu primatul Duhului lui Dumnezeu, care se manifestă şi în Sfânta Scriptura şi în autoritatea bisericească în măsura în care acestea sunt parte integrantă a organismului viu, Lmic şi unitar al Bisericii ca atare. Duhul este cel care dă viaţă şi se manifestă în ansamblul vieţii Biserici ca şi în viaţa fiecărui mădular al comunităţii sau al trupului eclesial, pentru înţelegerea căreia funcţionează ca repere fundamentale Sfânta Scriptură şi celelalte monumente ale vieţii Bisericii.

j. Voi invoca în sprijinul celor spuse mai sus o atitudine caracteristică spaţiului ortodox: în situaţii de criză, dintr-un reflex sănătos consider eu, nu se recurge în primul rând la autoritatea teologului care poate cunoaşte foarte bine şi Sfânta Scriptură şi întreaga literatură patristică şi nici la autoritatea bisericească, oricât de înaltă ar fi aceasta, ci se recurge – şi lucrul acesta îl fac chiar şi teologii şi autoritatea bisericească însăşi atunci când nu există excrescenţe ale vreunui gen de in failibilitate teologică sau instituţionalizată -, la un om duhovnicesc, la un mare duhovnic. Acesta poate fi un monah simplu dar poate fi şi un înalt ierarh, şi amândoi pot fi şi învăţaţi, dar nu pentru calitatea aceasta, ci pentru autoritatea pe care i-o conferă trăirea directă, experienţa lucrurilor dumnezeieşti sau cunoaşterea prin vedere duhovnicească.

k. Perspectiva aceasta nu este una care exclude sau marginalizează Sfânta Scriptură, ci dimpotrivă îi recuperează locul şi lucrarea în sânul Bisericii al vieţii împreună cu Dumnezeu. Este 'insă o perspectivă care evită exclusivismul biblic, această monstruozitate teologică, cum o numea un mare teolog ortodox contemporan.

l. Trebuie să nu ne ferim şi să nu ne temem a recunoaşte un lucru mai mult decât evident în viaţa comunitară şi personală a ortodocşilor, anume acela că în centrul vieţii lor nu este Biblia şi lectura Bibliei, ci este viaţa propriu-zisă, cu Dumnezeu - Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte lucrări sfinţitoare ale Bisericii, rugăciunea etc. - din care face parte şi Biblia şi lectura ei. În cadrul unui mod foarte concret de a trăi împreună cu Dumnezeu, într-un context social istoric anume, are locul său, foarte important dar nu exclusiv Sfânta Scriptură, lectura şi explicarea acesteia. Dacă putem folosi din nou imaginea cu scrisoarea4 de la o persoană dragă, nimeni nu se va limita la scrisoarea aceasta - deşi o va păstra ca pe un odor de mare preţ şi o va reciti la nesfârşit -, dacă va avea posibilitatea să vadă şi să trăiască în preajma persoanei dragi care i-a trimis scrisoare, bucurându-se şi râvnind cu timp şi fără timp să o vadă şi să se bucure de frumuseţea şi de bogăţia ei sufletească, de împărtăşirea din toate darurile ei personale.

Am să citez un cuvânt al aceluiaşi Sfânt Ioan Gură de Aur care exprimă prioritatea absolută a persoanei în faţa oricărei realităţi exterioare acesteia: ,,Izbăvirea de Gheenă! Desfătarea Îrnpărăţiei! Decât acestea toate, mult mai important este a iubi pe Hristos şi a fi iubit de Acesta"! Această realitate evidentă din viaţa Bisericii răsăritene ne trimite la o înţelegere specifică a Sfintei Scripturi, a locului şi rolului ei în viaţa şi teologia Bisericii şi, prin urmare, la o ermineutică proprie, pe care trebuie să o luăm serios în seamă şi să o elaborăm cu multă atenţie, investigând şi analizând diferitele domenii ale vieţii noastre bisericeşti.

O valorizare pozitivă a constatărilor de mai sus - şi nu rămânerea obsesivă la evaluări critice negative mai ales sub presiunea orgolioasă a confraţilor noştri apuseni sau a vreunui complex de inferioritate cuibărit în rândul teologilor ortodocşi -, ne conduce la concluzia că Biserica răsăriteană, în viaţa sa liturgică, în spiritualitatea sa monahală şi în cea populară funcţionează în raportarea la Sfânta Scriptură cu o ermineutică proprie, conformă cu crezul ei despre posibilitatea comunicării inteligibile dintre Dumnezeu şi om şi cu gnoseologia ei teologică.

Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă

Una din cele mai importante calități pe care le apreciez la o persoană este verticalitatea. Și nu cred că sunt singurul. Cred că mai toată lumea apreciază consecvența și siguranța pe care ți-o dă o persoană verticală, cu principii sănătoase și cu personalitate puternică. Te aștepți să nu trateze lucrurile cu ușurință sau cu superficialitate. Te poți încrede într-o astfel de persoană, te aștepți să nu te mintă sau să te dezamăgească tocmai datorită seriozității sale.

Ei bine, cam acesta e modelul pe care îl propune Hristos pentru fiecare. Acesta e modelul creștinului autentic. Acesta e modelul, care de multe ori e departe de noi. Și asta se întâmplă fiindcă umblăm cu jumătăți de măsură. Pentru că deși citim zilnic atâtea articole, site-uri, bloguri, pagini din vreo carte de folos sufletesc, informația nu ajunge în inima noastră. Sau dacă ajunge, rămâne acolo îngropată – nebagată în seamă. Înainte, creștinii citeau câteva rânduri dintr-o carte sau auzeau de la un părinte o vorbă și meditau la cuvintele acelea câteva săptămâni. Meditau la ele, le ”învârteau” pe o parte și pe alta, le ”rumegau” până prindeau la inimă și le erau mereu în minte. Dar acum, ca să-mi amintesc despre ce am citit cu trei zile în urmă trebuie să mă scarpin puțin în creștetul capului sau să mă uit în browser, în History, ori să răsfoiesc puțin cartea din care am citit ultima dată. Iar acest lucru se întâmplă, mai ales, din cauză că nu punem în practică, la modul serios, ceea ce citim. Sau dacă punem în practică, o facem doar până la un anumit nivel, gândindu-ne că e prea mult să facem întru totul ceea ce ni se cere, deși Hristos vrea să facă din noi o persoană nouă, să ne schimbe din temelii, nu să ne cârpească pe ici, pe colo.

În Hristos devenim o altă făptură. Nu 50%, nu 90%, nu 99%, ci 100%. Dar noi tot umblăm cu jumătăți de măsură. Pentru că deși suntem în țara asta 87% de ortodocși declarați, tot noi suntem primii la avorturi și alte păcate strigătoare la cer. Pentru că deși bisericile sunt pline, totuși și cluburile sunt pline și crâșmele și cabinetele unde se fac avorturi. Pentru că deși se construiesc din ce în ce mai multe biserici, marile firme de alcool, tutun și anticoncepționale au în România, în fiecare an, profituri în care te pierzi de atâtea zerouri.

Pentru că deși dimineața la biserică baticul era pe cap și fusta până la pământ, seara la terasă colanții sau blugii erau mulați pe picioare, decolteul cât mai larg și prietena care nu era de față a devenit subiect de bârfă.

Pentru că deși dimineața la biserică te visai în Muntele Athos, practicând rugăciunea inimii sau deja te vedeai în rândul sfinților pictați pe perete, seara la terasă după două beri, altfel apreciezi ”generozitatea” fetelor afectate de caniculă și glumele cu tentă sexuală.

Pentru că deși dimineața la biserică spuneam în ectenii ”...și toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu sa o dăm”, după câteva ore ne răzgândim și ne dăm seama că totuși e cam mult ”toată viața noastră”, orele alea două de dimineața ar trebui să-I ajungă. Doar n-o să ne facem noi sfinți acuma!

Ce au în comun toți sfinții?!? Tocmai acea verticalitate și consecvență de care pomeneam la început. Tocmai acea plinătate de măsură cu care trăiau.

Despre Sfântul Ilie știm că ”Niciodată n-a ascultat Dumnezeu mai tare de om, ca în timpul Sfântului Ilie” (Sf. Efrem). Pentru că deși tot poporul a căzut în idolatrie, el a rămas credincios Domnului. El nu s-a gândit că era singurul care a mai rămas ”oaia neagră”, așa cum facem noi: ”Dacă toată lumea face dragoste înainte de căsătorie, eu de ce să nu fac?!? Dacă toți colegii și prietenii merg în club sau la petrecere, eu de ce să nu merg?!? Dacă toți cunoscuții fumează, eu de ce să nu fumez?!?”

Despre Sfântul Ioan Botezătorul știm că era înger în trup, ”cel mai mare om născut din femeie” (Matei 11, 11). Starea duhovnicească a poporului evreu era sub nivelul mării în vremea aceea. Când a început chemarea la pocăință, era de unul singur. Cu toate astea nu s-a descurajat și nu a lăsat-o ”mai moale”.

Despre Sfântul Apostol Ioan știm că era cel mai tânăr dintre apostoli. Era cel mai curat dintre ei și cel mai apropiat de Iisus. El a fost singurul apostol care nu L-a părăsit pe Mântuitor și stătea sub cruce alături de Maica Domnului în momentele răstignirii. El a fost singurul din cei doisprezece apostoli care nu a murit martirizat.

Am vrut să amintesc de cei trei sfinți pentru că de multe ori aud că astăzi altele sunt vremurile. Dar, ”Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 14, 8). Sau că sfințenia nu e de noi și ne complacem să stăm la un anumit nivel - căldicel. Dar, cu toate astea ”...scris este: <Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt>” (I Petru 1, 16)

Eu la fiecare examen, în facultate, mi-am propus să iau nota 10. Și mă pregăteam ca atare. Dar chiar dacă nu am reușit, mereu am fost pe aproape și am luat note mari. Dar colegii care învățau doar de nota cinci, cât să treacă examenul – mai mereu îl picau.

Așa că, dacă ne propunem maximul (sfințenia) e posibil să reușim sau cel puțin să fim pe-aproape. Dar, dacă umblăm cu jumătăți de măsură... Mai bine, nu.