Iubirea - Suferința

N-a existat om pe lumea aceasta, de la început și până astăzi să fi fost fericit în mod deplin, clipă de clipă a vieții lui, ci fiecare din noi am cunoscut suferința. Prin urmare suferința este pentru tot omul la fel de bine întipărită în minte ca și respirația, iar ecuația suferinței este de fapt ecuația vieții noastre. Fiecare căutăm soluții diferite la această ecuație. Unii reușesc s-o rezolve, alții nu.

Suferința o percepem într-o multitudine de forme, începând de la foame, sete, frig, oboseală, stres, cotinuând cu eșecurile în dragoste, eșecurile pe plan profesional, visele neîmplinite, violența din partea oamenilor, ura îndreptată către noi, hoția, minciuna, neîncrederea, lăcomia, egoismul, indiferența și terminând cu mustrările de conștiință, bolile, îmbătrânirea, frica de moarte, frica de judecată lui Dumnezeu, etc.

Eu am lucrat patru ani de zile ca reprezentat în relația cu clienții la patru firme multinaționale. Pentru una din acestea (o bancă) relația cu clienții era foarte importantă. Se investeau bani mulți în dezvoltarea personală a angajaților care urmau să intre în contact direct cu clienții, și asta pentru că ținta acestei companii erau persoanele cu venituri medii și peste medie, oameni de obicei cu studii și mai pretențioși decât cei cu venituri mici.

Cu toate acestea era inevitabil să nu apară și neînțelegeri. Ne străduiam pe cât se poate să soluționăm toate nemulțumirile clienților cât mai rapid și mai eficient, dar uneori ei ajungeau să facă plângere scrisă. Această plângere era preluată de departamentul de Complaints (plângeri) și se încerca soluționarea ei. Adesea clienții ajungeau să-și dorească să discute cu directorul de agenție, cu managerul Departamentului de Relații cu Clienții sau chiar mai sus cu alți manageri cu putere de decizie. Se întâmplă adesea ca neînțelegerile din relațiile comerciale să se finalizeze cu o plângere către directorul / proprietarul firmei, ca unul ce a conceput întreg sistemul de funcționare a firmei și care este beneficiar direct al profitului din relația pe care o are cu clienții.

Cei care fac plângere gândesc în mod logic că dacă pe angajat nu-l doar sufletul să-l trateze pe client cu indiferență, atunci pe patron sigur îl va durea, pentru că pierzând clienți pierde și bani. Vrând nevrând, iubitor sau neiubitor de oameni, patronul / directorul este interesat de ce spune clientul, pentru că e singurul care-i aduce profit și îl ajută să-și continue afacerea.

Să trecem acum la celălalt aspect. Omul când suferă, când nu-i merge bine, când dă de necaz începe să se plângă și să zică: „De ce mi se întâmplă numai mie” sau “de ce trebuie eu să sufăr atâta”, „de ce alții au și eu nu am”, “de ce unii sunt ajutați alții nu”, „de ce unora nu li se întâmplă nimic rău și pe capul meu vin toate belelele.” De obicei aceste vorbe vin când omului nu-i mai stă în putere să rezolve problemele pe care le are, sau când e depășit de situație, sau când întunecat de griji nu mai vede nicio soluție.

De aceea se întâmplă adesea ca omul în suferință, în ultimă instanță, să se plângă înaintea lui Dumnezeu. Unii plâng cerând ajutorul, pe când alții plâng cârtind, comentând, înfierându-L pe Dumnezeu că e nedrept, că nu-i ajută pe toți oamenii în mod egal.

La fel ca și în economia de piața, plângerile (suferințele) oamenilor trec, în final, de la stadiu de nemulțumire, la stadiul de plângere oficială făcută „mai sus”. Dumnezeu este incriminat în mod direct de oameni pentru ceea ce se întâmplă în viața lor dintr-un motiv simplu: este recunoscut ca fiind Creatorul lumii și cel care a inventat tot sistemul de funcționare al vieții în Univers. În plus de asta este recunoscut de toți ca fiind (parafrazez un politician român): un Creator-Jucător, sau Antrenor-Jucător, ca unul ce nu numai a creat lumea dar și intervine permanent în ea pentru ajutorul nostru.

Așa se face că, omul în suferințe și necazuri mari, credincios sau necredincios, dus sau nu la biserică, din instinct se raportează la Dumnezeu și-i recunoaște două mari atribute, pe care până atunci e foarte posibil să le și fi combătut și să nu fi crezut în ele:

• atotputernicia – Dumnezeu vede ce se întâmplă cu mine, oriunde aș fi, orice aș face. Dumnezeu îmi știe chiar și gândurile, îmi știe toate visele și năzuințele. Dumnezeu știe și ce gândesc cei din jurul meu. Prin urmare Dumnezeu știe modul în care am ajuns la acest necaz, știe și situația dificilă în care mă aflu.

• Intervenția în lume – Dumnezeu trebuie să-i ajute pe cei pe care i-a creat.

Asta demonstrează că în fiecare om din lumea aceasta există întipărit undeva în adâncul sufletului că Dumnezeu există. Sfânta Scriptură ne spune că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Să fiți siguri că Dumnezeu și-a „semnat” creația și undeva în ființa umană există ceva care ne spune: „Dumnezeu există!”

În suferință, omul redus la nimicnicia lui apelează la singurul lucru care i-a mai rămas ca salvare: aducerea aminte că este creat de Dumnezeu și Acesta are obligația morală, ca Tată iubitor, să-i poarte de grijă.

În ecuația suferinței Dumnezeu este mereu prezent pentru că ecuația are ca și cadru de desfășurare lumea, iar Dumnezeu este recunoscut de toți, mai devreme sau mai târziu, ca fiind Creatorul și Purtătorul de grijă al lumii.

Dar mai este o precizare de făcut. Dumnezeu nu este obiect al ecuației (necunoscută) ci este în afara ei, ca Unul ce nu poate fi încadrat în niciun lanț cauzal al lumii noastre, ca Unul ce există prin Sine, independent și Atotputernic. Fiind în afara ei, este singurul care o poate rezolva. El este ca tânărul matematician ce stă cu creionul în fața unei ecuații grele și prin înțelepciunea Sa caută soluții spre a o rezolva.

Faimosul x din ecuațiile noastre din școală nu se poate identifica pe sine însuși cine este, ci are nevoie de cineva să-l treacă prin câteva procedee matematice pentru a afla adevărul despre sine însuși, și a ieși din incertitudine.

La fel noi, cei ce suferim în ecuație vieții, nu putem să ne rezolvăm singuri ecuația suferinței, ci mereu prin intervenția directă a lui Dumnezeu, Singurul care ne scoate din cele mai mari dileme ale vieții.

Orice suferință ați avea, nu ezitați să cereți ajutorul Marelui Matematician, care rezolva toată ecuațiile lumii noastre în Biserică, și niciodată în afara ei, biserica fiind laboratorul de însănătoșire și sfințire a lumii.

Tinerii în Biserică - Rugăciunea

Scriind despre experienţele sale în rugăciunea pentru bolnavi, Stareţul Sofronie scrie:

Nu este încă clar pentru mine de ce rugăciunea mea mai puţin intensă ar putea face uneori ca boala să ia o întorsătură favorabilă, în timp ce în alte dăţi rugăciunea mai profundă nu a adus nicio îmbunătăţire vizibilă. (Din Despre Rugăciune)

El spune mai târziu că nu a solicitat niciodată darul vindecării, dar a făcut totul după voia lui Dumnezeu, "Cine ştie de ce are nevoie fiecare om pentru mântuirea lui."

Aceasta este parte a paradoxului rugăciunii. Suntem obişnuiţi mai ales în lumea noastră să gândim în termeni de "cauză şi efect", iar acest lucru este uşor de transferat fenomenului de rugăciune. Desigur, acest lucru a condus la multe neînţelegeri şi mai mult decât la un mic abuz. Legătura directă între ardoarea rugăciunii şi eficacitatea ei este, într-adevăr, magie, nu creştinism. Şi magia este o tentaţie chiar şi în lumea modernă.

Experienţa Stareţului Sofronie ar putea fi repetată din vieţile multor preoţi - cel puţin pe baza conversaţiilor pe care le–am avut de-a lungul anilor. Cei mai mulţi preoţi pe care îi cunosc pot împărtăşi poveştile recuperărilor miraculoase sau răspunsuri uimitoare la rugăciune. Şi totuşi, cei mai mulţi recunosc de asemenea, că aceste ocazii rămân paradoxale şi nu înrădăcinate în ei înşişi sau în ardoarea rugăciunii lor.

Aceasta, desigur, nu este un motiv să nu se roage, nici să se roage fierbinte. Dar este un motiv de a schimba înţelegerea noastră departe magie către personal. Am scris înainte de toate că rugăciunea are ca obiectiv final comuniunea cu Dumnezeu. Chiar şi atunci când ne rugăm pentru bolnavi, suntem noi înşine în uniune cu Dumnezeu şi cu voia Lui, şi extindem această uniune faţă de cel pentru care ne rugăm. În acest sens, putem înţelege că unirea tuturor lucrurilor în Hristos aduce totul spre scopul său final (Efeseni 1:10). Rugăciunea noastră nu este cauza - Dumnezeu este cauza. În uniunea noastră cu toate lucrurile lui Dumnezeu este faptul că lumea se întoarce la cauza sa adevărată şi faptul că în ea ne putem bucura.

Deseori bănuiesc că fenomentul de cauzalitate, aşa cum este înrădăcinat în fizică şi alte științe similare, este, probabil, un termen care induce în eroare atunci când se aplică la un univers adevărat al cărui existenţă este înrădăcinată în personalitate. Într-un astfel de univers, dragostea este o categorie mult mai importantă decât legătura de cauzalitate, în cazul în care legătura de cauzalitate are orice loc, în toate.

În rugăciune ne confruntăm frecvent cu paradoxul - dar acesta este paradoxul lui Dumnezeu:

O, cine e acela ce sfatul Mi-l ascunde şi-n noduri de cuvinte M'ascunde chiar pe Mine? Încinge-ţi bărbăteşte mijlòcu'n cingătoare: Eu întrebări voi pune, iar tu ai să-Mi răspunzi. Unde erai când Însumi întemeiam pământul? Hai, spune-mi, dacă ştii! Ştii oare cine-anume i-a hotărât măsuri, sau cine-a pus o plasă de funii peste el? şi, dacă-l ţin pilaştrii, în ce sunt ei înfipţi? sau cin' i-a pus tărie de piatră unghiulară? hai, cine?; toate-acestea când stele se năşteau şi îngerii Mei (da, toţi!) Mă preamăreau în cor? (Iov 38:1-7)

(Pr. Stephen Freeman - Paradoxul Rugăciunii)

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, Evanghelia duminicii de față este Mt. 9, 1-8, în care avem vindecarea paraliticului, continuând astfel pe ceaa duminicii trecute.

Însă pentru că astăzi sunt pomeniți șiSfinții Părinți de la Sinodul IV Ecumenic, de la Calcedon [451], de aceea avem și o a doua Evanghelie, adică In. 17, 1-13.

Și pe ambele le-am discutat în anii anteriori…

Însă acum vreau să subliniezimportanța muncii și a răbdării în viața noastră.

Pentru că întreaga noastră viață este un efort continuu, o continuă motivare și remotivare a noastră pentru a trăi, pentru a munci, pentru a crea, pentru a iubi, pentru a rezista în bine.

E o continuă luptă viața noastră pentru a nu abdica din bine, din frumos, din credință.

Iar Evangheliile răbdării suferinței, din care face parte și cea de azi, cu paraliticul/ slăbănogul, ne arată cărăbdarea e o școală de înțelepciune și că sinuciderea nu e o soluție, nu e o acțiune „eliberatoare”.

Dar, în același timp, că e mare diferență între munca ce ne face pleziriști, între munca ce ne face trufași, orgolioși, egoiști…și munca ce ne spiritualizează.

Pentru că scopul muncii de-o viață e acela de a ne asigura demnitatea existenței, un trai decent…în cadrul căruia să ne împlinim interior și să ne curățim de păcate.

Căci de unde atâtea boli dacă nu am fi plini de excese?

De unde atâtea afecțiuni interioare…dacă nu ne-am degrada sănătatea sufletească și trupească mai mult sau mai puțin conștient?

Pentru că una e să te îmbolnăvești slujind altora, muncind, asiduu, cu bucuria de a fi spre folos altora…și alta e să te îmbolnăvești pentru că mănânci în exces, pentru că bei la fel, pentru că te distrezi în mod necumpătat.

Cu alte cuvinte: îți trebuie o mare încordare, o mare abținere, adică o mare înțelepciune…pentru ca să știi să te bucuri de viață în mod echilibrat.

Munca cu noi…e mai grea decât munca cu pământul…sau decât lupta cu timpul pentru a ne încheia toate treburile.

Pentru că munca cu noi, adică asceza, este o nemiloasă războire cu propria noastră fire…care e învățată cu păcatul, care e prostită de păcat, încetinită, rutinizată de obișnuințe non-eclesiale.

Și de aici începe revoluția interioară: de la învierea duhovnicească a sufletului nostru!

De la a nu ne mai plăcea lenea, prostia, impostura, moliciunea, perversitatea, necredința…ci, dimpotrivă,vioiciunea virtuților, adică bucuria reală, curăția, cumințenia, frumusețea duhovnicească, teologia…adicăafundarea în gânduri, simțăminte și mișcări interioare teologice, sfinte, dumnezeiești.

Căci ce vede Domnul în grammateon/ în cărturari?

Cugetări ponira/ rele [Mt. 9, 4, cf. GNT].

Semn că nu exista luptă reală cu păcatul, muncire de sine pentru a scoate răul, în mod real, din ei înșiși.

Și ce ne cere Domnul în Ioan 17? Cunoașterea lui Dumnezeu în mod real [In. 17, 3] și ca bucuria/ tin haran lui Dumnezeu să fie deplină în noi [In. 17, 13, cf. GNT].

Pentru că trăirea bucuriei Lui vine din cunoașterea Lui.

Și cunoașterea Lui continuă este bucuria de acum și a vieții veșnice.

Pentru că trebuie să ne muncim/ să ne lucrăm bucuria!

Căci mântuirea noastră e ascetică, e plină de lupta cu noi înșine…adică e o continuă răbdare.

Răbdare și în durere, răbdare și în ispite, răbdare și în bucurie, răbdare și în sănătate…pentru că numai atențiași răbdarea ne scot din rele și ne fac să trăim binele cu bunătate, cu distincție, cu frumusețe de conștiință.

Astfel, îi compătimesc pe cei care nu știu să se bucure de viața lor, de familia lor, de vocația lor, de slujba lor, de lumea lor.

Pe cei care nu găsesc motive de bucurie, de înțelepțire, de reflecție la fiecare pas al vieții lor.

Îi compătimesc…pentru că știu cât de greu e să nu te bucuri continuu.

Dar și cât de frumos e să te bucuri curat, duhovnicește chiar și când ești trist, chiar și când ești bolnav, chiar și când ești falit, chiar și când ești căzut…

Da, pentru că viața duhovnicească e plină de paradoxuri frumoase!

Ea îmbină durerea cu bucuria, tristețea cu exaltarea, râvna cu oboseala, cumințenia cu îndrăzneala sfântă în fața lui Dumnezeu.

Și de aceea, pentru ea, pentru viața cu Dumnezeu, trebuie să ne nevoim/ să ne muncim zilnic, acasă sau la serviciu, în Biserică sau la bibliotecă, la piață sau pe câmp, în mijlocul celorlalte preocupări zilnice, pentru că ea este împlinirea și fundamentul celorlalte „stăpâniri” vremelnice ale noastre.

Căci dacă nu ne simțim plini de slava Lui și dacă El, Dumnezeul nostru treimic, nu este bucuria noastră tainică, frumusețea noastră, demnitatea și nădejdea noastră…nicio lege și niciun salariu și nicio țară a lumii nu ni le vaintroduce în viața noastră. Amin!

(Pr. Dorin Octavian Picioruș - Teologie pentru azi)

Tinerii în societate - Probleme globale

În urmă cu puțin timp am dezbătut faptul că micile concepții greșite de viață produc efecte mari în timp. Una din aceste concepții greșite, ce bântuie blogosfera ortodoxă de câțiva ani, este și lupta ”anti-sistem”. Mărturisesc că am ezitat foarte mult să abordez acest subiect deoarece este unul care stârnește mereu polemici, dar intenția mea nu este de a așeza vreo persoană la ”colțul imfamiei” ci de a combate conceptul care stă în spatele acestui curent și toate efectele lui negative.

Cine este ”sistemul” până la urmă?

În practică vorbim adesea despre diferite sisteme, cum ar fi sistemul nervos, sistemul solar, sistemul de canalizare, sistemul legislativ, sistemul de supraveghere video, etc., dar fiecare dintre aceste sisteme este alcătuit dintr-un ansamblu de elemente dependente între ele și care formează un tot omogen, toate elementele fiind definite în mod concret, identificabile. Sistemul nervos este alcătuit din țesut nervos, format din neuroni interconectați prin axoni și dendrite, sistemul solar este alcătuit din Soare, planete, sateliți naturali, comete, asteroizi, meteori și materie interplanetară, și tot așa. Observăm că fiecare dintre aceste sisteme este constituit din elemente certe, deci nu avem dubii despre ce ar putea însemna și ce nu ar putea însemna sistemele respective.

Problema de bază a conceptului de ”luptă anti-sistem” este că nu este definit, cel puțin nu în mod explicit. Astfel ”sistemul” este un termen impersonal, vag, prin care fiecare înțelege ce dorește: clasa politică, sistemul bancar, instituții naționale sau supra-statale, N.W.O., etc. Așadar, adresez o serie de întrebări: cine sau ce este ”sistemul” până la urmă? Un set de legi? Un cumul de instituții? Câteva grupuri de oameni cu influență politică și ecomonică? Dacă nu știi din ce este alcătuit ”sistemul” în mod explicit, cum poți fi anti-ceva ce nu cunoști? Cum poți lupta în practică împotriva a ceva ce nu este definit măcar în teorie? Mai mult decât atât, există o definiție unanim acceptată a acestui ”sistem”? Dacă da, atunci care este? Dacă nu, se pare că avem de-a face cu un concept-cal troian: arată interesant pe dinafară dar nu conștientizăm ce dospește înăuntru.

Oricâte definiții se vor da între timp, ridic în atenție un aspect, pentru eventuale critici aduse obiecțiilor mele: Din ”sistem” fac parte și oamenii, fie ei oricât de păcătoși? Dacă da, atunci a fi ”anti-sistem” înseamnă a fi implicit și anti-oameni. Dar asta ar fi o cădere din dreapta credință căci suntem datori cu iubirea de oameni și încă cu iubirea față de vrăjmași.¹

Mergând în continuare pe ceea ce cunoaștem despre manifestarea curentului ”anti-sistem”, voi așeza...

”Lupta anti-sistem” față în față cu învățătura Bisericii

În Sfânta Scriptură, dumnezeiescul Pavel îi mustră pe evrei că ”în lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge" ². Deci lupta noastră este prin esență una împotriva păcatului. Tot sfântul Pavel îi îndemna pe efeseni să ”îmbrăcaţi armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de întuneric, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în stihiile cereşti.”.³ Așadar, lupta noastră este una și împotriva diavolilor.

Dar în această luptă, părintele Arsenie Boca învață că ”nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii, ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că oricine s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.”⁴

- Cu diavolul ne-a arătat însuși Mântuitorul cum să luptăm, când a fost ispitit de trei ori și de trei ori l-a rușinat.⁵

- Cu pornirile pătimașe ale trupului luptăm prin post, rugăciune, metanii, spovedanie și primirea Sfintei Euharistii.

- Dar cine vrea să biruie lumea, adică pe toți cei care își duc viața după sfatul diavolului, ”e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia. Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu”.⁶

În toată tradiția Bisericii nu avem vreun exemplu care să acrediteze ideea unei lupte ”anti-sistem”, ci avem o întreagă bogăție de exemple care ne învață despre războiul nevăzut, despre lupta cu patimile, despre lupta cu slăbiciunile trupului, lupta pentru mântuire, deci o luptă dată în duh, după duhul Bisericii.

Dar iată că depășindu-se cadrul luptei definite de Biserică, s-a produs o mutație cu efecte majore la nivel duhovnicesc: fondul luptei nu mai este împotriva patimilor și a uneltilor diavolului ci este unul impersonal, împotriva ”sistemului”. Iată cum toată râvna noastră își pierde direcția pe care o indică Biserica, intrând pe un teren străin. De aceea, nici rezultatele acestei lupte nu se lasă întârziate în planul duhovnicesc:

- nu mai analizăm cum ne influențează patimile și ispitele ci analizăm cum ne influiențează ”sistemul”.

- nu mai suntem atenți la păcatele noastre ci suntem atenți la ce păcate mai face ”sistemul”.

- nu mai putem avea o viață condusă de pronia lui Dumnezeu, ci tot timpul trebuie să acționăm în funcție de cum ne atacă ”sistemul”.

- nu ne mai gândim la cât bine și câte minuni face Dumnezeu zi de zi în viețile noastre ci la cât rău face vrăjmașul diavol în lume.

Drept urmare nu mai avem vreo vină pentru problemele din societate ci ”sistemul” este de vină pentru toate, ca și cum ”sistemul” ar avea o voință unică care ”uneltește” împotriva noastră. Așadar, se personifică ”sistemul”, ca fiind dușmanul numărul unu al creștinismului, deși ”sistemul” este practic nedefinit de protagoniștii curentului. Această schimbare de fond a luptei arată că avem de a face cu o ideologie în plină desfășurare.

Însă nici n-ar fi fost imperios necesar să arăt diferența majoră dintre ”lupta anti-sistem” și războiul duhovnicesc, atâta timp cât ”ce naște din pisică șoareci mănâncă”. Și dacă ne vom apleca asupra surselor din care se citează informațiile despre ceea ce face și drege ”sistemul”, constatăm că acestea provin din occidentul secularizat, iar conceptul ”anti-sistem” este născut din mentalitatea neo-protestantă, a cărei trăsătură caracteristică este obsesia față de sfârșitul lumii. Informațiile sunt culese de pe celebrele canale ”anti-sistem”⁷, precum exaltatul Alex Jones, apoi sunt ”ortodoxificate” și prezentate sub stindardul ortodoxiei ca și cum asta ar fi vedere Bisericii asupra lumii. Iată cum, ”lupta anti-sistem” este străină de duhul Bisericii Ortodoxe, oricât de bune am presupune că au fost intențiile celor care au conceput-o. Așadar esența este una eterodoxă încă din fașă, iar acum culegem...

Roadele ”luptei anti-sistem”

Fiind o luptă ideologică de origine neo-protestantă, după cum am arătat mai devreme, manifestările și efectele ”luptei anti-sistem” nu pot fi altele decât cele tipice patologiei sectare:

a) dezbinarea între credincioși (ești fals ”anti-sistem”, ”faci jocurile sistemului”, ”eu duc adevărata luptă anti-sistem”etc.)

b) dezbinare/aversiunea față de ierarhia Bisericii (sinodul este ”vândut intereselor străine”, ”lipsit de har”, ”patriarhul este mason”⁸, etc.)

c) obsesia față de subiectul sfârșitului lumii (toate temele abordate converg către sfârșitul lumii și venirea iminentă a lui Antihrist⁹, ca și cum apocalipsa ar fi esența ortodoxiei iar antihristul personajul căruia trebuie să-i dăm cea mai mare parte din timpul nostru. De aici, bine spunea părintele Moise Iorgovan, că unii îl așteaptă pe antihrist nu pe Hristos.

Sfântul apostol Ioan ne îndeamnă să nu dăm crezare oricărui duh, ci să cercetăm duhurile ”dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.”¹⁰ iar Mântuitorul Hristos ne spune că proorocii mincinoşi se cunosc după roade, căci ”nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.”¹¹. Și dacă suntem atenți la duhul în care se propăvăduiește ”lupta anti-sistem”, observăm lesne că este caracterizat de răzvrătire și agresivitate în limbaj. Iar roadele acestui duh, oriunde suflă, se concretizează în inflamarea spiritelor, tulburarea și dezbinare, odată între credincioșii mireni apoi între credincioși și ierarhie, ceea ce înseamnă că acest curent poartă în el sămânța răutății.

Poate că se vor stârni obiecții precum că ”lupta anti-sistem”, așa cum a evoluat până astăzi în spațiul virtual, este una dedicată rezolvării problemelor din societate. Desigur, se poate ca intenția să fie una bună, dar contează foarte mult modul în care se desfășoară această luptă. Sfânul Ioan Damaschin ne învață că binele nu e bine, când nu se lucrează bine. Așadar, contează în mod decisiv și mijloacele prin care vrem să înfăptuim binele.

De altfel, ”lupta anti-sistem” nu ar fi avut atâta ”succes” dacă nu ar fi fost însoțită permanent de un ingredient extrem de popular, respectiv setea de senzațional. A vâna mereu subiecte cu caracter general negativ, a ”demasca” cu precădere răul din sânul Bisericii, înseamnă a tabloidiza ortodoxia, înseamnă a o prezenta în chip deformat și de aici rezultă o perspectivă deformată asupra întregii lumi: nu mai este ”Tata, la cârma lumii”, cum frumos spunea părintele Ilie Cleopa ci un grup de elite care hotărăsc după bunul plac destinul omenirii. Drept urmare avem de-a face cu direcția fatalistă pe care o dă această ideologie: ”nu se mai poate face nimic frate”. Dar această atitudine este una paralizantă pentru suflet, și mai ales una care descurajează implicarea creștinului în societate, determinându-l să se rupă de ea. Însă tocmai prin această retragere a creștinilor se dă răului prilej de acțiune în societate! Din contra, Hristos Domnul ne spune că ”așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.”¹² Dar cum să lumineze faptele noastre pe cei din jur dacă noi fugim de lume și o lăsăm să se păgânizeze? Creștinii sunt chemați să îndumnezeiască întreaga lume nu să o desacralizeze prin fugă.

Tot aici amintesc că eforturile ”luptei anti-sistem”, care sunt focalizate pe deconspirarea răului făcut de oameni, dau ortodoxiei o imagine de tribunal, de inchiziție, nu de spital duhovnicesc, de îndreptar sufletesc. Ortodoxia nu este doar bisturiu care desparte minciuna de adevăr ci și balsam dumnezeiesc care vindecă, care unește oameni, care creează comuniune. Dar unde este balsamul vindecător, în discursul ”anti-sistem”? Unde este dragostea față de păcătos, unde este răbdarea, blândețea și mai ales unde este tactul pastoral?

Un alt ingredient de bază al ”luptei anti-sistem” este apocalipsa online. Nu mai este nevoie de asceză îndelungată pentru a dobândi discernământ asupra mersului lumii, ci ai ”oportunitatea” de a da câteva click-uri ca să afli care este prognoza apocalipsei: în România, în Grecia, în Turcia sau peste o lună, peste jumate de an, peste doi ani, etc. Situația ar fi de râs dacă nu m-aș gândi la câtă pagubă sufletească se face cu utilizarea proorociilor pe post de predicții meteo. Ceea ce doresc să subliniez aici este faptul că prin aceste forțări ale proorociilor, ”lupta anti-sistem” cultivă o eshatologie denaturată: nu mai avem de a face cu o lume care urmează să fie transfigurată de venirea Mântuitorului Hristos ci accentul cade exclusiv pe degenerarea iminentă a lumii. Drept urmare totul este prezentat într-un duh alarmist și înspăimântător. Dar aceasta este o capcană care, pe lângă faptul că te lipsește de pacea lui Hristos, îți mângăie orgoliul că tu ești unul dintre puținii care mai stau tari pe baricade, că fără tine ortodoxia va avea mult de suferit și uite așa diavolul își umple desaga slavei deșarte.

Însă lupta ”anti-sistem” nu ar fi avut atât de mare impact dacă nu ar fi avut posibilitatea de a se dezvolta într-un mediu propice, respectiv anonimatul online. Să recunoaștem că anonimatul, pe cât ne este de comod și pe cât de mult ne protejează intimitatea personală, el poate fi mediul perfect al excercitării nestingherite a patimilor, căci ascuns la umbra anonimatului nimeni nu te poate trage la răspundere pentru agresivitatea în limbaj și pentru calomnie. Bunăoară, poți să ”răcnești” din tastatură câte vrei și împotriva cui vrei, poți să dai anateme, să pui etichete de ”eretic”, ”apostat”, ”mason”, ”vândut sistemului”, dacă nimeni nu te cunoaște, dacă nimeni nu știe cum arăți, dacă nimeni nu te identifică în mod personal, fizic. Însă altceva este să îți susții opiniile atunci când ești o persoană identificabilă oricând în societate. Lucrul acesta te determină să vorbești măsurat, cu grijă, pentru că ”mă cunosc oamenii” și ”am bun simț măcar de rușinea lor”. Așa se face că anonimatul oferă din păcate posibilitatea de a crea mărturisitori și justițiari virtuali, în timp ce realitatea îi arată a fi altfel.

Astfel, pe fondul anonimatului, ”lupta anti-sistem” a creeat în câțiva ani imaginea unei ortodoxii anti-sociale, cu perspective înguste, doar ”anti” și nimic ”pro”, adică (mai) nimic constructiv la nivel teologic, cultural, social, etc. Iată cum, oricât de duhovnicești ar fi mijloacele folosite în demersul ”luptei anti-sistem”, dacă ele servesc unei cauze străine de învățătura Bisericii, tot demersul cade în derizoriu. Prin ”lupta anti-sistem” avem în fapt exemplul unei ortodoxii confiscate pentru cauze străine.

Dar ”lupta anti-sistem” este populară și în mediile necreștine, singura diferență fiind că aici avem de-a face cu un discurs eminamente politic. Desigur, și aici se personifică ”sistemul”, care este dușmanul sine qua non, numai că în acest caz putem identifica sensul cuvântului ”sistem” ca fiind clasa politică. Ceea ce se urmărește în aceste medii este înlocuirea ”sistemului”, deci a clasei politice actuale, cu alt ”sistem” plin de ”binefaceri”. Totuși, dacă vom fi atenți, constatăm că avem de-a face cu același discurs captivant dar utopic, cu care s-a instalat comunismul în lume: ura de clasă și promisiunile de mai bine. Făcând o paralelă, în cazul nostru avem de-a face cu ura față de ”sistem”, exploatator ca și ”burghezia putredă” de odinioară, așa că ”sistemul” este înfierat cu ”dreaptă mânie proletară”. Nu cred că este nevoie să reamintesc care au fost în realitate ”binefacerile” comunismului.

Ceea ce avem noi nevoie nu este înlocuirea ”sistemului” prin disprețul față de oameni (ură), ci vegherea ca ”sistemul” să respecte legile, să fie funcțional și să se ghideze pe principiile creștine. Per ansamblu, marea majoritate a legilor din această țară sunt utile și aduc beneficii întregii societăți. Ceea ce avem noi de făcut este să înlăturăm legile anti-umane (ex: legislația avortului), și să veghem la respectarea celor care sunt în acord cu învățătura de credință.

Deși o vorbă spune că ”peștele de la cap se împute”, cei care formează conducerea unei societăți sunt născuți și formați tocmai în cadrul societății. Prin urmare, nu există conducere alterată iar poporul ”sfânt” căci există o legătură organică între calitatea morală a conducătorilor și cea a supușilor. Așadar, societatea trebuie să se înduhovnicească în ansamblul ei ca să poată da conducători capabili și morali. Altfel, avem conducătorii pe care îi merităm, după patimile comune care ne caracterizează. Societatea românească are datoria de a se angaja într-un efort de încreștinare și culturalizare constant, pe termen lung, dacă are pretenția unor conducători pe măsura trăsăturilor ei pozitive.

Pentru ieșirea din criză și pentru a pune bazele unei societăți mai drepte nu sunt de folos modelele ideologice căci în esența ei societatea este formată din oameni, iar intre oameni se stabilesc relații de diferite naturi: de la cele sentimentale până la cele confesionale, culturale, economice sau politice, însă aceste relații depind în mod capital de starea duhovnicească a oamenilor care interacționează între ei. Relațiile, oricare le-ar fi natura, sunt sănătoase dacă cei care le exercită sunt sănătoși sufletește sau devin dăunătoare datorită patimilor celor implicați. Fericitul mărturisitor Ioan Ianolide arată că ”păcatul a viciat fiinţa duhovnicească şi materială a oamenilor, pătrunzând în societatea lor, în istoria lor şi în natura lor.”¹³ Deci rădăcina tuturor relelor din societate este păcatul iar problemele din societate sunt expresia patimilor întregii societăți. Așadar, noi trebuie să luptăm împotriva cauzei răului din societate, păcatul. Dar păcatul se manifestă la nivel ” individual, comunitar şi politic”¹⁴. De aceea, pentru a înfrunta forţele organizate ale păcatului, ”credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic.” ¹⁵ Prin urmare trebuie să începem cu noi înșine.

La nivel individual avem asceza, rugăciunea, postul și Sfintele Taine. Dar, printr-o schimbare individuală autentică putem iradia schimbarea la nivel comunitar. Lucrul acesta ni l-a explicat cel mai bine, atât prin cuvânt cât și prin faptă, Sfântul Serafim de Sarov: ”Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”.

Cu toate acestea, oricât de buni am fi, răul nu va fi eliminat complet din societate atâta timp cât există oameni de conducere care aleg în mod liber să trăiască fără Dumnezeu și a căror conducere ne vizează în mod direct. Dar și aici avem mijloace de combatere a răului. Și în acest sens, avem o multidine de exemple de oameni înduhovniciți care ne învață care trebuie să fie...

Atitudinea creștinului față de problemele din societate

Este bine să înțelegem dintru început că oricare ar fi problemele societății, nimic nu se rezovă stând dospiți în spatele tastaturii. Din spatele unei tastaturi putem forma cel mult opinii dar fără implicare civică opiniile rămân neroditoare. Ceea ce ne trebuiește este o implicare activă în problemele societății, dar cu o vedere ortodoxă în spate. Și doar când ai o vedere ortodoxă asupra lucrurilor poți da o mărturie de credință, oricine ți-ar sta în față, fie vreun satrap de duzină fie un conducător de stat certat cu Dumnezeu.

După cum ne arată fericitul Ioan Ianolide, lupta creștină se dă nu numai la nivel individual ci și la nivel comunitar și politic. Un exemplu de luptă la nivel comunitar, este cel al părintelui mărturisitor Constantin Sârbu. Având în intenție să construiască o biserică pentru nevoile spirituale ale parohiei (comunității) încredințate, părintele a trebuit să lupte pentru dobândirea unui teren care era vizat și de interese meschine: ”Bogătaşii voiau să construiască pe terenul acela blocuri şi magazine producătoare de venit personal, iar Casa Regală voia ca aşezămintele să aibă o biserică - aşa cum avea Spitalul Brâncovenesc - dar fără să facă ea nici o jertfă, ci numai să beneficieze şi să se împăuneze cu jertfa şi munca altora.”¹⁶

Pentru dobândirea acestui teren părintele Constantin povestește cum ”vreme de (aproape) cinci ani, din ianuarie ’38 până în ianuarie ’43, când am obţinut împroprietărirea, câte cheltuieli personale, câte procese, câte umilinţe am îndurat din partea bogătaşilor care mituiau Primăria şi a Casei Regale care intervenea ca pentru zidirea bisericii să se folosească terenul din spatele spitalului! Am făcut 50 de Memorii, pe care le scriam noaptea la maşină, iar ziua le înaintam forurilor superioare, cerând să ni se facă dreptate şi să se exproprieze terenul în favoarea bisericii. Dar zadarnic!”¹⁷

Apoi, continuă părintele, ”făcând al 51-lea Memoriu şi folosind o împrejurare prielnică, prin peripeţii şi drame pe care nu-i locul să le înşir aici, am obţinut rezolvarea terenului pentru construcţia bisericii prin Înalt arbitraj, compus din Patriarhul vremii, Nicodim, Ministrul de Interne, Primarul General al Capitalei, subsemnatul şi epitropii bisericii. Rezultatul a fost că am câştigat bătălia, obţinând la 1 ianuarie 1943 punerea în posesie a terenului pe care avea să se zidească Biserica Vergu, în urma unei aprige şi îndârjite lupte.”¹⁸

Iată cum dârzenia, îndeluga răbdare și tactul pastoral l-au ajutat pe părintele Constantin să câștige pe căi legale și morale lupta împotriva unui ”sistem” local corupt. Iar părintele nu a înfierat oamenii cu care a fost în opoziție, ci s-a rugat pentru ei, pentru îndreptarea lor. Și drept urmare, prin iubirea de oameni și munca jertfelnică, părintele Constantin a câștigat respectul și admirația doctorului Victor Gomoiu, ”adversar crunt al zidirii Bisericii Vergu”. Și mărturisește părintele Constantin cum ”spre sfârşitul anului 1947 mi-a declarat, cu ocazia vizitei pe care i-am făcut-o de Bobotează: „Eu, doctorul Gomoiu, savant, profesor universitar, preşedintele Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinii, director general etc. (a început să-şi înşire toate titlurile) mă închin în faţa muncii Sfinţiei tale!”. Şi mi-a sărutat cu evlavie mâna, adăugând: „De astăzi înainte, orice cuvânt al Sfinţiei tale, la orice oră din zi sau din noapte, este poruncă pentru mine!””¹⁹

Însă la nivel politic lupta este și mai dură. Unul dintre cele mai cunoscute exemple de luptă împotriva factorului politic opresiv, este cel al fericitului părinte Gheorghe Calciu. Pe fondul deciziei regimului comunist de a dârma o serie de biserici din capitală, părintele Calciu hotărăște ”începerea unui nou ciclu de predici, șapte la număr, adresate tinerilor și în care urma să tratez toate problemele care ar trebui să frământe tineretul țării noastre Ideile de bază dezvoltate vor fi cele raportate la libertatea credinței, la combaterea ateismului și materialismului, atât ca ideologie de stat cât și ca atitudine individuală și protestul împotriva dărmării bisericilor”²⁰. Și părintele povestește că scopul predicilor era de a trezi spiritul de opoziție ”practică, curajoasă, deschisă”²¹, pentru a contracara politica de stat atee. Și pentru această îndrăzneală, părintele a fost prigonit de mai marii lui, dat afară din învățământ, apoi arestat de autoritățile comuniste, dar cu toate acestea a salvat obrazul Bisericii și a format o întreagă generație de teologi curajoși, care să-l mărturisească pe Hristos îndiferent de vicisitudinile vremurilor. Nu a strigat părintele ”jos sistemul” din spatele vreunei scrisori anonime, nu a ieșit la protest cu mască pusă pe față, ci a ieșit dârz în fața represorilor și a condamnat deschis abuzurile de stat. Eforturile părintelui poate au părut nebunești și lipsite de utilitate atunci, dar în timp s-au dovedit a fi repere ancorate în veșnicie, după care să se ghideze generațiile viitoare.

Astfel de exemple sunt multe în istoria Bisericii: Sfântul Maxim Mărturisitorul care, deşi a fost un simplu monah, a înfruntat cu bărbăție pe împăraţii Eraclie şi Constantin al II-lea şi pe Patriarhul Pyrrhus, apărând Biserica de erezia monotelită; Sfântul Grigorie Palama care a luptat cu îndrăzneală pentru dreapta credinţă, fiind aruncat în temniţă de împărăteasa Ana de Savoia şi Patriarhul Calecas pentru „abateri dogmatice” şi „motive politice”, Sfântul Ioan Gură de Aur care a luat apărarea unei văduve față de abuzurile conducerii ”de stat”, a fost prigonit de împărăteasa Eudoxia și de patriarhul Theofil al Alexandriei, etc.

Niciunul din acești creștini nu a folosit calomnia ca armă, niciunul nu a luptat din anonimat, ci toți au venit cu o mărturie de credință fățișă, bărbătească, punându-și în joc existența și tot ce au avut mai scump pe pământ. De aceea, pe toți aceștia îi cinstim ca sfinți și mărturisitori ai ortodoxiei.

Iată câtă diferență este între atitudinile mărturisitorilor și atitudinile ”anti-sistem”! Pe de o parte avem asumarea curajoasă a inițiativelor de luptă împotriva răului din societate, pe de altă parte avem anonimatul care prin definiție nu își asumă identitatea și nu are nimic de pierdut. Pe de o parte avem lupta anevoioasă dusă prin mijloacele legale și duhovnicești, pe de altă parte avem lupta facilă exprimată prin blogging, dar luptă care nu are niciun raport cu instituțiile statului și deci nu poate rezolva problemele din societate la modul concret.

Observăm cum, modelul creștin de luptă împotriva răului din societate nu este ”ruperea de sistem” ci efortul de a-l îndumnezei. Dar asta se poate numai după îndumnezeirea propriei vieți, așa cum au făcut Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Maxim Mărturisitorul, părintele Gheorghe Calciu sau părintele Constantin Sârbu.

Concluzii

Faptul că ”lupta anti-sistem” a prins atât de bine arată că după mai bine de zece ani de existență, blogosfera ortodoxă încă nu s-a maturizat. Nu suntem ancorați puternic în viața Bisericii și în teologia Sfinților Părinți și de aceea îmbrățișăm cu ușurință idei de origine protestantă. Acum 10 ani poate că erau de înțeles exagerările față de subiecte ”noi” precum codurile de bare, pentru că încă nu era formată o comunitate vie, dinamică, cu implicarea activă a preoților, dar acum, după ce ierarhia Bisericii s-a implicat puternic în mediul online, cum este posibil să polarizăm în jurul vederilor pseudo-ortodoxe? Avem mii de preoți și teologi în țara aceasta care au autoritatea de a ne păstori, mai ales în problemele sensibile, deci nu avem lipsă de cârmaci în vremurile tulburi, ci avem lipsă de ascultare. Și de la lipsa de ascultare s-a ajuns și l-a lipsa de discernământ, căci până la urmă la asta se rezumă ”lupta anti-sistem”. Îndemn pe toți cei care au dat credit acestui curent să-și analizeze cu atenție direcția în care se îndreaptă și prin cuvintele Sfântului Pavel, vă îndemn și eu fraţilor,” pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.”

Dumnezeu să ne-ajute!

Credință și Știință - Tainele creației

Uneori cârtim că afară e prea cald, că e prea ger, că plouă prea mult sau prea puțin, că e furtună, că e înnorat, etc. De ceva vreme, de când majoritatea evenimentelor meteorologice sunt prevăzute și anunțate la televizor prin coduri de culori, în funcție de gravitatea lor, ne rămâne impresia că meteorologii nu numai că află starea vremii dar o și determină în mod direct. Așa se face că uneori auzi pe cineva zicând ceva de genul: „Iarăși au anunțat caniculă... în fiecare zi de două săptămâni... m-am săturat... nu mai rezist.”

Din tonul discuției înțelegi ușor că vina pică în mod direct pe meteorologi și indirect pe clasa politică aflată la putere. Statul stabilește cuantumul ajutoarelor sociale, statul poate influența prețul pâinii, al benzinei, nivelul dobânzilor pe piața financiară, nivelul taxelor și impozitelor și alte legi care ne afectează în mod direct zi de zi, atunci în subconștientul nostru înțelegem că totul e stabilit la centru, la guvern, parlament și președenția României.

Dacă televiziunile mai toată ziua dezbat decizii politice atunci un cod portocaliu de caniculă anunțat de Autoritatea Națională de Meteorologie tot prin mass-media lasă impresia că ar fi tot o decizie politică, „de sus”, de aici și nemulțumirea oamenilor față de vreme.

Au trecut vremurile când țăranii se rugau lui Dumnezeu pentru ploaie, când sărutau pâmântul ca semn de binecuvântare de la Dumnezeu, Care le rânduiește mereu pâinea pe masă. Astăzi trăim într-o lume ultratehnologizată, chiar și în agricultură, unde, cred unii, n-ar mai fi nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că avem irigații sau tot felul de invenții tehnice pentru a ne feri de vremea rea.

Aseară la Galați, pe la ora 16.00 cerul s-a întunecat și se vedea că urmează o ploaie puternică. Nimic deosebit, totul era în limitele normalului. Credeam că va urma o ploaie de vară! Eram acasă în fața calculatorului, fetele erau plecate cu mașina prin oraș. Toate geamurile apartamentului și ușile erau deschise, pentru a se face puțin curent și a simți răcoare în casă.

Începe să plouă! Se stârnește o furtună mare și încep să se trântească ușile puternic. Mă sperii, mă ridic de la calculator și văd că deja începuse a ploua în casă. Închid toate geamurile, închid ușile și mă duc în balcon. Nu trece mult până când începe să cadă grindină mare cât cireașa. Fiind la ultimul etaj zgomotul era foarte puternic. Gheața bătea în geam tare, de-mi-era frică să nu cumva să le spargă. Afară se întunecase și era o ceață densă. A ținut-o așa vreo 15-20 minute și s-a oprit.

În mijlocul verii pe jos totul era alb, aveai impresia că a nins. Un covor mare de boabe de gheață se așternuse peste asfalt. Una din plasele de țânțari de la geam căzuse jos. Ies pe scară, liftul nu mai funcționa. Sus, la etajul tehnic unde este casa liftului, se deschisese un geam și intrase multă apă, care s-a scurs 9 etaje până jos la parter. Coborând scările încercam alarmat să le sun pe fete să văd unde sunt și dacă au pățit ceva, rețeaua de telefonie picase, mare parte din apelurile pe care le dădeam se finalizau fără succes. Asta așa, ca să nu ne mai punem prea multă bază în telefoane și în puterea lor de a ne salva.

Ajung jos în fața blocului, erau mulți oameni ieșiți de prin blocuri, curioși de un fenomen pe care eu nu l-am mai văzut în viața mea. Cu umbrela în mână, încerc să ajung în spatele blocului pentru a recupera plasa. Nu fac mulți pași și calc pe trotuar unde apar era de o palmă, iar deasupra ei stratul gros de boabe de gheață. Eram în papuci... am făcut câțiva pași și am început să simt cât de rece era apa. Era ca și cum aș fi călcat într-un mare pahar de apă cu gheață. Era așa de rece încât mă tăia la picioare și m-an întors înapoi.

Am hotărât să mai aștept. Copacii au fost scuturați puternic, un covor de frunze acoperea grădinile, mașinile și geamurile. Reușesc într-un final să vorbesc cu Iulia, care-mi spune că sunt bine dar sunt departe de casă, pentru că e apa foarte mare și nu pot trece. Mă duc în ploaie după ele, iau mașina și reușim să ajungem acasă după ce trecem prin zone cu apa mai sus de jumătatea roții.

Orașul a fost dat peste cap. Intersecțiiile erau aglomerate, se creaseră ambuteiaje din cauza străzilor inundate de apă. Au căzut copaci pesta mașini și pe străzi, au căzut panouri publicitare. Vântul a luat pe sus plasele, pervazele de lemn și metal, jaluzele, grindina a ciuruit izolațiile de polistiren ale blocurilor, de parcă ar fi tras cineva cu arma, unele geamuri au fost sparte, au căzut stâlpi de electricitate.

În mai puțin de 30 de minute viața gălățenilor a fost dată peste cap.

Uneori avem impresia că dacă locuim la oraș în apartamente, înconjurați de betoane, termopane și izolații exterioare, de lux în casă, de mașini străine, de conturi grase, și stăm cu ochii în televizor, nu are ce să ni se întâmple. Viața la bloc mai mult te izolează de vecini decât să te apropie. Furtuna de ieri i-a scos pe oameni afară din casă. M-am bucurat că am vorbit și eu cu vecini pe care pâna acum le dădeam doar „bună ziua”. Tot cartierul era plin de oameni care își curățau mașinile, scările, garajele... și vorbeau unii cu alții minunându-se de ce tocmai s-a întâmplat.

 

 

La bloc ducem o viață comodă, departe de munca pe care o făceaau țăranii în gospodăriile lor cu ani în urmă. Atunci omul era mult mai apropiat de natură și de Dumnezeu, acum betoanele îl izolează, îl păcălesc lăsându-i impresia că totul este creat de om, fără să mai vadă natura creată de Dumnezeu.

Furtuna a adus pagube mai mici pentru unii, mai mari pentru alții, sau deloc... dar un lucru e sigur: ne-a trezit pe toți, ne-a adus aminte cum în câteva minute paradisul artificial urban pe care ni l-am creat se poate nărui.

Omul a fost pus iarăși în fața furiei naturii pentru a se trezi în el sentimentul divin, pentru a-și aminti cât este de mic și neajutorat. Dacă o furtună de 30 de minute a făcut atat deranj, gândiți-vă ce ar fi fost s-o țină așa 2-3 ore, sau mai rău să plouă vreo 4-5 zile în continuu. În acest momente realizezi că potopul din vremea lui Noe, când a plouat 40 de zile nu e o glumă, nu e poveste. Dacă a pluat 30 de minute și apa era de jumătate de metru în unele zone, dar dacă ploua 40 de zile ce s-ar fi întâmplat oare?

Furtuna de aseară a fost o mare binecuvântare pentru că i-a dezmorțit pe unii ce cred că pâinea de pe masă vine doar de la Carrefour și Kaufland.

A distrus culturile de pe câmp pentru a le mai aminti agricultorilor să dea slavă lui Dumnezeu pentru vremea bună de pâna acum, să dea milostenie din rodul bogat pe care-l culeg, și să nu-și învortoșeze inimă zgârcindu-se.

Unii se plâng de vremea rea de afară, dar marele noastru Părinte Cleopa răspundea unora la această plângere astfel:

„Tot ce da Domnul este bun!”

Cataclismele naturale: cutremurele, furtunile, seceta, frigul, inundațiile, și alte asemenea, sunt atenționări ale lui Dumnezeu către o lume păcătoasă, care se închide în egoismul ei.

Acum câteva zile a fost un cutremor de 4,4 grade pe scara Richter chiar în toiul nopții. Imediat ce am simțit că mișcă totul m-am trezit... mi-era frică... și cutremurul continua și mai puternic...părea cu nu vrea să se oprească, am început să strig la Dumnezeu, eram tare speriat.

Într-o clipă putem muri cu toții, dar mila și iubirea lui Dumnezeu ne ține încă pe pământ! Și cel mai mare ateu și dușman declarat împotriva lui Dumnezeu se trezește în vremea necazurilor. Atunci nu mai aduci argumente pro și contra existenței lui Dumnezeu ci strigă către el ca și către o mamă!

Cele 30 de minute de furtună au fost binecuvântare nu blestem, mângâiere nu pedeapsă.

În fața furiei naturii omul își aduce aminte că e creatură nu Creator, chiriaș și nu propietar, tolerat pe pământul altuia și nu stăpân. Abia atunci își revine.

Ar trebui să fim mulțumiți mereu cu vremea de afară! Toate cu înțelepciune le-a rânduit Dumnezeu.

Cercetați Sfânta Scriptură și vedeți cât de multe referiri sunt la vreme și cataclismele naturale îngăduite de Dumnezeu din motive foarte înțelepte

Tinerii în Biserică - Explicarea Sfintei Liturghii

De la bun început vreau să vă atrag atenţia că structura literară a Liturghiei este aceea a  unei piese de teatru. Toată slujba este un dialog între doi parteneri: preotul, pe de o parte, şi credincioşii mireni, pe de alta, cu precizarea că ei, împreuna, alcătuiesc un singur tot.

Destoinicia preotului de a oficia Sfânta Liturghie (ca şi, de altfel, toate celelalte slujbe bisericeşti) i-a fost acordată de către episcop prin Taina Hirotoniei, actul sacramental prin care i-a fost transmis harul Sfântului Duh (adaug, în treacăt, că termenul ,,hirotonie” vine de la grecescul heirotonéo, care înseamnã a alege pe cineva prin punerea mâinilor asupra lui). La rândul sãu, episcopului i-a fost transmis acest har prin hirotonirea sa de către cel puţin trei episcopi, care, la rândul lor, l-au primit în acelaşi chip de la înaintaşii lor.

Această transmitere a harului de la o generaţie la altă poartă numele de succesiune apostolică şi îşi are obârşia în mărturia expresă a Sfintei Scripturi. După învierea Sa din morţi, Mântuitorul Hristos li S'a arătat ucenicilor Săi, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. La rândul lor, apostolii i-au hirotonit pe cei mai vrednici dintre ucenicii lor în treptele de episcopi sau preoţi, iar episcopii, mai departe, pe cei ce veneau după ei. Toate aceste adevăruri sunt consemnate în Noul Testament, şi anume în Faptele Apostolilor şi în două din Epistolele Sfântului Apostol Pavel? Succesiunea apostolică este o realitate certificată prin documente şi se regăseşte doar în trei dintre Bisericile creştine: în cea Ortodoxă, în cea Catolică şi, mai nou, în cea Anglicana.

Cât despre iertarea păcatelor, aceasta este ţinta finală a Sfintei Liturghii, prin împărtăşirea preotului şi a credincioşilor, potrivit spuselor Domnului la Cina cea de Taina: Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu, Cel ce pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor. Şi: Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Cel ce pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor? După fiece cuminecare, creştinul devine o fiinţa înnoita, primenita sufleteşte, curata (chiar dacă, omeneşte vorbind, va greşi din nou după aceea). Împărtăşirea pecetluieşte iertarea dobândită în prealabi prin Taina Spovedaniei. Or, ca să ajungem aici, e nevoie ca mai întâi pâinea şi vinul să treacă prin tainica prefacere euharistică, iar aceasta nu se poate petrece decât prin lucrarea harului Duhului Sfânt, invocata şi săvârşită de către preotul cu succesiune apostolică.

Celălalt partener al dialogului liturgic este poporul lui Dumnezeu, fapt asupra căruia aş vrea să stărui, deoarece foarte puţini dintre credincioşii noştri au conştiinţa că sunt purtătorii acestui titlu de nobleţe duhovnicească. De aici, sentimentul că prezenţa mirenilor la slujbă este oarecum facultativa, circumstanţiala, mai mult afectiva decât mărturisitoare. La aceasta contribuie şi o insuficientă înţelegere a raportului dintre preot şi păstoriţii săi. E foarte adevărat ca preotul exercită integral cele trei funcţiuni fundamentale ale lui Iisus Hristos, cu care a fost învestit la hirotonie: sfinţitoare, învăţătoreasca şi conducătoare. El este păstorul care conduce, din încredinţare, o turmă. Foarte adesea însa se spune că el trebuie să poruncească, iar turma, pur şi simplu, să asculte. O astfel de mentalitate e greşită şi dăunătoare. Trebuie să se ţină seama de faptul că e vorba, totuşi, de o „turmă cuvântătoare”, aşa cum i se spune în limbajul curent al Bisericii, adică o comunitate de fiinţe omeneşti, înzestrate de Dumnezeu cu raţiune, voinţa, libertate, conştiinţa de sine şi spirit de discernământ.

Nu trebuie uitat că, cel puţin în Biserica Ortodoxă Romană (şi cel puţin de la Şaguna încoace), mirenii au un rol foarte important în organizarea şi funcţionarea vieţii bisericeşti, mai ales în forurile legislative şi executive ale Bisericii. La o alegere de episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh, votul mirenilor, liber, conştient şi responsabil, îşi are ponderea sa. Ne vom aminti, de asemenea, ca la hirotonia unui preot, înainte de a-i înmâna acestuia insemnele, arhiereul îl înfatiseaza poporului din biserica şi întreabă: Vrednic este?, la care i se răspunde: Vrednic este! Alegerea făcută de episcop e însumata de poporul lui Dumnezeu.

Natura relaţiei păstor-turmă îl are ca model pe Domnul Iisus în alegoria consemnata de Evanghelistul Ioan: Eu sunt Păstorul cel bun, şi Mi le cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine... şi viaţa Mea Mi-o pun pentru oi. E o relaţie de cunoaştere şi iubire reciprocă, din care însa vom reţine faptul esenţial ca nu turma se jertfeşte pentru pastor, ci pastorul pentru turma.

Spuneam că dialogul liturgic se petrece între preotul slujitor, pe de o parte, şi credincioşii mireni din biserică, pe de alta, dar ca ei, laolaltă, alcătuiesc un singur tot. Dialogul liturgic e un parteneriat duhovnicesc, ceea ce înseamnă că preotul şi mirenii sunt împreuna-slujitori ai aceleiaşi Liturghii. Ceea ce spun eu acum ar putea fi (şi chiar este), pentru foarte mulţi, o noutate mai mult decât surprinzătoare, dar voi continua să surprind prin afirmaţia că preotul, în nici un caz şi niciodată, nu poate oficia Sfânta Liturghie de unul singur. El trebuie să aibă, neapărat, un partener de dialog, iar acesta, în absenţa sau prin ignorarea poporului, este cântăreţul. Exemplul cel mai grăitor îl  avem în viaţa sihaştrilor, aşa cum mi-o povestea Părintele Cleopa. Însinguraţi prin pustietăţile munţilor, fiecare în chilia sau peştera sa, dar alcătuind o confrerie tainică (mai ales în vremuri de prigoană), nici unul, chiar fiind preot şi având cele de trebuinţă, nu liturghisea timp de un an, până în noaptea de Paşti, când se adunau toţi într-unanume loc, doar de ei ştiut, unde săvârşeau în sobor Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau pentru încă un an.

În acest sens pot să depun şi o mărturie personală. În tinereţe, diacon fiind, îl cunoscusem pe seninul pustnic din schitul Pătrunsa, în munţii Olteniei, la care mă duceam din când în când pentru liniştire. Bătrânul, care trăia acolo de vreopatruzeci de ani, se bucură mai ales pentru aceea că aduceam cumine prescură şi vin şi~i dădeam răspunsurile la strană. „Poporul lui Dumnezeu” este o expresie încetăţenită în toată lumea creştină, dar în Ortodoxie are o semnificaţie cu totul specială. Vă voi surprinde din nou afirmând că fiecare creştin ortodox, bărbat sau femeie, face parte din preoţia universală, pe care Sfântul Apostol Petru o numeşte „preoţie împărătească”. Iată citatul din Prima sa Epistola Sobornicească, adresată (vă rog să reţineţi) nu preoţilor sau episcopilor, ci credincioşilor (zişi „de rând”) din toată lumea creştină de atunci şi din totdeauna: Voi înşivă, ca nişte pietre vii zidiţi-vă'n casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. [...] Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v'a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată, voi, cei ce odinioară nu eraţi popor; dar care acum sunteţi poporul lui Dumnezeu.

Foarte aproape de această idee este şi Sfântul Evanghelist Ioan în Prima sa Epistola Sobornicească, pe care le-o adresează (repet) credincioşilor din Biserica lui Iisus Hristos: Ungerea pe care-aţi primit-o de la El rămâne întru voi. [...] Şi, de vreme ce ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi învăţătura aceasta [pe care v'o dau eu] este adevărată?

Iată acum şi trei mărturii din Apocalipsă Sfântului Ioan: Adresându-li-se creştinilor din cele şapte Biserici, el le spune: (Hristos) ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său. Mielului înjunghiat i Se aduce o cântare în care se spune: Cu sângele Tău I-ai răscumpărat lui Dumnezeu oameni din fiece seminţie şi limbă şi popor şi neam; şi i-ai făcut pe ei împărăţie şi preoţi Dumnezeului nostru. Iar în finalul Apocalipsei ni se spune: Fericit şi sfânt cel ce are parte de învierea cea dintâi! Peste aceştia moartea cea de-a două nu are putere, ci ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi-ai lui Hristos şi vor împăraţi cu El de-a lungul miilor de ani.

Şi acum, în lumina acestor texte şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, o sumară încercare de tâlcuire. Prin Botez, fiecare creştin a devenit un mădular al Bisericii, o parte dintr'un întreg, asemenea unei pietre pe care meşterul zidar a ales-o şi a încorporat-o în construcţie. Prin Mirungere, adică prin părtăşia Sfântului Duh, el devine factor activ, „piatră vie”, deţinător al unei preoţii ce are nu numai menirea de a mărturisi în lume bunătatea lui Dumnezeu, dar şi pe aceea de a-I aduce Acestuia „jertfe duhovniceşti” prin Iisus Hristos.

La vremea cuvenită va voi vorbi mai pe larg despre jertfele aduse la altar de către credincioşi, sub forma darurilor de pâine şi vin, pe care preotul le primeşte din mâna lor. Mirungerea este actul prin care cel botezat îşi capăta cu adevărat numele de creştin. Sfântul Simeon al Tesalonicului atrage atenţia că, de fapt, cuvântul creştin înseamnă uns, de vreme ce el vine de la cuvântul Hristos, care se traduce, literalmente, Uns. Prin Mirungere, creştinul devine asemenea îngerilor şi, dacă se păstrează pe sine întru desăvârşită curăţie şi sfinţenie, poate face chiar minuni prin lucrarea darurilor Sfântului Duh, a căror pecete o poartă. Iată, deci, până la ce treapta poate urca demnitatea mireanului.

Acum, însa, vreau să fac o precizare importantă, menită să alunge orice posibilă confuzie. Prin Botez şi Mirungere, viitorul preot a devenit purtător al preoţiei universale; prin Hirotonie, însa, şi-a asumat şi calitatea de purtător al preoţiei speciale, pe care nu o au cei nehirotoniţi. Mireanul are preoţie sfânta, preotul are preoţie sfinţitoare. Cel dintâi a primit darul Sfântului Duh, cel de al doilea îl şi transmite. Amândoi însa, laolaltă, sunt factori activi în viaţa Bisericii. Din cele trei funcţiuni fundamentale ale lui Iisus Hristos, cea sfinţitoare îi este specifică preotului, acesta deţinând-o în exclusivitate.

Mireanul însa poate participa la cea conducătoare, în sensul şi limitele participării statutare la componenta şi activitatea farurilor legislative şi executive ale Bisericii (aşa cum am menţionat mai sus), dar şi la ceaînvăţătoare, în condiţiile unei anume pregătiri şi calificări, cum esteaceea a profesorilor şi profesoarelor din învăţământul religios, sau aceea a autorilor de manuale, studii sau tratate teologice care se bucură de girul Bisericii.

Numărul acestora însa e relativ redus. Nu foarte mare este nici numărul celor ce aduc ofrande de pâine şi vin la altar. Atunci, care e rolul activ al imensei majorităţi a mirenilor? Răspunsul e simplu: coliturghisirea, adică părtăşia lor la dialogul liturgic preot-popor. Jertfa de pâine şi vin e importantă, dar nu esenţială (la nevoie, preotul îşi aduce singur cele de trebuinţă). Cea esenţială este conlucrarea mirenilor cu preotul în actul liturgic. Expresia acestui răspuns se afla în chiar trupul Sfintei Liturghii. La un moment dat (vom ajunge şi acolo), preotul rosteşte: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă în pace a o aduce. E vorba de jertfă euharistică pe care preotul se pregăteşte să o aducă pe sfântul prestol. La care poporul, în replică, răspunde: Dar de pace, jertfă de laudă. Cu alte cuvinte, ambele părţi sunt gata să aducă jertfă, dar fiecare cu ceea ce îi este propriu: în virtutea puterii sfinţitoare, preotul o aduce pe cea euharistica; în virtutea preoţiei universale, credincioşii o aduc pe cea de pace şi de laudă (la vremea cuvenită voi tâlcui pe larg ce este aceasta jertfă). lată, deci, cum însăşi alcătuirea Sfintei Liturghii mărturiseşte despre unitatea liturgică preot-popor.

S'ar părea însa ca ceea ce vă spun eu e foarte frumos, dar mai degrabă imaginar, ideal, utopic, aşa cum bănuiesc că gândiţi. Realitatea actuala ne pune în faţă un popor care vine la slujbă, sta cuminte în biserica, tace cu evlavie şi ascultă cu decenţă, admira un cor sau îndura un cântăreţ, rugându-se în taină cu vorbele pe care fiecare le ştie de acasă. Când cineva e familiar cu cântările şi le îngâna odată cu corul, o face cu timiditate şi cu sentimentul intrusului admonestabil. La urmă urmelor, dacă Liturghia e o piesă de teatru, ea este, neapărat, şi spectacol. Este ceea ce ni se oferă şi cu care ne-am obişnuit...

Nu vă contrazic, aveţi dreptate. Ceea ce se petrece în zilele noastre (şi nu numai de ieri, de alaltăieri) e nefiresc. În vechime însa nu a fost aşa, ci tot poporul prezent în biserica dădea răspunsurile liturgice. Tradiţia îşi are rădăcini adânci, care merg până în vremile Vechiului Testament. După trecerea minunată prin Marea Roşie, Moise a compus un imn de laudă lui Dumnezeu şi l-a cântat împreunã cu fiii lui Israel, adică cu întregul popor. Înainte de a muri, acelaşi Moise a alcătuit un alt imn, despre care ni se spune: Moise a scris această cântare în chiar ziua aceea şi i-a pus pe fiii lui Israel s'o înveţe. Or, creştinii nu sunt altceva decât Noul Israel. Pe de alta parte, Sfintele Evanghelii ne dau mărturie asupra lui Iisus care obişnuia să cânte imnuri împreuna cu ucenicii Săi. Cântarea în comun era ceva obişnuit nu numai în vremea apostolilor, dar şi în veacurile creştine, până târziu, când a început să se subţieze. Subţierea s'a produs pe măsură ce s'a dezvoltat psaltichia bizantină, cu inflexiunile şi eflorescenţele ei orientale, pe care nu le puteau executa credincioşii de rând, ci numai psalţii şi protopsalţii înzestraţi cu voci melodioase şi anume şcoliţi pentru acest gen de muzică.

Au existat însa şi alte motive, de care nu mă ocup acum. Şi la noi, încetul cu încetul, ea a rămas doar pe seama cântăreţilor, deşi în ultimul secol şi jumătate a trecut printr'un proces de simplificare la măsura cerinţelor prozodice ale limbii române, proces început de Macarie şi Anton Pann, apoi continuat şi desăvârşit, mai aproape de vremea noastră, de I. Popescu-Pasărea şi Nicolae Lungu. Ei ne-au lăsat-o aşa cum o avem astăzi, frumoasă, atrăgătoare, uşor de învăţat şi de memorat. Nu puţine sunt bisericile parohiale, atât la oraş cât şi la ţara, unde răspunsurile liturgicesunt date, la unison, de toţi credincioşii (sau de majoritatea lor) şi unde, datorită acestui fapt, viaţa liturgică a enoriaşilor se dovedeşte mai vie, mai dinamică, mai plină de har.

Din nefericire, în cele mai multe s”a instalat inerţia (,,aşa am apucat, aşa facem!”) , iar strana deţine un fel de monopol al răspunsurilor liturgice (de altfel, legitim, de vreme ce cântăreţul bisericesc îşi are rolul său bine definit în viaţa liturgica a Bisericii), în timp ce credincioşii - cei mai mulţi -, atunci când nu absentează, stau la slujbă cu sentimentul vag că asistă la un fel de spectacol-cadru.

Vreau să atrag atenţia asupra deosebirii dintre verbele ,,a asista” şi ,,a participa”. Asişti la reprezentarea unei piese de teatru, dar tu nu eşti actor; asişti la un concert, dar tu nu eşti muzicant; asişti la o întrecere atletică, dar tu nu eşti sportiv. Participi însa la o masă, tu fiind unul din meseni; participi la o excursie, tu fiind unul din călători; participi la viaţa familiei, tu fiind unul din membrii acesteia. Ei bine, la Liturghie nu se asista, ci se participa. Dacă doar asişti, te-ai situat în afară ei, eşti un simplu spectator, ca şi cum ai vedea-o la televizor.Dacă însa ţi-ai asumat şi îţi iei în serios calitatea de membru al Bisericii, dar şi de părtaş al preoţiei universale, prezenţa ta la Liturghie nu poate fi decât participare..

Iată de ce Sfântul Sinod a hotărât reintroducerea cantării omofone în toate bisericile care nu o au (bineînţeles, cu excepţia catedralelor eparhiale şi a bisericilor cu formaţii corale de veche tradiţie şi atestare canonică). Predarea şi conducerea cantării omofone îi revine cântăreţului, care îşi recapătă astfel şi numele de dascăl, adică de învăţător, sub îndrumarea preotului paroh. (Desigur, cântarea psaltica omofona se referă doar la Sfânta Liturghie; celelalte slujbe se cânta, în continuare, după tradiţia locală). Această cântare va fi, printre altele, şi o sfânta mărturie a unităţii noastre spirituale.

Şi acum, în încheierea acestui capitol, revin la faptul că Sfânta Liturghie este săvârşită împreuna de către preot şi popor, cu menţiunea că participarea poporului lui Dumnezeu nu este auxiliară, ci egală cu aceea a preotului. Repet adevărul că poporul lui Dumnezeu alcătuieşte preoţia împărăteasca, sfântă, universală. De ce  "împărătească”?:

Pentru că ei, preoţii sfinţi, adică cei ce Îi vor rămâne până la sfârşit credincioşi Mielului înjunghiat, ei vor plini Împărăţia Cerurilor, finală şi definitivă, a cărei pârgă se află în Sfânta Liturghie... Sfântul Ioan Evanghelistul îşi încheie Apocalipsa prin descrierea amănunţită a Noului Ierusalim, adică a Împărãţiei Cerurilor, şi menţionează: Dar templu n'am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu Atotţiitorul este templul ei. Nefiind templu, nu mai sunt nici jertfe rituale. Nefiind jertfe rituale, nu mai sunt nici preoţi care să le aducă. Aşadar, rolul preoţiei slujitoare se încheie odatã cu apariţia cerului nou şi a pământului nou. Nu se încheie însă rolul preoţiei împărăteşti, pentru că cei ce o vor alcătui, atât mirenii cât şi cei hirotoniţi, (repet citatul  din Apocalipsă), vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi-ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El de-a lungul miilor de ani. Cum vor impărăţi?: Aducându-I, neîncetat, jertfă de laudă, adică făcând atunci, în împărăţie, ceea ce fac acum, în Liturghie.

Nu-mi rămâne decât să vă îndemn: Rămâneţi sau reveniţi în Sfânta Liturghie, voi, mirenii, cei înnobilaţi de Dumnezeu cu preoţie imperială!

(Mitropolitul Bartolomeu Anania - Cartea deschisă a împărăției - o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.29-37)

Tinerii în Biserică - Iisus Hristos

Mi-aduc aminte cum spunea Părintele Teofil Pârâian că la Sfânta Liturghie există patru momente când se aminteşte de pace, momente când preotul sau episcopul rostește în numele lui Dumnezeu: Pace tuturor! Mi-a amintesc şi de intrarea Mântuitorului prin uşile încuiate, când le-a spus apostolilor: Pace vouă!

De atâţia ani de când sunt în Biserică am citit şi am auzit de multe ori vorbindu-se despre pace dar asta nu mă atingea în mod special, nu avea rezonanţă în sufletul meu. Am copilărit într-o familie fericită. în care nu existau certuri sau vorbe urâte, din acest motiv pacea nu-mi lipsea... cel puţin aşa vedeam eu lucrurile atunci. Apropiat de Dumnezeu fiind, cu ani în urmă, îi ceream altceva, şi nicidecum pace.

Dar odată ajuns în viaţa de familie şi confruntat cu situaţia de a o conduce şi de a o susţine moral, duhovniceşte şi financiar, lucrurile s-au schimbat. La mama acasă le aveam pe toate de-a gata, nu trudeam pentru nimic. În viaţa de familie trebuie să le fac pe toate şi uneori chiar lucrurile care acasă la părinţi păreau banale, acum puteau să-mi aducă tulburare. Părăsind copilăria şi ajungând în viaţa responsabilă de familie am dat nas în nas cu toate problemele societăţii, care înainte nu mă interesau în vreun fel.

Am ajuns practic la cuvintele Mântuitorului care spune: "În lume necazuri veţi avea". Aceste necazuri pe care le-am întâmpinat în societate au la bază slăbiciunile şi păcatele mele şi a celor din jur. Gândiţi-vă ce se întâmplă când în societate, oameni cu slăbiciuni intră în diverse relaţii economice, sociale, emoţionale cu alţi oameni păcătoşi! Apar certurile, neîncrederea, birocraţia, hoţia, pagubele materiale, bolile trupeşti, etc.

În fiecare zi poţi întâmpina situaţii care te pot tulbura, pierzându-ţi pacea sufletească: începând de la o banală durere de cap atunci când te trezeşti, apoi continuând cu aglomeraţia din trafic, cu problemele de servici, apoi cu micile ghiduşii ale copiilor, şi terminând cu tot felul de obligaţii şi probleme financiare din familie.

Am avut zile când am fost foarte tulburat şi când îmi simţeam sufletul împietrit şi departe de Harul lui Dumnezeu. Atunci am început să strig la rugăciune după ajutor: Doamne adu pace între noi! Atât ceream, doar pace! Asta simţeam că ne lipseşte în mod stringent. Chiar dacă aveam şi alte lipsuri totuşi erau mult mai uşor de îndurat decât tulburarea sufletească şi continua stare latentă de conflict.

Şi Dumnezeu ne-a ascultat şi ne-a dăruit pacea Lui. Asemenea şi Maica Domnului a răspuns rugăciunilor noastre. Acum, încerc să cer cât mai des la rugăciune mai întâi pace şi apoi altceva. Diavolul găseşte aşa de multe căi de a ne arunca în ispită încât nimeni nu e scutit de tulburare.

Ispite vom avea până la sfârşitul vieţii, indiferent cât de sfântă ne este viaţa, pentru că suntem chemați într-un război duhovnicesc pe care trebuie să-l ducem. Dacă încercăm mereu să dobândim pacea rezolvându-ne problemele de zi cu zi vom vedea că problemele nu se mai termină, ci se înmulţesc odată cu vârsta şi responsabilităţile. E o pistă falsă pe care trebuie s-o părăsim.

Domnul Hristos spune: "Pacea Mea o dau vouă! Nu precum va da lumea vă dau eu vouă." Pacea pe care ne-o oferă Dumnezeu ca urmare a cererilor noastre este rod al Duhului Sfânt care vine şi se sălăşluieşte întru noi. Dar această pace nu depinde de ceea ce este în exterior. Cel ce a dobândit pacea lui Dumnezeu nimic nu-l mai tulbură din lume, pentru că nu mai are aşteptări de la lume, nu mai caută plăcere în ea, nu mai vede rezolvarea problemelor cu soluţii lumeşti, ci mereu cu cele dumnezeieşti.

Pacea pe care o oferă Hristos omului e o pace rezistentă la toate necazurile şi tulburările lumii în care trăim. Doar păcatul, sau neascultarea de poruncile lui Dumnezeu poate alunga pacea din suflet nostru, în rest nimic.

Astfel, pacea lui Hristos este în acelaşi timp rod al împlinirii poruncilor Lui dar şi scut puternic împotriva necazurilor lumii. Sfântul Serafim de Sarov spunea: Dobândeşte pacea şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău. Pacea lui Hristos ne oferă acel echilibru sufletesc atât de necesar luării deciziilor în viaţa de zi cu zi.

Cu cât te tulbură mai puţin lumea din jur, cu toate ale ei, cu atât pacea lui Hristos devine o stare constantă a sufletului tău. Pacea sau tulburarea sufletului nostru e un semnal clar ar stării noastre duhovniceşti.

Mi-aduc aminte de un sfânt care spunea că la rugăciune, mai presus de orice, să cerem pace între noi. Există atâta ceartă şi tulburare între oameni!

Pacea lui Hristos se dobândeşte şi se păstrează prin multă rugăciune, prin spovedanie, post, înfrânare, vorba puţină şi nebârfitoare, prin împărtăşirea cu Trupul şi sângele Domnului, prin participare la slujbele Bisericii, prin iubire şi fapte bune.

Am tulburat pe alţii de multe ori cu păcatele şi vorbele mele, şi alţii m-au tulburat pe mine. Am cunoscut pe pielea mea care sunt roadele tulburării şi de atunci încerc să mă feresc de ele.

Cereţi pacea lui Hristos în inima şi în viaţa voastră şi veţi vedea cum se linişteşte marea ispitelor şi furtuna păcatelor.

Creştinul este prin excelenţă un om al păcii, dar şi al adevărului. De aceea când Hristos Domnul spune: "N-am venit să aduc pace pe pământ ci sabie" se referă la despărţirea conceptuală a binelui de rău. Noi oamenii amestecăm permanent binele şi răul fără să le deosebim. De aceea Hristos ne spune: "Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel din ceruri este" adică faceţi binele în mod desăvârşit şi condamanți răul... de aici şi dezbinarea dintre oameni. Noi suntem oameni ai păcii dar nu ai unei păci strâmbe şi mincinoase care în timp ar izbucni iarăşi în conflict, ci ai unei păci în Adevăr, în Duhul Evangheliei lui Hristos.

Fapte bune - Iertarea

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; Căci cu judecată cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsură cu care măsuraţi vi se va măsura” (Matei 7, 1-2)

Din păcate, mulţi oameni contemporani au devenit nişte judecători veritabili ai aproapelui... iar eu mă număr printre ei. În momentul în care am conştientizat această patimă am încercat să renunţ la ea şi am crezut că am început să mă vindec, dar m-am înşelat. Acum câteva momente am căzut din nou, mi-am judecat aproapele.

Pentru a nu mai judeca am încercat să privesc doar părţile bune din oameni, să nu pun accentul pe patimile lor, pentru că în primul rând şi eu am patimi iar în al doilea rând dacă aş privi doar patimile care-l macină pe aproapele meu aş începe să mă îndepărtez de el, să îl judec, poate chiar să încep să urăsc persoana respectivă în cazul în care mi-a greşit sau mi s-a părut mie că mi-a greşit.

De multe ori mi s-a întâmplat să judec o persoană, imaginându-mi diverse situaţii pe care eu le credeam reale, dar după puţin timp mi-am dat seama că situaţiile imaginate au fost cele false, realitatea fiind cu totul altă iar victima judecăţii mele fiind nevinovată. Prin falsa noastră judecata rănim sufletul semenului nostru, cauzându-i de multe ori răni ce se vor vindeca cu greu, sau niciodată.

Pentru a nu mai judecă trebuie să învăţăm să iertăm, fiindcă iertarea este balsamul care vindeca atât rănile sufletului nostru cât şi cele ale aproapelui. Noi singuri ne facem vrăjmaşi prin judecăţile noastre, de multe ori absurde, dacă nu în totalitate absurde.

Vrăjmaşii noştri sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbura prin prezenţa lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Adică oamenii despre care spunem "Lasă-mă, că m-am săturat de el!". Și aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! "Nu pot să-l iert, pentru că este mândru". Dar tu cum eşti? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor şi piatra de temelie pe care se zideşte mai târziu dragostea, (A iubi înseamnă a ierta, Ieromonah Savatie Bastovoi)

Când avem tendinţa să judecăm pe cineva să ne gândim că Hristos a murit şi pentru el, să ne gândim cum îl judecă şi îl vede Dumnezeu, iar cu aceste gânduri vom putea să scăpăm treptat de acest păcat, sau, cel puţin să diminuăm puterea pe care o are asupra sufletului nostru.

În Patericul egiptean se povesteşte următorul caz despre Sfântul Cuvios Ioan Persul. A ieşit odată sfântul afară şi a văzut un frate care păcătuia cu un copil care fusese adus pentru a fi tămăduit. Atunci Cuviosul şi-a întors privirea şi a zis:, Doamne, dacă Tu îl vezi şi nu-l arzi, cine sunt eu ca să-i mustru?”¹

Acest Sfânt a lăsat judecata în mâinile lui Dumnezeu, fiind un exemplu pentru noi toţi. Dumnezeu vede toate violurile, crimele, beţiile, vede toate păcatele care se petrec în lume şi un intervine în viaţa acestor oameni pentru că îi aşteaptă aşa cum ne aşteaptă pe fiecare. Dacă Dumnezeu un îi judecă nici noi să un judecăm!

În cele de mai sus am menţionat care este calea ce trebuie parcursă pentru a nu mai judecă, iertarea.

În Rugăciunea domnească zicem, Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”,

Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru... Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea” (Savatie Bastovoi)

Dumnezeu să ne dea puterea de a nu mai judeca şi de a primi iertare şi a dărui iertare!

Fotografii - Mănăstiri

Numele Mraconia („loc ascuns” sau „apă întunecată” în limba slavonă) – i se potriveşte şi nu prea. La prima vedere, fiind aşezată chiar pe malul Dunării, Mănăstirea Mraconia nu scapă privirilor turiştilor din toată lumea care ajung la Cazanele Mici. Este situată la circa 20 km de Orşova, între satele Dubova şi Ieşelniţa, foarte aproape de statuia lui Decebal sculptată în stâncă.

Pe de altă parte, această mică mănăstire construită după 1999, rămâne destul de puţin cunoscută. Deşi este „urmaşa” unei străvechi vetre monahale cunoscută drept Mănăstirea Maracuna (Mracovia) – care data dinainte de Căderea Constantinopolului (1453) şi a fost demolată în 1967 – ridicarea noii mănăstriri s-a făcut mai mult prin jerftele sătenilor din Dubova.

 

 

Precum în alte colţuri de ţară, şi la Cazane, cinci monahii se roagă mereu – iar un preot de mir care soseşte pentru Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători – pentru noi toţi. Din pricina particularităţilor locului, nevoinţa lor este foarte aspră.

Apa din Dunăre nu se poate folosi pentru băut, nici pentru spălat, iar mănăstirea nu are acces la electricitate. Nu curentului electric i-ar duce lipsa maicile, ci unei mici instalaţii de epurare a apei, măcar pentru nevoi curente de gospodărire, chiar dacă apa de băut o vor aduce în continuare de departe.

Cu voia Domnului, poate că acest apel va ajunge la inima cuiva care să aibă dorinţa şi posibilitatea de ajuta cu oricât de puţin.

Mănăstirea Mraconia, cu hramurile Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi Sfânta Treime

Com. Dubova, jud. Mehedinţi, cod 227170

Contul mănăstirii (în lei) este:

RO 37 RNCB 0179 0345 7708 0002

Cod fiscal: 10414018

Maica Stareţă Teodora Angheluţă

tel: 0757 421 985

Cum se întâmplă adesea, Mănăstirea Mraconia a ajuns în presa centrală doar când a fost „ceva de rău”. La începutului lui 2010, stareţa de atunci a fost acuzată de practici necanonice şi smintitoare. În urma anchetei Episcopiei Severninului şi Strehaiei, plângerile credincioşilor s-au dovedit temeinice, iar fosta stareţă şi celelalte vieţuitoare au fost înlocuite. Noua comunitate mohahală nu are nicio legătură cu cea acuzată de nereguli, ci a câştigat repede respectul şi dragostea localnicilor.

Muzică și filme - Biblioteca audio

Un îndemn din inimă și cu multă putere adresat tinerilor de către Mitropolitul Bartolomeu Anania, trecut la Domnul. Un îndemn al unui bătrân înțelept către tânara generație, care-i urmează generației lui. Un bătrân cu marele har al arhieriei, trecut prin suferințele crunte ale vieții, plimbat prin multe locuri ale lumii, om care a cunoscut mii de oameni dealungul vieții.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Sursa: Blogul dedicat lui Bartolomeu Anania

Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă

"Nu este om care sa fie viu şi să nu greşească" – din Slujba Înmormântării

Există multe reacţii la durere în existenţa noastră. Încerc să-mi amintesc cât de des pot că trăiesc printre « oameni răniţi ». Aşa cum spunea filozoful evreu Philo, « Orice om pe care îl vezi duce o luptă dificilă ». Una dintre marile dureri active ale credincioşilor este lupta pentru a fi morali. Această luptă devine cu atât mai dureroasă cu cât devenim mai conştienţi de viaţa noastră lăuntrică. Punem în aplicare poruncile lui Hristos şi descoperim că în lăuntrul nostru trăieşte un fariseu care–i judecă pe semenii săi. Ne comparăm continuu cu ceilalţi, şi apoi ne mai comparăm pe noi înşine cu un standard interior, iar în aceste comparaţii, toţi îşi ţin partea lor. Venim în mod repetat să ne spovedim, purtând aceleaşi păcate, purtând ruşinea (adeseori nerecunoscută) a altei perioade de eşec. Vrem să ne schimbăm, dar nu o facem.

Acest scenariu ar putea lua alte mii de forme. Esenţa se găseşte în aşteptarea noastră cum că mintea (gândurile şi emoţiile) pot şi ar trebui aduse la o anumită măsura a performanţei creştine. Există lucruri la care gândurile noastre de multe ori excelează. Putem stăpâni un sistem de gândire sau de credinţă şi să-l apărăm împotriva acelor lucruri care prezintă o încercare. Putem face acelaşi lucru şi cu oamenii – menţinând o versiune de “drept canonic” în capul nostru faţă de care un anumit comportament ar putea fi judecat. Mintea iubeşte foarte mult tocmai această comparaţie şi judecare, sistematizare şi apărare. Dacă ne ocupăm mintea cu “lucruri religioase”, chiar “lucruri Ortodoxe”, atunci începem cu uşurinţă să ne gândim că suntem credincioşi. Vom începe să gândim despre noi înşine şi despre eşecurile noastre (mânie, ură, invidie etc.) ca simple întâmplări ce pot fi corectate şi ajustate. Aceasta este cu siguranţă mai bine decât să nu faci nimic, însă adeseori este mai degrabă vătămător decât folositor. Parohia dintr-un anumit loc este adeseori o comunitate de minţi nevrotice, grăbindu-se fizic în încercarea de a face binele, însă rănindu-se unul pe altul în numele lui Dumnezeu de îndată ce ego-ul lucrează disperat să se hrănească pe sine şi nevoile sale. Parohia nu este întotdeauna un loc sigur.

Pentru acest articol, am ales să mă refer la lupta ego-ului de a se purta ca un om “moral”. Folosesc adesea cuvintele “moral” şi “moralitate” pentru a descrie viaţa trăită ca efort de conformare cu nişte reguli şi norme exterioare. Este o luptă pe care şi-o pot asuma chiar şi necredincioşii. Nu este nimic creştinesc în ea. Am mai spus-o în altă parte, “Iisus nu a murit pentru a-i transforma pe oamenii răi în oameni buni, ci pentru a-i învia pe oamenii morţi”. Sfântul Pavel are această abordare când vorbeşte despre ceea ce eu numesc omul moral. El nu ne sfătuieste să încercăm şi să facem mai bine. Nu există în toate scrierile Sfântului Pavel nicio schemă despre îmbunătăţirea morală. Limbajul sau este destul de clar:

Prin urmare, ucideţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia – care este închinare la idoli.. Acum însă şi voi pe toate să le lepădaţi: mânia, întărâtarea, răutatea, blasfemia, cuvântul neruşinat din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, de vreme ce v'aţi dezbrăcat de omul cel vechi laolaltă cu faptele lui, și v'aţi îmbrăcat cu cel nou, care spre cunoaştere se reînnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit. (Col. 3:5,8-10)

Limbajul Sfantului Pavel de lepădare şi asumare este limbajul specific Botezului. Ne “lepădăm” de omul cel vechi şi ne “îmbrăcăm” în Hristos. Suntem “îmbrăcaţi în neprihănire” etc. Liturghia Botezului continuă să arate acest limbaj în acţiunile ei.

Limbajul este cel care diferă foarte mult faţă de cel al unei lupte “morale”. A lăsa deoparte “lăcomia” este diferit de a încerca doar să nu doreşti nimic din ce aparţine altcuiva. Limbajul de “a omorî” are rădăcini adânci în fiinţa noastră (în sensul ontologic) decât faptul de a lua decizii (în sens juridic, legal). Limbajul Sfântului Pavel presupune faptul că ceva în noi s-a schimbat în mod profund.

Eforturile ego-ului de a se disciplina au puţin sau chiar deloc legatură cu o astfel de schimbare interioară. Şi necredincioşii pot adopta un set de reguli şi se pot forţa pentru a le ţine. Nu este nimic deosebit şi nici eminamente creştinesc în eforturile morale. Aceasta este una din marile slăbiciuni ale acelor versiuni (culte) creştine care sunt în mare masură de natură extrinsecă. Teoriile despre mântuire în care o ispăşire extrinsecă este “acceptată”, urmate de o viaţă de efort moral nu se ridică la nivelul sugerat de Sfântul Pavel de “a îngropa omul cel vechi”.

Ego-ul iubeşte narativ – toate competențele sale cele mai mari pot fi folosite pentru distrugere, construire şi revizuire. Convertirile se potrivesc foarte bine unei asemenea existenţe. Aceia dintre noi care sunt adulţi convertiţi sunt uşor de captivat cu povestea propriei noastre convertiri şi la fel de uşor captivaţi de naraţiunile celorlalţi. Ceva lipseşte.

Vieţile noastre sunt ca un roman de Jane Austen. Povestea înaintează împreună cu o mare dramă. Elizabeth, Dl. Darcy, Dna. Bennet şi toate personajele ne reţin atenţia, când într-o parte, când în cealaltă. Cu cine se va marita ea până la urmă? Va fi ea lipsită de iubire pentru totdeauna? Cu ce ne vom îmbrăca la bal? Este Dl. Darcy ortodox? Şi astfel se desfaşoară drama.

Atunci când drama vieţii noastre creştine ajunge la un happy-end (conversia ei), de aici înainte se intinde în viaţa noastră acel “până la adânci batrâneţi”. Fără o dramă, gândul de a pătrunde în inimă, a te ruga, şi a restaura mintea şi emoţiile stării lor normale poate părea destul de plictisitor.

Desigur, vor exista mereu scandaluri bisericeşti, dezbateri şi mici drame parohiale care să hrăneasca dezordinea noastră şi să înlăture teama de plictiseală. Însă toate astea înseamnă îndepartare de mântuire. Este o formă de condamnare “ortodoxă”.

Iată mai jos un citat folositor:

Inima este în sine un mic vas, dar totuşi acolo există dragoni, dar şi lei; există acolo fiare otrăvitoare şi toate comorile răului. Însă tot acolo se află şi Dumnezeu, îngerii, viaţa şi Împărăţia, lumina şi Apostolii, locaşurile cereşti şi darurile harului – totul se află acolo înăuntru (în inimă).

Viaţa trăită în inimă este o înaintare înspre darurile harului. O clipă de rai depăşeşte cu mult toate amabilităţile dramei ego-ului. Trecerea peste cele mai întunecate temeri şi răni ale ruşinii şi ale rudelor acesteia, adunarea de gânduri şi emoţii care să calmeze ocazional, permit începerea lucrării harului. Dragonii şi leii, fiarele otrăvitoare şi comorile răului care se găsesc acolo sunt mai puternici decât cei din luptele timpurii ale ego-ului. Aşa în acelaşi timp, stăm în locul îngerilor, al Împărăţiei şi al luminii atunci când ne angajăm în aceste lupte.

Această luptă nu este acelaşi lucru cu îmbunătăţirea morală. Omul moral (cât şi omul imoral) este îngropat. Viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu este omul cel nou. El este mai mult decât moral – El este bun. El nu mai este mort – El este viu. Şi Hristos a murit tocmai pentru a-l face pe acest om cu totul viu.

(Pr. Stephen Freeman)

Credință și Știință - Antropologie

Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? (Psalmul 8:4)

Întrebarea “Ce este omul?” pusă probabil cu o mie  de ani înainte de venirea lui Hristos, este fundaţia umanismului, singura formă de demnitate care poate susţine viaţa umană. Lumea noastră modernă replică natura noastră, dar Dumnezeu singur o susţine. Eu pot specula cu uimire ştiind aceasta, “Ce este omul?”. Şi nu mă pot gândi la nimic mai terifiant decât a specula acelaşi lucru în lumea rece şi raţională modernă.

Demnitatea umană este unul din cele mai tinere curente de gândire în lume şi departe de a fi o problemă universală. Suntem în fiecare zi exploataţi, ucişi şi utilizaţi pentru scopuri care nu merită. Indivizii nu îşi pot sesiza propria valoare şi se dedau unor sfârşituri în rele. “Ce este omul?”, într-adevăr, şi de ce ar trebui să ne considerăm a fi de o valoare anume?

Să declar că sunt valoros doar pentru că sunt eu însămi – este o simplă afirmaţie egoistă – un instinct împărtăşit de majoritatea creaturilor. Recunoaşterea valorii altuia pentru a ajuta la prezervarea valorii proprii  este acelaşi instinct împărtăşit de o comunitate. Acest instinct însă, parte a umanităţii de la începuturi, nu a demonstrat însă că ar fi capabil să ridice umanitatea deasupra dorinţelor sale de bază.

Întrebarea “Ce este omul?” este un ecou, un corolar al întrebării “Există Dumnezeu?”. Pentru că dacă nu este Dumnezeu, atunci întrebarea “Ce este omul?” are un ecou gol ca răspuns. Demnitatea umană nu se evidenţiază pe sine. Referindu-ne strict la biologia noastră, putem spune că suntem forme de viaţă de carbon care sunt conştiente de sine. Nu putem presupune că alte forme de viaţă nu sunt conştiente de ele. Întrebarea “Ce este omul?” este deci mai interesantă decât întrebarea “Ce este o bacterie?”.

Dar întrebarea e în sine o parte inerentă a conştiinţei de sine. Vrem să ştim dacă există ceva care să merite transcendenţa în existenţa noastră sau aceasta este unul din lucrurile obişnuite care există în jurul nostru. Întrebarea “De ce există ceva în loc să nu fie nimic?” este similară. Are vreo semnificaţie transcedentala ceea ce există? – e ceva  mai mult după această existenţă efemeră de miliarde de ani? (efemeră deoarece oricât de mari ar fi numerele, la un moment dat va înceta).

Sunt mai multe căi de a răspunde întrebării “Ce este omul?”. Toate religiile fac asta într-un fel sau altul iar răspunsurile nu sunt mereu aceleaşi. În Budism, conştiinţa de sine este un simplu lucru efemer şi nu dă însemnătate existenţei în sine.

Însă răspunsul Creştinătăţii este cel care pretinde atenţia lumii moderne, fie că lumea accepta originea răspunsului sau nu. Faptul că noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu însăşi a venit ca om, că Hristos din Nazaret este baza întregii idei de drepturi ale omului, ce reprezintă un consens pentru umanitate. Afirmarea drepturilor omului este făcută azi fără vreo referinţă la Dumnezeu. Este deci nimic mai mult decât o afirmaţie. Oamenii au drepturi, pentru că noi zicem că au. Acest tip de afirmaţii au putere doar când sunt îndreptate de la cei puternici către cei slabi, drepturile există pentru că există autorităţi de control care să le aplice. Drepturile care nu sunt recunoscute de o autoritate de control nu există.

Afirmaţiile unor anumite drepturi, mai ales de către societatea vestică, când sunt auzite de către  culturile estice, nu par a fi drepturi ci manifestări ale unui imperialism cultural.  Au dreptul femeile să conducă maşini în Arabia Saudită? Răspunsul depinde de ce persoană răspunde.

Cultura de astăzi nu este ancorată într-o civilizaţie. Nu există un consens asupra valorilor. Triumful unei Europe comune, versiunea post belica a Turnului lui Babel e gata să fie în colaps în faţa problemelor monedei euro. Faptul că “împărtăşim aceeaşi monedă şi birocraţie în Bruxelles” este un răspuns insuficient la întrebarea “Ce este omul?”.

Cultura modernă, seculara, este derivativa. Valorile sale sunt în mare parte trase din valorile vechi creştine, lăsând la o parte distorsionarea unora. Drepturile omului sunt contingente demnităţii umane şi ea însăşi este contingentă creaţiei omului întru chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Suprimă sursa, iar contingenţa se năruie (în timp). Drepturile omului au început deja să se năruie. Ele există, dar doar în măsura în care cei ce deţin puterea le definesc. Astfel încât, grupul femeilor sau al minorităţilor sexuale au drepturi care de multe ori le înlătura pe cele ale altor grupuri. Aceste drepturi sunt arbitrare şi nu reprezintă nimic decât statusul politic al realităţii. Ele nu reprezintă drepturi ci afirmaţii ale celor puternici.

Limbajul drepturilor continua să aibă semnul distinctiv al unui imago dei, dar un semn în care deitatea nu este altceva decât o funcţie a birocraţiei guvernamentale. Marea slăbiciune a culturii noastre prezente este lipsa unei fundaţii în afară afirmaţiilor de putere. Două exemple foarte distorsionate a unor asemenea puteri bazate pe putere au fost Germania nazistă şi Rusia Stalinista. Distorsiunile lor au fost justificate în aceeaşi manieră cum noi astăzi ne justificam afirmaţiile noastre.

Numai sensul vântului puterii de azi stă între cultura modernă şi teroarea statală. O mică schimbare în acest vânt poate generă un alt holocaust. Regimul ar fi acelaşi, victimele s-ar schimba.

Credinţa că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu are consecinţele sale. Ca imagine a lui Dumnezeu, fiinţele umane sunt înzestrate cu o valoare infinită. Valoarea vieţii derivă din însăşi existenţa ei divină. Valoarea noastră nu este un dar al statului sau un rezultat al propriilor afirmaţii. Nici o viaţă nu e mai presus de alta. Nici utilitatea nici talentul nu adăugă valoarea la ceea ce a fost dat de Dumnezeu.

Statele au încercat să reducă aceste consecinţe în cursul istoriei. În acest fel, unor li s-au dat drepturi în funcţie de unde s-au născut, bogăţie, rasă, gen, crez, etc. Fiecare din acestea reprezintă depărtări de imago dei şi o distorsionare a credinţei Creştine.

Dacă o persoană există sub forma chipului lui Dumnezeu, atunci toate fiinţele umane există în forma acestui chip al lui Dumnezeu. Niciunul din noi nu reprezintă chipul Lui mai mult decât altul. În învăţătura creştină, Hristos Însuşi este definiţia imaginii lui Dumnezeu. La întrebarea “Ce este omul?” Hristos este răspunsul. În Creştinătate, Hristos ca Dumnezeu întrupat este sărbătorit de la concepţie până la înălţarea de-a dreapta lui Dumnezeu. Nici una din calităţile lui Hristos (înţelepciune, rasă, vârstă, sensibilitate, gen etc) nu defineşte sau stabileşte locul Său ca imago dei. El este imaginea (icoana/chipul) lui Dumnezeu.

Numai în această înţelegere deplin creştină există valori şi prin urmare drepturile fiecărui om garantate. Numai într-o cultură în care acest lucru este acceptat şi agreat există o valoare netrecătoare. Este probabil cea mai mare comoară dată nouă de către Hristos.

Sunt mulţi creştini moderni care au fost adormiţi de către limba culturii mai largi, acceptând că cei ce vorbesc despre drepturi acceptă imago dei. Mulţi creştini au abandonat apărarea omului ca imagine a lui Dumnezeu, în favoarea afirmaţiilor de putere ale statului. Abilitatea statului de a afirma diferite drepturi nu este o apărare a umanităţii noastre – este o distrugere a acesteia. Doar valoarea dumnezeiască a fiecărei vieţi de om este demnă de evanghelia creştină. Cei care nu acceptă o asemenea valoare a vieţii s-au îndepărtat de credinţă şi fac cauza comună cu cei care nu s-ar da în lături de la a ne distruge.

Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că măreţia Ta s-a înălţat  mai presus de ceruri.
Din gură pruncilor şi a celor ce sug Ţi–ai pregătit laudă, din pricina vrăjmaşilor Tăi, ca să–i nimiceşti  pe vrăjmaş şi pe răzbunător.
Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic:
Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?
Micşoratu-l-ai pentru o clipă mai prejos de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat.
Şi l–ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui.
Oile şi boii, da, totul; chiar şi fiarele câmpului;
Păsările cerului şi peştii mării, cei ce străbat cărările mărilor.
Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! (Psalmul 8)

 

(Pr. Stephen Freeman)

Discursuri din Sfânta Scriptură - Discuţii libere pe textul Sfintei Scripturi

În Evanghelia după Matei, Mântuitorul Hristos spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33). Este un pasaj asupra căruia am meditat de mult timp, încă de când am intrat în Biserică și l-am cunoscut pe Dumnezeu. Totuși astăzi, când merg pe 30 de ani, percep lucrurile altfel, și acest îndemn are cu totul alte conotații în conștiința lea.

Mi-aduc aminte cum Sfinții Părinți spun că vârsta de 33 de ani la care a fost răstignit Mântuitorul este vârsta omului matur, eliberat de stângăciile și gândurile ușoare ale tinereții, și destul de experimentat încât să trăiască pe picioarele sale. Este de asemenea vârsta la care toate ispitele au putere asupra lui. Sunt ispite lumești sau diavolești care n-au efect asupra celor tineri, pentru că nu se regăsesc cu nimic în comportamentul și năzuințele lor (ispita de părea înțelept și de a da sfaturi, ispita de a te lăuda cu realizările tale profesionale și familiale). La fel sunt ispite care nu mai produc efecte asupra celor bătrâni, care din  cauza slăbiciunilor trupești, a înțelepciunii și experienței lor nu se mai învoiesc așa ușor spre păcat (de exemplu: ispita desfrânării, a lăcomiei pântecelui, a ieșirii în evidență prin realizări personale, etc.)

Vârsta de 30 de ani e vârsta la care toate ispitele au putere asupra ta ca om. E vârsta de mijloc când nu ești nici tânăr, nici bătrân, și când încerci să fii atât înțelept și experimentat ca bătrânii dar și inovator, frumos și popular ca tinerii. După 30 de ani ești ispitit nu numai de desfrânare, lăcomie și îngrijirea permanentă a trupului ci și de cum să faci bani, cum se devii mai puternic, cum să te faci mai cunoscut, cum să-ți faci relații cât mai multe, cum să pui mâna pe putere.

Din ceea ce trăiesc eu vă pot spune că am ajuns la un stadiu al vieții, când am terminat studiile, am o familie fericită, sunt la casa mea, îmi câștig banii singur, am prieteni, cunosc mulți oameni, am perspective, am idei, vreau să fac multe, am exemple în jurul meu pe care vreau să le urmez, am idealuri, am concepții despre viață și despre om bine conturate, etc.. În concluzie am multe lucruri (realizări) cu care mă pot mândri (la modul păcătos vorbind) și pe care le pot considera ca fiind efecte ale acțiunilor mele și nu binecuvântări și daruri ale lui Dumnezeu pentru mine. La fel am multe idei încât să mă cred un om „cu perspective” și să mă umflu în pene în sinea mea.  Am citit destul (nu mult) încât să pot să polemizez și să mă încred în ideile mele, și să intru în polemică susținându-mi puternic concepțiile... o altă mare povară sufleteaască pentru mine.

La aceste trei mari ispite se adaugă stranșnic ispitele tinereții pe care le resimt din plin, uneori mai puternic ca-n adolescență: desfrânarea, lăcomia, lenea, luxul... în general obținerea confortului cu orice preț.

Cam asta e starea mea, a bărbatului care merge pe 30 de ani.

V-am descris ceea ce simt și sunt eu acum, pentru ca să vă pot explică ce ecou are pentru mine acum porunca: ”Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”

Eu acum lucrez pe cont propriu, nu sunt angajat nicăieri. Îmi gestionez timpul singur. Astfel că o zi din viața mea se împarte între familie (soții+copiii+casă), site-ul Ortodoxia Tinerilor, asociația, și webdesign (site-urile pe care le fac pentru a câștiga bani). Timpul nu este împărțit egal, ba dimpotrivă, de multe ori exagerez ori în una, ori în alta. Așa se face că dacă acord prea mult timp pentru Ortodoxia Tinerilor și asociație, fac misiune dar nu mai aduc bani acasă pentru a-mi întreține familia și apar probleme, iar dacă pun accent mai mult pe adusul banilor nu mă simt împlinit și simt nevoie să dau hrană sufletului într-un anume fel.

Sunt de multe ori ispitit să merg pe partea de afaceri a vieții mele, să investesc timp și bani, pentru a face o firmă profitabilă, pentru a avea mai mulți bani, pentru a oferi „chipurile” mai mult copiilor. Sunt ispitit să mă promovez, să caut clienți, să fac orice pentru bani, ca să pot să-mi împlinesc și eu „dorințele” (în mare parte: păcătoase și egoiste bineînțeles)

Alteori sunt impulsionat să fac tot felul de proiecte pentru tineri, pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a-i sprijini pe tineri și  pe oamenii cu probleme sociale.

Pentru mine ”Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” înseamnă astăzi ceva de genul: „Claudiu, pune accent pe partea duhovnicească, pe misiune, chiar dacă nu-ți aduce confort financiar și lux, și lasă pe locul doi afacerile și banii”.

Această poruncă al lui Dumnezeu mă pune uneori în postura să fac ceva gratuit pentru cineva (care mi-a cerut asta, sau căruia eu i-am propus, pentru a-o ajuta) amânând o pagină de internet plătită de un client de al meu.  Sau să lucrez la un proiect al asociației noastre, fără bani, dar care implică foarte mult timp, în loc să caut clienți și să aduc bani în familie.

Eu la vârsta asta înțeleg adesea că Hristos Domnul preferă să pun accent pe partea duhovniceaască (familie, rugăciune, participarea la slujbele Bisericii, fapte bune, studiu, articole, discuții duhovnicești cu prietenii, etc.) decât pe căutarea acerbă a unui confort financiar care să mă lipsească de grji (oare?).

Uneori a alege viața în Hristos, în schimbul „câștigării pâinii și a banului” mă arată ca om iresponsabil în fața celorlalți, care mă tot impulsionează să fac bani, să ajung la un anumit nivel, să-mi permit tot felul de „lucruri”.

Dar știți ce am observat? Atunci când aleg partea duhovnicească a vieții, în dauna câștigării banilor, face Domnul Hristos ce face și imediat compensează și reușesc să am și bani pentru tot ceea ce îmi trebuie. Bineînțeles nu pentru mofturi și lux, ci pentru o viață decentă. M-am îngrijorat de multe ori și, la o zi două îmi apăreu oportunități pe care nici nu le visasem.

Am observat cum în efortul meu de a căuta (uneori, nu întotdeauna) mai întâi împărăția cerurilor, imediat toate celelalte s-au adăugat, ca de la sine, sau ca prin minune, sau neașteptat. Tot prin muncă, tot prin sudoare, dar prin oportunități pe care, dacă aș fi căutat doar banii, sunt sigur că Dumnezeu nu mi le-ar fi scos în cale.

E foarte interesant de observat că această poruncă a Mântuitorului a fost spus în contextul în care noi oamenii n-ar trebuie să ne îngrjim de mâncare, haine și băutură, și nicidecum nu e vorba în Evanghelia de grija noastră pentru o viața mai luxoasă sau mai confortabilă.

Astfel că Domnul ne poruncește să căutăm împărăția cerurilor chiar și în dauna pâinii noastre de la gura, pe care aparent o putem pierde... dar pe care în mod miraculos Domnul o adaugă imediat ca răsplată a împlinirii voii Lui.

Așa se face că astăzi tinerii sunt ispitiți de societate să ajunge oameni bogați, puternici, inteligenți, influenți, cu salarii mari, cu funcții barosane, cu case și mașini luxoase, cu un CV fascinant, cu recunoaștere internațională, etc. Din acest motiv cei care nu sunt încă la acest nivel dau în gât să ajungă să le obține pe toate cele de mai sus. Treptat observi că fuga această niciodată nu se mai termină și mereu vrei mai mult din cele materiale... Cu cât ai mai mult, te simți mai nemulțumit și vrei mai mult, focul dorințelor tale aprinzându-se și mai tare.

Porunca Mântuitorului de a căuta împărăția lui Dumnezeu în dauna celor lumești, ne ferește tocmai de a intra în acest cerc vicios în care nu ne săturăm niciodată și ne pierdem și sufletul.

Paradoxal, cei care caută împărăția cerurilor acum, în următoarea oră se simt mai împliniți decât erau înante, chiar dacă mai au drum lung de mers până la desăvârșire. Se întâmplă exact opusul sentimentelor pe care le ai în lupta după cele lumești. Împlinirea aceasta a celor ce merg pe drumul bun e roada Duhului Sfânt care se sălășluiește în noi atunci când împlinim poruncile lui Dumnezeu. Insatisfacția constantă a celor ce fug după cele lumești este tot lucrarea Duhul Sfânt, care încearcă să-i ferească continuu de pierderea sufletului, și să-i mântuiască.

Porunca această se leagă strâns cu ce a zis Mântuitorul despre cei bogați, că vor intra cu greu în împărăția cerurilor. De fapt poruncile trebuiesc analizate toate împreună, doar așa având putere de a schimba lumea, și nu individual și în funcție de context.

Astfel că acela care caută mai întâi cele ale lumii, se îmbogățește în cele ale lumii și foarte probabil nu va intra în împărăția cerurilor, sau va intra foarte greu.

Orice faceți în viață, orice decizie luați, prioritate au întotdeauna poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă pe moment pierdeți cele materiale.

Are Dumnezeu putere să vi le dea pe toate într-o secundă! Nu mai fugiți după ele, vi se vor adăuga de la sine, vi le va da Dumenzeu așa cum vă sunt de folos.

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, în Evanghelia de astăzi [Mat. 8, 28-34; 9, 1] găsim o atitudine la antipodul celei din Evanghelia duminicii trecute și anume: lipsa de bucurie față de vindecarea altora.

Neparticiparea obstinată, răutăcioasă la bucuria altora.

Lipsa de grijă, de atenție față de alții…

În speță față de doi bărbați demonizați, vindecați de Domnul…de care cei din ținutul Gadarinilor [v. 28, cf. GNT] nu s-au bucurat [v. 34].

Însă o atitudine tot mai prezentă în societatea noastră…

Atâta timp cât preferăm să ne bucurăm de răul altuia…și să ne întristăm de binele lui, de bucuria lui frumoasă.

Căci asta înseamnă cancan: să te bucuri să îl bârfești pe cel care îți displace…cel mai adesea tocmai pentru căte întrece.

Și pentru că te complexează, te umilește, îți minimalizează orgoliul încerci prin râs grețos și prin vorbe urâtesă îi ștergi personalitatea.

Însă a minimaliza pe cineva la nivel lingvistic, fără proba faptelor…te aruncă în derizoriu.

Pentru că mai devreme sau mai târziu, cei care vor dori să analizeze realitatea omului minimalizat de către tine…vor vedea cât e minciună și cât e adevăr pe baza realității faptelor lui.

Iar dacă acum, în istorie, nu putem să înțelegem realitatea unui om…sau nu avem timp să facem acest lucru…la Judecata Lui…când toate vor fi deschise privirii sufletului…vom înțelege cine a fost maximalizat pe nedrept și cine a fost minimalizat în mod nepermis.

Adică minciuna are picioare scurte…și oricând ea va fi demascată…va rămâne tot un lucru infam.

Însă binele este și va rămâne o bucurie veșnică.

Iar participarea la vindecarea altuia, la bucuria lui, la împlinirea lui e semn de bunătate interioară, de adâncime spirituală, de frumusețe duhovnicească.

Căci în situații practice de viață…arătăm cine suntem sau cine presupunem că suntem.

Și dacă considerăm că grija față de sensibilitățile altuia nu e importantă arătăm că avem o credință pătată de egoism, lipsită de perspectiva comuniunii.

Cei din Gadarinos aveau „tin aghelin ton hiron”/ „turmă de porci” [v. 31, cf. GNT].

Dar, totodată, și „dio demonizomeni”/ „doi demonizați” [v. 28, cf. GNT]…care trăiau în „ton mnimion”/ „morminte” [Ibidem] și erau „halepi lian”/ „foarte violenți/ fioroși/ cumpliți/ sălbatici” [Ibidem].

Și demonii au legătură cu porcii…pentru că au legătură cu păcatul.

Evreilor li se interzisese, prin Lege, mâncarea porcului [Lev. 11, 7, cf. LXX]. Faptul că cei de aici creșteau o turmă de porci, nu unul sau doi, era, bineînțeles, o bătaie de joc în formă continuată la adresa Legii.

Căci multe păcate la un loc creează hruba interioară în care demonilor le place să înnopteze…după cum porcilor le place murdăria apoasă, în care să se bălăcească…

Iar demonii, care Îl cunoșteau pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu [v. 29, GNT]…cer intrarea în porci…în porcii crescuți cu aversiune față de Lege…pentru că demonilor le place răul, dubiosul, lipsa de evlavie, urâtul, lucrurile nedrepte, lucrurile făcute din mare părere de sine…

Demonii, aceste ființe spirituale, vorbesc din cei doi demonizați [v. 31].

Și Domnul le răspunde lor, acestor ființe reale și egoiste, și le dă voie să intre în turma de porci…care, deodată,o ia razna…și se aruncă în mare [v. 32]…

Asta pentru ca să deducem și răutatea lor, a demonilor…dar și la ce siliri interioare i-au împins pe cei doi bărbați demonii din ei…de ajunseseră să trăiască prin morminte.

Însă de 21 de secole…lucrurile nu stau cu nimic altfel în domeniul…demonologiei!

Demonii sunt aceiași, fac aceleași rele, se comportă la fel de subjugant cu oamenii…numai că unii dintre noi încearcă să le minimalizeze prezența sau să le-o escamoteze…

Însă schimbarea numelui lor…sau negarea demonilor și a Îngerilor nu înseamnă…și desființarea lor ontologică.

Iar angelologia și demonologia nu sunt subiecte prăfuite de „Istoria Religiilor” ci realități ascetice pentru ortodocși…pentru că noi ne batem zilnic, în lupta noastră cu păcatul, cu prezența și influențele lor, ale demonilor.

Și demonizările, ca și în trecut, sunt realități palpabile, sociale, pe care nu le putem ocoli…decât dacă vrem să ocultăm realitatea.

Ele, demonizările, sunt la antipodul înduhovnicirii personale.

Dacă un om care se curățește de patimi, ca membru viu al Bisericii, se umple de harul lui Dumnezeu și de virtuți nenumărate, intimizându-se tot mai mult, pe fiecare zi, cu Dumnezeu și cu oamenii…demonizareaînseamnă conlucrarea cu demonii la cele mai oribile fapte.

Înduhovnicirea e punte de legătură între oameni, creează comuniunea comunității…pe cândsatanizarea/demonizarea este extremizare furioasă, antisocializare, îmbolnăvire continuă a sufletului și a trupului, găsirea plăcerii în ură, în hulă, în răutate, în dizgrațios.

Și ce înseamnă a drăcui tot timpul, a blestema, a fugi de Biserică, a te bucura să omori animale, să schingiuiești oameni, să faci rele…decât a te înrăi/ a te demoniza?

Și demonizarea e o autodistrugere violentă, furioasă…

Acesta e motivul pentru care am recenzat și voi recenza postmodernitatea în cărțile mele, ideologia și faptele ei, adică ale lumii în care trăim, cu ochiul unui trăitor al Ortodoxiei…pentru ca să îi observ fundamentele.

Iar dacă violența, răul, plăcerea perversă, egoismul, lipsa de milă, trufia, abjecția, intoleranța, ireverența față de valori și Tradiție sunt fundamente bune…atunci pledăm pentru disoluție.

Însă lumea pe care și-o dorește Dumnezeu e cea…exorcizată de demoni.

E lumea formată din oameni reînnoiți prin Sfintele Taine ale Bisericii, hrăniți din adevărul dumnezeiesc și îndumnezeitor al Tradiției și al Scripturi, întăriți prin împlinirea virtuților și prin lupta cu păcatul. Cu orice păcat…

Dar Dumnezeu nu dorește iubire…cu forța!

Iubirea „cu forța” se numește…viol.

Sau desconsiderare a celui din fața ta.

Fapt pentru care, atunci când „pasa i polis”/ „toată cetatea” L-a rugat pe Domnul să iasă dintre hotarele lor…ale ținutului lor…[v. 34, cf. GNT]…El a plecat de acolo…fără să „îi mai deranjeze” [v. 9, 1].

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu vrea să ne facă Sfinți cu forța!

Ci El, prin Biserica Sa, ne arată doar calea: îndumnezeirea oamenilor.

Sfințirea noastră e scopul și împlinirea omului pe pământ.

Dar dacă nu dorești frumosul, binele, sfințenia…bineînțeles că alegi curvia, drogurile, beția, libertinajul sexual, avariția, necredința, urâțenia sufletească.

Alegi să „îți faci de cap”.

Să te automutilezi interior în ritm rapid…

Însă demonii din cei doi se temeau de chinuirea/ tortura „pro cheru”/ „înainte de vreme/ de timp” [v. 29, cf. GNT] a lor.

Și asta e nebunia răutății: să te temi de chinurile pe care o să le trăiești…dar să nu faci nimic să scapi de ele.

Asta fac demonii: se tem, se cutremură de Judecata Domnului…și fac drăcii și mai mari!

Adică: „Lasă-mă, Părinte, cu predicile astea…că o să mă pocăiesc mai la bătrânețe…după ce o să-mi mai fac de cap”. O să mă schimb…după ce mă sinucid de tot.

Însă cine știe dacă mai ești viu…peste două ore.

Și cine ți-a spus că de traume atât de mari, ca patimile, poți să scapi la un simplu pocnet de degete?

Cine îți garantează vindecarea…dacă nimic din tine nu este serios?

Însă dragostea lui Dumnezeu e atât de serioasă cu noi, oamenii, încât, în orice clipă a vieții noastre am decidesă ne dezlipim de rele…El ne ajută să facem acest lucru, în mod desăvârșit, ca pe oricare altul dintre Sfinții Lui.

Ne ajută să ne sfințim viața…ca și când numai acest lucru am fi făcut toată viața.

Pentru că El dorește binele nostru real…care e un bine veșnic…și nu unul fulgerător, care azi e și mâine eștidemis…din el.

El, Dumnezeul nostru treimic, dorește să ne odihnim în bine, să ne împodobim în mod real și profund cu sfințenia Lui, cu slava Lui cea netrecătoare.

Și pentru asta trebuie să ne de-porcim, să ne deparazităm de apucături animalice, de lipsa de insensibilitate și de ferocitatea fără sens.

Iar dacă centurionul roman se îngrijea de subalternul lui paralitic…cu atât mai mult noi, creștinii ortodocși, trebuie să ne îngrijim de bucuria noastră și a altora.

Pentru că vindecarea e o bucurie, recunoștința e bucurie, binele e bucurie, frumosul e bucurie, trăirea cu sfințenie e o bucurie…o bucurie care îi odihnește pe mulți…și în mod continuu.

Dumnezeu să ne dea înțelepciunea de a ști să prețuim bucuria, sănătatea, cinstea, frumusețea oamenilor.

Să ne dea bucuria de a ne bucura de toți și de tot ce ne înconjoară.

Pentru că numai așa putem fi împreună, în Biserică și societate…și nu fiecare în mormântul lui, în cavoul lui, în casa lui adică…de unde să emanăm și să ne arătăm ființe cumplite, schilodite de rău.

Lăsați așadar, ca frumusețea lui Dumnezeu să vă inunde…ca să fiți miresme spre viață pentru această lume!

Căci dacă viața noastră nu e un parfum sfânt este un eșec. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș)

 

Istoria lumii - Relevanța istoriei pentru prezent

Acum 3 zile, pe 29 iunie 2012, de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, agenţiile de ştiri din România anunţau cu litere de-o şchioapă „momentul adevărului”: o echipă de cercetători prelevau mostre de ADN de la o serie de voievozi români aparţinând atât dinastiei medievale a Basarabilor, cât şi urmaşilor acesteia.

Scopul demersului, trâmbiţat de clica celor din mass-media, este cât se poate de onorabil: "Domne, să aflăm dacă erau români!"

Trebuie să recunoaştem că este o premieră mondială ca un neam, prin propriile instituţii de cultură, să treacă la interogaţii, întemeiate pe metode de măsurare rasiste, asupra propriilor conducători care le-au scris paginile unei istorii fabuloase la care cei de azi, atât de bicisnici, nu pot nici măcar visa.

La originea acţiunii stă activitatea de după 1989 a unor grupuri bine finanţate şi mediatizate care l-au folosit pe fostul „Legione Etrangere Francaise”, omul bun la toate, mercenarul ce îndruma prin Ciad, în anii 70, guverne marionete care serveau interese franceze, să re-scrie istoria României.

De ani de zile suntem hărţuiţi de Neagu Djuvara sau Daniel Barbu cu mereu aceleaşi teze. Nici un amănunt discutabil din istoria formării Ţării Româneşti nu le-a scăpat manipulatorilor de profesie. Orice cărămidă ce nu se potrivea întocmai, putea fi folosită pentru a şubrezi temelia. Aşa cum se exprima Gobbels, „o minciună spusă de 1000 de ori este tot o minciună, dar atunci când o spui de un milion de ori devine adevăr”, aşa şi bravii noştri „boieri ai minţii” şi profesori de ştiinţe politice, ajutaţi de mass-media, au tot insistat. Asupra a ce?

Despre întemeierea Ţării Româneşti, pe scurt

Spre deosebire de Moldova, despre întemeierea căreia atât sursele interne cât şi cele externe, în special maghiare sunt neechivoce când descriu o primă întemeiere statală sub Dragoş, controlat de coroana maghiară, pentru ca apoi Bogdan din Cuhea (Maramureş) să se elibereze de sub tutela Ungariei, iar urmaşii săi să creeze un stat independent, cu atribuţiile de rigoare (titulatură, monedă proprie, armată, cancelarie, graniţe stabile), despre momentul şi persoana aflată la originea întemeierii Ţării Româneşti izvoarele sunt neclare.

Astfel, se cunoaşte că Basarab I a învins la Posada Regatul Ungariei şi a obţinut independenţa statului. Rezonanţa turanică a numelui l-a făcut pe Iorga să se întrebe asupra originii etnice a întemeietorului, fără a putea tranşa o problemă oricum secundară. Fiindcă, indiferent de originea lui Basarab (pe tatăl său l-ar fi chemat Tihomir, nume de origine slavă, sau Thocomerius (origini cumane, turcice) acesta era bine integrat în societatea românească.

Precizăm că Basarab I, potrivit pomelnicelor de la Câmpulung și Râmnicu Vâlcea, a fost căsătorit cu Marghita, cu care a avut doi copii: viitorul domn Nicolae Alexandru (1352 - 1364) și Teodora, căsătorită cu țarul Bulgariei, Ivan Alexandru al Bulgariei.

În actele emise de Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, se face referire la Basarab I ca fiind „schismaticul şi necredinciosul nostru voievod”, termenul schismatic având înţelesul de „ortodox”.

Necropola de la biserica domnească de la Curtea de Argeş (amănunte aici) nu lasă urme de îndoială asupra dreptei credinţe a voievozilor depuşi întru adormire în acest lăcaş ortodox, un Saint-Denis românesc.

Cumani şi maghiari

Cumanii erau nomazi păgâni ce îşi aveau centrul la nordul Mării Negre şi Mării Caspice şi care controlau militar şi cnezatele şi voievodatele de la est şi sud de Carpaţi. Este plină istoria timpurie a ruşilor kieveni de referiri la poloveţii din nordul Mării Negre. Înfrânţi de tătari la Kalka, cumanii din vest se retrag în Ungaria, unde trec la catolicism (40.000 de corturi).

O parte mică dintre cumani, conduşi de Jonas, ajung în Bulgaria, iar urmaşii acestuia vor întemeia dinastia Terter (sau Tertereș), având o pronunţată identitate vreme de veacuri şi aparţinând clanului Terteroba.

Se observă uşor că problema cumană este una care îi priveşte îndeosebi pe maghiari. Regele Ungariei și-a luat din 1233 și titlu de rege al Cumaniei. Există o relaţie plină de solidarizări şi conflicte între maghiari şi cumani, a cărei istorie s-ar întinde pe sute de pagini. Pentru publicul din România este însă puţin cunoscut acest aspect, încât „misterioşii” cumani sunt repede conectaţi cu fapte cunoscute nouă (e firesc, aşa funcţionează logica umană, legi de ceea ce îţi este cunoscut). Ne întrebăm dacă denumiri precum Comana sau Vadul Cumanilor sau numele nu ştiu cărui boier nu sunt argumente pentru o etnogeneză cumano-română.

Dar istoria Ungariei este plină de cumani, fără a crea astfel de „probleme”. După primirea celor 40.000 de corturi (cca. 200.000 de cumani, un număr foarte mare atunci), Ungaria se vede confruntată cu următoarele probleme:

• Cumanii voiau să locuiască doar împreună şi nu risipiţi prin toată ţara

• Obişnuiţi cu traiul nomad, nu respectau proprietăţile şi culturile sedentarilor maghiari de la 1230.

Aşa se ajunge ca regele lor, Kuthan, să fie asasinat de nobili maghiari, iar cumanii să prade Ungaria drept răzbunare. Pentru repede doritorii de sinteze, este de observat că o simbioză dintre un popor nomad şi unul sedentar este foarte greu de realizat, inclusiv dacă au aceeaşi religie.

Ulterior, regele Béla al IV-lea, i-a colonizat pe cumani lângă Tisa, iar Ştefan, fiul lui Bela, se va căsători cu Elisabeta, fiica lui Kuthan, pentru a pecetlui împăcarea.

Fiul lui Ştefan şi al Elisabetei este cunoscut în istoria Ungariei ca fiind Ladislau al IV-lea Cumanul (Kun Laszlo în maghiară) pentru pronunţata sa identitate cumană. Se îmbrăca precum un cuman, se purta în consecinţă şi nu avea încredere decât în garda cumană şi în ostaşii cumani recrutaţi. Slab integrat, a fost excomunicat (era catolic de formă) şi ucis. Şi istoria cumanilor în Ungaria se poate urmări veacuri după aşezarea din secolul XIII.

Atenţie, încă îi regăseam pe cumani, având autonomie, în timpul împărătesei habsburgice Maria Tereza, la 1760!

Istorie şi manipulare

Şi totuşi. Plecând de la un amănunt minor, originea etnică a primului voievod al Ţării Româneşti, s-a reuşit crearea unei întregi teorii, cu vădite intenţii propagandistice. Care ar fi acestea:

1. Plecând de la posibila origine cumană a lui Basarab, Neagu Djuvara extinde şi concluzionează de aici că statul însuşi ar fi fost întemeiat de cumani, care cumani însă sunt extrem de discreţi la noi, nici o sursă nepomenindu-i. Urmele lăsate în limbă sunt nesemnificative, aşa încât N. Djuvara se vede nevoit să apeleze la tot felul de presupuneri şi asocieri forţate pentru a le găsi urma. Astfel, românii ar fi învăţat meşteşugul războiului de la cumani, uitând că „arcus – arc”, „sagitta – săgeată”, „scutum – scut”, „spatha – spadă” sunt pur latine! Chiar să presupunem că unele grupuri cumane ar fi rămas la noi, deşi nu obişnuiau, este extraordinară puterea de asimilare a românilor: Toate numele urmaşilor lui Basarab sunt pur româneşti, sunt înmormântaţi în biserici ortodoxe şi se îmbracă după moda creştină a timpului! În niciun document emis de cancelaria domnească nu se întrevăd urme ale unei influenţe cumane în limbă! Să nu uităm că Laszlo Kun al Ungariei a murit la 1290, adică e contemporan cu Tihomir şi posibil Basarab. Nici un document maghiar nu face referire la Basarab „Cumanul”, căruia i se spune schismaticul valah!

Chiar dacă tatăl lui Basarab ar fi fost cuman (nu este o ipoteză imposibilă), este de remarcat, repet, extraordinara putere de asimilare a românilor.

1. Deşi vorbeşte despre întemeierea statului, deseori Neagu Djuvara, în mod voit, extinde teoria şi asupra formării poporului, ceea ce este cu totul altceva. Mai exact, noi, românii, abia odată cu fuziunea avută cu poporul cuman suntem cei de azi, până atunci fiind „în curs de formare”. Cui foloseşte asta: maghiarilor, care ar fi găsit în Transilvania nu români, ci daco-români, încă neformaţi ca popor! Este plin internetul despre consideraţii asupra originii noastre cumane. O eventuală „dovedire” prin probe ADN a origii turcice a lui Vlaicu Vodă ar declanşa o isterie anti-identitară. Cuplată cu daco-mania în curs de desfăşurare, ar conduce la o puternică deterioarare identitară (pentru românii pentru care mai contează lucrurile astea).

2. Cumanii vestici au primit botezul catolic şi o vreme a funcţionat în zona Focşanilor o episcopie catolică a cumanilor, înainte ca aceştia să se refugieze în Ungaria, de teama tătarilor, care îi urmăreau după episodul Kalka. De aici se desprinde o altă teză, susţinută de ani de zile de profesorul de ştiinţe politice Daniel Barbu, cu argumente rizibile, precum inelul unui voievod din necropola de la Curtea de Argeş, care ar fi cu însemne catolice (probabil era cumpărat de la Buda) sau o ipotetică schimbare a numelui de către Nicolae Alexandru, şi anume că primii voievozi români din Ţara Românească erau catolici, potrivit analogiei erau cumani, deci erau catolici.

În final, poate că nu vor fi puţini cei care se vor întreba: şi de ce să se ascundă ceva, vă este cumva teamă de adevăr?

Pentru cei care se joacă de-a rasismul, nu am de spus decât atât: Domnilor, ce ar fi rău ca toată „pătura superpusă” din mass-media, inclusiv „intelectualii” lui Neagu Djuvara de la „22”, „Grupul pentru Dialog Social” şi „Dilema”, de la H.R. Patapievici, soţii Perjovschi, Andrei Pleşu, Rodica Culcer la Andrei Gheorghe, William Totok, Mircea Cărtărescu şi Mircea Toma, cei care decid pe cine traduc şi pe cine publică în ţara asta, sau ce ştire intră pe prompter şi care ştire nu intră, să le prelevăm mostre de ADN. Ca să ştim „dacă sunt români”. Atât. Doar să ştim.

Vă este cumva teamă de adevăr, domnilor?

Articole din aceeaşi categorie:

 

Muzică și filme - Biblioteca audio

Un îndemn din inimă și cu multă putere adresat tinerilor de către Mitropolitul Bartolomeu Anania, trecut la Domnul. Un îndemn al unui bătrân înțelept către tânara generație, care-i urmează generației lui. Un bătrân cu marele har al arhieriei, trecut prin suferințele crunte ale vieții, plimbat prin multe locuri ale lumii, om care a cunoscut mii de oameni dealungul vieții.

 

Tinerii în Biserică - Explicarea Sfintei Liturghii

Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate despre care noi, după două milenii de teologie sistematică, ştim mult mai puţin decât tâlharul de pe cruce.

Când vorbim despre ţelul final al vieţii noastre, preferăm să-i spunem mântuire. Mântuirea însă, potrivit cu sensul cuvântului original grecesc (soteria), nu este altceva decât salvarea dintr-o primejdie, eliberarea dintr-o închisoare, siguranţa de a nu te mai şti pândit de ceva rău. Iisus Hristos este Mântuitorul (în limba greacă Soter) nostru, Cel ce ne-a eliberat din robia păcatului şi a morţii. Icoana Sa ca Salvator este aceea a pogorârii la iad, adâncul din care îi trage afară pe Adam, pe Eva şi pe toţi cei care aşteptau, acolo, eliberarea. După acest moment, ştim ce s'a mai petrecut cu Mântuitorul, dar nu ştim nimic despre ceea ce s'a mai întâmplat cu cei mântuiţi.

Desigur, eliberarea din captivitate este un moment crucial în viaţa omului. Nu poate fi însa indiferent modul său de viaţa de după aceea, dacă va continua, să fie un răufăcător, în cazul unui criminal, sau un handicapat psihic, în cazul unui prizonier de război. Ştim că Iisus i-a spus tâlharului pocăit: Astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43), dar despre rai, ce anume este el în sine, nu cunoaştem decât ceea ce ştia şi Pavel, anume că acolo sunt realităţile pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s'au suit (1 Co. 2, 9)

Iată de ce cred eu ca Liturghia este cartea deschisă a Împărăţiei, singura în stare să ne ofere o imagine clară şi concretă a spaţiului duhovnicesc în care se vor sălăşlui cei mântuiţi.

Să urmărim, mai întâi, Împărăția în Sfânta Scriptură.

Împărăţia lui Dumnezeu este pomenită de Profetul David în Psalmul 44, 6: toiag de dreptate e toiagul împărãţiei Tale, menţiune pe care Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Evrei (Evr 1,8.), o va raporta la Iisus Hristos (că Fiul lui Dumnezeu, de o fiinţa cu Tatăl şi, prin urmare, El Însuşi Dumnezeu). Ea este pomenită, de asemenea, şi în Înţelepciunea lui Solomon 19,10: Înţelepciunea îi va arata dreptului împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia va intra astfel în conştiinţa poporului evreu, care îşi va construi din ea un ideal şi o speranţa. Aşa se face că, atunci când Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul şi cel mai mare profet al Vechiului Testament, le spunea mulţimilor venite să-l asculte la apa Iordanului: Pocăiţi-vã, că s'a apropiat împărăţia cerurilor (Mt 3,2), oamenii aveau în memorie spusele profeţilor, înţelegeau că ceea ce anunţa Ioan era totuna cu ceea ce ştiau din cărţi şi că aceasta Vestire era menită să le plinească speranța.

Împărãţia cerurilor, folosită în Noul Testament, este varianta denumirii Împărăţia lui Dumnezeu, cu nuanţa ca în spaţiul spiritual, infinit, al acestei împăraţii, Dumnezeu stăpâneşte împreunã cu supuşii Săi, ca rezultat al îndumnezeirii acestora prin Iisus Hristos. Ea este vestită de Însuşi Iisus, chiar la începutul Propovăduirii Sale, prin cuvintele: Plinitu-s'a vremea şi împărăţia lui Dumnezeu s'a apropiat (Mc 1,15.), ceea ce, în fapt, este reluarea prevestirii lui Ioan Botezătorul, cu trimitere transparenta la însăşi persoana Domnului, prin Care s'a săvârşit plinirea vremii.

Împărăţia Cerurilor mai este numită în Noul Testament şi cu termenul simplu de Împărăţia (Mt 25,34; Lc 12,32). De asemenea, ea se mai numeşte şi Viaţa veşnicã (În 3,15), Viaţa de veci (Lc 18,18) sau, simplu, Viaţa (Mt 10,39; Lc 9,24)

În toată învăţătura Sa, Domnul insistă asupra acestei împăraţii, cu intenţia evidentă de a sădi în conştiinţa ascultătorilor credinţa că ea va fi spaţiul mântuirii omului, stadiul final al desăvârşirii duhovnicești şi țelul suprem al oricărei speranțe. Faptul este atât de important încât se afla chiar în rugăciunea Tatăl nostru: Vină împărăţia Ta. Ea este proiectată în veşnicia de după sfârşitul veacurilor, când cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor (Mt 13,43). Dumnezeu este, în acelaşi timp, Tatăl drepţilor care s'au mântuit prin Iisus Hristos, precum şi al lui Hristos Însuşi, Care le va spune ucenicilor Săi după împărtășirea la Cina cea de Taina: De acum nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu (Mt 26,29). Tot la El Însuşi se referă şi când procuratorul Pilat Îl întreabă dacă El este împărat: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (În 18, 36). Transcendența împărăţiei reiese şi din scurtă convorbire de pe cruce a lui Iisus cu tâlharul din dreapta Sa. Acesta exclamă: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” (Lc 23,42-43). Iată şi cuvintele Dreptului Judecător adresate celor buni la Marea Judecată: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii...” (Mt 25,34).

Toate acestea ne înfăţişează o împărăţie transcendența, de dincolo de lumea aceasta și de dincolo de istorie, pe care noi, așa cum mărturisim în Simbolul Credinţei, o aşteptam ca pe viaţa veacului ce va să fie. Spre această înţelegere ne îndruma şi o seamă de parabole pe care Domnul Iisus i le-a dedicat, cu intenția de a corecta nerăbdarea unora dintre contemporanii Săi. Amintiți-vă de parabola talanţilor: stăpânul le cere slugilor sale socoteala numai după ce se întoarce dintr'o lungă călătorie (Mt 25, l4-30). Acelaşi lucru se întâmpla în parabola lucrătorilor viei (Mt 20, 1-16). Nu mai puţin grăitoare, în acest sens, este parabola celor zece fecioare (Mt 25,1-13), asociată cu avertismentul Domnului ca El, Fiul Omului, la sfârşitul veacurilor va veni pe neaşteptate, ca un fulger, şi-l va surprinde pe fiecare în starea de atunci.

În acelaşi timp, Noul Testament ne pune în faţa și ipostaza unei Împărăţii imanente, al cărei spaţiu se afla aici, pe pământ, şi la viaţă căreia participam noi, cei vii. În acest sens, foarte semnificativă este parabola neghinei, pe care v'o amintesc pentru frumuseţea ei. Argaţii unui proprietar de pământ constata că în țarina pe care stăpânul lor o semănase cu grâu a răsărit şi neghina, o buruiană pe care un duşman (adică diavolul) o semănase pe furiş în ceasul lor de odihnă. În virtutea bunului simţ gospodăresc, ei cer îngăduinţa stapanului de a plivi ţarina, smulgând din rădăcina firele de neghina. Stăpânul însa nu le permite, din grija că nu cumva, făcând aceasta, odată cu firele de neghina să fie smulse sau vătămate şi cele de grâu curat. Ele trebuie lăsate să crească împreuna până la seceriş; atunci totul va trece prin vânturătoare şi se vor separa: neghina va fi arsă, iar grâul va deveni pâine.

Această parabolă induce ideea ca oamenii buni, adică cei rânduiţi să moşteneasca Împărăţia Cerurilor, vor convieţui în istorie laolaltă cu cei păcătoşi, ceea ce înseamnă că Împărăţia începe să fiinţeze încă din lumea aceasta.

În spusele Mântuitorului mai exista cel puţin două parabole care susţin aceeaşi idee: grăuntele de muştar este cel mai mic din toate seminţele pământului, dar din el creşte un pom suficient de mare spre a adăposti păsări ale cerului (Mt 13,31-32), iar într-o parabola paralelă se vorbeşte despre aluatul care, mic fiind, dospeşte toată frământătura (Mt 13,33)

Aşadar, ca imagine integrală, Împărăţia Cerurilor este o realitate antinomică: în acelaşi timp, ea este şi va să fie. Principiul antinomiei nu trebuie să ne surprindă: Dumnezeu este, în acelaşi timp, transcendent şi imanent, accesibil şi inaccesibil, comunicabil şi incomunicabil; Iisus Hristos a fost, în acelaşi timp, Dumnezeu şi om; Sfânta Maria a fost, în acelaşi timp, fecioară şi mamă; Biserica este, totodată, în ceruri (triumfătoare) şi pe pământ (luptătoare).

Acum e lesne de înţeles că Împărăţia lui Dumnezeu, una şi aceeaşi, pe pământ e în curs de constituire, iar în ceruri va fi constituită. Tocmai de aceea ni se vorbeşte şi de o cale care duce la ea, aceasta fiind, în primă şi ultimă instanţă, Iisus Hristos. Atât grăuntele de muştar cât şi aluatul din frământătură poartă în ele ideea de devenire. Aşadar, împărăţia lui Dumnezeu se află în devenire prin cei ce se îndreaptă spre ea şi în plinire prin cei ce au ajuns în ea. Împărăţia în devenire e tot atât de reală ca şi cea deja constituită.

Haideţi să deschidem Evanghelia după Matei la pagina celor nouă fericiri. În şapte din ele, verbul care exprimă plinirea fericirii se află la viitor: "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”); numai în fericirile întâia şi a opta verbul e la prezent: „Fericiţi cei săraci cu duhul (adică sfinţii sau cei în stare de sfinţenie), că a lor este împărăţia cerurilor; Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate (adică martirii), că a lor este împărăţia cerurilor”. În ambele cazuri, plinirea făgăduinţei este însăşi împărăţia. Adaug şi răspunsul Domnului, pe care l-a dat celor ce-L întrebaseră când anume va veni ceea ce era de aşteptat; Iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru. Cu alte cuvinte: a şi venit. Ea a venit odată cu Iisus Hristos şi s'a constituit odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, când a luat fiinţă Biserica lui Hristos ca expresie văzută a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea poate fi dobândită prin asaltul credinţei şi al faptelor bune.

Aici şi acum, pe pământ, împărăţia se cucereşte; dincolo şi atunci, se moşteneşte. Aici şi acum, ea creşte în timp; dincolo şi atunci, va fi desăvârşita şi veşnică. Acum şi aici, ea este Biserica; dincolo şi atunci, ea va fi, pur şi simplu, Împărăţia.

În acest context, Liturghia se afla în centrul Bisericii. Ea este partea cea mai nobilă a Împărăţiei Cerurilor, aşa cum duhul omului este partea cea mai nobilă a sufletului său.

Dacă mă întrebaţi care este relaţia dintre Liturghie și Biserica, vă răspund printr'un exemplu plastic de o mare frumuseţe şi adâncime, dar nu înainte de a vă da cheia înţelegerii. Se ştie că simbolul cel mai adecvat şi mai cuprinzător al Bisericii este corabia. Prefigurarea lui se afla în corabia lui Noe, din vremea potopului, a cărei menire era aceea de a pluti pe deasupra apelor şi de a-i mântui (adică de a-i salva) de la moarte pe cei ce se aflau înlăuntru. Neavând ţinta, nu avea nici cârma. Corabia Bisericii are aceeaşi menire, de a-i mântui pe cei ce se afla într'însa. Ea pluteşte pe oceanul istoriei şi se îndreaptă spre sfârşitul acesteia, adică spre „limanul cel neînviforat”, unde Împărăţia lui Dumnezeu se împlineşte prin ultimii sosiţi şi intră în veşnicie. Având o ţintă, are şi cârmă.

Şi acum, exemplul: În Mănăstirea Hurezi, şi anume în pridvorul bisericii - bolniţa, poate fi văzută următoarea scenă, zugrăvita pe la începutul secolului 18: Pe apa unui fluviu pluteşte o corabie cu vâsle. În spate, la cârmă, Iisus Hristos. În faţa, la proră, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Pe laturi, trăgând la lopeţi, cuvioşi părinţi. Pe mal, capii ereticilor, cu nişte cârlige lungi în mâini, străduindu-se s'o agate şi s'o abată din drum. În mijlocul corăbiei, pe un podium, o masă. în jurul mesei, preoţi şi arhierei în odăjdii. Pe masă, o cutie mică, în care poate fi uşor recunoscut un chivot în care se păstrează, de obicei, Sfânta Euharistie, adică Trupul şi Sângele Domnului. Aşadar, în aceeaşi navă, Hristos istoric şi Hristos euharistic. Corabia este Biserica, adică Împărăţia Cerurilor în devenire, iar în mijlocul ei se afla Liturghia, adică Împărăţia Cerurilor, statică şi dinamica în acelaşi timp, oferind pregustarea celei finale, desăvârşite şi veşnice.

Cu toate acestea, între Împărăţia de aici şi cea din veşnicie mai există una, intermediară, pe care o numim Rai sau Paradis. Din învăţătura Bisericii cunoaştem adevărul despre două judecaţi: judecata particulară, îndată după moartea fiecărui om, căreia îi sunt supuse sufletele despărţite de trup, şi judecată universală (sau Judecata de Apoi), de la sfârşitul veacurilor, căreia îi vor fi supuse atât sufletele cât şi trupurile, reunite prin învierea obşteasca.

Între aceste două judecaţi se petrece viaţa sufletelor celor repauzaţi, a fiecăruia după credinţa şi faptele lui; sufletele celor buni sunt duse de îngeri în rai (numit, metaforic, şi „sânul lui Avraam"), iar ale celor răi merg în iad (numit, metaforic, şi „focul Gheenei"). Despre rai şi iad va voi vorbi mai pe larg atunci când vom ajunge la tâlcuirea Ecteniei pentru cei adormiţi. Acum, ca să revin la ideea principală, e de ajuns să vă spun că, deşi sufletul a intrat în veşnicie, raiul în sine nu e veşnic, avându-şi începutul în momentul istoric al învierii Domnului şi sfârşitul în momentul istoric al învierii obşteşti.

Aşadar, dinamica Împărăţiei Cerurilor cunoaşte trei ipostaze, care ar putea fi numite:

• liturgicã,
• auroralã,
• Plenarã

Dar, repet, nu sunt trei împarații, ci una singură în trei ipostaze. În dorinţa de a oferi înţelegerii voastre o cale de acces către corabia alegorică despre care v'am vorbit, aş încerca să vă înfaţişe cele trei ipostaze ale Împäràţiei Cerurilor în felul următor:
 

1. Oamenii din împărăţia liturgicã se afla pe puntea navei, unde s'au îmbarcat prin botez şi unde rămân pe toatã durata vieţii lor. Angajaţi pe scara staturilor morale, unii mor în stare de sfinţenie, alţii rămân pe treptele inferioare, în timp ce alţii se pot prăbuşi în prăpastie chiar de pe penultima treaptă. În acest sens, vă recomand să contemplaţi, când veţi avea prilejul, scara de pe peretele nordic al bisericii din Mânăstirea Suceviţa.
2. Prin moartea trupească, fiecare om trece în Împărăţia auroralã, care e de natură pur spirituală. Acolo se petrece judecata particulară a fiecăruia, prin care se face o primă selecţie: sufletele celor drepţi se înalta de pe punte în rai, ca nişte păsări odihnite în văzduhul luminos al pânzelor şi catargelor, fiecare la măsura vredniciei sale (sau, cine ştie? Poate că, prin vrerea lui Dumnezeu, sfinţii şi cei mai buni dintre cei drepţi îşi iau de aici zborul_către limanul cel neînviforat, unde vor începe să populeze viitoarea Împărăţie plenară, în aşteptarea rugătoare a celor de după ei), în timp ce păcătoşii se coboară în iad, în adâncurile calei, unde duc o existentă mucedă, vâscoasa, larvară, fiecare la măsura ticăloşiei lui. Prin temporalitatea lor, însa, în amândouă se pot produce schimbări de statut moral, aşa cum vom vedea când voi ajunge să vorbesc despre rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi. Aceste rugăciuni le oferă aurora (zorile) Împărăţiei plenare.
3. Ajunsă la capătul călătoriei, nava îi va preda lui Dumnezeu întreaga încărcătură, atât pe viii ce se vor afla atunci pe punte, cât şi pe morţii din susul şi din josul acesteia, pentru ca sufletele unite - sau reunite - cu trupurile transfigurate prin înviere să se supună Judecăţii de Apoi, în urma căreia se va constitui, definitivă şi veşnică, Împărăţia plenarã.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania - Cartea deschisă a împărăției - o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.14-21)

 

 

 

Fapte rele și patimi - Lupta cu patimile

De aceea, Domnul îngăduie să vină ispite asupra sfinţilor care îl iubesc ca, prin zdrobirea inimii, care se dobândeşte cu rugăciune stăruitoare, să se apropie de El cu smerenie. De multe ori le pricinuieşte frică - prin pătimirile trupeşti şi prin alunecarea în amintirile necurate, prin ocări şi batjocoriri, prin boli şi neputinţe trupeşti, prin sărăcie şi lipsa celor necesare pentru întreţinerea trupului. Iar alteori El îngăduie să vină peste ei o frică cumplită şi să simtă o părăsire de har şi un război înverşunat din partea diavolului.

De multe ori, Domnul îi smereşte pe aleşii Săi şi în diferite alte chipuri. Iar toate acestea ca să nu dormiteze sau să cadă în nepăsare; sau se pot petrece ca nevoitorul să-şi capete sănătatea sufletească, pe care a pierdut-o din pricina păcatelor sale, sau ca acesta, temându-se de chinurile viitoare, să se păzească de păcat. Aşadar, ispitele aduc folos. Nu spun însă că omul trebuie să primească de bunăvoia sa gândurile cele ruşinoase şi să şi le amintească ca să afle pricină de smerenie, nici să caute să intre în alte ispite, ci vreau să spun că omul, atunci când săvârşeşte binele, trebuie să fie atent şi să-şi păzească sufletul de păcat, cugetând că este zidit şi, prin urmare, uşor poate cădea. Orice om zidit are nevoie de puterea lui Dumnezeu care să-l ajute. Iar cel care are nevoie de ajutorul altuia, are o neputinţă firească. Unul ca acesta, atunci când îşi conştientizează neputinţa, trebuie să se smerească şi să ceară ceea ce îi trebuie de la cel care poate să-i dea. Aşadar, dacă omul şi-ar vedeade la început neputinţa, nu s-ar lăsa cuprins de nepăsare, iar dacă nu ar fi nepăsător, nu ar dormi fără grijă şi nu s-ar preda în mâinile celor care îl rănesc cu întristările ca să-l scoată, în cele din urmă, din nepăsarea sa.

Cel care păşeşte pe calea lui Dumnezeu, trebuie să-I mulţumească pentru toate necazurile care îl împresoară şi să se osândească pe sine însuşi pentru nepăsare. El trebuie să ştie că Domnul, Care îl iubeşte şi îi poartă de grijă, nu ar fi îngăduit să vină asupra lui necazuri, ca să-i deştepte mintea, dacă nu s-ar fi arătat nepăsător.

Se poate ca Dumnezeu să fi îngăduit un necaz, deoarece omul s-a mândrit cândva. De aceea el trebuie să înţeleagă, să nu se tulbure şi să nu părăsească nevoinţa, ci să se considere pe sine ca fiind pricina ispitei, ca răul să nu se facă îndoit, adică să sufere şi să nu vrea să se vindece. La Dumnezeu, Care este izvorul dreptăţii, nu există nedreptate. Aceasta nici măcar să o cugetăm. Slăvit să fie numele Lui în veci! Amin.

(Sf. Isaac Sirul - Despre ispite, întristări, dureri și răbdare, Editura Evanghelimos, București, 2007, pag. 14)

 

Sexualitate - Homosexualitatea

Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin! Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare decât să smintească pe unul dintre aceştia mici. (Luca 17:1-2)

An de an, homosexualii din lumea „civilizată” manifestează în centrele marilor oraşe occidentale pentru a-şi celebra tristele victorii: înaintarea frontului Sodomei şi Gomorei în inima unei societăţi care, din ce în ce mai puţin, se poate recunoaşte sau chiar autodefini ca şi creştină.

Anul acesta, homosexualii din România au avut un motiv în plus să sărbătorească: noul Cod Penal, căruia nici nu i-am mai spune „românesc”, liberalizează în chip mascat pedofilia, coborând până la 13 ani vârsta la care sunt pedepsite abuzurile sexuale ale minorilor. Măsura nu face decât să legalizeze tacit uriaşele reţele internaţionale de trafic de copii, pentru care ţara noastră este o ţintă importantă.

Copiii, copiii, copiii – ce au homosexualii cu copiii noştri?

Căutând „tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” aici, pe pământ, lumea modernă nu cinsteşte nicio altă vârstă mai mult decât vârsta tinereţii; nu există într-însa om mai aclamat decât adolescentul şi dorinţele lui, nici fiinţă aparent mai protejată decât copilul.

Ultimele evenimente ne confirmă însă că nu există categorii umane mai vulnerabile în epoca modernă decât copilul şi adolescentul. Sufletele şi trupurile lor au devenit parcă un câmp de bătălie pentru soarta lumii acesteia. Aşa cum am văzut în nr. 3 ale revistei noastre, dacă drumul de la legalizarea avortului la legalizarea şi normalizarea experimentelor ştiinţifice pe embrioni umani şi pe copii nenăscuţi este unul foarte scurt, realizat în decurs de numai câţiva zeci de ani, calea de la legalizarea şi normalizarea homosexualităţii în societatea contemporană la dezincriminarea şi normalizarea pedofiliei are loc într-un ritm tot mai alert.

Nu numai evenimentele cele mai recente, ci şi studiile ştiinţifice şi istoria mişcării homosexuale ne arată că, încă de la începuturi, aceasta a avut în agendă susţinerea pedofiliei. Am putea spune chiar că pedofilia este o componentă esenţială a mişcării homosexuale, fără de care aceasta, în mod practic, nu s-ar putea perpetua. Pentru că ce altceva înseamnă propaganda pro-homosexualitate din şcoli, de la cea mai fragedă vârstă, decât coruperea sufletelor copiilor prin educaţie, pentru a face din trupurile lor altare ale patimii sodomiţilor? Bineînţeles, pretextul este unul democrat: lupta împotriva discriminării minorităţilor sexuale, egalitatea de şanse şi libertatea de conştiinţă! Dar oare ce alt sens ar putea avea educaţia homosexuală în şcoli, decât câştigarea de adepţi?
Legalizarea tacită a pedofiliei

O simplă incursiune în istoria mişcării homosexuale şi în istoria legislativă a Occidentului ne va arăta că ceea ce campania pro-homosexualitate din mass-media a încercat să ascundă cu cea mai mare grijă este tocmai susţinerea pedofiliei.

Peste tot în lume, acolo unde propaganda pro-homosexualitate şi-a impus agenda după cel de-al Doilea Război Mondial, una dintre principalele cerinţe a fost tocmai cea a anulării sau coborârii vârstei consimţământului sexual – de altfel, principala ţintă a grupurilor de pedofili care au acţionat şi acţionează în umbra mişcării homosexualilor. Cerinţă care, de regulă, a şi fost îndeplinită: în ţările în care homosexualii au primit drepturi, vârsta consimţământului sexual a scăzut dramatic şi a fost, în general, adusă la acelaşi nivel – atât pentru heterosexuali, cât şi pentru homosexuali.

Cehia | Până în 1961 actele homosexuale erau interzise. Noul Cod Penal, introdus în acelaşi an, dezincrimina homosexualitatea, dar stabilea vârsta consimţământului sexual la 18 ani. În 1990, însă, vârsta consimţământului sexual a fost egalizată pentru homosexuali şi heterosexuali la 15 ani.

Estonia | Până în 1992 legea interzicea actele homosexuale, dar, după ieşirea din URSS, homosexualitatea a fost legalizată, iar vârsta consimţământului sexual pentru homosexuali a fost stabilită la 16 ani, iar pentru heterosexuali la 14 ani. Vârsta consimţământului sexual a fost egalizată în 2001, pentru ambele categorii, la 14 ani.

Finlanda | Legea interzicea actele homosexuale până în 1971, an în care ele au fost dezincriminate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 18 ani pentru homosexuali şi la 16 pentru heterosexuali. În 1998, legea egalizează vârsta consimţământului sexual la 16 ani pentru ambele categorii.

Ungaria | Până în 1961 legea interzicea actele homosexuale, dar, din acest an, ele au fost dezincriminate şi vârsta consimţământului sexual stabilită la 20 de ani, pentru a fi coborâtă apoi la 18 ani, în 1978. În 2002, Curtea Constituţională stabileşte vârsta consimţământului sexual la 14 ani, pentru toate persoanele.

Letonia | Actele homosexuale erau interzise până în 1992, când Parlamentul le legalizează şi stabileşte o vârstă a consimţământului sexual la 18 ani pentru homosexuali. În 2001, legea egalizează vârsta consimţământului sexual la 16 ani, pentru toate persoanele.

Lituania | Actele homosexuale erau interzise până în 1993, când sunt legalizate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 17 ani pentru homosexuali. În 2004, legea egalizează vârsta la 14 ani, pentru toate categoriile.

Serbia | Legea interzicea actele homosexuale până în 1994, când ele au fost dezincriminate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 18 ani pentru homosexuali şi 14 ani pentru heterosexuali. În 2006, Codul Penal stabileşte aceeaşi vârstă, indiferent de categorie, la 14 ani.

Spania | Vârsta consimţământului sexual este una dintre cele mai scăzute din lume: în 1995, ea a fost stabilită la 12, pentru a fi apoi ridicată, în 1999, la 13 ani.

Traseul legislativ este acelaşi şi pentru Cipru, Slovacia, Slovenia, Suedia, Marea Britanie. Sursa: wikipedia.org Articolul: Age of Consentv

Oriunde propaganda homosexualităţii îşi face simţită prezenţa, pedofilia o urmează ca o umbră fidelă, în ciuda eforturilor de marketing pe care liderii mişcării homosexuale le fac pentru a ascunde acest fapt – cel puţin pentru moment.

În SUA, Camera Reprezentanţilor a votat o lege – pentru care s-a făcut un puternic lobby de către grupările homosexuale din întreaga ţară – ce liberalizează (dezincriminează) în mod tacit pedofilia. Legea pedepseşte instigarea la ură împotriva „minorităţilor sexuale” şi include în mod tacit, dar intenţionat, pedofilia în definiţia „minorităţilor sexuale”. La cererea expresă a reprezentaţilor Partidului Republican de a exclude pedofilia de sub umbrela minorităţilor sexuale, iniţiatorii proiectului de lege, membri ai Partidului Democrat, au refuzat explicit (cf. sitului traditionalvalues.org).

Aceeaşi dezincriminare tacită a pedofiliei a avut loc şi în Tratatul de la Lisabona, text ce se doreşte a fi o Constituţie a Europei.

Nu în ultimul rând, reprezentanţii la ONU ai homosexualilor sunt şi cei mai mari susţinători ai „drepturilor sexuale” ale copiilor. O menţiune specială merită Olanda, ţară care a conferit homosexualilor cele mai multe drepturi şi în care există un partid al pedofililor (ce a primit autorizaţie de funcţionare, în virtutea libertăţilor democratice) şi chiar câteva publicaţii pedofile. În această ţară, cei ce au dus o campanie puternică pentru recunoaşterea „drepturilor sexuale” ale copiilor au fost tocmai grupările de homosexuali: Asociaţia pentru Integrarea Homosexualităţii şi COC, obţinând cea mai scăzută vârstă a consimţământului sexual – 12 ani. Aici copiii pot fi abuzaţi în mod legal, pentru că legea permite sexul între copii şi adulţi dacă părinţii copiilor sunt de acord. (cf. F. York şi R. Knight, p. 5)

Iată ce spune unul dintre reprezentanţii homosexualilor din COC: „Eliberarea pedofiliei trebuie să fie considerată ca o problemă a homosexualilor, aşa încât vârsta consimţământului sexual ar trebui anulată. Prin recunoaşterea afinităţii dintre homosexualitate şi pedofilie, COC le-a dat homosexualilor adulţi posibilitatea de a deveni mai sensibili la dorinţele erotice ale membrilor mai tineri de acelaşi gen, lărgind astfel identitatea homosexualităţii” (cf. S. Baldwin, p. 278).

Astfel, toate datele arată că, prin susţinerea scăderii vârstei la care copiii pot fi abuzaţi sexual în mod legal, mişcarea homosexualilor nu face decât să sprijine pedofilia!

Studiile arată că băieţii molestaţi de homosexuali în copilărie au cele mai mari şanse să devină, la rândul lor, homosexuali – de altfel, majoritatea celor ce molestează copii au fost molestaţi în copilărie.
(cf. S. Baldwin, pp. 278-282, T. Dailey, pp. 1-8).

Homosexualitatea şi pedofilia: o istorie secretă

Faptul că pedofilia constituie o componentă esenţială a mişcării homosexualilor o dovedeşte prezenţa în rândurile sale a Asociaţiei Pedofililor Americani (NAMBLA) încă de la începuturile existenţei ei. Astfel, „Platforma drepturilor homosexualilor”, adoptată în 1972 de Coaliţia Naţională [Americană] a Organizaţiilor Homosexuale, prevedea ca ţintă anularea tuturor legilor ce guvernează vârsta consimţământului sexual şi, acolo unde nu este încă posibil, continua micşorare a vârstei. David Thorstad, reprezentant atât al mişcării pentru drepturile homosexualilor cât şi al NAMBLA, a stabilit atunci în mod clar obiectivele mişcării: „Ţinta ultimă a mişcării de eliberare a homosexualilor este obţinerea libertăţii sexuale pentru toţi – nu numai drepturi egale pentru homosexuali şi lesbiene, ci, de asemenea, libertate de exprimare sexuală pentru tineri şi copii” (cf. F. York şi R. Knight, pp. 3-4).

NAMBLA a fost, de altfel, mereu prezentă la marşurile homosexualilor din Statele Unite. Asociaţia a fost şi un membru activ al Asociaţiei Internaţionale a Lesbienelor şi Homosexualilor (ILGA), un ONG recunoscut de ONU ca reprezentând comunităţile de homosexuali din întreaga lume. La presiunea internaţională, ONU a fost nevoită să excludă ILGA în 1995 din cadrul său, tocmai pentru că aceasta refuza să renunţe la grupările pedofile (1). Una dintre principalele activităţi ale Asociaţiei Internaţionale a Lesbienelor şi Homosexualilor a fost şi este tocmai cea de a promova „dreptul fiecărui individ, indiferent de vârstă, de a-şi explora şi dezvolta propria sexualitate”, după cum ea însăşi afirmă (cf. S. Baldwin, pp. 272-273).
Iată, aşadar, că principala organizaţie a homosexualilor din întreaga lume susţine pedofilia!

Mai mult decât atât, publicaţiile homosexualilor din Statele Unite, printre alte genuri din cele mai diverse, abundă de articole care susţin pedofilia drept o formă de exprimare a „iubirii” dintre majori şi minori. Astfel, principalele ziare şi reviste ale mişcării homosexualilor din SUA, Advocate, Edge, Metroline, The Guide şi The San Francisco Sentinel au publicat nenumărate articole care susţin asociaţia pedofililor, NAMBLA, şi abuzarea sexuală a copiilor (cf. S. Baldwin, p. 274).

Journal of Homosexuality, principala publicaţie academică a homosexualilor din SUA, a publicat un număr dublu intitulat Intimitatea masculină intergeneraţională (o denumire academică sub care încearcă să se ascundă pedofilia), în care se afirma că părinţii ar trebui să-l perceapă pe pedofilul care îl „iubeşte” pe copilul (băiatul) lor „nu ca pe un rival sau competitor, nu ca pe un hoţ al proprietăţii lor, ci ca pe un partener în creşterea băiatului, care trebuie acceptat în casa lor” (cf. S. Baldwin, p. 274).

În 1995, revista americană Guide a mişcării homosexuale afirma în paginile sale: „Putem fi mândri că mişcarea homosexuală a primit în cadrul său puţinele voci care au avut curajul să spună cu glas tare că copii sunt în mod natural sexuali şi că merită dreptul să-şi exprime sexualitatea cu oricine aleg să o facă… Trebuie să ne ascultăm profeţii! În loc să ne fie teamă de a fi etichetaţi pedofili, trebuie să declarăm cu mândrie că sexul este bun, inclusiv sexualitatea copiilor… Trebuie să o facem de dragul copiilor!” (cf. S. Baldwin, p. 274).

În acelaşi timp, cercetările ştiinţifice nu fac decât să confirme această apropiere între homosexualitate şi pedofilie. Statisticile arată că rata homosexualilor pedofili care molestează băieţi este mult mai mare decât aceea a pedofililor obsedaţi de sexul opus.
În lumina acestor dovezi, faptul că propaganda homosexualităţii este tot mai prezentă în şcoli şi că, în unele ţări, homosexualii au dobândit dreptul de a adopta copii, ar trebui să tragă puternice semnale de alarmă cu privire la pericolul molestării copiilor de către homosexuali. Şi aceasta, sub acoperirea legii! În acest fel este, de fapt, legalizată pedofilia, iar copiii vor rămâne fără nici cel mai mic sprijin al legii, pradă traficanţilor de carne vie din întreaga lume. Deja există tot mai multe semnale că membrii unor asociaţii de homosexuali recunoscute de lege molestează copii.

Studiile ştiinţifice arată că homosexualitatea nu este înnăscută, aşa cum în mod mincinos insinuează propaganda homosexuală, ci ea comportă grave probleme psiho-fizice şi de comportament.
(cf. S. Baldwin, pp. 278-282, T. Dailey, pp. 1-8).

Ipocrizia societăţii moderne contemporane este aceea că, deşi la suprafaţă stabileşte nenumărate legi de protejare a copiilor în faţa pedepsei, a bătăii venite din partea părinţilor, în ascuns ea promovează „eliberarea sexuală” şi „drepturile sexuale ale copiilor”, legiferând de facto pedofilia. După cum ne anunţă deja vârfurile acestei fărădelegi generalizate, pedofilia va deveni următoarea ţintă în planul de distrugere a fiinţei omeneşti create după chipul şi asemănare a lui Dumnezeu. Oare îndepărtarea copiilor de proprii părinţi nu ar putea favoriza transformarea copiilor în victime uşoare pentru pedofilii care-i pot nenoroci pe viaţă?

Însă înainte de a încerca să-i protejăm prin măsuri legale pe copii, n-ar trebui oare ocrotiţi copiii noştri într-un cămin iubitor şi stabil, în care pâlpâie flacăra duhului comuniunii iubitoare dintre soţi – bărbat şi femeie, aşa cum i-a vrut şi i-a făcut Dumnezeu dintru început?
Propriu omului modern e patima cu care încearcă să-L omoare pe Dumnezeu, în el şi în afara lui, pasiunea cu care încearcă să distrugă orice i-ar aduce aminte de Dumnezeu în relaţiile cu oamenii şi în societate, strâmbându-I legile şi proclamând fărădelegea. Omul modern a pus, iată, în inima lui şi în inima cetăţii lui viţelul de aur – „pofta trupului şi trufia vieţii” (I Ioan 2:16)!

Omul poate explora două căi, în faţă îi sunt deschise două abisuri: abisul dragostei dumnezeieşti, care va şterge la sfârşit orice lacrimă din ochii noştri dacă L-am căutat pe Hristos, dacă am urmat calea Lui – calea Crucii – şi dacă am lucrat poruncile Lui cele dătătoare de viaţă, sau abisul căderii de la Faţa Lui cea preadulce în hăul lipsei de sens – unde „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9:48) – pentru că ne vom fi făcut sălaş diavolului şi slugilor lui.

Astfel, omul se angajează încă din această viaţă pe calea aleasă dintre cele două abisuri, încât starea noastră viitoare nu va fi decât o urmare firească a stării de aici: a ceea ce am căutat, a ceea ce am urmat, a ceea ce am iubit. De aceea, „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui.” (Apocalipsă 22:11-12)

(Petru Molodeţ - Revista Familia Ortodoxă)

 

Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă

Părintele Arsenie Boca spunea în a sa Cărare a Împărăției că ”până nu vom ajunge de aceeași părere cu Dumnezeu despre viața noastră pământească, precum și despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea liniște în suflet, nici unii cu alții și nici sănătate în trup și nici în orânduirea omenească”. Și a fi ”de aceeași părere cu Dumnezeu” înseamnă a trăi în Adevăr, în realitatea plenară despre orice lucru, idee sau persoană care există în creație.

Însă vedem prea bine că noi creștinii avem o multitudine de opinii, de la cele mai casnice, precum gustul ciorbei sau ”de câte ori să mănânc pe zi”, trecând prin cele cu impact social, precum orientare politică, preferințele muzicale sau sportive, și în final ajungând până la cele mai profund teologice, cum ar fi pronia lui Dumnezeu în lume și chiar opinii despre Dumnezeu Însuși. Însă aceste concepții personale nu sunt întotdeauna în acord cu învățătura de credință ortodoxă și de aici apar și disensiunile/dezbinările dintre noi. Bunăoară, poți da de creștini foarte evlavioși și sinceri în credința lor dar care să creadă în horoscop sau în transformismul speciilor, pentru că ”așa zice știința”.

Poți da de femei venerabile, care să cunoască întreaga rânduială a înmormântărilor, dar care în același timp să creadă și în ”legatul oglinzii” sau în pusul banilor pe ochii răposatului, pentru că ”așa este tradiția, maică”.

Poți vedea tineri foarte sârguincioși în rugăciuni dar care să nu fie de acord cu rânduiala Bisericii în privința decenței îmbrăcăminții pentru că ”trebuie să arătăm și în ton cu lumea”.

Poți întâlni creștini care să nu rateze nicio Sfântă Liturghie dar care să trăiască în desfrâu, pentru că ”așa e tineretul în ziua de astăzi, ce să-i faci?”.

Poți auzi cum unii creștini căsătoriți practică contracepția, pentru că ”nu ne permitem mai mult de unul, doi copii astăzi”.

În fine, o sumedenie de ipostaze în care binele se împletește cu răul în viața omului, mai mult sau mai puțin vizibil. Dar toată înrâuirea aceasta a răului izvorăște din ideile greșite pe care le avem față de învățătura de credință. Aceste idei greșite pot părea chiar foarte juste pe termen scurt, însă pe termen lung se dovedesc a fi întotdeauna păgubitoare. De aceea, trebuie să-ți previzualizezi concepțiile în timp, ca să vezi care este finalitatea lor, pentru tine și pentru ceilalți. Dar pentru asta trebuie să dobândim discernământ, dreaptă socoteală.

Să nu uităm că protopărinții noștri au pierdut raiul pentru că au dat curs unei idei aparent inovensive, fără să conștientizeze miza colosală a acelei decizii. Și de la o ”mică” neascultare, nu numai că au pierdut raiul, dar au scufundat toată umanitatea în declin duhovnicesc, așa încât, încă de la prima generație de oameni s-a ajuns la crimă. O neascultare nepocăită în prima generație a avut efectul crimei în generația următoare. Cain omoară pe Abel, din pizmă. Și de atunci până astăzi, s-au întâmplat toate ororile i(ni)maginabile. Totul de la o mică idee greșită.

Dar să nu ne mire aceasta pentru că întreaga creație ne dovedește acest lucru. Spre exemplu, și un baraj artificial, oricât ar fi de impunător la vedere, poate ceda total pornind de la o banală fisură în zid. Și ce urmează apoi? Catrastrofă naturală, pierderi de vieți omenești și o întreagă imagine înfiorătoare. Tot așa se întâmplă și în viața duhovnicească atunci când lăsăm micile fisuri de credință netencuite de harul lui Dumnezeu. Aceste ”mici” diferențe de opinie față de învățătura Bisericii pot părea nevinovate, sau cel puțin tolerabile, însă diavolul pune atât de multă presiune pe aceste slăbiciuni ale noastre, încât în timp ajungem să clacăm în viața duhovnicească și prin această cădere să vină un întreg tăvălug de ispite, întrebându-ne unde am greșit atât de mult de avem așa năpastă.

De asemenea, să nu uităm că ereziile și toate sectele care s-au născut din concepțiile greșite, au pornit de la idei aparent mărunte și nesemnificative, Filioque, fiind cea mai elocventă și celebră dintre ele. Însă de la Filioque s-a ajuns la infailibilitatea papală și de la infailibilitatea papei la inchiziție, adică la toate samavolniciile și violențele posibile, contrare creștinismului. Iată cum o ”mică” schimbare de la Adevăr, a zguduit creștinismul și întreaga umanitate, veacuri de-a rândul. Și ideile acestea au fost ale unor oameni ca noi, cu slăbiciuni dar și cu virtuți. Și aceste idei, inofensive la început precum puii de șarpe, au crescut până au devenit vipere aducătoare de moarte, atât fizică cât și sufletească. Înfricoșătoare urmări, dar care pot fi prevenite prin ascultarea deplină de Dumnezeu și chiar reparate prin pocăință.

Intenția mea nu este de a face un rechizitoriu al ”micilor” concepții greșite de viață, ci este de a îndemna la o cercetare personală a fiecăruia în parte, pentru a conștientiza care sunt acele concepții de viață care intră în contradicție cu învățătura de credință dar pe care le tolerăm sau chiar le dezvinovățim în sinea noastră. Să nu uităm că în rai, deși viețuiesc miliarde de miliarde de îngeri, sfinți, drepți și cuvioși, există o singură opinie și o singură voință. Iar când rostim rugăciunea domnească, atunci când ajugem la ”facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”, să cercetăm ca tot cugetul nostru să fie în voia lui Dumnezeu. Altfel spus, părerile noastre să fie aceleași cu părerile lui Dumnezeu... despre orice.