autor: Rusnac Mircea (student, anul II, Facultatea de Teologie “Andrei  Şaguna” , Sibiu)

Introducere

Părintele Alexander Schmemann, unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei apusene şi poate una dintre cele mai remarcabile figuri ale misionarismului ortodox din America, spunea că Biserica Ortodoxă nu mai poate fi identificată astăzi cu Biserica din Est[1], în zilele noastre ortodoxia a devenit în sensul deplin al cuvântului o credinţă universală, fiind prezentă pe toate continentele. Actualmente, Biserica Ortodoxă americană se dezvoltă cu paşi rapizi, ea reuşind să depăşească statutul de biserică a unei minorităţi naţionale, devenind o comunitate eclesială specifică societăţii americane. În acelaşi timp, ortodoxia americană e destul de neomogenă şi asta datorită faptului că reuneşte comunităţi naţionale diverse (americani, ruşi, greci, români, arabi etc.). Chiar şi în cadrul comunităţilor americane se atestă anumite disensiuni, explicabile dacă ne gândim că au fost convertiţi de către misionari de naţionalităţi diferite. Biserica Ortodoxă din America (OCA) sau Arhiepiscopia Ortodoxă Antiohiană din America e mult mai deschisă spre un dialog ecumenic, pan-ortodox, spre deosebire de Biserica Ortodoxă Rusă din Exil (care a şi anatemizat ecumenismul în 1983, considerându-l drept erezia sec. XX). Pe teritoriul Statelor Unite ale Americii sunt 15 biserici canonice, dintre care una e autocefală (Biserica Ortodoxă din America). Trăsăturile întregii ortodoxii ecumenice pot fi văzute pe teritoriul nord-american, în acest plan ortodoxia americană fiind unică. În acelaşi timp, Ortodoxia americană reprezintă un exemplu pentru Bisericile tradiţional ortodoxe referitor la misiunea pe care o desfăşoară pe teritoriul nord-american, dar şi prin dialogul purtat între toate bisericile ortodoxe prezente în „Lumea nouă”. Dacă în anii ¢70 relaţiile dintre Biserica Ortodoxă din America (OCA) şi Biserica Ortodoxă Rusă din Exil erau destul de tensionate, astăzi se observă o colaborare şi un dialog eficient între cele două structuri eclesiastice, în special după ce Patriarhia Moscovei a restabilit comuniunea euharistică cu Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate (ROCOR) la 21 iunie 2005, oferindu-i acesteia din urmă o autonomie largă în componenţa Patriarhiei Moscovei.

Una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă astăzi ortodoxia americană este nerecunoaşterea în plan pan-ortodox a autocefaliei Bisericii Ortodoxe din America (OCA), obţinută din partea Patriarhiei Ruse în 1970, autocefalia ei fiind recunoscută doar de Patriarhia Moscovei, Biserica Ortodoxă Poloneză, Biserica Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei, Biserica Autonomă a Finlandei şi Patriarhia Georgiei. Până în ziua de azi rămâne deschisă problema cu privire la dreptul de acordare a autocefaliei, acesta revenindu-i Bisericii-mame sau Patriarhiei Constantinopolului, aceasta din urmă bucurându-se de un primat de onoare în faţa celorlalte bisericii ortodoxe. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă din America se află în comuniune liturgică cu celelalte biserici ortodoxe.

Bazele Ortodoxiei Nord-Americane

Primul contact al populaţiei nord-americane cu creştinismul are loc în anul 530, când Sfântul Brendan Călătorul[2] debarcă în Newfoundland, Canada, înfiinţând o comunitate de călugări irlandezi. Acest eveniment e consemnat de o cronică latină de la începutul sec. IX (Navigatio Brendani).[3] Totuşi, prezenţa creştinismului în sec. VI în America de Nord  rămâne îndoielnică, dacă luăm în considerare că, conform tradiţiei, Sf. Brendan ar fi ajuns pe coastele Americii cu o barcă făcută din piele de bou, ceea ce aminteşte mai curând de un mit decât de un fapt istoric.

Istoria Bisericii Ortodoxe din America începe odată cu expediţiile întreprinse de exploratorii Vitus Johanes Bering, danez de origine, aflat în serviciul Rusiei, şi Alexei Khirikov pe teritoriul Alaskăi în 1741, integrând această regiune în componenţa Imperiului Ţarist. Atunci a fost săvârşită pentru întâia oară o liturghie ortodoxă pe un vas rusesc la ţărmul Alaskăi. Acum Bisericii Ruse îi revenea sarcina de a evangheliza teritoriile nou-cucerite. Prima misiune oficială este trimisă pe Insula Kodiak, Alaska, în 1794, ea fiind alcătuită din 8 călugări şi doi fraţi. În fruntea misiunii se afla Arhimandritul Ioasaf[4]. Ea a avut mare succes, reuşind să boteze mii de aleutini, eschimoşi şi alte popoare de pe teritoriul nord-american. În 1797 ieromonahul Iuvenalie a fost martirizat de către localnicii de lângă Lacul Iliamna, pentru motivul că propovăduia localnicilor monogamia. Acest caz nu este singurul în istoria ortodoxiei americane. Simeon I. Ianovsky, managerul coloniilor ruse dintre anii 1818-1820, relata într-o scrisoare adresată arhimandritului Damaschin, stareţul Mănăstirii Valaam, actele de martiriu suferite de ortodocşii aleutini care au refuzat să accepte credinţa romano-catolică ce le era impusă de către coloniştii spanioli din California.

La 10 aprilie 1799 Biserica Ortodoxă Rusă învesteşte primul episcop pe continentul american, arhimandritul Ioasaf devenind episcop al Insulei Kodiac, însă la scurt timp el moare într-un naufragiu. Un imbold major l-a dat ortodoxiei americane Sf. Gherman din Alaska, canonizat de Biserica Ortodoxă din America la 9 august 1970 într-o ceremonie festivă de pe Insula Kodiac, dar şi de către Biserica Ortodoxă Rusă din Exil. Sf. Gherman, întemeietorul misiunii Noul Valaam, s-a remarcat nu doar ca un părinte al ortodoxiei în „Lumea Nouă”, dar şi ca pedagog al aleutinilor, învăţându-i pe băştinaşi matematica, agricultura şi dulgheria etc. El a reuşit să construiască un mic paraclis, şcoala şi casa de oaspeţi. Părintele Gherman şi-a desfăşurat activitatea de misionar în America timp de 42 de ani. După moartea Episcopului Ioasaf şi a altor doi misionari (ieromonahul Macarie şi ierodiaconul Ştefan), Pr. Gherman devine conducătorul misiunii ortodoxe în Alaska. El a reuşit să convertească mii de aleutini la creştinismul răsăritean: „Domnul să fie lăudat! Am botezat mai bine de şapte mii de americani şi am săvârşit mai bine de două mii de cununii… Îi iubim şi ei ne iubesc pe noi; sunt buni, însă săraci. Îşi doresc atât de mult să se boteze, încât şi-au distrus şi şi-au ars idolii[5]”. La 13 decembrie 1837 Sf. Gherman adoarme în Domnul.

La sfârşitul anilor ’30 ai sec. XIX numărul creştinilor ortodocşi din Alaska ajunge la 10000, patru şcoli pentru băieţi (aproximativ 100 de elevi) şi patru pentru fete (aproximativ 60 de eleve). Resursele financiare proveneau din partea unor companii ruso-americane, dar şi din partea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1824 Pr. Ioan Veniaminov, preot căsătorit, este trimis misionar în Alaska. După moartea soţiei sale este hirotonit, în 1840, cu numele de Inokentie, drept Episcop al Insulelor Kamceatka, Kurile şi Aleutine. Ortodoxia americană intră într-o nouă fază. Reuşeşte să extindă catedrala Sf. Arhanghel Mihail din Sitka şi să construiască un seminar în 1841, care funcţionează până în 1858. Continuă activitatea misionară în Japonia, apoi din nou în Kamceatca şi Manciuria. Episcopul Inochentie ajunge arhiepiscop, centrul său de activitate e transferat în Siberia, lăsând un episcop vicar în Alaska. În 1868 Alaska este vândută Statelor Unite ale Americii de către Imperiul Ţarist, astfel ruşii nu îşi vor mai putea desfăşura misiunea lor pastorală în măsura în care au făcut-o până atunci. Pe plan ecleziastic ea a fost ridicată la rangul de episcopie misionară independentă, cea a „Insulelor Aleutine şi a Alaskăi”[6].

În 1869 Episcopul Inochentie ajunge Mitropolit al Moscovei, dar continuă să susţină ortodoxia americană. În 1870, la iniţiativa şi străduinţele sale, e creată la Moscova Societatea ortodoxă pentru răspândirea credinţei creştine printre păgâni, care după doar 25 de ani de activitate avea 15000 de misionari activi în China, Japonia, Coreea şi India, numărul celor convertiţi ajungând la 85000[7]. În 1860 a fost fondată o parohie la San Francisco de către ruşi, sârbi şi greci. Au fost înfiinţate parohii în întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii.

La sfârşitul secolului XIX scaunul episcopal se mută la San Francisco, iar de aici e mutat în  1905 la New York[8]. Dioceza rusă din America e ridicată la rangul de arhidioceză, având în subordine o episcopie în Alaska, una pentru ortodocşii de limbă arabă sub conducerea P.S. Raphael Hawaweeny al Brooklynului[9] (New York) şi două episcopii adiţionale cu centrele în Cleveland, Ohio, respectiv în Pittsburgh, Pennsylvania. Episcopul Raphael devine primul episcop ortodox hirotonit în Statele Unite. În această perioadă au sosit valuri uriaşe de imigranţi din Europa Centrală, Răsăriteană şi de Sud şi din Orientul Mijlociu. Dar, indiferent de naţionalitatea acestora, toţi erau cuprinşi într-o singură episcopie sau jurisdicţie, aflată sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse.

Biserica Ortodoxă din America la începutul sec. XX

Între anii 1890-1914, 350000 de greci emigrează în Statele Unite, ceea ce înseamnă o creştere semnificativă a numărului de creştini ortodocşi în America. În 1898 Tihon Belavin devine Episcop al Insulelor Aleutine şi Alaskăi, el va reuşi în foarte scurt timp să dea un nou imbold Bisercii Americane. Deja începând cu 1900 misiunea ortodoxă rusă din America îşi schimbă denumirea din Eparhia Misionară a Insulelor Aleutine şi Alaska în Eparhia Misionară a Insulelor Aleutine şi ale Americii de Nord, astfel are loc o lărgire a misiunii ortodoxe pe întreg continentul nord-american. Peste un an se reuşeşte să se înfiinţeze prima parohie în Canada (Vostok, Alberta). În 1902 se pun bazele Catedralei Sf. Nicolae din New York. Arhiepiscopul Tihon, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse (1917-1925), publică traducerea engleză a liturghiei, realizată de Izabel Florence Hapgood.[10] Arhiepiscopul Tihon reuşeşte să ctitorească mai multe biserici pe întreg teritoriul nord-american, devine fondatorul principal al Mănăstirii Sf. Tihon de Zadonsk şi al unui seminar ortodox din Minneapolis.[11] El a fost acela care a pledat pentru o Biserică Ortodoxă Americană autocefală, întrucât înţelegea că doar astfel va putea uni într-o structură eclesiastică independentă puternică toate popoarele creştin-ortodoxe din America, lucru care s-a şi întâmplat într-o anumită măsură în 1970.

În 1907 Î.P.S. Tihon organizează Primul Sobor al Tuturor Americanilor la Maifield, în acelaşi an revenind în Rusia. După revoluţia din februarie 1917 şi destrămarea Imperiului Ţarist, Biserica Rusă intră într-o nouă epocă. Nemaiaflându-se sub controlul puterii ţariste, ea restabileşte Instituţia Patriarhatului prin numirea lui Tihon Belavin în această funcţie.[12] P.F. Tihon a criticat dur uciderea familiei ţariste de către bolşevici şi presiunile noii puteri asupra bisericii. Cu toate acestea, a interzis clerului să facă anumite declaraţii politice, pentru a evita persecuţiile ulterioare. Timp de aproape doi ani (1922-1923) e închis la Mănăstirea Donskoi din Moscova. După eliberarea sa a dus o politică de loialitate la adresa autorităţilor statale, pentru a reduce presiunea la care era supusă Biserica Rusă. Se abţinea să se pronunţe asupra reformelor sociale ale noului regim. În noiembrie 1918 îi scria lui Lenin: „Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească; orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborârea asupra ei binecuvântarea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiţi. (Rom.13.4)” În aprilie 1925 adoarme întru Domnul. Este canonizat de către Patriarhia Rusă în 1989.

Revoluţia din noiembrie 1917 afectează grav ortodoxia americană, întrucât aceasta practic pierde contactul cu Patriarhia Moscovei, încetează de a mai primi ajutor financiar de la Patriarhia Rusă odată cu instaurarea puterii bolşevice. În acelaşi timp după revoluţia bolşevică se atestă o mare migraţie a ruşilor, în cea mai mare parte dizidenţi, spre Europa Occidentală şi Statele Unite. Patriarhul Tihon emite, la 20 noiembrie 1920, un „ucaz” adresat diasporei ruse, prin care declară că Episcopii Bisericii Ruse trebuie să se organizeze singuri, până când timpurile vor permite reluarea legăturilor cu administraţia centrală. Are loc o disensiune în diaspora rusă. La 13 septembrie 1922 ierarhii ruşi reuniţi în Serbia formează Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor (cunoscută şi sub numele de „Sinodul” sau ROCOR), la care aderă cea mai mare parte a Bisericii Ruse din diasporă.  În paralel în Statele Unite ierarhii ruşi îl aleg pe Platon Rozdestsvenski drept Înainte Stătător al Exarhatului Autonom (cunoscut şi sub numele de Mitropolia, viitoarea OCA). Relaţiile dintre cele două unităţi eclesiastice se vor deteriora considerabil. Pe de o parte, Biserica Rusă din diasporă se autodeclara în 1927 „parte din Biserica Rusiei, care s-a găsit în afara graniţelor, se consideră Ramură a Bisericii-Mame inseparabilă şi unită spiritual. Nu s-a separat singură de Biserica-Mamă şi nu se consideră autocefală”[13]. La nivel oficial, ROCOR s-a considerat tot timpul parte indisolubilă a Patriarhiei Ruse, însă la modul  practic, au existat disensiuni enorme între cele două biserici. La 29 iulie 1927 Mitropolitul Moscovei Serghie Stragorotski, locţiitor pentru funcţia de Patriarh al B.O.Ru., face o declaraţie prin care Biserica Rusă recunoaşte autorităţile comuniste şi acceptă o colaborare cu acestea: „Vrem să fim ortodocşi, recunoscând în Uniunea Sovietică patria noastră civilă; vrem ca bucuriile şi succesele ei să fie bucuriile şi succesele noastre, iar eşecurile ei să fie eşecurile noastre”[14], declara mitropolitul Serghie. Biserica Rusă e învinuită de aşa-numitul „serghianism”, astfel disensiunile dintre B.O.Ru şi ROCOR iau proporţii tot mai mari. Cele două biserici ruse rup comuniunea euharistică. În acelaşi timp, acest pact a salvat Patriarhia Moscovei de la desfiinţarea ei[15]. În anii ’30 aceasta se afla la limita dispariţiei. Abia în 1943 Biserica Rusă reuşeşte să-şi revină parţial prin organizarea unui sinod care l-a numit pe Mitropolitul Serghie în funcţia de Patriarh şi a eliberat o parte a clerului din lagărele comuniste.

Mitropolia pierde treptat o parte din parohii odată cu înfiinţarea în 1922 a Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America, la ora actuală aceasta fiind cea mai numeroasă biserică ortodoxă  de pe teritoriul nord-american. Se conturează o ortodoxie americană destul de pestriţă, fiecare grup naţional tinzând să creeze o dioceză separată. În 1924 este organizat al IV-lea Sobor al tuturor americanilor, care ia decizia de a se „autoguverna temporar”. Deja la sfârşitul anilor ’20 au loc convertiri masive ale greco-catolicilor ruşi şi ucrainieni în cadrul ortodoxiei. O primă convertire a acestora a avut loc la sfârşitul secolului XIX, sub conducerea Sf. Alexie de Wilkes-Barre. Cea dintâi a fost determinată în fond de latinizarea forţată a creştinilor de rit răsăritean. În 1929 apare un decret papal, prin care i se cerea clerului greco-catolic din SUA să devină celibatar. Revinirea a unei părţi însemnate a acestora în sânul ortodoxiei a avut loc sub conducerea lui Orestes Chornock, devenit ulterior mitropolit. Oficial, uniaţii revin la ortodoxie în 1937, când 37 de parohii uniate rup comuniunea cu Roma, formând Biserica Ortodoxă Carpato-Rusă Americană, subordonată Patriarhiei Ecumenice. Decizia de a intra în componenţa acestei biserici a fost determinată în fond de temerea de a nu fi rusificaţi. În componenţa Patriarhiei de Constantinopol Biserica Ortodoxă Carpato-Rusă a primit dreptul de a-şi păstra propriile tradiţii, cu excepţia inovaţiilor romano-catolice, precum filioque[16].

Un eveniment de mare importanţă în viaţa ortodoxiei nord-americane a fost al VI-lea Sobor al Tuturor Americanilor, ţinut în perioada 5-8 octombrie 1938 la New York, care a întrunit laolaltă reprezentanţii eparhiilor ruseşti nesubordonate Patriarhiei Ruse. Soborul hotărăşte că autonomia Bisericii Ortodoxe din America rămâne inviolabilă. Are loc „unirea” între ROCOR şi Mitropolia, însă cu o abţinere de la voturi a peste jumătate dintre participanţi. La mod practic, cele două biserici menţin o stare tensionată în raporturile reciproce. O hotărâre importantă care se adoptă la acest Sobor este înfiinţarea Seminarului Sf. Vladimir din New York (Creswood), astăzi una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ ortodox din diasporă[17].

Ortodoxia Americană după cel de-al II-lea Război Mondial

După moartea Patriarhului Serghie Stragorotski al Moscovei şi alegerea noului Patriarh Alexei I în 1945 se spera ca politica bisericii ruse să se schimbe. Acesta a fost unul din motivele principale pentru care, în 1946, în Statele Unite se organizează al VII-lea Sobor al Tuturor Americanilor. Ortodoxia Americană e pusă la grea încercare între a restabili legăturile cu Patriarhia Moscovei şi a salva Mitropolia de dezbinare. Soborul este ţinut la Cleveland, Ohio, la 26-29 noiembrie 1946. Se hotărăşte ca Biserica Ortodoxă din America să intre în componenţa Patriarhiei Ruse, dar cu condiţia ca să-şi păstreze o autonomie largă. Această decizie a nemulţumit aproape jumătate dintre ierarhii Mitropoliei care au aderat la ROCOR. Mitropolia era identicifacă cu „biserica roşie”, în timp ce Biserica Rusă din exil se identifica cu „biserica albă”. Cea dintâi era văzută ca un satelit care a acceptat politica Patriarhiei Ruse.

Între anii 1945 şi 1970 Mitropolia Americană a avut sub oblăduirea sa Biserica Ortodoxă din Japonia, întemeiată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către misionarul rus Sfântul Nikolai Kasatkin[18]. Tineri care au studiat la Seminarul Sf. Vladimir din Cresswood au ajuns ierarhi şi preoţi ai Bisericii Ortodoxe Japoneze. În 1970 Patriarhia Moscovei acordă o autonomie largă Bisericii Japoneze, totuşi alegerea arhiepiscopului de Tokio este confirmată canonic de către Biserica Rusă.

Obţinerea autocefaliei

Deja la începutul anilor ’60 ai sec. XX ideea obţinerii autocefaliei era tot mai vehiculată în rândurile ortodocşilor americani. Încă din 1951 Mitropoilia devine membră a Conciliului Ecumenic al Bisericilor, aici ea având posibilitate de a pune în discuţie problema autocefaliei. În 1963, Pr. Alexander Bololepov, profesor de drept canonic la Seminarul Sf. Vladimir din New York, publică lucrarea Despre o Biserică Ortodoxă Americană: Înfiinţarea unei Bisericii Ortodoxe Autocefale, în care arată că decizia celui de al IV-lea Sobor al Tuturor Americanilor din 1924 de a se „autoguverna temporar” „îndeplineşte toate cerinţele necesare pentru înfiinţarea unei Biserici Autocefale”. Autocefalia a fost recunoscută de către Patriarhia Rusă la 10 aprilie 1970, când Patriarhul Alexei I Simansky semnează actul ce oferă ortodoxiei americane dreptul la autocefalie. Al XIV-lea Sobor al Tuturor Americanilor acceptă actul de acordare a autocefaliei, de acum încolo Mitropolia va purta titlul de Biserica Ortodoxă din America (OCA), înainte stătătorul ei purtând numele de „arhiepiscop de Washington şi mitropolit al întregii Americi şi al Canadei”, având reşedinţa la Washington. Reacţia în plan pan-ortodox a fost diversă, doar o parte a Bisericilor Ortodoxe a recunoscut acest act, şi anume Biserica Ortodoxă Poloneză, Biserica Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei şi Patriarhia Georgiei, biserici considerate sateliţi ai  Patriarhiei Ruse. Patriarhia Constantinopolului, cea a Alexandriei, a Ierusalimului, Biserica Eladei şi cea din Cipru nu au recunoscut tomosul de acordare a autocefaliei din partea B.O.Ru. Principalul argument pe care acestea le-au invocat a fost faptul că Biserica Moscovei nu are singură o jurisdicţie unică pe teritoriul Statelor Unite, aşa încât să aibă dreptul de a acorda autocefalia. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă din America se află în comuniune liturgică cu bisericile care nu i-au recunoscut autocefalia. O parte dintre Biserici, şi anume: Patriarhia Română, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Sârbă şi Biserica Ortodoxă a Albaniei – s-au abţinut să recunoască sau, dimpotrivă, să i se opună.

De acum înainte OCA nu va mai organiza soboare, ci sinoade. Această Biserică va reuşi să-şi extindă jurisdicţia în afara continentului, obţinând câteva parohii în Australia. Tomusul de acordare a autocefaliei din partea Bisericii Ruse avea scopul de unificare a tuturor ortodocşilor din Ambele Americi sub o singură structură eclesială. Această idee a fost parţial realizată. În 1971, la al II-lea Sinod al Tuturor Americanilor, OCA primeşte în sânurile ei Arhiepiscopia Ortodoxă Albaneză. În 1976 Episcopia Bulgară din Exil intră în componenţa OCA. Episcopia Ortodoxă Română intră în componenţa Mitropoliei Ortodoxe din America încă în 1960, cu dreptul de a-şi păstra autonomia administrativă, limba liturgică, tradiţiile naţionale şi dreptul ca viitorii episcopi să fie aleşi tot de Congresul Eparhial.

Biserica Ortodoxă Română din America

La începutul sec. XX, dar în special după 1918 au loc migrări masive ale românilor în Statele Unite ale Americii şi în Canada. În 1935 Patriarhia Română înfiinţiază o Episcopie în SUA, fiind condusă între 1935 şi 1939 de P.S. Policarp Moruşca. În 1939 Episcopul Policarp revine în patrie. După cel de-al Doilea Război Mondial, autorităţile comuniste nu i-au permis să revină în America. Sf. Sinod de la Bucureşti încearcă să numească un nou păstor pentru românii americani prin trimiterea lui Antim Nica în Statele Unite. Această tentativă este respinsă categoric de către Congresul Bisericesc întrunit la Detroit la 28 octombrie 1947, care în general a cerut autonomia administrativă totală faţă de B.O.R.

În 1959 Patriarhia Română reuşeşte să înfiinţeze o episcopie sub tutela ei prin numirea lui Andrei Moldovan ca nou episcop, ales în această funcţie de un grup de 8 preoţi din America, trimis în ţară, unde este călugărit la M-rea Neamţ, apoi hirotonit episcop la Sibiu. Cu toate acestea, recunoaşterea sa a fost acceptată de puţini preoţi. Congresul anual al „Episcopiei de la Vatra” întrunit la Chigago (3-5 iulie 1951) decide completa autonomie faţă de Patriarhia Română şi refuză să-l recunoască pe Andrei Moldovan drept episcop, considerându-l în continuare pe Policarp Moruşca înainte stătătorul ortodocşilor români din America. Acelaşi congres decide să numească un nou episcop în persoana teologului Valerian (Viorel) Trifa, care este hirotonit în această funcţie la 27 aprilie 1952. La 31 martie 1960 Episcopia intră în componenţa Mitropoliei (viitoarea OCA), păstrându-şi autonomia în cadrul acesteia. În 1967 Episcopia înfiinţează mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din Ellwood City, stareţă fiind numită maica Alexandra, fostă principesă Ileana, din familia regală.[19]

Actualmente, Episcopia deţine majoritatea parohiilor româneşti din Statele Unite, sub păstorirea P.S. Nathaniel Pop. În paralel activează o arhiepiscopie sub tutela Patriarhiei Române, avândul în prezent ca înainte stătător pe Î.P.S. Nicolae Condrea[20]. După Revoluţia din 1989 sunt reluate dialogurile dintre Episcopie şi B.O.R. În prezent se încearcă formarea unei Mitropolii Ortodoxe Române, care ar reuni actuala Episcopie cu Arhiepiscopia, în componenţa Patriarhiei Române, dar cu un grad înalt de autonomie[21].

Biserica Ortodoxă din America de Sud

Prezenţa Bisericii Ortodoxe pe continentul sud-american e mult mai puţin reprezentativă în raport cu cea de pe teritoriul nord-american, lucru explicabil datorită prezenţei slabe a imigranţilor din Europa de Est pe această parte de continent. Actualmente, în America Latină, doar Patriarhia de Constantinopol are o Mitropolie la Buenos-Aires, iar Biserica Ortodoxă Rusă o episcopie în Argentina, parte componentă a Exarhatului American. Celelalte biserici autocefale au doar parohii în America de Sud.

Biserica Ortodoxă din America astăzi

În 1994, la Ligonier, în Western Pennsylvania, a avut loc un sinod care a întrunit majoritatea episcopilor ortodocşi din America. Acesta a hotărât ca noţiunea de diasporă să nu fie folosită la adresa ortodocşilor americani. Tendinţa actuală a ortodoxiei în America este de a forma o biserică specifică naţiunii americane, de a depăşi bariera de tradiţie şi limbă a emigranţilor, pentru a desfăşura cu succes misiunea pastorală în rândurile americanilor băştinaşi. Astăzi Biserica Ortodoxă în Statele Unite numără aproximativ trei milioane de enoriaşi. Numărul ortodocşilor din America creşte mult după 1990, când odată cu destrămarea sistemului comunist din Europa se atestă un nou val de emigrări pe continentul nord-american. Se depun eforturi substanţiale pentru a păstra o atmosferă paşnică, de conlucrare între toate bisericile ortodoxe din America, de aceea a şi fost convocată la 18 octombrie 1978 la Johnstown/Pennsylvania prima Conferinţă naţională a episcopilor ortodocşi, eveniment care se desfăşoară periodic până în prezent.

Dacă ne referim în mod aparte la Biserica Ortodoxă din America (OCA), aceasta are în prezent 12 eparhii, 623 de parohii, misiuni şi instituţii (dintre care 456 sunt parohii). Pe teritoriul Canadei OCA are 91 de parohii, în Mexic – 9 (unde există şi un exarhat), în America de Sud – 5 şi în Australia două. Numărul de enoriaşi este estimat la 1 milion. Înainte stătătorul ei este în prezent Î.P.S. Jonah.

Arhiepiscopia Ortodoxă Antiohiană din Statele Unite a devenit în prezent practic o biserică americană. Ea a reuşit să depăşească izolarea naţională, devenind cu adevărat misionară. Aproape 1/3 din numărul clericilor ce slujesc în această dioceză sunt americani convertiţi la ortodoxie. Una dintre cele mai mari convertiri din ultima vreme a avut loc în 1987, când un număr de 2000 de protestanţi din Biserica Ortodoxă Evanghelică au fost primiţi în sânul Arhiepiscopiei Ortodoxe Antiohiene, devenind Misiunea Ortodoxă Evanghelică Antiohiană[22].

Un eveniment de mare însemnătate pentru ortodoxia americană a fost restabilirea comuniunii euharistice între Biserica Ortodoxă Rusă din Exil şi Patriarhia Moscovei în iunie 2007, când la Moscova e semnat actul de unire canonică între cele două biserici, cea dintâi devenind parte a Bisericii Ortodoxe Ruse, cu un grad de semiautonomie. Această unire a schimbat şi atitudinea consevatoare a ROCOR faţă de celelalte biserici de pe teritoriul Statelor Unite. În prezent are loc un schimb fructuos de experienţă, de studenţi şi de profesori între seminariile Sf. Vladimir (OCA) şi Sf. Treime, Jordanville (ROCOR).

Ortodoxia americană reprezintă un model pentru întreaga ortodoxie ecumenică, anume prin reconcilierea tuturor creştinilor ortodocşi într-o misiune comună de a răspândi cuvântul Evangheliei în ambele Americi.

Sf. Ioan Damaschin, apărător al cultului Sfintelor icoane

Sfântul Ioan Damaschin, apărător al cultului Sfintelor icoane

Una dintre ultimele mari controverse legate de sfarsitul epocii sinoadelor ecumenice si al perioadei patristice este aceea legata de problema sfintelor icoane. Secolele al VIII-lea si al IX-lea au pus la grea incercare Biserica crestina prin erezia iconoclasta. Iconoclasmul a fost o miscare complexa, cu repercusiuni politico-administrative dureroase pentru imperiul bizantin, fapt ce a atras atentia multor bizantinologi si teologi, care au explicat intr-un fel sau altul evenimentele legate de persecutia sfintelor icoane.

Iconoclasmul apare sub imparatul Leon III Isaurul (717-741), care in anul 726 promulga un edict impotriva icoanelor . Se pare ca acest edict a fost precedat "de o veritabila campanie de propaganda, condusa chiar de imparat si destinata a convinge poporul ca cultul icoanelor este o manifestare de idolatrie care provoaca mania lui Dumnezeu si explica toate nenorocirile imperiului".

Pentru a intelege caracterul evenimentelor care au tulburat imperiul de Rasarit in timpul secolelor VIII si IX, ar trebui sa mergem mai departe decat inceputul secolului al VIII-lea. Daca trebuie luata in considerare originea siriaca a imparatilor iconoclasti , provincie in care tendintele iconoclaste erau vechi, influentate atat de iudei cat si de musulmani, cat si "lupta intre puterea civila si comunitatile religioase", iconoclasmul apare din punct de vedere politic, ca o "reactie impotriva clasei monahale cu tot ceea ce avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu toate pretentiile si incalcarile ei".

Dar iconoclasmul a fost un "fenomen complex", cu un pronuntat caracter religios. El ne apare ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV-VII, caci se punea in discutie legitimitatea pictarii Mantuitorului, ceea ce in ochii iconoclastilor parea "nestorianism". Mai mult, al doilea imparat iconoclast, Constantin V Copronimul (741-775) "condamna chiar cultul Sfintei Fecioare si al Sfintilor". Sa nu uitam ca "monofizitii erau ostili cultului icoanelor".

Daca, potrivit unor istorici, nu trebuie sa vedem in imparatii iconoclasti niste oameni necredinciosi sau rationalisti, cum se pretinde de obicei, ci niste oameni "cu o credinta profunda, sincer convinsi, care doreau o reforma religioasa si purificarea erorilor" ce inundasera credinta ortodoxa, caz in care iconoclasmul "aparea ca o reactie violenta impotriva superstitiei, practicilor idolatrice si a excesului de putere al monahilor", trebuie sa avem in vedere insa faptul ca "folosirea icoanelor se stabileste si se raspandeste in Biserica, nu impusa de vreun decret, nici introdusa surprinzator, ci ca o inflorire naturala a sufletului crestin, uman in imperiul harului". Deci iconoclastii nu puteau reprosa iconofililor ca ar fi introdus cultul sfintelor icoane ca o inovatie, pentru ca acesta "facea parte integranta din viata ortodocsilor" , caci pentru crestinul din Bizant icoanele erau "marturia asigurarii binecuvantarii si a mantuirii, o garantie a ajutorului de sus, fara icoana el nu putea trai". In momentul izbucnirii iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele si cinstindu-le, fara sa se intreba de ce anume facea aceasta.

Astfel, putem intelege usor cat de puternica a fost reactia credinciosilor cand, in aceasta atmosfera, apare edictul iconoclast din 726 al imparatului Leon III Isaurul. Pentru a da un suport actiunii sale, Leon al III-lea convoaca un sinod la 730, unde peste 300 de episcopi se pronunta impotriva icoanelor. Cum insa patriarhul Constantinopolului Ghermian (715-730) refuza sa semneze aceasta hotarare este depus si in locul lui este ales Anastasie, care semneaza hotararile acestui sinod iconoclast, "astfel edictul impotriva icoanelor nu era dat numai in numele imparatului, ci si al Bisericii".

Constantin V Copronimul (741-775), urmand calea tatalui sau, convoaca la 754 al doilea sinod iconoclast, care da opt anatematisme, atat impotriva cultului sfintelor icoane, cat si a zugravirii si folosirii lor. Paralel cu cresterea actiunii iconoclaste se intensifica actiunea de rezistenta iconofila. Nici una dintre Bisericile melchite, sau ortodoxe din Rasarit, n-au urmat exemplul Bisericii bizantine din timpul patriarhului Anastasie, si cum situatia lor in pamant musulman le sustragea actiunii imparatului, ele au proclamat legitima vechea practica iconofila. Biserica apuseana se pronunta impotriva iconoclasmului printr-un sinod de la Roma din 731, atitudine in urma careia Italia centrala se rupe definitiv de Bizant.

Ortodoxia se restabileste si in Biserica Constantinopolului sub imparateasa Irina (797-802), care convoaca cel de al VII-lea Sinod ecumenic, la Niceea in 787. Chiar daca in secolul urmator are loc o a doua faza iconoclasta, pana ce o alta imparateasa, Teodora, va restabili Ortodoxia in 843, lupta era castigata de iconofili inca din 787. Prin op-ul sinodal, citit de Teodor, episcop de Taurianum, in cea de a VI-a sesiune, din 13 octombrie 787, a celui de al VII-lea si ultimul sinod ecumenic, nu numai ca Ortodoxia era restabilita, dar invatatura Bisericii se imbogatea cu o expunere explicita a teologiei icoanelor.

Unul dintre cei care au adus cea mai substantiala contributie la triumful Ortodoxiei impotriva ereziei iconoclaste a fost Sfantul Ioan Damaschin, ultimul Sfant Parinte din Rasarit, mort la anul 749. "Teologul icoanelor", cum a fost numit Sf. Ioan Damaschin, a scris trei tratate impotriva ereziei iconoclaste dupa cum urmeaza: primul tratat intre anii 726, promulgarea edictului lui Leon III, si 730 primul sinod iconoclast; tratatul al II-lea, imediat dupa depunerea patriarhului Gherman al Constantinopolului, 730; si al III-lea, imediat dupa al doilea. Sistematizator al teologiei Parintilor de pana la el, Sf. Ioan Damaschin isi baza invatatura sa pe intreaga traditie a Bisericii patristice. "La sfarsitul fiecarui tratat sunt aduse marturii din Parintii si scriitorii bisericesti pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul intai sunt citate 28 de marturii; la tratatul al doilea sunt reproduse marturiile din tratatul intai, plus 7 marturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de marturii, dintre care 9 sunt reproduse din primul si al doilea tratat". Sf. Ioan Damaschin "scrie tratatele sale despre apararea sfintelor icoane in care ofera aparatorilor credintei o baza teologica ce va fi reluata de teologii ortodocsi de dupa el", baza teologica pe care se va construi formula dogmatica a celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787).

Sfantul Ioan Damaschin - Notiunile de icoana si Inchinaciune

Marele dialectician crestin care a fost autorul "Fantanei cunostintei", cunoscand lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a inteles ca primul pas ce trebuie facut in aceasta directie este lamurirea si stabilirea termenilor. De aceea arata ce trebuie sa intelegem prin termenul de "icoana" si prin cel de "inchinaciune". Daca astazi prin icoana intelegem indeobste reprezentarea grafica a cuiva, Sf. Ioan Damaschin numea icoana tot ceea ce reproduce si se aseamana cu un anumit prototip, dar de care se deosebeste in ceva. "Icoana este asemanare, care infatiseaza originalul - spune autorul celor trei tratate impotriva iconoclastilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoana si original, deoarece icoana nu se aseamana in totul cu originalul". Pornind de la ceea ce deosebeste originalul de icoana, autorul imparte icoanele in 6 grupe :

1) Icoana naturala: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatalui "deosebindu-se in aceea numai ca este cauzat: Tatal este cauza naturala, Fiul cel cauzat, pentru ca nu este Tatal din Fiul, ci Fiul din Tatal. Caci Fiul are din el - desi nu dupa el - aceeasi existenta, pe care o are Tatal, care l-a nascut".
2) Paradigmele divine care "sunt icoane si exemple ale lucrurilor ce vor fi facute" de Dumnezeu, in sfatul caruia "cele hotarate mai dinainte de el si cele ce aveau sa existe, in chip neschimbat, au luat forma si s-au infatisat in icoana inainte de devenirea lor".
3) "Al treilea fel de icoana este cel facut de Dumnezeu prin imitare, adica omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeasi fire cu ziditorul altfel decat prin imitare ?".
4) "Al patrulea fel de icoana este cel intrebuintat de Scriptura, care atribuie forme, figuri si chipuri celor nevazute si necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slaba idee despre Dumnezeu si ingeri, deoarece noi nu putem sa conitemplam pe cele necorporale fara de formele care sunt corespunzatoare naturii noastre".
5) Al cincilea fel de icoana se numeste acela care infatiseaza si schiteaza mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ex. III, 2), ploaia de pe lana (Jud., VI, 40), toiagul (Numeri, XVII, 23) si vasul cu mana (Exod, XVI, 33) preinchipuiesc pe Fecioara si Nascatoarea de Dumnezeu. Sarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa si norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).
6) Al saselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtutii. In aceasta categorie se incadra icoana propriu-zisa pe care Sf. Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Traditiei in fata iconoclastilor.

Dupa ce stabileste felurile si intelesurile icoanei, autorul trece la a arata intelesul "inchinaciunii", termen la randul sau cu mai multe intelesuri :
1) Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de inchinaciune".
2) Inchinaciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor si slujitorilor Lui. Dupa cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) si Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au inchinat ingerului.
3) Inchinaciunea adusa locurilor lui Dumnezeu, dupa cum zice David: "Sa ne inchinam in locul, in care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17).
4) Obiectele afierosite lui Dumnezeu, dupa cum intreg Israelul se inchina cortului.
5) Acela potrivit caruia ne inchinam unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu si suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu.
6) Inchinaciunea data celor care conduc si stapanesc (Rom. XIII, 2).
7) Acela potrivit caruia se inchina robii stapanului si cei care au nevoie de ajutorul altora, binefacatorilor lor, dupa cum Avraam s-a inchinat fiilor lui Emor, cand a cumparat pestera dubla pentru mormant.

Din impartirea aceasta observam ca prin inchinaciune teologul icoanelor intelegea un anumit fel de relatii interpersonale pe care le claseaza dupa un anumit criteriu, aratand ca inchinaciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii si al smereniei". Ceea ce retinem este ca numai lui Dumnezeu ii datoriam inchinaciune pentru fiinta sa, adica adorare, pe cand inchinaciunea sau relatia pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai in functie de pozitia acestora fata de Dumnezeu, deci in fond si aceasta inchinare are directia tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relatie, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

Sfantul Ioan Damaschin - Legitimitatea pictarii si folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat impotriva icoanelor au invocat printre altele si motivul cum ca dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate si marginite in forme materiale. La aceasta autorul raspunsese in parte prin gruparea sensurilor notiunii de icoana, in care arata ca icoana oglindeste fidel prototipul, fara a-i repeta fiinta, numai in cazul primei grupe icoana are aceeasi fiinta ca si orginalul, Fiul ipositaziaza fiinta Tatalui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat invatatura despre posibilitatea pictarii si folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugravesc pe Dumnezeu nevazut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sf. Sava, nu ca nevazut, ci, ca pe unul care s-a facut vazut pentru noi prin participare la corp si sange. Nu zugravesc Dumnezeirea nevazuta, ci zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu".

Cat priveste mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit caruia Dumnezeu ar fi oprit in mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sf. Ioan Damaschin arata ca o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denota necunoasterea exacta a Sfintei Scripturi. Autorul arata ca Scriptura uneste adorarea cu inchinarea, de unde intelegem ca in textul din decalog este oprita adorarea altor persoane sau lucruri in afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor "din pricina lesnei lor inclinari spre idolatrie". Daca insa am vedea in textul respectiv oprirea oricarui fel de reprezentare a celor duhovnicesti ar insemna sa-L punem pe Dumnezeu in contradictie cu sine insusi, caci tot in Vechiul Testament El insusi poruncise lui Moise sa faca cortul marturiei (Exod XXXI, 1-6) in care erau reprezentati heruvimii.

Oprirea adresata celor de sub lege nu are autoritate si asupra noastra, a celor de sub har, "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernamant si stim ceea ce poate fi infatisat si ceea ce nu poate fi infatisat in icoana". De altfel cel care a facut cel dintai icoana a fost insusi Dumnezeu, care a nascut pe Fiul Sau, Unul-Nascut si Cuvantul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, si chip cu totul asemenea al vesniciei Lui".

Pictarea si folosirea icoanelor ne apare nu numai indreptatita si bazata pe revelatie, ci si utila prin faptul ca astfel ne sunt mijlocite adevarurile mantuitoare. Asa "putem sa facem icoanele tuturor formelor pe care le-am vazut, le intelegem insa asa cum au fost vazute. Caci desi uneori prin intermediul ratiunii intelegem figurile, totusi ajungem la intelegerea acestora pe temeiul celor ce am vazut".

Sfantul Ioan Damaschin - Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost impartiti in doua mari grupe: 1) cei radicali, care condamnau atat folosirea, cat si cultul icoanelor, si 2) cei moderati care condamnau numai cultul icoanelor. Prima grupa reprezenta situatia din Bizant, schitata mai sus, iar cea de a doua reprezinta pe dusmanii icoanelor in Occident.

Chiar si iconoclastii cei mai radicali acceptau ca Sfintei Cruci si Sfintei Evanghelii sa li se aduca inchinare, dupa cum reiese din cele 8 anatematisme date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sf. Ioan Damaschin ajunge foarte usor la a demonstra legitimitatea cultului Sf. icoane, aratand ca "daca ne inchinam chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne inchinam icoanei celui rastignit". Pe baza specificarii termenelor aratate mai sus, autorul ne spune ca "cinstea adusa icoanei se indreapta catre cel infatisat in icoana", in acest caz icoana va fi cinstita si venerata, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului intrupat".

Dar aceasta n-ar insemna ca ne inchinam materiei din care este facuta icoana, ci "acelora care sunt infatisati de ea", tot asa "dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sf. Ioan Damaschin se conduce si de aceasta data de criteriul hristologic al demonstratiei sale, ceea ce avea sa-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu cauta sa demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mantuitorului, ci si al icoanei Sfintilor, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai imparatiei, mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna-mostenitori ai lui Hristos (Rom. VIII, 17; Gal. IV, 7). Cum sfintii "sunt cu adevarat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de inchinaciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza ca au in ei pe cel prin fire demn de inchinaciune, in acelasi chip, in care fierul inrosit nu este prin fire cu neputinta de atins si arzator, ci pentru ca participa celui arzator prin fire. Ne inchinam deci Sfintilor, ca unora ce sunt slaviti de Dumnezeu, ca unora ce sunt facuti de Dumnezeu tematori potrivnicilor si binefacatori celor care se apropie de ei cu credinta; nu ne inchinam lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei si binefacatori, ci ca unor servi si slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin invatatura acestui frumos pasaj, Sf. Ioan Damaschin restabileste nu numai legitimitatea cultului Sfintilor in raport cu cultul Mantuitorului, ci si cultul icoanei sfintilor in raport cu cultul icoanei Mantuitorului. Definitia Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, aratand ca inchinarea datorata lui Dumnezeu se numeste adorare, iar cea datorata icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclastilor ne indeamna "sa ne inchinam si sa ne adresam numai Ziditorului si Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi inchinat. Sa ne inchinam si Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului intrupat. Sa ne inchinam si sfintilor, ca prietenilor alesi ai lui Dumnezeu si ca unora ce au dobindit deplina incredere pe langa El".

De remarcat ca autorul nostru nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare si cel datorat sfintilor in general. In acest context este justificata aceasta nedeosebire pentru ca se are in vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul vrednic de inchinare prin firea Sa, iar pe de alta parte, cultul datorat creaturilor, intre care intra si Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de inchinaciune numai prin relatia lor cu Dumnezeu.

Sfantul Ioan Damaschin - Rolul icoanelor in cult

Daca cultul si folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifica atunci cand avem in vedere rolul sfintelor icoane in cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodata si motivul forte care impune icoana in evlavia crestina. Acest rol are un dublu aspect : a) instructiv-educativ si b) harismatic.

a) Instructiv-eduaativ. - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum cand cultul ei fusese atacat de iconoclasti, dar uzul icoanelor era vechi in Biserica, impus mai ales pentru folosul sau didactic. Invocand texte mai vechi, mai ales din Parintii capadocieni, care au evidentiat acest aspect al importantei icoanelor in cult, Sf. Ioan Damaschin precizeaza ca "icoanele sunt carti pentru cei nestiutori de carte si cronici care vorbesc neincetat, ai cinstirii sfintilor, instruind fara cuvinte pe cei care le vad si sfintind vederea. Nu am prea multe carti - continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, - si nici nu am timp liber spre a citi , intru insa in biserica, spitalul obstesc al sufletelor, inabusit de ganduri ca de niste spini, podoaba picturii ma atrage sa nu uit, imi desfateaza vederea ca o livada si, pe nesimtite, marirea lui Dumnezeu patrunde in suflet. Am privit rabdarea mucenicului, rasplata cununilor si ma aprind ca prin foc cu dorinta de a-l imita. Cazand la pamant ma inchin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului si ma mantui". Este schitat aici intr-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele isi indeplinesc rolul instructiv prin faptul ca ne pun mereu in fata faptele trecute, minunile sau virtutile "spre slava, cinstea si cunoasterea celor care au invins si s-au distins in virtute", dar aceasta instruire se face cu un scop educativ : "Ca sa evitam cele rele si sa ravnim virtutile".

Rolul icoanelor n-are numai o directie umana, ci in acelasi timp el are si o directie spre Dumnezeu, caci "sunt facute spre slava Lui si a Sfintilor Lui, spre ravnirea virtutii si evitarea viciului si spre mantuirea sufletelor".

b) Harismatic. - Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin "a largit dezbaterea, legand foarte abil problema cultului si a folosirii icoanelor, in legatura cu rolul jucat de riturile si obiectele sensibile in opera mantuirii si a sfintirii noastre, de problema posibilitatii sfintirii si ridicarii materiei la o stare supranaturala". Este adevarat ca "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentala, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sfantului Ioan Damaschin, in ele este abia atinsa aceasta problema si asa destul de sensibila.

Asa cum se da har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictati pe icoane", tot asa "daca cel zugravit este plin de har, participa si icoanele la har in masura credintei".
Prin aceasta se contureaza deplin pozitia si rolul icoanelor in cultul crestin din totdeauna, in cadrul caruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ si harismatic, devenind "un mijloc de comuniune intre cel care se roaga si Dumnezeu, Fecioara sau sfinti" .

Din perspectiva secolelor care au trecut si care au confirmat ortodoxia invataturii autorului celor trei tratate impotriva iconoclasilor, este foarte usor sa apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sf. Ioan Damaschin a tinut sa specifice ca invatatura sa este "traditia Bisericii", afirmatie justificata mai ales de bogatele citate din Sfintii Parinti cu care se incheie fiecare tratat.

Prin invatatura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana in cultul Bisericii, unde ea exista de la inceput, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, dupa criteriile Revelatiei din Sf. Scriptura si Sf. Traditie. Icoana reprezinta una dintre functiile materiei de a mijloci intelegerea celor nevazute, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care stiu sa citeasca, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care n-ar sti sa citeasca, de a face vii in mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfintilor, spre a ne indemna la a-i imita, spre a mijloci harul mantuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin aceasta invatatura, teologul icoanelor lasa Bisericii truda vietii si rodul evlaviei lui, incheind prin moartea sa perioada patristica, aceea care a dat crestinatatii pe marii si neintrecutii ei aparatori. Prin hotararea dogmatica a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat si oficializat invatatura Sf. Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane in cultul crestin. Aceasta invatatura se bucura si astazi de aceeasi valabilitate in Biserica Ortodoxa.

In lumina spiritului ecumenist, din perspectiva caruia sunt astazi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni crestine, dintre care unele n-au mai pastrat integritatea cultului crestin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia ca precizarile facute de Sf. Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane, nu numai ca justifica practica ortodoxa a cinstirii icoanelor, ci o si impun acolo unde a fost inlaturata.

Pr. Prof. Viorel Ionita

Scrisoare către un duhovnic

Părintele Arsenie Boca

“Plata păcatelor”
“Deschide-le ochii !”
 

Cucernice Parinte,

La grea treaba m-a pus rugamintea cucerniciei tale.

Mai bine zis: grea misiune e Preotia. Fugeau de ea si sfintii; fiindca misiune insemneaza trimitere de la Dumnezeu catre omenire, dar si de la oameni catre Dumnezeu. E ca ceea ce e constiinta: un ochi comun, al lui Dumnezeu catre om si al omului catre Dumnezeu, sau: vedem cum ne vede Dumnezeu. Suntem asadar si slujitorii lui Dumnezeu catre oameni laolalta cu slujitorii oamenilor catre Dumnezeu. Cu alte cuvinte primim ghionturi din doua parti: si de la Dumnezeu si de la oameni. Aceasta situatie o formuleaza Sfantul Ioan Guradeaur foarte frumos in Tratatul despre Preotie: “Mai multe sunt furtunile care zbuciuma sufletul preotului decat talazurile care bantuie marea”.

In concret: greutatile de care dam sunt de multe feluri. Prima si cea mai mare e multimea nestiintei noastre despre oameni. Nu facem ucenicie la preoti de parohie. Plecam din teologie pe teren: de-a dreptul in raspundere pentru sufletul oamenilor. Ba, inainte de preotie mai legi si o preoteasa de misiunea ta. Si nimic mai greu pe lume decat pastoratia nevestei.
La examen greu m-ai pus cu rugamintea cucerniciei tale. Dar, asta e misiunea preotiei: misiunea pe teren a constiintei. Grea treaba.

Nici nu incepem bine vorba si iata apar cuvinte care cer precizarea sensului lor profund, care, cu trecerea vremii, si-a tocit intelesul, daca nu si l-au chiar pierdut.
“Misiunea preotilor” nu e nicidecum numai licenta in teologie si actele chiriarhiei prin care esti trimis in buna randuiala. Desi obiectiv si asta e.

Subiectiv, trebuie sa stii, trebuie sa fii constient de ceva mai mult: ca esti trimis de Dumnezeu pe pamant intre oameni si ai anumite lucruri de spus. Trebuie sa ajungi constient ca sufletul tau a fost de mai inainte inzestrat de Dumnezeu (de mai inainte de venirea Lui in trup pamantesc) – cum stia Sfantul Pavel despre sine, dupa convertire – cu o mare dragoste de cauza Domnului Hristos cu oamenii. Iar pe pamant, ajuns la varsta constiintei, inveti aci toate cunostintele disponibile la contemporanii tai, cu privire la cei doi termeni ai Religiei: Dumnezeu si omul. Caci aceasta e “religia”: legatura ontologica intre Dumnezeu si om. Trebuie deci sa fii si om de cultura, si cat mai vasta, si om de credinta care tii in fiinta ta evidenta divina intr-o neintrerupta continuitate de constiinta. – Asta, ca sa poti vorbi cu contemporanii tai, cu oricare s-ar intampla, la cele mai bune nivele, si alte orizonturi ale existentei, pre limba si la pretentiile lor.

- Si constiinta? Aci precizarea e mai grea, mai intima si mai surprinzatoare. Constiinta (o) au toti, dar constienti de constiinta sunt mai putini. Oameni sunt toti, dar om, din cand in cand cate unul. Ba aproape ca numai unul: Fiul Omului. Si o sa vezi de ce, dar asta mai tarziu, cand se vor clarifica si alti termeni de lucru.

Con-stiinta, con-vietuire, com-plot, contrar, confuzie, contondent, co-lateral, co-tropire, con-ventie, con-vingere, con-tinuitate, etc. In toti acesti termeni e vorba de doua persoane cel putin, care se afla, in prezent sau in viitor, intr-o relatie stransa de o anumita calitate oarecare.

Contiinta: o stiinta, aceeasi, pe care o au doi insi deodata, despre ceva. Iar cei doi insi sunt Dumnezeu si omul. Constiinta: ochi comun, al lui Dumnezeu catre om si al omului catre Dumnezeu; sau: vedem cum ne vede Dumnezeu in toate. Acesta-i organul de cunoastere si de calificare morala si religioasa a faptelor, a cuvintelor si a gandurilor noastre. E un for de judecata care ne arata sau ne spune oricand: acordul sau dezacordul nostru intim cu Dumnezeu si cu oamenii, sau si cu noi insine. Cand insa se intampla un dezacord atunci la mijloc e si o a treia putere care ne amageste, stramba, deviaza mersul rectiliniu al mintii catre Dumnezeu si apare dezechilibrul si pacatul.

Peste mersul deviat al constiintei nu mai lucreaza Harul lui Dumnezeu, comuniunea cu El, contingenta cu Transcendenta, ci pierderea tuturor acestora; cum s-ar spune teologic: “mania” lui Dumnezeu.

Dar atunci ce este “pacatul”?

Pentru o lamurire mai adanca e bine sa stim, sa ne reamintim unele situatii speciale ale omului in creatie. Sa ai rabdare, cucernice parinte, la acest canon al precizarii termenilor de lucru, pentru ca si altii au ajuns la aceeasi concluzie in congrese internationale: precizarea continutului terminologiei de lucru, altfel nu se poate ajunge la nici o concluzie clara si la nici o solutie operationala pe teren.

Religia, crestinismul, problemele constiintei nu sunt nicidecum filosofie, abstractiuni sau vreme pierduta. Ba mai repede ca pierdem toata vremea vietii noastre daca nu vedem timpul, viata, problemele, prin interpretarea Revelatiei, care propriu-zis nu e “interpretare”, ci curat descoperire.

- Si pacatul?
Pacatul e o descoperire a diavolului – singura lui descoperire, originalitate si fatalitate – ca destin deviat si inchis.

Insasi existenta acestui inger cazut in razvratire e un fapt de Revelatie. Sa fim intelesi: e vorba de ceata ingerilor cazuti din ascultarea lui Dumnezeu si nu de dualismul persan, a doua principii co-eterne a binelui si raului. E vorba de o ceata de ingeri, din ordinea creatiei, care au “inovat” neascultarea, razvratirea, “concurenta” cu Dumnezeu, au “gandit” chiar “rasturnarea” lui Dumnezeu.

Cu acest gand nebun au cazut pe pamant.

Si “Vai tie, pamantului si marii ca Satana a venit la voi, avand manie mare” (Apocalipsa, 12, 12). Deci de atunci, inca dinaintea creatiei omului, “lumea intreaga zace in acel rau” (I Ioan 5, 19), facandu-se “stapan” (Ioan 14, 30), “print” si “dumnezeu” (II Corinteni 4, 4) – dar toate acestea in fantezia lui de nebun.

In aceasta ambianta a creat Dumnezeu pe om pe pamant. Si nimic mai plicticos decat sa auzi mereu – in seria explicatiilor omului – povestea de la Adam. Si totusi nu putem avea o explicatie suficienta a omului, decat tinand strans in confruntare toti factorii de obarsie si de finalitate ai omului, dupa cum vom vedea mai departe.

Iar pacatul este o con-spiratie, un com-plot intre om si diavol impotriva lui Dumnezeu. Fiinta spirituala e Satana, fiinta spirituala e sufletul omului – de asemenea “Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24). Sau: duh este sufletul omului, duh este diavolul sau Satana, duhuri sunt slugile lui.
Deci activitatea lui, a duhului viclean, se indreapta asupra mintii omului, vrand sa o intoarca de la Dumnezeu.

Dumnezeu stia dinainte cum vor decurge lucrurile, totusi a dat omului o porunca pe care sa o asculte. Daca crestea omul in ascultare – ca-i daduse ceva sa asculte intocmai – crestea de la chip la asemanare, desavarsindu-se ca fiu si faptura a lui Dumnezeu.
Stia pana si masura starpirii omului de pe pamant prin potop, totusi i-a fagaduit un Izbavitor.
Acest Izbavitor, Iisus Hristos, e Singurul care n-a conspirat cu Satana impotriva lui Dumnezeu. A incercat el sa-I “devieze” mesianitatea spre lume, spre stralucirile imparatiei pamantesti, daca-l va recunoaste Iisus pe diavol “stapan”, dar nu i-a mers. Asa ca Iisus e Singurul care n-a putut fi dovedit de pacat; Singurul care l-a infrant si Singurul care-l biruie pe Satana in sfinti, pana la sfarsit, la Ziua socotelilor.

Deci nu putem avea o explicare a omului fara sa-i stim factorii constiintei.

Adam nu e numai o zidire a lui Dumnezeu in ziua a VI-a a creatiei, chiar daca aceasta e era cuaternara si chiar daca astazi suntem oameni ca urmare a unei lungi evolutii (cum spun unii n.n.). Nici nu-i mirare ca neamul oamenilor sa nu fi decazut in salbaticie si sa se adaposteasca in pesteri, dupa o cadere dintr-o alta conditie in care nu s-au mentinut. Asa le-a trebuit! Asa ne trebuie!

Lungiram vorba dar nu degeaba.

Sfantul Simeon Noul Teolog ne spune: “Tot crestinul trebuie sa cunoasca pe Dumnezeu, pe sine si pe demoni...pe demoni, pentru ca acesta sunt dusmanii nostri care lupta nevazut impotriva noastra, acoperit, prin chiar noi insine”.

Si mai este o chestiune de care nu se tine seama la valoarea la care trebuie: finalitatea omului.
Astazi, pe oricine ai intreba, prin sondaj, vede moartea ca pe un fapt normal si definitiv. E o suferinta, e o vama a vietii datoria mortii, fie pe calea naturala, fie pe calea calamitatilor sau a cataclismelor. Totusi sentinta lui Dumnezeu pentru pacat; dar o sentinta temporara. Eterna e Viata, care se poate dobandi, mai ales trecand prin moarte, pentru cauza Vietii vesnice.
O viata “in Hristos” nu mai are moartea fizica pedeapsa, ci eliberare din moarte. A duce viata imbunatatita in Hristos in lumea aceasta cu modalitatile ei, a muri, e a te muta din moarte la Viata, canta Pogribaniile. In aceasta viata in Hristos, e cuprinsa si credinta ca, la sfarsitul istoriei, vom invia din morti si cu trupurile. Atunci dobandim toti – redobandim – calitatea nemuririi, cum am fost ganditi initial de Dumnezeu.

Se va intampla insa o deosebire: cei ce nu vor pricepe nicicum, sau nu vor vrea nicidecum sa opteze in viata aceasta pentru eternitatea lor cu Hristos, vor ramane nemuritori cu Satana al lor, de care au ascultat intru totul, cand erau in lumea aceasta supusa stricaciunii.
Fireste nu e usor sa traiesti un mod de viata, al lui Iisus Hristos, decat pregatindu-te sufleteste sa sfarsesti tot ca El, pe cruce. Oamenii, vorbesc de crestinii botezati, nu pot concepe viata fara placerea pacatelor. Ba se asigura unii pe altii ca daca mai astupa gura preotilor cu propriile lor pacate, viata in lumea aceasta e destul de placuta. Si-au ajuns sa spuna – care mai spun – cu totul mecanic si fara inteles: “Astept invierea mortilor...”

Note şi schiţe de predici ale Părintelui Arsenie Boca de la Mânăstirea Sâmbăta

„Va fi un film despre «cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane », aşa cum a fost considerat experimentul Piteşti de celebrul scriitor Alexandr Soljeniţân. Nu există cuvinte pentru a descrie cu adevărat tot ceea ce au îndurat aceşti tineri anticomunişti, în jur de 2.000, majoritatea fiind studenţi în momentul arestării. Aproape la fiecare mărturie filmată am aflat câte ceva nou. Inventivitatea diabolică a celor care aplicau „experimentul“ era inepuizabilă“, spune cineastul, care-şi va termina documentarul la finalul anului.

„Reeducaţii“ erau obligaţi să se autodenunţe, să se nege pe sine, să-şi denunţe şi să-şi renege familia, prietenii şi iubita, adică să-i „demaşte“ dezicându- se de ei, de tot ce aveau mai sfânt, batjocorind credinţa în Dumnezeu. „Reeducatorii“ îi obligau să participe la veritabile ritualuri satanice antireligioase. În final, „reeducaţii“ erau obligaţi să devină „reeducatorii“ altora, adică torţionari. Cei care refuzau erau obligaţi să se „reeduce“ din nou, până acceptau rolul de „reeducator“. Mulţi au încercat să se sinucidă pentru a scăpa de infern, dar foarte puţini au reuşit“, explică Ilieşiu.