Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

„În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi.

Şi făcându-Se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat.

Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.

Dar văzând vântul, s-a temut şi începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului (Matei 14, 22-34)”.

*

Evanghelia care se citeşte în Duminica a IX-a după Rusalii este plină de înţelesuri duhovniceşti.

Ea priveşte nu numai pe Sfântul Apostol Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci, profetic, ea priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin în parte.

Înţeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe întunecate potrivnice ei.

Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale şi colective.

În acest sens, în cartea ‘Constituţiile Apostolice’ se spune că biserica-lăcaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezenţa lui Hristos în corabie pe mare şi prezenţa Sa în Biserica din lume.

Aşadar, Biserica în formă de navă sau corabie este normativă potrivit Constituţiilor Apostolice scrise la sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea. În Constituţiile Apostolice, cartea a II-a, cap. 57, se prevede ca Biserica, înainte de toate, ‘să fie lungă şi încăpătoare, apoi să fie îndreptată cu altarul spre răsărit, de amândouă părţile în faţă să aibă pastoforii, adică proscomidiarul şi diaconiconul; în fine, să fie asemenea unei corăbii’.

Acesta este un act normativ privind modul în care trebuie construită biserica. Forma prescrisă aici nu este însă întâmplătoare şi nici arbitrară.

Forma de corabie a Bisericii ca lăcaş de cult a fost inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din Sfânta Evanghelie. Mai întâi, Biserica a fost prefigurată simbolic de corabia lui Noe sau corabia salvării de potop a unor oameni şi a unor vieţuitoare, potrivit unui plan al lui Dumnezeu. În acest sens, Biserica zidită în formă de corabie sugerează duhovniceşte că ea este un spaţiu de salvare sau de mântuire a oamenilor de păcat şi de moarte.

Prin urmare, corabia lui Noe era o prefigurare a Bisericii, care ajută pe creştini să lupte cu furtunile şi marea învolburată a istoriei şi să treacă de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă.

A doua prefigurare a Bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era cortul lui Moise sau Cortul Mărturiei, care însă era mobil sau deplasabil pe uscat.

În spaţiul din cort numit Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, care conţinea: Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie, iar în spaţiul numit Sfânta se rugau preoţii, în timp ce poporul se ruga în exteriorul templului, în tabăra situată în faţa şi împrejurul Cortului Mărturiei.

A treia prefigurare a Bisericii în formă de corabie (sau spaţiu dreptunghiular) era templul lui Solomon din Ierusalim, care imita Cortul lui Moise, dar era mai mare şi era zidit din piatră.

Acesta era compus tot din trei spaţii distincte: Sfânta Sfintelor – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea Marelui Preot care intra aici o dată pe an, Sfânta (sau curtea înaltă) – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea preoţilor, şi Curtea mare, exterioară, în care intrau evreii şi alte etnii (neamurile), iar în mijlocul ei se afla o curte mai mică în care intrau numai evreii.

Aceste spaţii ale templului erau organizate în terase. În Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, având patru colţuri şi fiind străjuit de doi heruvimi din aur. Acesta conţinea Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie.

În Sfânta se aflau: Sfeşnicul cu şapte braţe (menora), Altarul pâinilor (12) şi Altarul tămâierii. În curtea mică a templului, se aflau Altarul jertfelor (de animale) şi Marea de aramă, adică bazinul pentru spălarea rituală a preoţilor, aşezat pe doisprezece tauri, grupaţi câte trei, cu capetele îndreptate către cele patru puncte cardinale.

De reţinut este faptul că rugăciunea lui Solomon rostită la sfinţirea Templului din Ierusalim a fost integrată în slujba de sfinţire a unei biserici creştine ortodoxe, iar Chivotul Legii din Sfânta Sfintelor a fost interpretat ca fiind o prefigurare a Mesei Sfântului Altar din biserica ortodoxă, şi anume: Tablele Legii prefigurau Evanghelia lui Hristos, Toiagul lui Aaron care a înverzit peste noapte prefigura Sfânta Cruce care a odrăslit viaţa veşnică, iar Mana din pustie coborâtă din cer prefigura Sfânta Euharistie ca pâine cerească, întrucât Hristos este Pâinea coborâtă din cer (cf. Ioan 6, 51).

Toate aceste prefigurări vechi-testamentare ale Bisericii în formă de corabie sau navă dreptunghiulară sunt confirmate ca fiind prefigurări ale bisericii lui Hristos de însăşi mărturia Sfintelor Evanghelii privind legătura dintre Hristos şi corabie.

Sfintele Evanghelii ne învaţă că Domnul nostru Iisus Hristos a predicat adesea oamenilor stând în corabie, aproape de malul mării.

Prin urmare, imaginea corăbiei, ca simbol profetic al bisericii, prezent în Vechiul Testament, devine acum un memorial al prezenţei active a lui Iisus Hristos în corabie când predică sau când săvârşeşte minuni pe mare.

Întrucât adesea ‘amvonul’ lui Iisus era corabia, cele mai profunde ‘lecţii de eclesiologie’ despre taina Bisericii le-a oferit Hristos Domnul ucenicilor Săi pe când se afla cu ei în corabie sau venea, mergând pe apă ca pe uscat, spre corabia în care se aflau ucenicii Lui.

Iată trei exemple: pescuirea minunată pe mare, potolirea furtunii pe mare şi umblarea lui Iisus pe mare ca pe uscat, minune prezentată în Evanghelia acestei Duminici.

Pescuirea minunată pe mare are loc în corabia care a înaintat spre largul mării, iar apoi, după ce ucenicii au pescuit mult peşte, Domnul Iisus Hristos îi spune lui Petru: ‘De acum înainte vei fi pescar de oameni’ (cf. Luca 5, 10), adică, vei pescui nu cu mreaja, ci prin propovăduirea Evangheliei, prin modul de a chema şi de a păstori pe oameni. Deci, corabia din pescuirea minunată pe mare este o certă prefigurare a tainei Bisericii ca adunare a celor ce cred în Hristos şi ca simbol al spaţiului liturgic al bisericii, zidită în formă de corabie. În acest sens, în primele veacuri creştine, numele grec al peştelui (ihtis) era un simbol al lui Hristos.

Altă dată, Iisus potoleşte furtuna pe mare. Marea era învolburată, iar Iisus Se odihnea în corabie. Însă ucenicii Îl trezesc din somn pe Iisus, pentru că erau înspăimântaţi de puterea furtunii şi mărimea valurilor cărora nu le mai puteau face faţă singuri.

Dar, după ce ucenicii L-au trezit pe Iisus, El a certat vântul şi marea, iar acestea s-au liniştit. Atunci ucenicii s-au întrebat între ei, zicând: ‘Cine este, oare, Acesta, că şi vântul şi marea I se supun?’ (cf. Marcu 4, 41). În tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, marea învolburată reprezintă lumea, adică istoria plină de încercări, persecuţii, schimbări neprevăzute sau transformări rapide de situaţie, iar corabia prefigura Biserica lui Hristos ca mijloc şi spaţiu de salvare sau de mântuire.

În general, se iscă tulburare mare în istorie când oamenii uită de Dumnezeu. Însă dacă, prin credinţa unită cu rugăciunea săvârşită în Biserică, oamenii Îl trezesc pe Hristos Cel tainic prezent lângă ei, El salvează oamenii de la moartea spirituală şi fizică.

O altă minune, tot în legătură cu corabia, este cea din Evanghelia de astăzi, când Domnul Iisus Hristos umblă pe mare ca pe uscat. După ce S-a rugat noaptea în munte, El a mers peste valuri spre ucenicii Săi care se aflau în corabie şi se luptau cu valurile învolburate ale mării ridicate de furtună.

Atunci, Sfântul Apostol Petru, dorind să întâmpine pe Iisus, coboară din corabie şi începe să meargă pe apă, dar, îndată ce se sperie de vântul puternic şi se îndoieşte, începe a se afunda. Iar Domnul Iisus îl mustră zicând: ‘Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?’ (cf. Matei 14, 31). Apoi, după ce Iisus a urcat în corabie, furtuna s-a potolit, iar ucenicii Lui au mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.

Aceste lucrări minunate ale lui Iisus săvârşite pe mare pentru ucenicii care erau în corabie ne arată taina Bisericii Lui exprimată simbolic prin prezenţa Sa în corabie împreună cu ucenicii Săi ori venind spre corabie, pentru a salva pe ucenicii din corabia cuprinsă de valuri mari.

Având în vedere aceste motive, Constituţiile Apostolice recomandă ca Biserica – lăcaş de cult să fie construită în formă de corabie fiind simbol şi memorial al lucrării mântuitoare sau salvatoare a lui Dumnezeu pentru oameni în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Rezumând cele menţionate mai înainte, constatăm că, din punct de vedere arhitectural, cea mai populară imagine simbolică a spaţiului liturgic este biserica zidită în formă de corabie, în general având catarg în chip de cruce.

Mai târziu, când gândirea teologică privind semnificaţia lăcaşului de cult creştin a luat în considerare nu numai Evangheliile, ci şi alte scrieri ale Noului Testament, în special Epistolele pauline, care ne învaţă că Hristos, Capul Bisericii, este şi Pantocratorul, Cel ce menţine în existenţă toată creaţia, iar Biserica este Trupul Său mistic (cf. 1 Corinteni 12, 12-13 şi 27; Efeseni 1, 22-23; 4, 15; 5, 23; Coloseni 1, 18), s-a simţit nevoia ca Biserica să integreze în corabie Taina Crucii şi a Învierii lui Hristos.

Este vorba aici de imaginea cruciformă a bisericii sau a bisericii având crucea înscrisă în plan, şi anume biserica în formă de cruce latină, cu trei braţe egale şi al patrulea prelungit, şi de biserica în formă de cruce greacă, cu patru braţe egale.

Prin urmare, în simbolismul său arhitectural, biserica – lăcaş de cult trebuie să cuprindă mai explicit în forma ei de corabie şi taina prezenţei lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă cerească, deoarece Hristos este permanent prezent în corabia-biserică, o conduce spiritual din Sfântul Altar, în care se află Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Euharistie. Totodată, trebuia subliniat faptul că Hristos Cel tainic prezent în Sfântul Altar în chip smerit este în acelaşi timp prezent în ceruri întru slavă, iar Liturghia Bisericii rugătoare de pe pământ se uneşte cu Liturghia îngerilor şi a sfinţilor din ceruri.

Prin legătura arhitecturală care se stabileşte între absida principală a Sfântului Altar şi cupola sau turla mare a bisericii de pe naos se exprimă simbolic credinţa în prezenţa harică vie a lui Hristos, Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, în Biserica Sa, întrucât El S-a făcut Om şi a vieţuit pe pământ întru smerenie, ca pe noi, oamenii, să ne înalţe întru slavă la ceruri.

Acest adevăr al credinţei creştine este evidenţiat arhitectural-simbolic prin cupola bizantină centrală şi în mod deosebit prin turla moldavă în formă de lumânare, care conţine în cupola ei interioară icoana lui Hristos Pantocrator şi semnifică prin dinamica ei atât coborârea lui Hristos pe pământ, prin Întrupare smerită, cât şi înălţarea umanităţii Sale în slavă prin Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri.

Iisus Hristos, Capul şi Mirele Bisericii, nu este niciodată singur în cer şi pe pământ, ci El este întotdeauna împreună cu Tatăl şi cu Duhul, iar cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi.

De aceea, cultul ortodox este permanent ritmat de cântarea de preamărire a Preasfintei Treimi: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Iar dacă Îl lăudăm pe Dumnezeu Cel în Treime preamărit, acum, aici pe pământ, Îl vom lăuda, pururea şi în vecii vecilor, şi în ceruri. În acest sens, Biserica lui Hristos este pe pământ pregustare şi anticameră a comuniunii credincioşilor dreptmăritori cu Preasfânta Treime din Împărăţia cerurilor (Sfântul Nicolae Cabasila).

Acest adevăr fundamental este foarte puternic subliniat mai ales în slujba ortodoxă de sfinţire (târnosire) a bisericii noi, când se cântă troparul: ‘Această casă (biserică), Tatăl a zidit-o; această casă (biserică), Fiul a-ntărit-o; această casă (biserică), Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit şi sufletele noastre’. Deci, biserica nouă se sfinţeşte, pentru ca noi, oamenii, să ne sfinţim în ea prin harul Preasfintei Treimi. Prin urmare, Biserica în formă de corabie a mântuirii, spaţiu cruciform al iubirii jertfelnice a lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, este şi casa sau biserica Preasfintei Treimi.

În acest înţeles, tot ce este în lăcaşul de cult compus din trei elemente asemănătoare sau din trei părţi distincte alăturate poate fi o referinţă simbolică la harul şi iubirea Preasfintei Treimi, ca de pildă: planul triconc sau triconic al bisericii, trei nave, trei abside, trei turle, trei uşi, trei arcuri alăturate etc. sau trei spaţii distincte alăturate: altarul, naosul şi pridvorul.

Prin toate se poate exprima simbolic adevărul că Hristos este Unul din Sfânta Treime, iar creştinii, botezaţi în numele Sfintei Treimi, pregustă în slujbele din biserică, încă din lumea aceasta, pacea şi bucuria eternă a iubirii Preasfintei Treimi; acum în arvună, iar după Înviere, în plinătate.

Ca o concluzie, menţionăm faptul că părintele Dumitru Stăniloae, în cartea Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului († 1429) care a sintetizat principalele semnificaţii simbolice – mistagogice ale spaţiului liturgic ortodox, cuprinse în: Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul, ale Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului, şi ale altora.

Iată ce spune Sfântul Simeon: ‘Biserica fiind îndoită prin cele de nepătruns (Altarul, care nu este accesibil tuturor) şi prin cele dinafară, închipuieşte pe Însuşi Hristos Care este îndoit înţeles, Dumnezeu şi om, două firi, după o parte văzut, umanitatea Lui şi după o parte nevăzut, Dumnezeirea Lui.

De asemenea, închipuieşte pe om care este trup şi suflet, închipuieşte şi Taina Sfintei Treimi, Care este neapropiată cu Fiinţa şi cunoscută în pronia şi în energiile Ei necreate.

Mai închipuieşte şi lumea aceasta, cerul, prin Sfântul Altar, iar cele de pe pământ, prin naos.

După alt înţeles, toată Biserica se arată întreită: pridvorul, naosul şi altarul, ceea ce închipuieşte Treimea şi cetele cele de sus, cetele îngereşti, cu ordinea lor întreită, de trei triade de îngeri, şi grupurile credincioşilor care au o întreită împărţire: a celor hirotoniţi, a celor în drum spre desăvârşire şi a celor în stare de pocăinţă, catehumenii care se pregătesc să se boteze.

La fel, cele de pe pământ, din cer şi mai presus de ceruri, căci pridvorul închipuieşte cele de pe pământ, naosul cele din ceruri, iar Altarul cele mai presus de ceruri’.

Părintele Dumitru Stăniloae, comentând textul citat anterior, zice: ‘Aceste înţelesuri ale lăcaşurilor Bisericii pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzându-se toate, unele în celelalte, complementare. Sfânta Treime nu este despărţită de lumea îngerească, de cea pământească şi de om, ci Ea se află în toate şi toate în Ea. Credincioşii sunt uniţi între ei, cu creaţiunea cosmică, cu cea îngerească şi cu Treimea. Numai păcătosul este despărţit cu voia de toate. Credinciosul este unit cu toate’ (op. cit. p. 74).

Aşadar, reţinem că Biserica- lăcaş de cult exprimă, prin simbolismul ei arhitectural, Biserica vie în calitatea ei de comunitate creştină care mărturiseşte pe Hristos Domnul şi se împărtăşeşte din viaţa şi iubirea Lui divino-umană eternă, prin harul Preasfintei Treimi.

În acest sens, Sfântul Altar, spaţiul în care se sfinţesc Cinstitele Daruri, este punctul central al sfinţeniei bisericii, întrucât reprezintă pe Însuşi Hristos Cel răstignit, înmormântat şi înviat din morţi. De fapt, un lăcaş de cult creştin ortodox este în ansamblul lui un cuvânt construit în simbol.

Chiar dacă nu se aude nimic în biserică, felul în care aceasta este construită poate deveni o predică şi o reflecţie teologică vizuală, un cuvânt teologic construit sau un cuvânt vizualizat nu numai prin icoane, ci şi prin modul de organizare a spaţiului sacru ca spaţiu permanent folosit pentru comuniunea oamenilor cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, cu Preasfânta Treime.

Înţelegând mai bine simbolismul spaţiului sacru sau liturgic al bisericii-lăcaş de cult, ne vom întări mai mult în comuniunea de iubire sfântă cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, ca izvor de lumină şi bucurie a vieţii binecuvântate, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Fapte bune - Milostenia

A început astăzi Postul închinat Adormirii Maicii Domnului. E un post ușor, de două săpmâni în care Biserica ne reamintește să lăsăm cele lumești și să ne ridicăm sufletele spre Dumnezeu. Acest post, așezat în mijlocul verii, când ispitele confortului și al desfătărilor trupești sunt cele mai puternice, este ca o oază de apă în deșertul nostru sufletesc. E o perioadă când ne este gândul la vacanțe, plimbări, plajă, terase, distracții, muzică, și multe altele... și mai puțin la rugăciune, la înfrânare, post și milostenie.

Aceste două săptămâni vin să reamintească oamenilor scopul pe pâmânt, dacă nu cumva ispitele verii ne-au făcut să-l uităm: viața în comuniune cu Dumnezeu.

Ca-n fiecare post Biserica ne reamintește și de milostenie, de grija față de cei în nevoi, mai ales că suntem într-o perioadă închinată Maicii lui Dumnezeu, Cea care este prin excelență bucuria celor necăjiți, ajutorarea săracilor, bucuria suferinzilor, vindecarea bolnavilor, și mama tuturor celor năpăstuiți.

Uneori sau poate cel mai adesea a face milostenie, pentru noi creștinii, înseamnă a-i ajuta pe cei foarte necăjiți: pe oamenii fără adăpost, pe cerșetorii de la colțul străzii, pe copiii orfani, pe bătrânii săraci și părăsiți, pe cei din familiile fără venituri, pe deținuții din penitenciare, pe bolnavii din spitale, pe copii sau adulții cu handicap sau pe cei cu probleme medicale grave, și asta e un lucru bineplăcut înaintea lui Dumnezeu.

Dar Sfinții Părinți vorbesc și de o milostenie sufletească care se oferă sub forma unor sfaturi înțelepte, sau prin ascultarea celor supărați și plini de griji, prin oferirea unor cărți de folos duhovnicesc, prin chemarea aproapelui nostru la sfânta biserică, etc.

Totuși există o categorie de persoane pe care îi trecem cu vederea și nu ne-am fi gândit că am putea să-i ajutăm. Vă voi explica mai jos despre cine este vorba.

Odată cu venirea crizei economice, în ultimii ani au apărut în România foarte mulți șomeri, oameni dați afară de la locurile lor de muncă și rămași cu familii de întreținut, cu rată la casă, cu rată la mașină, cu carduri de credit neachitate, cu datorii la apropiați și cu multe altele. Ba unii au rămas și fără casă, ajungând să stea pe la rude sau vecini. Alții au fost trași la răspundere în procese civle pentru datoriile pe care le au și asta i-a îngropat și mai mult în probleme.

Există printre noi oameni pe care-i vedem pe stradă, care se îmbracă la fel ca noi, dar care au o situație financiară foarte dificilă, fiind zilnic stresați de povara datoriilor și de amenințările creditorilor care-și vor banii. Uneori stau și mă gândesc că acești oameni sunt mai osândiți chiar și decât cei de pe stradă, pentru că pe ei nu-i dă nimeni în judecată, nu le cere nimeni datoria, nu le oprește nimeni curentul dacă nu l-au plătit, nu vin recuperatorii la ușa lor să-i oblige să plătească ratele, nu-i amenință cei de la finanțe că vor fi executați dacă nu-și vor plăti impozitul, și tot așa.

Mi-aduc aminte că aveam un coleg la Facultatea de Teologie din București care stătea într-o garsonieră împreună cu o bătrânică și cu încă un cuplu de tineri. Erau 5 persoane într-o cameră! El muncea și venea și la facultate, soția lui la fel. Nu-și permiteau să plătească singuri chiria unei garsoniere.

Sunt tineri căsătoriți care au cumpărat apartamente înainte de 2008, în plin boom economic, la prețuri exorbitante, cu credite în franci elvețieni de la bănci. Prețul acelor apartamente a scăzut astăzi la jumătate și, ca totul să fie și mai rău, francul elvețian și-a dublat valoarea față de leu. Așa se face că azi proprietarii acelor apartamente trebuie să plătească de 4 ori mai mult decât valorează ele la ora actuală. Ba mai mult, salariilor lor au scăzut în lei și valoarea acestor salarii raportată la euro a scăzut deasemenea. Astfel, o rată care acum 4-5 ani era foarte accesibilă, astăzi acaparează mare parte din venitul unei familii și o împovărează excesiv. Chiar de ar vrea să renunțe la acel apartament, ne mai plătind rata și cedându-l băncii, totuși, pentru că valoarea lui astăzi e foarte mică, banca va face tot posibilul să obțină diferența de bani prin executorii judecătorești, care-ți vor lua tot ce este pe numele tău, pe al soției, sau pe al coplătitorului sau pe al girantului.

Acesta e doar un caz prin care putem observa cum o alegere făcută acum 4-5 ani de către o familie, poatea astăzi să-i arunce într-o sărăcie cruntă.

Un prieten îmi povestea cum o familie, soț și soție, au vândut apartamentul lor de două camere, au făcut un alt împrumut la bancă, și toți banii i-au plătit pe un apartament de trei camere într-un cartier rezidențial nou, în curs de construcție. În maxim doi ani urmau să locuiască în el, până atunci ei s-au mutat la părinți. Necazul a fost că blocul în care se construia apartamentul lor a fost construit parțial, proprietarul cartierului intrând în faliment fără a-și mai putea plăti ratele pe care le făcuse la bănci. Băncile care au finanțat construirea blocurilor le-au revendicat pentru că erau girate în favoarea lor. Clienților care au plătit toți banii pentru un apartament nu li s-a făcut contract de proprietate la început și astăzi n-au niciun drept la masa credală.

Așa se face că acea familie a pierdut și apartamentul cu două camere în care locuia, a rămas și cu un credit mare la bancă încheiat pe mulți ani și nu va putea obține nici apartamentul din blocul nou, nefinalizat. Și cine știe dacă de atunci și până astăzi și-au păstrat serviciile și mai pot plăti rata.

Credeți-mă că sunt familii care trăiesc cu 5 - 600 de lei pe lună și abia au ce mânca. Dacă-i vezi pe stradă zici că duc o viață decentă și n-au probleme de niciun fel, dar în realitate se zbat în sărăcie.

Ei sunt săracii care se ascund. Ei sunt săracii pe care nu-i vedem dar care au mare nevoie de ajutorul nostru. Amitiți-vă și de ei când puteți să dăruiți ceva, dar faceți-o cu multă înțelepciune, oferindu-le ce aveți fără să-i jigniți, ci ca un dar, lăsând impresia că nu știți prea multe despre problemele lor financiare.

Invitați-i la masă ca pe niște prieteni, e foarte posibil să nu mai fi mâncat o masă cu 2-3 feluri de multă vreme. Sunt oameni care n-au fost în ultimii ani la vreun supermarket ci își cumpără mâncarea doar de la piață, acolo unde hrana e mai ieftină. Împrumutați-i cu bani și uita-ți de acea datorie, ca să aveți plată în ceruri.

Sunt foarte multe feluri în care puteți să-i ajutați pe acești oameni, trebuie doar să fiți atenți la nevoile lor și să-i ajutați cu înțelepciune.

Nu uitați că acești oameni vă sunt colegi de școală, de muncă, vecini, ba chiar rude apropiate care nu v-au spus nimic despre problemele lor.

Mântuitorul a spus: „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. A folosit acestă expresie și nu „iubește-ți semenul” sau „iubește-i pe oameni” pentru a nu relativiza porunca ci a puncta clar către cine să ne îndreptăm atenția: către cei de lângă noi. Dar cine este aproapele nostru?

Soțul, soția, fratele, sora, părinții, rudele, neamurile, vecinii, colegii și apoi fiecare om de care ne apropiem în societate.

Dacă vom da milostenie celor săraci și vom neglija să-i ajutăm mai întâi pe cei din familia noastră, pe cei apropiați ai noștri, atunci facem milostenia din mândrie și nu din dragoste.

Am atâtea exemple în jur de oameni care-și duc sărăcia tacit, ascunzându-se de ochii lumii, dar pe fața cărora se citește întristarea și jugul necazurilor.

Milostenia nu este grija doar față de cei săraci ci este iubirea pe care trebuie s-o arătăm întregii lumi.

Vă invit să ascultați una dintre cele mai frumoase cântări dedicate Maicii Domnului, scrise de Sfântul Nectariei al Eghinei: Fecioară Curată. Mai jos puteți vedea și versurile.

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

de Sf. Nectarie al Eginei
Glas 5

A
Fecioara Maica Maria
Stapana Imparateasa
Pe tine te fericim

Curata fiica din Adam
Parfum de floare aleasa
Pe tine te fericim

B
Aleasa fiica de imparat
Fecioara nenuntita
Pe tine te fericim

Smerenia te-a ridicat
Si te-a facut slavita
Pe tine te fericim

C
Mai sus de ceruri te-ai suit
Prin nasterea straina
Pe tine te fericim

Pe heruvimi ai covarsit
In cinste si lumina
Pe tine te fericim

A
Si serafimii in zborul lor
La slava ta cu dor privesc
Pe tine te fericim

Arhanghelii si ceata lor
De frumusetea ta doresc
Pe tine te fericim

B
Cantarea heruvimilor
Spre tine se indreapta
Pe tine te fericim

Iar ceata serafimilor
In ode se desfata
Pe tine te fericim

C
Arhanghelii neincetat
Cu toate ostile ceresti
Pe tine te fericim

In dorul lor nesaturat
Din lauda nu se opresc
Pe tine te fericim

A
Esti bucuria cetelor
De ingeri laudata
Pe tine te fericim

Esti pacea si sfintitul dor
A sfintilor curata
Pe tine te fericim

B
Esti mangaierea tuturor
Ce tie se inchina
Pe tine te fericim

Esti Maica ortodocsilor
Si-a lor nadejde buna
Pe tine te fericim

C
A randuielilor ceresti
Stapana mult cantata
Pe tine te fericim

Esti si a celor pamantesti
Scapare intemeiata
Pe tine te fericim

A
Din aurorile ceresti
Faclie luminata
Pe tine te fericim

Si noua ne impartasesti
Lumina cea curata
Pe tine te fericim

B
Potir sfintit ce daruiesti
Izvor de nemurire
Pe tine te fericim

Adapa-ne pe noi cei rai
Cu vesnica-ti iubire
Pe tine te fericim

C
Si ne hraneste neincetat
Cu painea de viata
Pe tine te fericim

Ce dintru tine s-a luat
Fecioara prea curata
Pe tine te fericim

A
O, Maica fara de pacat
Balsam de mangaiere
Pe tine te fericim

Ne fi celor ce-am apucat
cararea spre Inviere
Pe tine te fericim

B
Fecioara Maica te avem
Liman de mantuire
Pe tine te fericim

Si bucurie si indemn
Si cale de suire
Pe tine te fericim

C
Bucura-te roza de mai
Si floarea curatiei
Pe tine te fericim

Bucura-te sfintite Rai
Salasul fecioriei
Pe tine te fericim

A
Mireasa sfanta al tau dor
Ne umple de iubire
Pe tine te fericim

Si ni se face tuturor
Urcus spre Imparatie
Pe tine te fericim

B
Fecioara, acoperamant
A lumii intregi Stapana
Pe tine te fericim

Pazeste al nostru sfant pamant
Si vatra si gradina
Pe tine te fericim

C
Si cu caldura te rugam
Stapana prea sfintita
Pe tine te fericim

Pazeste-ne, te imploram,
De-a celui rau ispita
Pe tine te fericim

A
Ne apara si te pazim
Si turn de aparare
Pe tine te fericim

Si calauza celora
Ce-n tine-si-au scapare
Pe tine te fericim

B
Si Imparatia lui Hristos
Ne-o da ca mostenire
Pe tine te fericim

Ca sa-ti aducem ca prinos
A noastra multumire
Pe tine te fericim

C
Si sa-ti cantam neincetat
Cantarea ta-n vecie
Pe tine te fericim

Cuvine-se cu adevarat
Sa te slavim Marie
Pe tine te fericïm

 

 

Astăzi a început postul Sfintei Marii, postul dinaintea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. Postul se prelungeşte şi în ziua sărbătorii înseşi, dacă aceasta cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare la untdelemn, peşte şi vin. Postul Sântămăriei Mari sau postul lui August, cum mai este numit de popor, se ţine în cinstea Născătoarei de Dumnezeu care înainte de Adormire a petrecut în neîncetată rugăciune şi ajunare.

Cum se ţine Postul Adormirii Maicii Domnului?

Pentru credincioşii care respectă toate canoanele bisericeşti, postul Sfintei Marii este considerat la fel de sever ca postul de dinaintea Învierii Domnului. Tipicul cel Mare şi învăţătura pentru posturi din Ceaslovul Mare prescriu ajunare lunea, miercurea şi vinerea, până la Ceasul IX, adică până la ora 15.00, când se consumă mâncare uscată. Marţea şi joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta şi duminica se dezleagă la untdelemn şi vin.

 

La 6 august (sărbătoarea Schimbării la faţă), în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, peşte şi vin. În timpul acestui post se citesc în special rugăciuni către Maica Domnului, precum cele două Paraclise ale Maicii Domnului, din Ceaslov.

Biserica recomandă credincioşilor înfrânarea plăcerilor şi desfătărilor trupeşti, iar nunţile sunt interzise cu desăvârşire în această perioadă, precum şi în celelalte posturi.

Respectarea postului este o datorie creştină, dar trebuie făcut cu tragere de inimă, nu numai pentru că aşa trebuie. Mulţi dintre noi spunem că, astăzi, când avem servicii obositoare, stresante, când nu prea avem timp să gătim mîncare specială, este mai greu să postim. Mulţi colegi nu postesc şi ne privesc ca pe nişte ciudaţi. Mai mult, ne fac poftă mâncând în faţa noastră alimente de la care încercăm să ne abţinem. Cu atît mai bine primit este postul cu cît tentaţiile şi piedicile sînt mai mari.

Sinoadele bisericeşti au hotărît unele pogorăminte, adică abateri nevinovate de la normele existente, acceptate de Biserică. Copiii de pînă la 7 ani, bătrînii, bolnavii şi femeile gravide sînt scutiţi de post pe anumite perioade. Însă postul Adormirii Maicii Domnului, fiind scurt ca durată, se ţine de către toţi creştinii. Excepţiile se discută cu duhovnicul.

Sfîntul Pavel spunea că „trupul rîvneşte împotriva duhului şi duhul rîvneşte împotriva trupului“. A posti înseamnă abţinerea de la orice pofte trupeşti, inclusiv cele sexuale. Purificarea trupească trebuie împletită cu cea spirituală. Rugăciunea, gîndurile pozitive, împăcarea cu duşmanii, lupta împotriva păcatului trebuie să ne însoţească în aceste zile. „De multe ori pierdem toată osteneala noastră şi toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea şi limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gînd şi toată fapta rea se exprimă întîi prin limbă. Trebuie mare băgare de seamă“, spune părintele Cleopa, îndemnîndu-ne în Postul Sfintei Marii să ne adresăm semenilor noştri, oricine ar fi ei, cu o vorbă bună şi un gînd curat.

„Căci postul potoleşte trupul, înfrînează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă“, spune Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Ce se întâmplă dacă nu ţinem post?

Intrăm sub blestem. Adică „ai ieşit de sub binecuvântare”. Nu e vorba de blestem în sensul să îţi meargă rău sau să-ţi moară vaca, sau să te îmbolnăveşti de ficat, ci: ai ieşit de sub binecuvântare. Binecuvântat este cel care dansează dansul Duhului Sfânt, care înseamnă zile de post, zile de bucurie, zile de întristare, unde nu stăm în funcţie de starea noastră sufletească, ci în funcţie de ce sărbătorim în Sfânta Biserică. În clipa în care ai călcat o poruncă a Bisericii, ai ieşit de sub binecuvântare, ca să nu zic că ai intrat sub blestem. Şi degrabă să te împaci! Te duci la spovedanie şi zice părintele deasupra capului: „împacă-l pe el cu Sfânta ta Biserică”.

Dar nu avem de ce să nu ţinem post, pentru că există atâtea forme de post, atâtea modalităţi de a posti… De la a nu mânca nimic până la a mânca diverse preparate, de post. Să fi văzut dumneavoastră postul în ultimii ani de pe vremea lui Ceauşescu: suc de roşii cu biscuiţi, că pâinea era numai un sfert de pâine, cartofi nu erau, nimic nu era. Dar se găsea suc de roşii.

Aşa că nu aveţi de ce să nu postiţi. Iar dacă sunteţi bolnavi, sau aveţi copii mici, nu aveţi decât să intraţi sub binecuvântarea Bisericii, primind binecuvântare de la duhovnic cât să ţineţi, pentru că părintele duhovnic este cel care îţi spune care este măsura postului tău. Şi dacă medicul îţi spune că ai nevoie pentru sănătatea ta de un anumit regim alimentar, părintele binecuvântează să mănânci şi friptură, pentru că postul nu e doar de mâncare. E şi de discotecă şi de filme şi de cântări şi de alte pofte la care renunţăm în perioada postului...

DOAMNE AJUTA.

 

Sfânta Muceniţă Iustina (2 oct.) este un exemplu de pământ bun pe care au căzut seminţele Cuvântului Lui Hristos. Căci, deşi născută din părinţi păgâni (tatăl său era chiar slujitor idolesc), ajunsă la vârsta maturităţii a auzit din întâmplare un cuvânt de mântuire din gura unui diacon care trecea pe lângă fereastra casei sale, care se numea Prailie, aceste cuvinte fiindu-i suficiente pentru a începe într-însa dezrădăcinarea spinilor necredinţei. Diaconul Prailie grăia despre întruparea Domnului nostru Iisus Hristos “că S-a născut din curata Fecioară Maria şi, multe minuni făcând, a voit a pătimi pentru mântuirea noastră şi a înviat din morţi şi S-a înălţat la ceruri şi a stat de-a dreapta Tatălui şi împărăţeşte în veci”.

Iustina voia ca mai mult şi mai desăvârşit să înveţe de la acel diacon, însă nu îndrăznea să-l caute pe el, împiedicând-o feciorelnica ruşine. Însă mergea adeseori, în taină, la biserica lui Hristos, ascultând cuvintele lui Dumnezeu; şi lucrând în inima ei Duhul Sfânt, a crezut în Hristos. Şi în scurtă vreme şi pe maica ei a făcut-o să creadă şi după aceea şi pe batrânul ei tată l-a adus la credinţă.

 

Şi Sfântul Sfinţit Mucenic Ciprian, cel care înainte fusese vrăjitor, a fost câstigat la credinţa cea întru Hristos de către Iustina fecioara şi creştina, care pe toate demonicele lui lucrări ca pe o pânza de păianjen le-a sfarâmat. Căci un bărbat oarecare elin, numit Aglaias, de dragostea frumuseţii ei rănindu-se si neajungându-şi scopul a venit la Ciprian; iar acesta de trei ori trimiţând demonii către tânară, n-a izbutit nimic. Deci după ce a cunoscut că meşteşugul său este neputincios, s-a botezat şi, arzând vrăjitoreştile sale cărti, a crezut în Domnul.

Fecioara obişnuia să înalţe rugăciuni la Dumnezeu în fiecare seară; la ora trei din noapte simţea în timpul rugăciunii un vânt puternic în corpul ei, ca o furtună de porniri carnale, flăcări arzând din Gheenă. Era chinuită de această ispită trupească multă vreme: astfel i-a apărut în gând tânărul Aglaias şi mintea i-a fost învăluită de gânduri desfrânate. Simţea cum fierbe sângele în trup ca în ibric iar fecioara s-a mirat şi s-a ruşinat de ea insăşi, de ceea ce a considerat întotdeauna că este rău. Iustina a înţeles că diavolul a aprins în ea această dorinţă şi imediat a luat arma cea puternică în luptă, semnul sfintei cruci, rugându-se puternic la Dumnezeu şi strigând la Mirele ei Hristos, din adâncul inimii, spunând:

“O, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, uite vrăjmaşii mei cum s-au ridicat împotriva mea pregătind laţuri picioarelor mele! Sufletul mi-e greu dar numele Tău m-a uşurat în noapte. Când m-au împresurat am fugit la Tine, pentru ca vrajmaşii mei să nu se bucure de mine, pentru că Tu ştii, Doamne, că eu sunt roaba Ta. Pentru Tine am păstrat curăţia trupului meu şi sufletul meu l-am închinat Ţie; de aceea, miluieşte pe roaba ta, o bunule Păstor şi nu lăsa duşmanii să mă mănânce, ci ajută-mă să înving aceste rele ispite.”

Rugându-se aşa mai mult timp, sfânta a reuşit să ruşineze pe vrăjmaş. Copleşită de puterea rugăciunii, ispita a fugit din cauza smereniei din trupul ei, iar pacea a cuprins din nou corpul şi inima Iustinei. Flacăra dorinţei a fost stinsă, sângele s-a oprit a mai fierbe şi ea a început să cânte un imn de victorie, dând slavă lui Dumnezeu….

“Nu putem privi”, [diavolul] spune, “la semnul sfintei cruci, ci trebuie să fugim cât mai departe pentru că ne arde ca focul şi ne goneşte.”

Cu ale Preasfintei Maicii Sale si ale sfinţilor rugăciuni, să tămăduiască Domnul şi bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, Amin.

Ne rugăm în diferite momente din cursul unei zile. Fie dimineaţa, când ne trezim, fie la începutul şi sfârşitul mesei şi al muncii zilnice sau seara, când ne pregătim de somn. Prin aceste rugăciuni ţinem legătura cu Dumnezeu. Ele sunt extrase din cultul divin public şi formează cultul personal al creştinului. Dar nu are orele şi rânduiala fixă a celui public, ci ţine de evlavia fiecăruia. Profesor de Liturgică la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pr. Nicolae D. Necula explică necesitatea cultului individual al creştinului, exemplificându-ne prin rugăciunea de seară.

Rugăciunile pe care şi le face fiecare, în cămăruţa sa, fac parte din cultul oficial al Bisericii?

Nu. Ele sunt în afara orelor canonice, Ceasurilor Bisericii sau celor Şapte Laude, ţin de evlavia fiecăruia dintre noi. Au apărut timpuriu, ca şi cultul Bisericii, fiind rugăciuni tot din cult, dar n-au acest caracter oficial. Sunt redactate sub îngrijirea Bisericii, dar sub forma aceasta particulară, lăsate la latitudinea fiecăruia să le rostească când şi cât pot, în funcţie de timpul pentru rugăciune, preocuparea, meseria sau îndeletnicirea pe care o practică.

 

Ce fel de rugăciuni sunt acestea?

Au un oarecare şablon pentru a uşura credinciosului posibilitatea rugăciunii. Fiindcă noi suntem tentanţi să cerem de toate, pentru că inima este mai deschisă să ceară lui Dumnezeu ceeea ce are nevoie, Biserica a hotărât că trebuie să urmăm toate cele trei moduri de închinare prin: laudă, mulţumire şi cerere. În consecinţă, a introdus aici şi rugăciuni de laudă şi mulţumire. Cu toate că se suprapun cu cele din cult, nu urmează un tipic sau o rânduială anume a cărţilor de cult.

Pentru că ziua liturgică începe seara şi nu dimineaţa, vă propun să vorbim despre rugăciunile de seară. Când au apărut aceste rugăciuni numite „de seară“?

Precum se observă din conţinutul lor, rugăciunile nu sunt deosebite de cele pe care le folosim în biserică. Spre exemplu, ultimele două sunt rugăciunile de bază ale Pavecerniţei. Apoi rugăciunile începătoare, troparele de umilinţă, rugăciunile către fiecare din persoanele Sfintei Treimi, fac parte din cultul general al Bisericii, trecute în sfera particulară. Cât priveşte apariţia lor în timp, este greu de fixat, în sensul că nu există o dată exactă. Despre imnele şi cântările mari şi importante putem vorbi de un secol anume, dar despre cele care au intrat în evlavia credincioşilor mai greu putem preciza o dată.

Sunt rodul evlaviei călugăreşti, fiindcă de acolo ne vin toate, şi cele Şapte Laude şi slujbele bisericeşti, dar nu se cunoaşte un autor sau un timp precis de când se rostesc. S-au adunat în funcţie de necesităţile sufleteşti ale momentului pe care îl trăia. Spre exemplu, cum sunt cele de seară necesare pentru liniştire, calmare şi recunoştinţă că am petrecut o zi închinată lui Dumnezeu.

Atât cele de seară, cât şi cele de dimineaţă au rugăciunile începătoare, care sunt o formă de laudă şi de mulţumire către Dumnezeu. Pentru că suntem în particular, şi nu în biserică, spunem: „În numele Tatălui…“, urmat de: „Împărate Ceresc“, „Sfinte Dumnezeule“, „Preasfântă Treime“ şi „Tatăl nostru“. După aceea continuăm cu „Troparele de umilinţă“, care au rol de mulţumire, dar şi invocare a milei către Dumnezeu. Troparele de umilinţă probabil sunt foarte timpurii, de când s-a născut în om nevoia de a-şi exprima umilinţa, nimicnicia în faţa lui Dumnezeu.

După acest început obligatoriu, ce rugăciuni urmează?

De aici intervine libertatea fiecăruia, în funcţie de timp şi posibilitate. Putem să alegem, spre exemplu, o rugăciune frumoasă către Dumnezeu-Tatăl, a Sfântului Macarie cel Mare, prin care ne adresăm lui Dumnezeu ca „Împărat Veşnic“ şi Îi mulţumim pentru cele primite în ziua care a trecut, cerându-I iertare pentru păcatele săvârşite. E normal să ne gândim la iertarea păcatelor şi să Îl rugăm să ne dea un somn liniştit, aducător de bine şi mai ales să ne izbăvească de „gândurile deşarte“, ca să avem un somn de meditaţie şi cugetare la Dumnezeu.

Şi cum Sfânta Treime este formată şi din Fiul şi Sfântul Duh trebuie să rostim şi rugăciuni închinate Lor. Care sunt acestea?

Către Mântuitorul Iisus Hristos este cea a Sfântului Antioh, prin care cerem să „nu ne părăsească“, ci să fie alături de noi, ca satana să „nu ne tulbure somnul cel de noapte“. Cerem ca în aşternutul nostru să avem „gânduri bune pentru mântuirea sufletului nostru“, să ne păzească şi să ne ridice apţi pentru treburile zilei, lăudând Sfânta Treime. Rugăciunea către Duhul Sfânt este de invocare şi iertare a păcatelor pe care le-am făcut, indiferent dacă au fost prin „cuvânt“, „gând“ sau cu „vorba“. Şi conţine o înşiruire de păcate care se pot săvârşi într-o zi. Pentru acestea putem cere mila şi îndurarea lui Dumnezeu, să ne uşureze şi slobozească de „tot răul care este asupra noastră“ şi să ne dea „pacea“ şi „liniştea“ necesare pentru un somn binefăctor.

Cui trebuie să ne mai închinăm, să îi mai cerem ajutorul?

Trebuie să adresăm şi o rugăciune Născătoarei de Dumnezeu, care, în ordinea cinstirii, vine după Sfânta Treime, pentru că ne este şi cea mai apropiată sufletului nostru. Către ea avem curajul să ne deschidem mai mult, ca una ce este o mamă binefăcătoare şi iubitoare care ne ascultă toate necazurile. Îi cerem să „ne ocrotească şi să ne îndrepte către faptele cele bune“, recunoscându-ne această nimicnicie păcătoasă întinată de rele. De asemenea, o persoană nedespărţită de rugăciune este îngerul păzitor, totdeauna ne rugăm lui să ne „păzească de vrăjmaşi“, să „nu mâniem pe Dumnezeu cu purtarea noastră“ şi „să ne fie de ajutor în noaptea care începe“.

Rugăciunea de seară trebuie să mai conţină şi alte rugăciuni?

Fiind la libera noastră alegere, dacă avem răgaz şi dispoziţia necesară, seara, după ce trece o zi de muncă, ne strângem gândurile, ne concentrăm mai uşor şi atmosfera e mai predispusă la rugăciune, putem rosti şi alte rugăciuni. Spre exemplu, o altă rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu sau cele două rugăciuni frumoase de la Pavecerniţă, „Nespurcată, neîntinată…“ şi rugăciunea „Şi ne dă nouă, Stăpâne…“, pe care cartea de rugăciuni le indică la sfârşit. Sunt de mare efect sufletesc în combinaţie cu atmosfera serii, ne duce cu gândul mai intens la moarte. Seara fiind un moment de inspiraţie pentru rugăciune, sufletul se simte mai mult în mâna lui Dumnezeu, pentru ca, atunci când va fi clipa finală a despărţirii de trup, să avem un „sfârşit creştinesc“ înconjurat de sfinţii îngeri. Iar în rugăciunea către Mântuitorul Hristos, scrisă de Antioh Monahul, cerem „o potolire a comportării noastre“, a forţelor negative din interiorul nostru, gândul şi trupul, „zburdările acestea“, cum zice rugăciunea, şi cerem „minte deşteaptă, cuget curat, inimă trează, somn uşor“. Acestea două sunt atât de frumoase şi de interiorizante şi potrivite pentru starea sufletească necesară rugăciunii, încât puţini cred că le ocolesc.

Dacă timpul ne permite şi parcă e firesc să avem o încheiere, un sfârşit al rugăciunilor, rostim „Cuvine-se cu adevărat“, „Doamne miluieşte“ şi „Pentru rugăciunilor sfinţilor…“, care este formula de final a rugăciunilor şi în Biserică, şi în viaţa particulară.

În final, care credeţi că este rolul rugăciunii rostite la capătul patului înainte de culcare?

Rugăciunea de seară am zice că este un corolar al rugăciunii în general, fiindcă, aşezându-ne sub pavăza lui Dumnezeu, dorim să fim păziţi în timpul nopţii, ne aduce o linişte aproape totală, încredinţându-ne lui Dumnezeu. Cum spune un sfânt părinte, să putem adormi, dacă e posibil, cu gândul la rugăciune sau rostind rugăciunea, ca să nu ne fure gândurile. Le-am spus credincioşilor, la Taina Spovedaniei şi în predică uneori, că, decât să te prindă somnul îndârjit şi încordat, certându-te în minte cu cineva şi căutând modul cum să te răzbuni pe el, mai degrabă să te prindă somnul rostind Psalmul 50 sau o altă rugăciune. Să încercăm ca gândul să se topească încet, încet cu Dumnezeu în somnul care vine şi, adăpat de intenţii bune, noaptea va fi mai liniştită, visul mai plăcut. Decât să luăm cine ştie ce pastile, mai degrabă ne zicem un psalm, o rugăciune sau o formulă din aceasta bisericească, şi adormim mai uşor...

DOAMNE AJUTA.

Tinerii în societate - Ispite feminine

S-a întâmplat poate să auziți discuții de la diferite persoane care au mers la ghicitoarele în palmă, în cafea, în cărți sau în bobi, sau la vrăjitoare, că li s-a spus ce au făcut în trecut, deși nu se cunoșteau. Aici apare marea nedumerire: Cum poate o vrăjitoare să-mi știe mie trecutul, dacă e prima dată când o văd în viața mea, iar ea îmi povestește lucruri care s-au întâmplat cu mine cu ani de zile în urmă?

Astfel concluzia imediată a celor care se duc la ghicitoare și vrăjitori este: Dacă-mi știe trecutul, atunci cu siguranță va ști să-mi zică ceva și despre viitor.

Cum zice Biserica Ortodoxă că a merge la ghicitoare este păcat, când defapt ele povestesc lucruri adevărate din trecutul unui om? Acesta este răspunsul pe care încercăm să-l dam în continuare?

În primul rând vreau să știți că întotdeauna păcălelile se fac prin amestecarea binelui cu răul, a adevărului cu minciuna. E un fapt pe care-l trăim zilnic.

Să luam de exemplu în considerare discursul demagogic al unui politician în campanie electorală, care se folosește de nevoile comunității anunțând fel de fel de programe și de măsuri pentru binele populației, dar de fapt în realitate el caută putere și bani. Odată ajuns în scaunul mult dorit măsurile trâmbițate întârzie să apăra și discursul din campanie se dovedește a fi unul plin de minciuni și promisiuni deșarte. Așa cum observați politicienii amestecă adevărul (măsurile care trebuiesc luate pentru binele comunității) cu minciuna (promisiunile neîndeplinite, sau împlinite doar parțial).

La fel s-a întâmplat și cu FNI-ul, fondul de investiții care oferea dobânzi foarte mari la începutul celor care contribuiau cu bani și apoi, când vestea s-a dus printre oameni și fondul a devenit atrăgător și pentru alți posesori de economii, a fost dat în faliment, patronii plecând cu toți banii. Observați amestecul viclean al adevărului (dobânzile oferite unor participanți la fond) cu minciuna (furtul banilor și falimentul fondului):

La fel se întâmplă și în relația dintre un băiat și o fată, când baiatul insistă să aibă împreună relații intime. Fata refuză și până la urmă baiatul îi pune condiția: „dacă mă iubești cu adevărat te culci cu mine, dacă nu atunci ne despărțim”. Fata naivă, acceptă și se culcă cu băiatul. Nu după mult timp băiatul o părăsește. Observați amestecul viclean între adevăr (sentimentele dintre baiat și fată, gesturile tandre, timpul petrecut împreună până la acel moment) și minciună (condiția mincinoasă pusă de băiat pentru a obține ce vrea, și părăsirea fetei la puțin timp după aceea.)

Dacă ne vom uita atent vom observa în toate aspectele vieții cum binele se întrepătrunde cu răul și adevărul cu minciuna, și asta pentru că noi oamenii suntem păcătoși. Dacă vom fi sinceri ne vom uita în sufletul nostru și vom observa cât de mult se ameste binele și răul în noi, ce fel conviețuiesc în același trup virtuțile și patimile, impulsul spre dragoste și fapte bune și cel spre egoism și păcate.

De fapt puterea răului tocmai în aceasta constă: în camuflarea lui în „vegetația” binelui și neobservarea lui de către ceilalți. Gândiți-vă! Dacă cineva i-ar spune unei fete să meargă să se prostitueze, ar accepta? Sunt mari șanse să nu accepte. Dar dacă i-ar oferi un loc de muncă la un salon de masaj sau la un video-chat ? Probabil că ar accepta și pe parcurs ar observa ca de fapt tot la prostituție este chemată.

Camuflarea răului îi dă mult mai multe șanse să fie acceptat.

Revenind la ghicitoare, ele fac același lucru, amestecă adevărul cu minciuna pentru a seduce clienții și a le inspira încredere.

În primul rând trebuie să știți că Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe atenționează că lucrarea vrăjitoarelor și a ghicitoarelor este lucrarea necurată a diavolului. Diavolul a fost unul dintre cei mai mari îngeri ai lui Dumnezeu și se numea Lucifer, care din cauza neascultării lui și a mândriei excesive a fost pedepsit, ajungând așa cum este astăzi. Diavolul ca toți îngerii din ceruri, are și puterea aceasta de a ști tot adevărul despre ce a fost în trecut și despre ce va fi în viitor.

Ghicitoarele și vrăjitoarele sunt „ajutate” în demersul lor de mintea inteligentă a diavolului, care știe tot ce s-a întâmpă cu toată Creația, implicit și cu noi, de la început și până la sfârșitul veacurilor. Diavolului îi lipsește o singură calitate: smerenia, în rest este credincios, știe că Dumnezeu există și se cutremură de frică în fața Lui, este inteligent, este prezent pretutindeni, și multe altele. Diavolul însă e invidios pe om că poate ajunge în rai, acolo de unde el a fost dat afară pentru păcatele pe care le-a săvârșit. Din acest motiv diavolul încearcă pe toate căile să-l ispitească și să-l păcălească pe om. Diavolul este tolerat de Dumnezeu, și la sfârșitul veacului va fi pedepsit mai puternic decât până acum.

Răspunsul la întrebarea: Cum de poate ști o vrăjitoare trecutul sau prezentul meu? este simplu: Diavolul este cel care lucrează prin ea și o „inspiră” ce să zică.

Că lucrarea vrăjitoarelor și a ghicitoarelor este una vicleană se observă și din următoarele:

 

• Cer bani clienților care vin în fața lor pentru a le prezice viitorul. Nu fac acest lucru din iubire față de persoana respectivă ci în mod interesat și egoist. Vedeți și cazul cu Oana Zăvoranu unde vrăjitoarele au păcălit-o într-un asemenea hal încât i-au luat zeci de mii de euro, ba chiar și mașina.

• Ghicitoarele și vrăjitoarele sunt femei urâte, cu chipul întunecat, iar ochii lor inspiră adesea neîncredere și frică. Toate acestea se întâmplă din cauza diavolului care lucrează prin ele și care ușor-ușor le înrăiește, le contaminează cu lucrarea lui satanică. Ochii, numiți oglinda sufletului, trădează de obicei răutatea din sufletul acestor femei.

• Se folosesc de obiecte sfinte (cărți, icoane, cruci, bucăți din veșminte preoțești, cenușă din cădelniță, nume scrise pe toacă, nume scrise pe clopotele bisericii, etc) pentru a inspira încredere clienților, și pentru a arunca o aură de „sfințenie” asupra lucrării lor diavolești. Observați cum vrăjitoarele se folosesc tot de credința oamenilor în Dumnezeu pentru a-și face treaba.

• Sunt vrăjitoare și ghicitoare care te blestemă, îți prezic un viitor rău, și-ți cer bani ca să „dezlege” chipurile răul care este deja stabilit de „destinul” omului.

• Viitorul de care vorbesc vrăjitoarele nu este niciodată în mâna clientului, și nu poate fi influențat de alegerile lui, ci este mereu ceva de neatins. Vrăjitoarele lasă de înțeles că orice alegeri ar face omul până la urmă, ajunge tot unde îi este scris în destin, promovând astfel predestinația și lăsând de înțeles că Dumnezeu nu poate interveni în niciun fel asupra viitorului nostru, ba dimpotrivă: chiar El a „stabilit destinul”.

• Casele unde locuiesc deobicei ghicitoarele și vrăjitoarele nu inspiră încredere, ba dimpotrivă: frică, nesiguranță, mirosuri ciudate, obiecte cu simboluri ciudate sau diavolești.

Ar fi multe de spus despre lucrarea satanică a ghicitoarelor și vrăjitoarelor, dar prefer să vă vorbesc despre lucrarea frumoasă a lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Hrisostom (Gură de Aur), unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii Ortodoxe, spunea clar că diavolii nu pot niciodată ajuta pe oameni:

„Nu vezi cum diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrajitorii si fermecătorii care le slujeau lor, de besicile si de bubele date de Moise în Egipt, si pe tine oare au să te vindece? (lesire 9, 11). Si dacă dracii nu se milostivesc de sufletul tău, cum se vor întrista pentru durerea trupului tău? Dacă dracii se silesc să te izgonească pe tine din împărătia lui Dumnezeu, cum te vor izbăvi pe tine de boli? Acestea sunt râsuri si basme. Deci nu te amăgi, crestine, că niciodată lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face cândva doctor. Că mai lesne poate face focul să înghete si zăpada să încălzească, decât diavolul să te vindece pe tine cu adevărat.”

Iar Părintele Cleopa zice: „Deci, noi când ne îmbolnăvim sau avem necazuri, sau suntem nedreptătiti, sau avem pagube, sau feciori de căsătorit, sau alte greutăti în familie, să nu mai alergăm la ajutorul diavolului si al slugilor lui, care sunt vrăjitorii si ghicitorii, ci la biserică să alergăm si la preoti, la rugăciune si la post si îndată ne va ajuta Bunul nostru Tată, Care ne-a zidit căci are milă de noi.”

De ce apelează oamenii la vrăjitorie? Tot Părintele Cleopa ne răspunde:

„Pentu că a slăbit în ei credinta si frica de Dumnezeu; pentru că nu se roagă îndeajuns crestinii de astăzi, ca să-si împlinească cererile lor prin rugăciune, iar nu prin ghicire; pentru că nu citesc Slânta Scriptură să vadă ce osândă ajung pe cei vrajitori si pentru că nu merg regulat la biserică, nu se spovedesc în cele patru posturi si nu cer la nevoie sfatul si rugaciunile preotului. Mai aleargă unii crestini la ghicit pentru că au uitat fagăduintele pe care le-au dat lui Hristos la Sfantul Botez, când au spus: Mă lepăd de satana, si de toate lucrurile lui, si de toată slujirea lui... De asemenea, mai aleargă crestinii la ajutorul diavolului când nu li se împlineste cererea lor la Bisericâ sau pentru că uită de moarte si de ziua judecătii lui Hristos.

 

De aceea, Sfîntii Părinti ne îndeamnă să alergăm numai la Dumnezeu, numai la Biserică si la preoti, iar nu la diavoli si la slugile lor. lar Sfantul loan Gură de Aur ne sfatuieste, zicând: "Vă rog, fiti curati de această înselăciune... si când voiesti a călca pragul casei tale, sâ zici mai întâi acest cuvânt: Mă lepăd de tine, satană, si de cinstirea ta, si de slujirea ta si mă împreun cu tine, Hristoase! Fără cugetarea aceasta niciodată să nu iesi din casă. Aceasta să-ti fie toiag, aceasta armă, aceasta cetate de apărare, si împreună cu aceste cuvinte fa si semnul crucii pe fruntea ta. Că asa, de te vei înarma pretutindeni, nu numai om, ci chiar diavolul de te va întâlni, nu va putea să te vatăme pe tine" (Hristoitia, p. 316-317).”

Cum pot crestinii sâ se izbăvească de vrăjitorii si de tot felul de farmece izvodite de diavolul?

„Cel ce crede cu tărie în Dumnezeu, cel ce se roagă neîncetat lui Dumnezeu si aleargă regulat la Sfanta Biserică, nu va cere niciodată ajutorul diavolului si al vrăjitorilor, care sunt vrăjmasii lui Dumnezeu.

Deci, cei ce au credintă tare în Dumnezeu, să-I ceară neîncetat ajutorul. lar cei slabi in credintă, care au cerut vreodată ajutorul vrăjitorilor, dacă vor să se mântuiască, mai întâi să se spovedească de acest păcat si să ceară canon. Apoi, să nu mai apeleze la ajutorul satanei în orice nevoie ar fi, ci numai la Dumnezeu să alerge. Apoi să se roage cât mai mult cu rugăciuni si lacrimi din inimă (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 58; leremia 29, 13) si asa cu răbdare si cu credintă se vor izbăvi de vrăji si vor primi darul Duhului Sfânt.”

Mai multe detalii despre vrăjitorie găsiți aici.

Fotografii - Biserici

Acum câteva zile, sâmbătă, pe 28 iulie 2012 am participat la Taina Botezului în Catedrala din Bacău. Este o biserică de dimensiuni foarte mari, care încă se află în construcție. Slujba a avut loc la capela din subsol, acolo unde se finalizează deja pictura.

Mare mi-a fost bucuria când am văzut pictați pe pereții acestei capele pe unii dintre preoții și episcopii care au fost prigoniți în timpul regimului comunist. În plus de asta erau pictați și mari duhovnici români, care au păstorit poporul nostru spre Dumnezeu. Și unii și alții erau pictați fără aureole de sfinți, așa cum sunt pictați de obicei în pronaos ctitorii, voievozii, episcopul locului, patriarhul și alți oameni pe care Biserica îi cinstește, chiar dacă nu au fost ridicați la rang de sfințenie.

 

 

Duminică am participat la Sfânta Liturghie și era plină biserica. S-a închegat o comunitate frumoasă acolo și sper că Dumnezeu să-i ajute pe slujitorii acestei catedrale să finalizeze și biserica mare de sus.

Fotografii - Biserici

Acum câteva zile, sâmbătă, pe 28 iulie 2012 am participat la Taina Botezului în Catedrala din Bacău. Este o biserică de dimensiuni foarte mari, care încă se află în construcție. Slujba a avut loc la capela din subsol, acolo unde se finalizează deja pictura.

Mare mi-a fost bucuria când am văzut pictați pe pereții acestei capele pe unii dintre preoții și episcopii care au fost prigoniți în timpul regimului comunist. În plus de asta erau pictați și mari duhovnici români, care au păstorit poporul nostru spre Dumnezeu. Și unii și alții erau pictați fără aureole de sfinți, așa cum sunt pictați de obicei în pronaos ctitorii, voievozii, episcopul locului, patriarhul și alți oameni pe care Biserica îi cinstește, chiar dacă nu au fost ridicați la rang de sfințenie.

 

 

Duminică am participat la Sfânta Liturghie și era plină biserica. S-a închegat o comunitate frumoasă acolo și sper că Dumnezeu să-i ajute pe slujitorii acestei catedrale să finalizeze și biserica mare de sus.

Fotografii - Mănăstiri

Fără să planificăm ceva, ieri, fiind în București împreună cu Dan la Școala de Vară ”Fenomenul Pitești” organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, am hotărât să facem o scurtă vizită la Mănăstirea Cernica.

Pe la orele prânzului când erau 41 de grade, am fost la Jilava, închisoare destinată în comunism tranzitului deținuților politici, unde am vizitat locurile în care au suferit groaznic conaționali ai noștri, iar pe seară am ajuns la Mănăstirea Cernica.

Deși era cam târziu și trebuia să plecăm spre Galați, totuși Dan a insistat să mergem să vizităm mănăstirea și mai ales cimitirul, unde se află mormintele unora dintre mărturisitorii care au suferit prigoana comunistă în temnițe.

Se mai răcorise puțin. La Cernica era liniște, și tot cadrul acela natural superb te pătrundea și te transpunea într-o altă stare, departe de grijile lumii și de aglomerația orașului. Am intrat în biserică, ne-am închinat moaștelor Sfântului Calinic de la Cernica și Sfântului Gherghe și apoi am plecat spre cimitir. Drumul de la biserica mănăstirii la cimitir mirosea a fân cosit, ca pe vremea copilăriei noastre, la țară... Era ca un drum spre rai, flancat de două lacuri, cu multă verdeață, copaci, păsărele ciripind, un gard de lemn dat cu ulei ars și pe o parte și pe alta... un peisaj care-ți invadează simțurile și îți confirmă că Dumnezeu ți-a dat gândul cel bun să ajungi acolo.

 

 

Ajunși în cimitir am început să-i căutăm pe cei pe care-i cunoșteam. N-a fost ușor, dar bucuria era mare când mai găseam pe cineva:

Am ajuns mai întâi la mormântul Părintelui Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai mare teologi ai României și ai lumii.

Apoi am găsit mormântului smeritului și sfântului Părinte Benedict Ghiuș, un mare mărturisitor al lui Hristos în temnițele comuniste. Mormântul părintelui era simplu, smerit, după cum a fost o viață întreagă și părintele.

L-am găsit și pe Arhimandritul Andrei Scrima, teolog român de seama, cu o minte sclipitoare și cu o cultură excepțională.

Am aflat și mormântul mitropolitului Gurie Grosu al Basarabiei, care a suferit prigoană pentru că a mustrat pe regele Carol al II-lea de păcatul său, asemănându-se astfel cu Sfântul Ioan Gură de Aur.

Nu departe se afla și mormântul mitropolitului Tit Simedrea, cel care s-a opus deportării evreilor în lagărele din Transnistria.

Spre marea lui bucurie, Dan a aflat și mormântul fericitului Ioan Ianolide, geamănul întru sfințenie al lui Valeriu Gafencu.

Cimitirul are o zonă în care sunt înmormântați mulți preoți, ierarhi, teologi, ieromonahi și ierodiaconi care au adus contribuții majore ortodoxiei românești și au punctat în mod semnificativ istoria țării din secolul XX.

Era spre seară, soarele strălucea frumos printre crucile celor trecuți în viața veșnică, la Dumnezeu, și plimbarea noastră prin cimitir era o bucurie. Tot căutând morminte ale celor cunoscuți am aflat o fântână cu apă rece și bună, care ne-a împrospătat chipurile și sufletul.

Cu mirare am aflat, nu departe de acolo, un arbore secular, poate unul dintre cei mai frumoși copaci pe care i-am văzut vreodată: falnic, bogat, înalt, care te fascina prin frumusețea creației lui și prin măreția regală cu care trona pe pajiștea verde. E simplu să afli că Dumnezeu există, trebuie doar să te uiți la acest copac. Îți va spune multe despre Făcătorul lui.

Am plecat apoi spre casă, bucuroși că am trăit o oră în curțile casei Domnului, așa cum n-am mai trăit de mult timp.

Cât de minunate sunt lucrurile Tale, toate cu înțelepciune le-ai făcut!

 

Fapte bune - Pocăința

Sunt zile în care mă satur să mă privesc în oglindă şi îmi îndrept privirea către sfintele icoane. Sunt zile în care ceva din interior mă îndeamnă să opresc muzica şi să mă refugiez în linişte ca să-mi pot auzi gândurile. Sunt zile în care mă satur să citesc bancuri şi alte lucruri inutile şi atunci rostesc o rugăciune, deschid o carte de suflet. Sunt zile în care pur şi simplu vreau să mă debarasez de tot gunoiul pe care îl las să-mi intre zilnic în suflet. Şi atunci Îl chem în ajutor pe Dumnezeu.

Atunci înţeleg cât de nimeni sunt, că de una singură nu pot face nimic. După ce fac un timp tot ce-mi trece prin cap şi îmi pare că "trăiesc viaţa la maximum", când îmi fac un şir de scopuri şi încep să le realizez pe rând, ajung ca la sfârşit să mă simt neîmplinită, să simt un gol în suflet, să înţeleg că nu e asta ceea ce mi-am dorit, că, de fapt, trăiesc în lume pentru altceva. Pe moment sunt atât de confuză încât nu pot descrie starea în care mă aflu. Am mii de întrebări la care nu găsesc răspuns. Încep să mă întreb "cine sunt?", "încotro merg?".

După ce am început a mă îndepărta de patima care mă măcinase atâta amar de vreme, în care am încercat să-mi găsesc refugiul şi cu care am vrut să-mi umplu golul sufletesc, au apărut cele mai dureroase mustrări de conştiinţă. Parcă vreau să fac un pas pe calea cea dreaptă, însă ceva nu-mi dă voie. Atracţia faţă de cele lumeşti se lupta cu dorul faţă de cele cereşti în inima mea. Mă simt debusolata total, de parcă aş merge singură prin pustiu în toiul nopţii, cerul fiind acoperit de nori, aşa încât nu mai ştiu unde e nordul şi unde e sudul. Iar la un moment de disperare cad pe brânci şi plâng amarnic, mă simt pierdută. Şi nu fac nimic, decât să chem în ajutor numele Domnului. Ştiu că numai El poate să-mi ajute.

Ziua, când sunt ocupată cu treburile lumeşti nu am timp de frământări. Însă de cum se lasă seara, lumina soarelui apune, iar toţi ceilalţi dorm în tihnă, eu rămân trează. Deşi aş vrea, nu pot dormi. Cineva nu-mi dă voie, are să-mi spună ceva. Este ea Conștiința. Îmi vorbeşte şi mă mustra, mă face să-mi văd necurăţia din mine, să înţeleg cât de grele sunt păcatele cu care L-am supărat pe Dumnezeu, cu care L-am pironit pe Domnul Cel Blând pe Cruce...

Mă face să plâng amarnic pentru fărădelegile ce-mi inunda trecutul. Iar în aşa clipe toate dorinţele mele pământeşti se risipesc, şi desluşesc printre lacrimi scopul vieţii mele: Mântuirea. Şi tot plâng pentru timpul pe care l-am irosit în zadar, doar viaţa e numai una... Iar pentru viaţa pe care o am sunt datoare să-I mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu, pentru că, după cum îmi dau seama, s-ar fi putut ca eu nici să nu mă nasc. Am aflat de la mama că ea avortase mai mulţi copiii... doar ar fi putut să procedeze şi cu mine la fel, dar n-a făcut-o...

Deşi mă consider tânără şi fără experienţă, iar toţi îmi spun că viaţa mea abia începe, eu simt cum viaţa îmi trece trece şi nu mă întreabă cum o folosesc, dar ştiu că odată va veni vremea şi voi da răspuns în faţa Dreptului Judecător pentru tot ce am făcut, am zis şi am gândit. Până acum păstram convingerea ca Dumnezeu e Milostiv şi mă va mântui cu orice preţ, că neapărat în rai se va găsi un loc şi pentry mine. Da!, Dumnezeu e Milostiv într-adevăr, încât mila Lui nu poate fi măsurată, dar El mi-a dat liberă voinţă să-mi aleg calea pe care voi merge...

Acum Îl chem în ajutor ca să o pot alege pe cea dreaptă, care să mă aducă la El. Înainte, când am început a merge la Biserică, a ţine posturile, am zis că gata, sunt sfânta! Dar nu-i aşa... Acum, după o vreme de trăire în păcat, am înţeles ce-mi lipsea: dragostea! Atât de mult mi-aş dori să dobândesc Dragostea cea arzătoare petru Hristos şi Ea să fie lumina vieţii mele!

Da, după atâtea frământări vreau să o iau de la început. Încă nu ştiu care va fi primul lucru pe care îl voi face ca să mă întorc la Dumnezeu. Mereu am visat să am o viaţă pe care s-o dedic doar Lui, dar încă nu am făcut nimic pentru a-mi realiza acest vis. Deocamdată visez... Visez, dar înţeleg că nefăcând nimic viaţa trece pe alături, dar pentru mântuire trebuie să lucrăm din greu. N-aş vrea să mă trezesc într-o zi încărunţita întrebându-mă: "Dar, oare, am făcut eu ceva bun pe faţa pământului? Oare am fost exemplu demn de urmat pentru cineva?".

Nu vreau ca anii să-mi aducă înţelepciunea. Înţelepciunea desăvârşită e la Hristos, iar eu, deşi I-am greşit nespus, tot în El nădăjduiesc. Sper să-mi primească pocăinţa şi să se sălăşluiască în inima mea şi să nu mă părăsească niciodată!

Doamne ajută!

 

Tinerii în societate - Modele și idoli

Nu mă încântă deloc sintagmele: "stat european", "cetăţean european", "membru al Uniunii Europene", "standarde europene", pe care de multe ori le auzim în mass-media.

Ele sunt invocate pentru a stabili un reper pe care noi trebuie să-l urmăm, un standard pe care trebuie să-l îndeplinim: să avem scoli europene, spitale europene, democraţie europeană, etc.

Standardele europene sunt vehiculate ca şi cum ar denumi un sistem desăvârşit de funcţionare economică, socială, politica, şi aşa mai departe. Eu înţeleg că noi romanii râvnim după traiul occidental, unde lucrurile sunt mai bine aşezate decât la noi iar economiile mai puternice, dar de aici şi până la a considera standardele europene o măsură a desăvârşirii mai este mult.

Gândiţi-vă la Marea Britanie şi la cetăţenii ei: Credeţi că se mândresc cu faptul că sunt cetățeni europeni sau cu faptul că sunt una dintre cele mai respectate şi puternice naţiuni ale lumii?

Gândiţi-vă la germani: credeţi că sunt bucuroşi că sunt membri ai Uniunii Europene, când economia lor e locomotiva întregului continent şi trage după ea şi state mult mai sărace, pe care le finanţează cu bani de la bugetul propriu?

Când ai un standard mai înalt cu care să te compari e firesc să nu ţi se mai pară un compliment faptul că eşti cetățean european sau că eşti parte dintr-un stat european. Nemţii se considera probabil una dintre cele mai puternice economii a lumii, şi la fel ca şi britanicii, o forţă militară cu un cuvânt greu de spus în geopolitica mondială.

Aşa se face ca noi romanii tânjim la stadiul la care au ajuns unele state europene şi denumim acest nivel: standard european.

Numai ca pe mine ca un creştin-ortodox botezat în numele Sfintei Treimi, cetăţean al României, nu mă încântă statutul de cetăţean european pe care trebuie să-l dobândesc prin munca şi moralitate pentru că ştiu de la Hristos care ne-a poruncit tuturor: "Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri este."

A ajunge desăvârşit asemenea lui Dumnezeu, Creatorul lumii, este radical diferit decât a fi cetăţean român care se comporta conform standardelor europene. Pe lângă faptul că a tinde spre asemănarea cu Dumnezeu este un standard mult mai înalt decât a fi cetățean european, se întâmplă adesea că principiile de moralitate ale Occidentului să fie păcate grave înaintea lui Dumnezeu, și să ne arunce și pe noi românii în această plasă. Așa se face că avortul, contracepția, homosexualitatea, consumismului, sexualitatea desprinsă de viața de familie și promovată excesiv, obținerea profitului economic ca mijloc de propășire individuală și comunitară, sunt fapte considerate morale și definesc standardele de viață ale unui așa zis mod de viață european. Pe când privite cu ochii credinței în Dumnezeu, și raportate la Adevăr, care este chiar Iisus Hristos, înțelegem ușor că ele degradează puternic ființa umană, familia, și sufletul fiecăruia, depărtându-ne de Dumnezeu și Împărăția Cerurilor.

Am mai observat un lucru, că invocarea standardelor europene sau ale calității de membru a Uniunii Europene, pe care o are România, ar trebuie să fie un impuls pentru a noi de a face binele. Și acum mă gândesc la discuția dintre Avraam și bogatul care ajunsese în iad, din pildă cu săracul Lazăr. Atunci bogatul îl roagă pe Avram să-i anunțe pe frații lui să nu mai păcătuiască ca să nu ajungă și ei în acest loc de chin. Iar Avraam i-a spus că au pe Moise și pe prooroci și să asculte de ei, și astfel mergând pe calea poruncilor lui Dumnezeu nu vor ajunge în iad. Bogatul însă îi spune: „Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.”

Și acum urmează răspunsul foarte interesant al lui Avraam:


„Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.”

Prin urmare, evreii din vremea Vechiului Testament, aveau o singură șansă să nu ajungă în iad, aceea de asculta poruncile lui Dumnezeu date prin Moise și prooroci, orice altă metodă de a-i stimula să facă binele era sortită eșecului, chiar și învierea din morți a unui suferind în iad.

Astăzi, după venirea Mântuitorului Hristos, lucrurile stau la fel în privința izbăvirii de iad. Cine vrea să se ferească de chinurile iadului și să dobândească Împărăția Cerurilor trebuie să asculte poruncile lui Dumnezeu, sfaturile Bisericii, ale Sfinților Părinți, ale episcopilor, preoților și diaconilor. Cine nu ascultă de poruncile lui Iisus Hristos date în Sfintele Evanghelii nu va putea fi motivat de altceva sau altcineva din această lume.

Dacă oamenii nu ascultă de Dumnezeu și de glasul Bisericii Ortodoxe, atunci să fiți siguri că nu vor fi motivați în facerea binelui nici de un oarecare standard european, și asta o spune chiar Avraam mai sus. Nici morții dacă învie și le explică tuturor ce-i așteaptă după moarte, nici atunci nu vor fi în totalitate motivați, unii vor crede pe moment și apoi vor zice că-i minciună, alții nu vor crede deloc, iar sfaturile celui înviat se vor transmite distorsionat în popor până când efectul învierii se estompează.

Dacă nici relatările unui înviat din morți nu-i stimulează, atunci nu știu cum i-ar putea stimula să facă binele un set de reguli sociale, economice, politice și culturale, care definesc un standard european.

Omul nu poate ajunge să facă binele desăvârșit, decât dacă este atras de Dumnezeu și ajutat prin Duhul Sfânt să facă acest lucru. Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaștem, că noi oamenii suntem slabi și neputincioși, fiind supuși permanent greșelii și patimilor. Fără Dumnezeu nu putem în mod real schimba nimic în noi și nici în societate.

Omul nu va putea fi niciodată motivat să facă binele desăvârșit, binele neinteresat, printr-o răsplată materială.

În concluzie, așa cum nemții nu se laudă cu statul lor de membru al Uniunii Europene, ci cu cel de cea mai puternică economie a continentului, arătând prin asta că standardul european e prea mic pentru a putea defini Germania, la fel și noi românii creştini ortodocşi avem un standard mult mai înalt la care să ne raportăm faptele: asemănarea cu Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

România este în primul rând o țară majoritar ortodoxă, o țară în care Dumnezeu este perceput și slăvit în Adevăr, fără strâmbări ale credinței, fără erezii. Și nu multe țări din lumea aceasta se pot bucura de acest lucru. Ce folos că ai PIB-ul pe cap de locuitor de 100 de ori mai mare decât media țărilor din lume, dacă cetățenii tăi nu-L cunosc pe Dumnezeu, sau îl percep în mod strâmb?

Ce folos că ești cea mai mare economie din lume, dacă treci în legalitate păcate strigătoare la cer, care-ți distrug fizic și sufletește proprii cetățeni?

Ce folos că ai locuri de muncă și bani pentru toate plăcerile lumii, dar n-ai ajuns să te cunoști pe tine însuți și taina sufletului tău? Ce folos ai dacă vei dobândi toate ale lumii dar îți vei pierde sufletul?

Noi tinerii români ar trebuie să ne bucurăm că suntem ortodocși, că-L cunoaștem pe Dumnezeu și prin Taina Botezului avem o șansă pe care nu mulți o au în lumea aceasta: a trăi în comuniune cu Dumnezeu și a simți împărăția cerurilor încă de aici de pe pământ.

Noi creștinii aveam un singur model de urmat, pe Iisus Hristos, Dumnezeu și Omul, împlinirea celor mai înalte așteptări ale omului ca ființă.

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

“În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce.

Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor.

Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor”. (Matei 14, 14-22)

*

Primul înţeles duhovnicesc al Evangheliei de astăzi este îndemnul de-a căuta mai întâi hrana sufletească, dobândită prin întâlnirea omului cu Dumnezeu, cu Domnul nostru Iisus Hristos.

De aceea, Biserica Ortodoxă a rânduit să nu mâncăm şi să nu bem nimic înainte de participarea la Sfânta Liturghie, ci, în stare de post, să ascultăm cuvântul lui Hristos-Dumnezeu şi să ne împărtăşim cu Preacuratul Său Trup şi cu Preascumpul Său Sânge, “spre iertarea păcatelor, spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

În acest mod, arătăm întâietatea valorii sufletului faţă de trup, adică suntem mai întâi fiinţe spirituale şi apoi fiinţe biologice.

Iar ca fiinţe raţionale şi duhovniceşti, inteligente şi iubitoare, preţuim mai întâi legătura vie cu Dumnezeu-Izvorul vieţii veşnice şi apoi lucrurile materiale.

În al doilea rând, învăţăm din Evanghelia acestei Duminici că Mântuitorul Iisus Hristos nu desparte hranaduhovnicească de cea trupească. Dă întâietate hranei sufleteşti, duhovniceşti, dar nu uită că omul este şi trup.

Din răspunsul dat de Mântuitorul ucenicilor Săi – “Daţi-le voi ca să mănânce!” (după intervenţia acestora de a slobozi mulţimile, pentru a-şi găsi hrană în satele din împrejurimi), învăţăm că Biserica trebuie să aibă grijă şi de omul flămând.

Luaţi prin surprindere, ucenicii I-au spus Mântuitorului că nu pot hrăni atâta mulţime, întrucât au doar cinci pâini şi doi peşti. Când a aflat că ucenicii au totuşi puţină hrană, Mântuitorul Iisus Hristos a luat în mâinile Sale cele cinci pâini şi doi peşti şi, prin binecuvântare, a înmulţit pâinile şi peştii, pentru a le oferi mulţimii oamenilor adunaţi în jurul Lui.

Vedem, aşadar, că fiecare dar pe care-l aduc oamenii la întâlnirea cu Hristos, la Biserică, oricât de mic sau de puţin ar fi el, când se binecuvântează, devine o mare bucurie pentru cei mulţi.

Din acest motiv, încă din veacurile primare, există practica de a se aduce la biserică, pentru binecuvântare, pe lângă pâinile pentru Euharistie, şi ceva hrană pentru cei săraci şi cei bolnavi. În acest mod împreună cu Liturghia s-a dezvoltat filantropia. În acelaşi timp cu slujirea liturgică din biserică s-a organizat şi slujirea de ajutorare a celor săraci, orfani, bolnavi şi bătrâni. Deci filantropia, numită şi operă de caritate a Bisericii, îşi are rădăcina în iubirea milostivă a lui Dumnezeu arătată lumii în Iisus Hristos, Capul Bisericii.

Cele cinci pâini aduse la întâlnirea cu Hristos au devenit simbolul pâinilor folosite la slujba Proscomidiei, adică la pregătirea Darurilor pentru Sfânta Euharistie, dar şi simbol al pâinilor de la slujba Litiei.

Există, desigur, un înţeles duhovnicesc şi mai tainic al acestei Evanghelii, şi anume înmulţirea pâinilor de către Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează şi Taina Sfintei Euharistii, prin care se manifestă iubirea nemărginită şi veşnică a lui Hristos pentru oameni.

În Liturghia ortodoxă, la puţin timp după sfinţirea Darurilor euharistice (a pâinii şi vinului), preotul ridicăAgneţul şi zice: “Se frânge şi Se împarte (dăruieşte) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge şi nu Se desparte (divide), Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur). Deşi ne împărtăşim doar cu o părticică din Trupul lui Hristos, primim totuşi pe Hristos întreg.

Cu alte cuvinte, Hristos nu Se divide ca Persoană când Se dăruieşte mulţimii credincioşilor. În fiecare părticică din Sfântul Său Trup este prezent, prin harul Duhului Sfânt, Hristos întreg.

Acest adevăr îl arată chiar Sfânta Evanghelie după Ioan, când Hristos Domnul spune: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56). Aceasta înseamnă că primim Ceva (Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale lui Hristos), dar ne unim cu Cineva (cu Hristos).

Prin Sfânta Euharistie nu ni se dăruieşte ceva trecător, ci ni se împărtăşeşte viaţa veşnică sau iubirea veşnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest sens, El spune: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Din acest motiv, când credincioşii se împărtăşesc cu Sfânta Euharistie, se cântă la strană: “Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”.

Când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Euharistie, Îl primim pe Domnul Însuşi, ca El să devină Viaţa vieţii noastre, arvuna învierii şi a vieţii veşnice. Pâinea şi vinul sunt elemente materiale limitate şi trecătoare, dar ceea ce se oferă prin pâinea prefăcută de Duhul Sfânt în Trupul lui Hristos şi prin vinul prefăcut în Sângele lui Hristos sunt sfinte daruri cereşti, netrecătoare, adică viaţa lui Hristos Cel veşnic împărtăşită oamenilor, acum în arvună, iar la a doua Sa venire, în plinătate.

Înainte de minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, Hristos Domnul a vindecat pe toţi bolnavii care au fost aduşi la El. Acum vindecarea sufletului şi trupului se dăruieşte însă mai ales prin iertarea păcatelor. De aceea Sfânta Taină a mărturisirii şi iertării păcatelor trebuie săvârşită înainte de Sfânta Euharistie.

Mai precis, înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii trebuie să ne pocăim. De ce? Pentru că Sfânta Taină a Pocăinţei sau a Spovedaniei este o icoană a Judecăţii de Apoi, cu deosebirea însă că toţi cei ce se judecă sau se acuză pe ei înşişi aici şi acum nu vor mai fi judecaţi sau osândiţi atunci. Iar Sfânta Euharistie este o icoană şi o pregustare a prânzului sau a comuniunii din Împărăţia lui Dumnezeu (“Dă-ne nouă să ne împărtăşim mai deplin în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale” – spune preotul ortodox într-o rugăciune de după împărtăşanie).

Prin pocăinţă, haina sufletului se curăţă de păcate şi devine “haină de nuntă”, de comuniune sfântă cu Dumnezeu.

Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curăţim şi să pregustăm din viaţa veşnică, împărtăşindu-ne din Sfânta Euharistie, scrierea apostolică numită Didahia (care datează din secolul I) spune despre pocăinţă: “Mărturiseşte-ţi păcatele în biserică şi nu te duce la rugăciune cu cuget rău” (cap. 4, 6), iar despre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului spune: “De este cineva sfânt, să se apropie; de nu este, să se pocăiască” sau: “Duminica adunaţi-vă, frângeţi pâinea şi săvârşiţi Sfânta Euharistie, după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile, pentru ca să fie curată jertfa voastră. Iar oricine este certat cu aproapele său să se împace cu el, pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră” (cap. 14, 1-2).

Credincioasă învăţăturii şi practicii Sfinţilor Apostoli, care vedeau legătura strânsă între Pocăinţă şi Euharistie, Biserica Ortodoxă învaţă că pocăinţa pentru păcate şi mărturisirea lor pentru a primi iertarea este pregătire duhovnicească pentru Sfânta Împărtăşanie.

De fapt, toate rugăciunile ortodoxe citite înainte de împărtăşire sunt rugăciuni de pocăinţă, iar cele de după împărtăşire sunt rugăciuni de mulţumire pentru iertarea păcatelor şi pentru binefacerile pe care le aduce aceasta omului credincios.

Când în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, preotul spune că ne împărtăşim “pentru iertarea păcatelor şi viaţa de veci”, iar strana cântă în timpul împărtăşirii credincioşilor: “Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”. Aşadar, unirea duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa şi a Bisericii Sale cu Hristos are ca scop iertarea păcatelor şi sfinţirea oamenilor pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică.

De aceea, suntem chemaţi în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii ca “toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Deci, Sfânta Liturghie nu e un simplu ritual, o simplă tradiţie formală, ci ea este însăşi viaţa Bisericii în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care a spus: “Iată, Eu Sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”(Matei 28, 20).

Deci Sfânta Liturghie celebrează şi confirmă prezenţa iubitoare, sfinţitoare şi mântuitoare a Lui Hristos în viaţa Bisericii. Hristos Domnul este prin harul Său prezent în toată lumea, dar în modul cel mai intens, mai intim şi mai activ El este prezent acolo unde e chemat mai des şi iubit mai mult, adică în Biserica Sa, şi mai ales în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Sale, “pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său” (Fapte 20, 28).

În Sfânta Liturghie mulţumim lui Dumnezeu “pentru binefacerile pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate ce ni s-au făcut nouă”.

Folosul Sfintei Liturghii şi al Sfintei Împărtăşanii pentru viaţa creştinilor este mare, fiind exprimat chiar în rugăciunile Sfintei Liturghii: “trezirea (sau trezvia) sufletului, iertarea păcatelor, împărtăşirea cu Sfântul Duh, primirea Împărăţiei cerurilor, îndrăznirea către Dumnezeu” (Rugăciunea după sfinţirea Darurilor), “sfinţirea sufletelor şi trupurilor, tămăduirea sufletului şi a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteştilor puteri, ajutor spre credinţă neînfruntată, dragoste nefăţarnică, desăvârşirea înţelepciunii, paza poruncilor dumnezeieşti, adăugirea dumnezeiescului har, dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu” (Rugăciunea întâi de mulţumire, după Dumnezeiasca Împărtăşanie, a Sfântului Vasile cel Mare), spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie” (Rugăciunea a patra de mulţumire a Sfântului Chiril al Alexandriei).

Sfânta Liturghie cuprinde în rugăciunile sale viii şi morţii, pe cei prezenţi la ea şi pe cei ce nu pot participa din motive întemeiate; ea cuprinde Biserica întreagă de la o margine la alta a pământului şi întreg universul. Ea se săvârşeşte pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice, fiindcă prin ea se arată iubirea atotmilostivă şi atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu pentru“lumea pe care a făcut-o dreapta Sa.

După ce creştinii ortodocşi şi-au înfrumuseţat sufletele ascultând Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos, privind icoanele sfinţilor iubitori de Dumnezeu şi de oameni, văzând veşmintele luminoase ca semne ale luminii din Împărăţia cerurilor, plini de pace sufletească şi de iubire sfântă revărsată din iubirea jertfelnică a Lui Hristos pe care au primit-o în Sfânta Liturghie, ei ajută pe cei săraci, flămânzi, goi, orfani, bolnavi, străini, pe cei necăjiţi şi întristaţi, singuri şi uitaţi de oameni.

Astfel filantropia Bisericii se naşte din Liturghia Bisericii, adică lucrarea socială a Bisericii izvorăşte din viaţa spirituală a ei şi se exprimă în milostenie personală sau în instituţii filantropice: cămine pentru copii orfani, case pentru bătrâni, unităţi medicale, cantine pentru săraci ş.a.. În felul acesta Taina Sfântului Altar se uneşte cu Taina fratelui nevoiaş, care are nevoie de iubirea milostivă a celui darnic (cf. Matei 25, 31-40).

Înţelegând această taină mare a iubirii milostive a lui Hristos care se manifestă în lume prin oamenii smeriţi şi milostivi şi taina prezenţei lui Hristos în cei săraci care au nevoie de iubirea noastră, Biserica, încă de la începuturile sale, a unit Liturghia cu Filantropia.

Diaconii din Biserica primară nu erau doar diaconi care cântau în Biserică, ci şi adunau daruri aduse de credincioşi la Sfântul Altar, care erau apoi binecuvântate de episcop sau de preot.

O parte din aceste daruri erau folosite pentru Sfânta Euharistie şi agapa frăţească, iar hainele şi alimentele suplimentare, precum şi hainele oferite pentru oamenii din comunitatea creştină, pentru săraci, bolnavi şi văduve, erau, imediat după Sfânta Liturghie, dăruite celor nevoiaşi.

Mai târziu, slujirea filantropică s-a organizat în instituţii care aveau în centrul lor o Biserică sau un Paraclis. Grija pentru cei bolnavi s-a manifestat prin înfiinţarea de spitale, farmacii, leprozerii. Grija pentru pelerini s-a arătat prin construirea, pe lângă biserici şi mănăstiri, a unor case pentru pelerini. Grija pentru orfani şi pentru bătrâni s-a arătat în construirea de orfelinate şi aziluri.

Astfel că în secolul al IV-lea Sfântul Vasile cel Mare a înfiinţat o serie de instituţii de filantropie inspirate din lumina Sfintei Evanghelii şi a Sfintei Liturghii euharistice. Semnificativ este faptul că Liturghia nu era despărţită de filantropie, adică de iubirea milostivă faţă de semeni, dar nici filantropia nu era despărţită de Liturghie, de rugăciune.

Urmând această pildă practică, Biserica noastră a înfiinţat şi în Ţările Române primele bolniţe în Mănăstiri, primele farmacii, primele şcoli, primele case pentru oameni vârstnici. Mănăstirile erau obligate, prin daniile primite de la domnitori şi de la oamenii darnici, să arate iubirea creştină prin primirea pelerinilor şi ajutorarea săracilor.

Aceasta este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos: Liturghie şi Filantropie, nedespărţite una de alta. În anii grei de stăpânire otomană şi de stăpânire comunistă a fost mult diminuată posibilitatea Bisericii de a cultiva filantropia.

Însă după anul 1989, când Biserica noastră şi-a recăpătat libertatea, primele lucrări ale Bisericii au fost acelea de a arăta prezenţa ei în societate, în şcoli, prin profesorii de religie, iar în spitale, în penitenciare şi în unităţile militare, prin preoţii de caritate.

La facultăţile de teologie s-au înfiinţat secţii de teologie şi asistenţă socială sau teologie socială, tocmai pentru că teologia academică nu trebuie despărţită de misiunea filantropică sau caritabilă a Bisericii.

În diferite eparhii ale Bisericii s-au înfiinţat cantine pentru săraci şi case pentru copiii orfani, unităţi medicale: cabinete stomatologice, cabinete medicale, centre de îngrijiri paliative, clinici şi centre de diagnostic şi tratament(ca, de pildă, Centrul medical “Providenţa” al Mitropoliei din Iaşi, devenit ulterior spital). În această lucrare social-filantropică, de iubire milostivă pentru om, pentru semeni, noi devenim mâinile iubirii milostive a lui Hristos, adică suntem în mod mai activ Trupul tainic al lui Hristos.

În acest sens, Evanghelia înmulţirii pâinilor ne îndeamnă astăzi la fapte concrete, să ajutăm pe cei nevoiaşi cu o milostenie, oricât de mică ar fi ea: un pahar de apă oferit unui bătrân, un bănuţ oferit unui sărac sau unui bolnav.Desigur, niciodată nu putem rezolva toate problemele sociale, dar fiecare se va mântui şi va dobândi viaţa cerească veşnică în măsura în care a fost milostiv în viaţa sa pământească trecătoare.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria prezenţei iubirii Lui milostive în inima noastră, pentru ca mâinile noastre să devină mâinile iubirii Lui milostive care ajută pe semenii noştri, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sinaxar 27 Iulie

 

În aceasta luna, în ziua a douazeci si saptea, pomenirea Sfântului maritului, marelui Mucenic si tamaduitor Pantelimon.

Sfântul si maritul Mucenic al lui Hristos, Pantelimon, s-a nascut la Nicomidia din parintii Eustorgios, senator pagân, si Evula, o crestina; acestia i-au dat numele de Pantoleon. Incredintat spre educatie  lui Eufrosin, medic de renume, el ajunse dupa putina vreme la o cunoastere desavârsita a artei medicale intr-atât incât imparatul Maximian, care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Cum tânarul trecea in fiecare zi in fata casei unde era ascuns Sfântul Ermolae (cf. 26 iulie), Sfântul Parinte ghici dupa tinuta lui  calitatea inalta a  sufletului sau si il invita intr-o zi sa intre si incepu sa il invete ca stiinta medicala nu poate aduce decât slaba usurare naturii noastre suferinde si sortita mortii si ca numai Hristos, singurul Doctor adevarat, a venit sa ne aduca Mântuirea, fara leacuri si fara plata. Cu inima batând de bucurie la auzul acestor cuvinte, tânarul Pantoleon incepu sa il viziteze regulat pe Sfântul Ermolae si fu initiat de el in Tainele credintei. Intr-o zi, pe când se intorcea de la Eufrosin, gasi pe drum un copil, mort dupa ce fusese muscat de o napârca. Judecând ca momentul venise sa probeze adevarul promisiunilor lui Ermolae, el chema in ajutor Numele lui Hristos si pe data copilul se ridica iar napârca muri. Atunci el alerga la Ermolae si, plin de bucurie, ceru sa primeasca fara intârziere Sfântul Botez. Ramase apoi in preajma batrânului Sfânt pentru a se bucura de invataturile lui si nu mai reveni acasa decât in a opta zi. La intrebarile tatalui sau nelinistit el raspunse ca ramasese la palat, tinut de vindecarea unui om de pe lânga imparat. Pastrând inca secreta convertirea lui, el arata in acealasi timp o adânca preocupare pentru a-l convinge pe Eustorgios tatal sau de zadarnicia inchinarii la idoli.

Dupa o vreme fu adus la senator un orb care il implora pe Pantoleon sa il vindece, caci isi pierduse zadarnic toata averea pe la doctori. Increzator in Hristos, care salasluia de-acum in el cu putere, tânarul confirma in fata tatalui sau uimit ca avea sa il vindece prin harul Stapânului sau. Facu semnul Crucii pe ochii orbului, rugându-se lui Hristos si pe loc barbatul isi recapata vederea, nu numai a ochilor trupului ci si ai sufletului, caci el intelese ca Hristos il vindecase. Fu botezat de Sfântul Ermolae impreuna cu Eustorgios, care nu dupa multa vreme adormi in pace.

Pantoleon imparti atunci mostenirea sa saracilor, elibera sclavii si se dedica si mai vârtos ingrijirii bolnavilor carora nu le cerea in schimb decât sa creada in Hristos, cel venit pe pamânt pentru a ne vindeca de toate bolile noastre (de aceea este slavit printre Sfintii Doctori fara de arginti). Ceilalti doctori din Nicomidia incepura sa fie invidiosi pe el si cum el ingrijise pe un Crestin care tocmai fusese chinuit din ordinul imparatului, ei profitara de ocazie pentru a-l denunta la Maximian. Dupa ce le-a ascultat  cu tristete plângerea impotriva protejatului sau, imparatul il convoca pe cel care fusese mai inainte orb si ii puse intrebari despre ce mijloace folosise Pantoleon ca sa ii redea vederea. Precum orbul din nastere din Evanghelie, omul raspunse cu simplitate ca Pantoleon il vindecase chemând Numele lui Hristos si ca aceasta minune ii adusese adevarata lumina, aceea a credintei. Furios, imparatul ceru sa i se taie capul pe data si trimise oameni sa il gaseasca pe Pantoleon. Când Sfântul se afla inaintea lui, ii reprosa ca ar fi tradat increderea pe care i-o acordase si il acuza ca il insulta pe Asclepios si pe ceilalti zei prin credinta sa in Hristos, un om mort crucificat. Sfântul ii raspunse ca atât credinta cât si mila fata de adevaratul Dumnezeu sunt superioare tuturor bogatiilor si onorurilor acestei lumi de desertaciune si pentru a-si intari argumentele ii ceru lui Maximian sa il puna la incercare. Fu deci adus un paralitic, asupra caruia preotii pagâni spusera incantatiile lor, salutate batjocoritor de catre Sfânt. Cum eforturile lor ramasera fara efect, Pantoleon isi inalta rugaciunea catre Dumnezeu si luând pe paralitic de mâna, il ridica in Numele lui Hristos. Numerosi pagâni, vazându-l pe om mergând plin de bucurie, crezura atunci in adevaratul Dumnezeu, in timp ce preotii pagâni insistau pe lânga imparat sa fie ucis acest rival periculos.

Cum Maximian ii amintea chinurile la care cu câtva timp in urma fusese supus Sfântul Antim (cf. 3 septembrie), Pantoleon raspunse ca daca un batrân facuse dovada unui asemenea curaj, cu atât mai mult tinerii trebuiau sa se arate curajosi in incercari. Nici magulirile nici amenintarile neputând sa il faca pe Pantoleon sa isi schimbe atitudinea, tiranul il incredinta torturii. Legat de un stâlp, trupul ii fu sfâsiat cu gheare de fier apoi ranile ii fura arse cu faclii aprinse. Dar Hristos, aparut Sfântului Mucenic sub chipul parintelui sau spiritual, Sfântul Ermolae, ii spuse : "Nu te teme, copilul meu, caci sint cu tine si iti voi fi de ajutor in tot ceea ce vei suferi pentru mine". De indata tortele se stinsera iar ranile Sfântului fura vindecate.  Apoi, fie scufundat  in plumb topit, fie aruncat in mare legat de un pietroi, in toate incercarile Domnul il insotea si il pazea nevatamat. Dupa aceea fu aruncat fiarelor salbatice, dar si acolo Hristos il apara iar animalele venira gudurându-se la picioarele lui asemeni unor animale domestice. Cit priveste imparatul, ramânând el mai salbatec decât niste animale fara ratiune, dadu ordin ca Sfântul sa fie legat de o roata cu lame ascutite ce urma sa fie lasata sa se rostogoleasca de pe o inaltime in fata intregului oras adunat. Din nou Domnul interveni in chip minunat. Il elibera pe slujitorul sau de legaturile lui iar roata strivi in rostogolirea ei un mare numar de necredinciosi.

Cum Maximian il intreba de unde avea o asemenea putere si cum ajunsese el la Credinta Crestina, Pantoleon ii arata unde se ascundea Ermolae, caci Dumnezeu ii facuse cunoscut ca venise vremea, pentru el si stapânul sau, sa-L marturiseasca si sa isi gaseasca in Muceninicie desavârsirea. Dupa moartea preamarita a Sfântului Ermolae si a celor impreuna cu el, tiranul il aduse din nou pe Pantoleon si pretinzând ca mucenicii se supusesera, incerca sa il convinga sa se inchine idolilor, dar preafericitul ceru sa ii vada. Suveranul raspunse ca ii trimisese in misiune intr-un alt oras iar Pantoleon ii replica : "Ai spus adevarul fara sa vrei, mincinosule, caci ei sint acum in Ierusalimul ceresc!". Constatând ca nu va putea sa il clinteasca din credinta sa, Maximian dadu atunci ordin ca Pantoleon sa fie decapitat  iar trupul sa ii fie aruncat in foc.

Sfântul ajunse cu bucurie la locul executiei, in afara orasului, dar in momentul in care calaul isi agita spada, aceasta se topi precum ceara se topeste in foc. In fata acestei minuni, soldatii care erau de fata il marturisira pe Hristos. Pantoleon ii indemna insa sa isi indeplineasca datoria si mai spuse o ultima rugaciune. Un glas de sus ii raspunse : "Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sint deschise, cununa ta e pregatita. Tu vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor, de aceea numele tau nu va mai fi Pantoleon ci Pantelimon" (care inseamna "prea milostiv"). El isi intinse grumazul iar când capul ii cazu, curse lapte din gâtul lui, trupul sau deveni alb ca zapada iar maslinul uscat de care fusese legat inverzi din nou pe data si rodi cu fructe din belsug. Soldatii, carora li se daduse ordin sa arda trupul Sfântului, il incredintara credinciosilor care il ingropara cu piosenie pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul si se dusera sa propovaduiasca Vestea cea Buna si in alte locuri.

De atunci, Moastele Sfântului Pantelimon nu au incetat sa savârseasca vindecare si sa aduca harul lui Hristos, singurul Doctor al sufletelor si trupurilor, al tuturor celor care se apropie de El cu evlavie.

Tot în aceasta zi, pomenirea senatorului orb care a fost tamaduit de Sfântul Pantelimon, si care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Antuza marturisitoarea, cea din sfânta manastire a lui Mantiniu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici o suta cincizeci si trei, care în Marea Traciei s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Manuel, care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Hristodul, care era din Casandra, si a marturisit în Tesalonic la anul 1777, si care prin sugrumare s-a savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin....

Muzică și filme - Despre muzică

Acum câțiva ani, prin luna august, eram cu un grup din ASCOR Galați la un schimb de experiență cu studenții din Biserica Evanghelică a Germaniei (Evangelische Kirche in Deutschland - EKD). La unul din seminariile de discuții organizate acolo, s-au făcut grupuri de câte două persoane formate dintr-un student român și unul german, tocmai cu scopul de a socializa, de a împărtăși păreri cu privire la Bisericile din care facem parte.

Nu mai țin minte exact cum a început discuția, dar știu că la un moment dat eu i-am spus unei persoane din grupul german că noi, în Biserica Ortodoxă, nu avem voie să compunem cântece noi și apoi să le cântăm în biserică. Mare i-a fost surprinderea interlocutorului meu, mai ales că ei, duminica la biserică, după ce fac câteva rugăciuni, citesc din Sfânta Evanghelie și cântă la alegere câteva cântece. Există o carte de cântece pe care ei au editat-o și din care pastorul poate alege ce vrea în fiecare duminică. Odată la zece ani această carte se revizuiește adăugându-se alte cântece. Cântecele propuse spre a fi incluse în această carte sunt analizate de o comisie.

Pe lângă aceste cântece intonate în biserică se organizează și concerte de muzică religioasă cu artiști care-și pot compune ei versurile și linia melodică. Atât în biserici cât și la concerte sunt permise folosirea instrumentelor muzicale.

În bisericile luterane din EKD încă mai există un minim de strictețe și decență, deși există libertatea aceasta a fiecăruia de a compune și de a propune un cântec nou.

Legat de același subiect mi-aduc aminte cum fiind în vizită în una din bisericile catolice din Paris am asistat la un concert de orgă care a fascinat pe cei prezenți. Recunosc că și eu am fost impresionat în parte.

Probabil mulți dintre voi aveți în minte imagini din filmele americane cu coruri în bisericile protestante care cântă melodii pop, unele foarte antrenante, care ar putea foarte bine să fie difuzate pe posturile de muzică. În SUA există o adevărată industrie a muzicii bisericești, miile de tipuri de biserici protestante încercând să atragă aderenți în toate felurile posibile. Aproximativ 50% dintre bisericile protestante spun că folosesc chitări electrice sau tobe în închinarea lor adusă lui Dumnezeu, crescând de la 35% în anul 2000, conform unui studiu făcut în 14000 de congregații.

De exemplu Biserca „Church for the Streets” prezintă mesajul Evangheliei pe ritmuri de hip-hop la concerte.

În SUA există chiar și școli de muzică bisericească, una din ele fiind Royal School of Church Music in America, o organizație care-și propune să ridice viața duhovnicească a comunității prin compoziții corale de calitate.

În Biserica „All Saints” din Stockholm Simon Klemenjak cântă pe ritmuri tehno în fața altarului, înconjurat de lumini laser ultraviolete, care seamănă mai mult cu o discotecă decât cu o biserică.

La fel, mi-amintesc și de un documentar care vorbea de sutele de biserici creștine din Africa apărute în ultimii ani, în care se cântă în mod libertin tot felul de cântece.

Exemplele ar putea continua dar cred că ați înțeles foarte bine care este ideea. Văzând toate aceste lucruri e firesc să te întrebi:

Ce se întâmplă la noi în Biserica Ortodoxă? De ce nu putem compune cântece noi? De ce Biserica nu este deschisă la creațiile de muzică religioasă provenite din sufletele credincioșilor pe care-i păstorește? De ce în Biserica Ortodoxă nu se folosesc instrumente în intonarea cântărilor? De ce se cântă doar pe opt glasuri ? De ce liniile melodice nu pot fi schimbate? De ce la strană se intonează cântece compuse de imnografi în secolele VI-VII?

La prima vedere toate aceste probleme de mai sus par a se constitui în limitări pe care Biserica Ortodoxă le pune în calea dezvolătării duhovnicești a credincioșilor ei. Vom vedea defapt că sunt reguli înțelept impuse pentru a nu destrăma Biserica și pe credincioșii ei.

În primul rând vreau să răspundem rapid la întrebarea: De ce nu se folosesc instrumente în intonarea cântărilor bisericești?

Pentru că atenția în imnografia ortodoxă este întotdeauna pe text și nu pe melodie. Melodia este cea care poartă mesajul textului către urechile credincioșilor, făcându-l accesibil. Bucurându-ne de dulceața melodiei primim mai ușor și mesajul textului unui condac, tropar sau irmos. Dacă toate slujbele ar avea doar texte citite mintea noastră nu s-ar putea concentra mai mult de câteva minute, gândul zburând cu ușurință la cele lumești. Melodia în schimb ne seduce mereu să primim textul, și-l face mai ușor accesibil inimii.

Dacă instrumentele ar fi acceptate pentru a forma linia melodică a unui imn ortodox atunci gândiți-vă cât de mult ar putea varia în funcție de mulțimea instrumentelor și talentul artiștilor. În plus, artiștii sunt mereu sub presiunea ispitei (mândriei) de a crea ceva nou și original, pentru a ieși în evidență. Toate acestea ar duce la un accent pus în mod eronat pe melodie și nu pe textul care poartă mesajul Sfintei Evanghelii. În comparație cu instrumentele, vocea umană este limitată în inflexiuni și în plus de asta, în Biserica noastră, Sfinții Părinți au rânduit să se cânte doar pe opt glasuri (opt tipuri de linii melodice), având ca scop tot limitarea accentului pus pe melodie.

Uitându-ne la ce se întâmplă în Bisericile protestante din întreaga lume, unde mesajul Evangheliei s-a diluat foarte mult, fiind transmis prin muzică rock, hip-hop, tehno, pop, rock'n-roll, etc înțelegem mai ușor de ce ispite am fost feriți prin regulile impuse de Sfinții Părinți. De fapt aparenta libertate a unor Biserici de a compune linii melodice și versuri pentru cântările bisericești a dus la o divizare a creștinilor în multe Biserici. Nu este singurul motiv al divizării, este doar unul din ele. Conform Wikipedia, astăzi există 38.000 de denominațiuni creștine. De la Biserica Primară în anii de început ai creștinismului s-a ajuns astăzi la mii și mii de biserici eretice, fiecare propovăduind Evanghelia în felul ei, departe de cum au lăsat Sfinții Apostoli credința și cum au transmis-o mai departe.

În al doilea rând haideți să înțelegem de ce imnele duhovnicești create de noi astăzi nu pot fi acceptate în cultul ortodox.

În primul rând e foarte important să știm că actualele imne bisericești din cărțile cultului ortodox sunt compuse de oameni cu viață sfântă cum ar fi: Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Sofronie Patriarhul Ierusalimului, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Cosma de Maiuma (în imaginea de mai sus), Gheorghe - Episcopul Siracuzei, Serghie – patriarhul Constantinopolului și mulți alții. În plus de asta marea lor majoritatea aveau harul arhieriei, cel mai înalt har care i se poate oferi unui om în dar de Dumnezeu. Toți cei care au compus cântări ortodoxe au fost inspirați de Duhul Sfânt să facă acest lucru pentru că Biserica era la începuturi, era încă în perioada de formare a cultului.

Astăzi, în cărțile de cult ortodoxe există mii de pagini de cântări dedicate fiecărei zi din an, fiecărui mare praznic. Numai Triodul – cartea cântărilor de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Învierea Domnului (10 săptămâni) cuprinde 816 pagini în format A4 de cântări extraordinare. Dacă la acestea adăugăm și Penticostarul, și Mineele pe fiecare lună a anului, și Liturghierul și Molitfelnicul ajungem la mii și mii de pagini de cântări compuse de Sfinții Părinți.

În acest caz nu putem vorbi nicicum de monotonie sau de repetarea iarăși și iarăși ale acelorași cântări. Există un corp de imne care se repetă, dar există și o mare parte care variază în funcție de fiecare zi liturgică.

Dar nu acesta e argumentul suprem pentru care compozițiile noastre nu sunt acceptate în cult ci faptul că nu oricine poate înțelege, interpreta și transmite mai departe Cuvântul lui Dumnezeu așa cum este el în Duhul Tradiției Apostolice. Nu știu câți din voi considerați că aveți o viață sfântă și ați putea să vă ridicați la asemenea cerințe, dar eu personal îmi dau seama că gândirea mea e încă una depărtată de ceea ce trăiesc și spun Sfinții Părinți.

Cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe sunt cea mai frumoasă și mai adâncă sinteză a trăirii în comuniune cu Dumnezeu, Treimea cea de o Ființă și Nedespărțită. Cărțile de cult reunesc în imnele lor în același timp: Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, Dogmele Bisericii Ortodoxe rânduite la Sinoadele Ecumenice, Scrierile Sfinților Părinți, viețile, faptele și minunile lor. Imnografia ortodoxă este o sinteză incredibil de adâncă și de bogată a întregii Tradiții Ortodoxe de 2000 de ani.

Dacă vrea cineva să cunoască bogăția și taina Ortodoxiei trebuie să guste din dulceața și înțelepciunea cântărilor bisericești. Înălțimea învățăturilor expuse în acest cântări și profunzimea lor extraordinară este cu greu de închipuit că poate fi atinsă de compunerile cuiva astăzi. Voi da mai jos câteva exemeple din Canonul cel Mare.

Câți dintre noi citind în Sfânta Scriptură despre Adam și Eva am înțeles același lucru ca Sfântul Andrei Criteanul, care spunea:

„Râvnind neascultării lui Adam cel întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, de împărția cea vecuitoare și de desfătare, pentru păcatele mele. Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat cu îndrăzneală nebunească mâncare. În locul Evei celei simțite, făcătu-s-a mie Evă înțelegătoare cugetul cel pătimaș în trup, arătându-mi cele dulci și gustând pururea băutura cea amară.”

Câți dintre noi uitându-ne la Hristos răstignit pe Cruce am înțeles același lucru ca Sfinții Părinți, care într-o cântare din Vinerea Mare rostesc așa:

„Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu sulița a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă și slăvită înivierea Ta!

Câtă frumusețe! Câte paradoxuri și taine exprimă această cântare! Câte dogme dumnezeiești!

Avem zeci de mii de strofe în imografia bisericească, toate izvorând înțelesuri adânci ale Tainei de Mântuire a omenirii așa cum doar cei cu viață sfântă și insuflați de Duhul Sfânt o pot face. Avem la ce medita! Avem la ce ne gândi! Nu ne putem plânge că suntem limitați de cântările din cultul ortodox. Dacă am cugeta adânc măcar la o strofă pe zi din căntările auzite în biserică, tot ar însemna enorm de mult pentru schimbarea noastră sufletească.

De ce nu se înnoiește cultul ortodox cu cântări noi? Pentru ca să ne păstreze pe noi uniți, să nu ne ispitească să punem accent pe altceva decât este important. Pentru că suntem prea păcătoși să ne ridicăm la măsura cântărilor din Sfinta Tradiție lăsate de Sfinții Părinți. Pentru că sunt așa de multe cântări încât nu mai este nevoie de noutăți, în condițiile în care noi abia ne chinuim să le înțelegem și pe acestea.

În final vreau să rețineți că toată Tradiția Bisericii Ortodoxe (reguli, canoane, dogme, etc), deși uneori ciudată în ochii lumii, are ca scop păstrarea neștirbită a Tradiției moștenite de la Mântuitorul Hristos și de la Sfinți Apostoli. La aceasta se adaugă apoi păstrarea unirii credincioșilor în același duh, și evitarea pe orice cale a divizării creștinilor în grupuri, și apariția mișcărilor eretice.

Nu ne putem exprima creând noi cântece bisericești care să fie acceptate în cult, însă putem să ne folosim creativitatea într-o suită bogată de fapte bune, ca exprimare a iubirii pe care o râvnim față de Dumnezeu și față de aproapele nostru.

Tinerii în Biserică - Explicarea Sfintei Liturghii

Mi-am propus să vă tâlcuiesc Sfânta Liturghie în plinătatea ei, atât în ceea ce vedeţi şi auziţi, cât şi în ceea ce nu vedeţi şi nu auziţi. Când v'am înfăţişat locaşul în care ne aflam şi ne închinăm, am omis intenţionat să vă prezint un spaţiu pe care nu-l vedeţi niciodată. În peretele de miazănoapte al absidei altarului se afla o firidă, adică o încăpere mică, în care nu încape decât un singur om stând în picioare, cu o măsuţă adăpostită într-o boltă şi cu o lumină de ceară aprinsă la intrare. Se numeşte proscomídiar şi în ea se săvârşeşte Proscomidia. Cuvântul e grecesc, de la verbul proskomízo, care înseamnă a aduce ceva pe palme, a oferi ceva în dar, a aduce cuiva o ofrandă (aşa cum îi vedem în icoană pe cei trei magi aducându-I Pruncului Iisus daruri de aur, smirna şi tămâie).

Firida simbolizează peştera în care S`a născut Mântuitorul şi, în acelaşi timp, mormântul din care Acesta a înviat. Teologia acestui dublu simbol se afla în iconografia ortodoxă, unde Nou-Născutul Iisus nu este niciodată înfăţişat gol sau învelit în cămăşuţa, ci înfăşat în scutece, acestea prefigurând giulgiurile în care va fi înfăşat trupul Aceluiaşi Iisus, coborât de pe cruce şi aşezat în mormânt. Născut într'o peştera şi înviat dintr`o groapa, Fiul lui Dumnezeu S'a pogorât nu numai pe pământ, ci şi în pământ, sfinţindu-l atât în larguri, cât şi în adâncuri.

Pe măsuţa se afla vasele liturgice, în număr de două: Discul este o tipsie rotundă, cu diametrul de aproximativ 15 centimetri, cu sau fără picior, care va purta viitorul Trup al Domnului. Potirul este un pahar de metal, cu picior, (pe care îl vedeţi atunci când se împărtăşesc credincioşii), cu lăuntrul aurit, care va purta viitorul Sânge al Domnului.

Alături se afla câteva obiecte de serviciu liturgic: copia este un cuţitaş în două tăişuri, cu lama triunghiulară, în forma unui vârf de suliţa; o linguriţă de argint, cu cupa aurită, pentru cuminecarea mirenilor; o steluţa, adică două arcuri de metal încrucişate şi prinse la mijloc, menite să alcătuiască o boltă ocrotitoare pentru ceea ce va fi pe disc; şi trei procoveţe, cu care vor fi acoperite sfintele vase. Tot în firida proscomidiarului se afla spălătorul, cu ştergarul alături. Aici îşi face preotul spălarea rituală a mâinilor, înainte de a începe proscomidia, rostind o rugăciune extrasă dintr-un psalm: "Spăla-voi intru nevinovăţie mâinile mele şi voi înconjura jertfelnicul Tău, Doamne, ca să aud glasul laudei Tale şi să povestesc toate minunile Tale. Doamne, iubit-am frumuseţea casei Tale şi locul unde sălăşluieşte slava Ta. Să nu-mi nimiceşti sufletul împreună cu cei necredíncioşi, şi nici viaţa mea cu vărsătorii de sânge, în ale căror mâini e fărădelege şi-a căror dreaptă e plină de mită. Dar eu întru nerăutatea mea am umblat, mântuieşte-mă, Doamne, şi mă miluieşte. Că piciorul meu a stat întru dreptate; în biserici Te voi binecuvânta, Doamne."

În această firidă ajung darurile de pâine şi vin pe care credincioşii I le aduc lui Dumnezeu pentru Sfânta Liturghie, precum şi pomelnicele cu numele viilor şi al morţilor. Un astfel de dar are valoare de jertfă. Jertfa este actul prin care tu, renunţând la un bun al tău, i-l dăruieşti cuiva drag. A-i dărui ceva cuiva face parte din însăşi natura omului cu bun simţ, care a izbutit să-şi înfrângă egoismul şi să simtă nevoia de a-şi bucura aproapele.

Gândiţi-vă doar la bucuria festivă a sărbătorilor, fie religioase, fie de amilie, când oamenii se întrec în a-şi face daruri cât mai frumoase şi mai bineprimite. Darul poate fi şi semnul admiraţiei faţa de o persoană sau personalitate celebră prin dimensiunea ei culturală, socială sau politică. El poate fi şi semnul unei pure afecţiuni. În foarte multe cazuri, darul este expresia recunoştinţei, gestul prin care cineva îi mulţumeşte cuiva pentru o binefacere primită. Amintiţi-vă de emoţionanta fapta a femeii păcătoase care, venind la Iisus, I-a uns capul şi picioarele cu mir de mare preţ, drept recunoştinţă pentru iertare. Dumnezeu însa este Fiinţa faţa de care omul dintotdeauna a simţit nevoia de a-şi exprima recunoştinţa.

În istoria Vechiului Testament, primele jertfe de mulţumire au fost aduse de către Abel şi Cain, fiii lui Adam (desigur, fiecare în felul său, dar purcese din conştiinţa că omul datorează totul, absolut totul, lui Dumnezeu. Legea Veche prevedea cu minuţiozitate jertfele sângeroase, de animale şi păsări, ce trebuiau aduse la cortul mărturiei şi; mai apoi, la templul din Ierusalim, dar Legea cea Noua, instituita prin unica jertfa sângeroasa a lui Iisus Hristos pe cruce, le-a înlocuit cu jertfele nesângeroase din darurile pământului. Forma cea mai simplă a ofrandei recunoscătoare este pârga. Prin pârga se înţeleg primele roade vegetale care dau semne că au început să se coacă şi pe care oamenii de la ţara le duc la biserică pentru binecuvântare şi dăruire. În satul meu natal, ca şi în foarte multe altele, se păstrează până astăzi tradiţia ofrandelor de pârga, după calendarul agricol al regiunii: în luna mai, pârga de cireşe; în iunie, de caise; la Sânpetru, de pere timpurii; la Sfântul Ilie, de porumb; la Sfânta Maria, de struguri. E o expresie delicată a mulţumirii, dar şi a rugăciunii: între pârga şi recolta se pot întâmpla multe, iar Dumnezeu e implorat să vegheze.

În firida proscomidiarului se aduc darurile de pâine şi vin. De ce pâine şi vin? Pentru ca acestea sunt alimentele indispensabile vieţii omului, cele care nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. Pe de altă parte, aşa cum tâlcuieşte marele liturgist bizantin Nicolae Cabasila, ele sunt produsul specific al priceperii şi îndemânării omului, însuşiri care sunt tot un dar al lui Dumnezeu; animalele şi păsările consumă grâul ca grâu, strugurele ca strugure, dar numai omul e în stare să obţină pâine şi vin. Pâinea ca ofranda liturgică are de obicei forma unei cruci, în al cărei centru este înscrisă în relief o pecete pătrată cu inscripţia IS HS Nl KA (NIKA, de la verbul nikáo = a învinge ), ceea ce, în traducerea prescurtărilor greceşti, înseamnă ISUS HRISTOS BIRUIE. Numele original al acestei ofrande de pâine vine de la verbul grecesc prosféro care înseamnă a aduce ceva cuiva pe palme. Verbul a dat substantivul prosfora, care în româneşte a devenit prescurã, adică proaducere sau, mai pe înţeles, un dar adus în mod solemn (ĭntr'adevar, prescura se oferă la uşa de miazănoapte a altarului, însoţită de o lumânare aprinsă).

Pe toate acestea le are în faţa preotul la vremea când, îmbrăcat în toate veşmintele liturgice, începe rânduiala proscomidiei. Proscomidia face parte din Sfânta Liturghie, dar este segmentul ei de taina, pregătitor, aşa cum taina este viaţa Mântuitorului Hristos până la vârsta de treizeci de ani, când a ieşit la propovăduire întru întâmpinarea crucii, morţii şi învierii. Ea povesteşte plastic istoria mântuirii noastre, în al cărei centru Se afla Iisus Hristos. Plasticitatea proscomidiei consta într'o suita de simboluri extrase cu copia din prescură, menite ca, prin transfigurare, să devină realitate mistică.

Spre deosebire de spaţiul cultural, în care realitatea devine simbol şi se opreşte aici, spaţiul liturgic cuprinde succesiunea: realitate-simbol-realitate. Vorbind la obiect, Iisus Hristos istoric devine aici simbol în pâine şi vin, pentru că simbolul în pâine şi vin să devină Hristos euharistic. Faptul că pâinea şi vinul vor deveni Trupul şi Sângele lui Hristos fără să-şi piardă însuşirile naturale ţine de misterul liturgic. Fireşte, preotul îşi începe slujba în urma unei pregătiri speciale la care îl supun prescripţiile canonice, aceea de a fi curat la suflet şi la trup. Eu aş crede că, dincolo şi mai presus de toate acestea, în proscomidiar el trebuie să aibă candoarea copilului care construieşte un univers din câteva piese geometrice.

Prima piesă este un cub. Preotul îl scoate din mijlocul prescurii cu ajutorul copiei-cuţitaş, iar acesta va purta numele de agneţ (de la agnus, cuvânt latinesc care înseamnă miel), simbolul lui Iisus Hristos pe care Ioan Botezătorul Îl prezentase mulţimii prin cuvintele: lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. În limbajul biblic, "a ridica păcatul” înseamnă a-l răscumpăra prin jertfă de Sine. Înainte de a-l scoate, preotul face cu copia semnul crucii de trei ori deasupra peceţii de pe prescura, rostind: Întru pomenirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este răspunsul la porunca Domnului către ucenicii Săi la Cina cea de Taină, îndată după ce le-a dat să mănânce şi să bea din Trupul şi Sângele Sau: Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea? Preotul, în virtutea succesiunii sale apostolice, dobândita prin hirotonie, nu face altceva decât să reitereze ceea ce înşişi apostolii au făcut după primirea poruncii.

Pomenirea înseamnă amintire. Amintirea este aceea care, opusă uitării, păstrează legătura între persoane, chiar la incomensurabile distanţe în timp şi spaţiu, şi chiar dincolo de ele, între lumea de aici şi cea de dincolo, între vremelnicie şi veşnicie. După ce tâlharul de pe cruce, cuprins de căinţă, li spune lui Iisus: Pomeneşte-mã, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!, Domnul îi răspunde: Astăzi vei fi cu Mine în rai. După acest model al căinţei li cerem şi noi lui Dumnezeu să ne pomenească, fie direct, fie prin rugăciunea unui prieten, fie prin mijlocirea preotului, căruia îi încredinţam un pomelnic cu numele viilor şi al morţilor pentru care el trebuie să se roage. Într-o astfel de relaţie interpersonală, pomenirea nu mai este o simplă amintire, ci căpăta consistenţa unei legături foarte apropiate, vecina cu materialitatea. Aici intervine şi relaţia intimă, mistică, dintre persoana şi numele ei, începând cu aceea a Persoanelor Sfintei Treimi.

Locaşul în care, prin rostire, locuieşte numele lui Dumnezeu, este chiar locaşul lui Dumnezeu. Rostirea, după o anume rânduiala, a numelui lui Iisus este însăşi prezenţa lui Iisus; pe acest adevăr se întemeiază întreaga experienţa isihasta a rugăciunii minţii în inimă.

Când rostim: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, invocam prezenţa reală a lui Dumnezeu-Treimic. Aici, la proscomidie, când preotul proclamă deasupra prescurii pomenirea Domnului Iisus Hristos, el a intrat efectiv în văzduhul sfinţeniei lui Iisus Hristos. Agneţul va fi desprins din trupul prescurii, aşa cum Mielul lui Dumnezeu S'a desprins din trupul Maicii Sale, aceasta fiind, la rândul ei, desprinsa din trupul omenirii? În legătură cu faptul naşterii Domnului, o cântare bisericească spune că fiecare din fapturile zidite de Dumnezeu aduce câte ceva: îngerii, cântarea; cerurile, steaua; magii, darurile; păstorii, minunarea; pământul, peştera; puştiul ieslea; iar noi, pe Maica Fecioară? În acest fel, fiecare om care aduce la altar o prescură pentru Jertfă, el o oferă, simbolic, pe Maică Domnului, în numele neamului din care face parte.

Dimensiunea agneţului e delimitata de cele patru laturi ale peceţii, a câte 4 sau 5 centimetri. Preotul taie adânc pe linia fiecărei laturi, de fiecare dată rostind un citat din Profetul Isaia, cel care, cu opt secole înainte de naşterea Domnului, prevestise în amănunt patimile lui Iisus (din care pricină a fost supranumit Evanghelistul Vechiului Testament): Ca o oaie la'n junghiere S'a adus [...] şi ca un miel fără ale glas împotriva celui ce-l tunde, aşa El nu-Şi deschide gura. [...] Intru smerenia Lui I s'a răpit dreptatea. [...] Neamul Său cine-l va spune.

Aici cred că e de trebuinţă un mic comentariu exegetic. Aparent, în textul lui Isaia se afla o eroare, întrucât termenii „oaie” şi ,,miel”, raportaţi drept comparaţie la una şi aceeaşi persoană, sunt inversaţi. De obicei, mielul este obiectul înjunghierii, nu şi al tunsorii, pe când oaia e obiectul amândurora. Tunderea oii e un act absolut normal în practica păstoreasca, dar a tunde un miel e o faptă iraţională, un act de demență, care n'ar putea fi explicat decât prin sadismul omului de a-şi batjocori victima înainte de a o ucide. Este exact ceea ce se va petrece cu Iisus. El nu Se va împotrivi nici judecăţii strâmbe, prin care I se va răpi dreptatea, nici umilinţelor la care Îl vor supune batjocoritorii, şi cu atât mai puţin morţii. Revenim la subiect.

Printr-o tăietura orizontală, agneţul e desprins din prescura, mişcare însoţită de cuvintele: Că viaţa I se ia de pe pământ? Preotul ridică astfel cubul din mijlocul prescurii, îl aşază, cu faţa în jos, în mijlocul discului, şi taie cruciş miezul până la coaja, rostind: În junghie-Se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii, pentru viaţa şi mântuirea lumii. Apoi îl întoarce cu pecetea în sus şi, luând copia, îi face o împunsătură în partea lui cea dreaptă, sub numele IS (IISUS), rostind: Şi unul din ostaşi cu suliţa coasta I-a împuns-o, după care, luând cu amândouă mâinile două vase alăturate, toarnă din ele în potir, deodată, vin şi apa, însoţind mişcarea cu rostirea: şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit, şi adevărată este mărturia lui. Apoi, făcând semnul binecuvântării peste potir: Binecuvântată este amestecarea Sfintelor Tale, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

(Mitropolitul Bartolomeu Anania - Cartea deschisă a împărăției - o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.38-44)

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum

Matei 9, 27-35

“În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?

Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.

Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel.

Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor”.

*

Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos săvârşea binele din iubire milostivă pentru oameni.

De aceea, nu căuta laudă de la oameni şi nu Se tulbura de răutatea fariseilor care-L invidiau şi-L denigrau. Astfel, Hristos Domnul ne învaţă să săvârşim binele, chiar dacă unii ne invidiază şi ne critică.

Întrucât Sfântul Vasile cel Mare a descris cu multă înţelepciune patima invidiei ca fiind o boală care distruge sufletul invidiosului şi denigrează pe nedrept pe oamenii virtuoşi, considerăm folositoare publicarea omiliei sale despre invidie 1*, ca predică tematică la Duminica a VII-a după Rusalii.

“Bun este Dumnezeu şi dătător de bunătăţi celor vrednici; rău este diavolul şi făcător a tot felul de răutăţi. După cum lipsa de invidie vine de la Cel bun, tot aşa invidia urmează diavolului.

Să ne păzim deci, fraţilor, de patima invidiei, ca nu cumva să ajungem părtaşi faptelor celui potrivnic şi să fim osândiţi odată cu el. Dacă cel mândru suferă aceeaşi osândă ca şi diavolul, cum va scăpa invidiosul de pedeapsa pregătită diavolului?

Nu se naşte în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puţin pe cei din jur, dar pricinuieşte în primul rând un rău personal celui stăpânit de această pornire nestăpânită. După cum rugina mănâncă fierul, tot aşa şi invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la naşterea lor, pântecele care le-a zămislit 2*, tot aşa şi invidia obişnuieşte să sfâşie sufletele celor care au odrăslit-o.

Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui. Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăseşte nici supărarea, nici mâhnirea. A rodit mult ţarina vecinului? Este plină casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viaţă? Nu-l părăseşte veselia? Ei bine, toate acestea întreţin boala şi măresc durerea invidiosului. Aşa că se aseamănă cu un om gol, lovit din toate părţile. Este cineva voinic, sănătos?

Starea lui îl răneşte pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă rană pentru invidios! Cutare depăşeşte pe mulţi prin talentele sale? Este cineva cinstit şi admirat pentru înţelepciunea şi darul vorbirii? Este un altul bogat, îi place nespus să dăruiască şi să împărtăşească din averea sa pe cei săraci? Este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea sunt lovituri şi răni care-l lovesc drept în inimă.

Şi grozăvia bolii stă în aceea că nu poate să şi-o mărturisească; dimpotrivă, stă cu capul aplecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreţ, mistuit de răutate.

Dacă-l întreabă cineva de ce suferă, îi e ruşine să-şi mărturisească tot chinul sufletului şi să spună: “Sunt un invidios şi un amărât; mă roade fericirea prietenului meu; bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale altora; orice bunăstare a altui om mă face nenorocit!” Aşa ar grăi dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ţine boala în adâncul sufletului şi boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele şi-l topeşte.

Nici nu caută doctor pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac vindecător, deşi sunt pline Scripturile de astfel de leacuri. Aşteaptă o singură uşurare a bolii lui: să vadă căderea unuia dintre cei invidiaţi. Ura i se termină numai când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede jelind. Nu se bucură cu cel vesel, dar plânge cu cel îndurerat.

Îl căinează că i s-a schimbat soarta, că a căzut într-o stare atât de jalnică; ridică în slava cerului, prin cuvinte, starea lui fericită de mai înainte nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face şi mai grea nenorocirea.

Pe copil îl laudă după ce a murit şi-l slăveşte cu nenumărate elogii, că era frumos la chip, că era deştept, că era destoinic în toate; dacă ar trăi, n-ar întrebuinţa un limbaj atât de elogios. De vede însă că şi alţii îl acoperă cu laude, se schimbă iarăşi şi pizmuieşte pe cel mort. Invidiosul admiră bogăţia altuia după ce-a pierdut-o; laudă şi preaslăveşte frumuseţea, vigoarea şi sănătatea cuiva, după ce s-a îmbolnăvit. Şi, pe scurt, invidiosul este duşman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.

Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu.

Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; şi, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om.

Şi Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a învăţat şi invidia, şi uciderea, surori una cu alta întru nelegiuire, pe care şi Pavel le-a alăturat prin cuvintele: “Sunt plini de invidie, de ucidere” 3*.

Ce a făcut Cain? A văzut cinstea dată de Dumnezeu fratelui său şi s-a aprins de gelozie; a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în ucidere de frate. (…)

Un astfel de om a fost Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. (…)

Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine decât mulţumire de pe urma binefacerilor primite.

Pe care fiară n-o depăşesc invidioşii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai de mâncare; leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi; invidioşii însă se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă.

Cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naştere? Oare nu invidia fraţilor săi? Cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia acestei boli. (…) Prin rânduiala lui Dumnezeu însă, viclenia lor s-a întors împotriva lor.

Că, prin fapta cu care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drumul împlinirii viselor. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost vândut, n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită curăţiei lui, pradă uneltirilor femeii desfrânate, n-ar fi fost aruncat în temniţă, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visele în urma cărora a primit conducerea Egiptului şi nu i s-ar fi închinat fraţii lui, veniţi la el din pricina lipsei de grâu4.

Treci cu mintea la cea mai mare invidie care a luat naştere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii; este vorba despre invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului.

Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; morţii erau înviaţi, şi Cel ce le dădea viaţă era privit cu ură; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. În cele din urmă, au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii. Până acolo au adus răutăţile invidiei!

Şi cu această singură armă, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacului, pe toţi îi hrăneşte şi pe toţi îi doboară diavolul, distrugătorul vieţii noastre, el, care se bucură de pierderea noastră, el, care a căzut prin invidie şi vrea să ne doboare şi pe noi împreună cu el prin acelaşi păcat.

Înţelept a fost, deci, Solomon, care n-a îngăduit să cineze cu omul invidios 5*. Prin tovărăşia la cină, înţeleptul Solomon lasă să se înţeleagă toate legăturile din viaţă.

Că, după cum trebuie să avem grijă de a îndepărta cât mai mult de foc materialele uşor de aprins, tot aşa trebuie, atât cât este cu putinţă, să nu avem legături de prietenie cu oamenii pizmaşi, pentru a ne aşeza înafara săgeţilor invidiei. Într-adevăr, nici nu este cu putinţă de a veni în alt chip în contact cu invidia decât dacă ne apropiem de ea prin legături de prietenie. Că, după cuvintele lui Solomon, “orice om este invidiat de prietenul lui” 6*.

Şi aşa este, scitul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de acelaşi neam cu el; iar între cei din acelaşi neam, fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuţi, ci de cunoscuţii lui; iar dintre cunoscuţi, invidia ia naştere între vecini, între cei de aceeaşi meserie şi, în general, între cei care sunt în cele mai strânse legături; şi iarăşi, dintre aceştia, invidia îşi face loc între cei de aceeaşi vârstă, între neamuri, între fraţi.

Pe scurt, invidia este o boală a prieteniei, după cum mălura este boala grâului. Singurul lucru vrednic de laudă în această patimă este că invidia ajunge cu atât mai împovărătoare pentru invidios, cu cât este cultivată mai mult.

După cum săgeţile aruncate cu putere se întorc asupra celui care le-a aruncat dacă se izbesc de ceva tare şi rezistent, tot aşa şi pornirile invidiei nu supără deloc pe cel invidiat, ci sunt răni tocmai pentru invidios. Care om a micşorat cu ceva prin invidie calităţile şi bunurile aproapelui său? Invidiosul se pierde pe el însuşi, topindu-se de întristare.

Cei care suferă de boala invidiei sunt socotiţi mai distrugători chiar decât animalele veninoase; acestea introduc veninul cu ajutorul unei răni, iar acesta putrezeşte încetul cu încetul partea rănită; invidioşii însă, după părerea unora, vatămă chiar numai prin căutătură, încât trupuri sănătoase, în puterea şi în floarea vârstei, deocheate de ei, se topesc şi dintr-odată se prăpădeşte tot trupul, ca şi cum ar izvorî din ochii invidioşilor un curent distrugător care ruinează şi strică.

Eu însă resping această părere ca pe o părere populară, răspândită de babe printre femei; dar spun că demonii, urâtorii binelui, când găsesc înclinări potrivite scopurilor lor, le folosesc în tot chipul după propria lor voinţă; în acest chip se folosesc şi de ochii invidioşilor, spre a le sluji voinţei lor 7*. Dacă lucrurile stau aşa, nu te cutremuri oare, făcându-te slujitorul demonului distrugător, ci, dimpotrivă, primeşti să pună stăpânire pe tine patima invidiei, prin care ajungi nu numai duşmanul celor care nu te-au nedreptăţit cu nimic, dar şi duşmanul bunului şi neinvidiosului Dumnezeu?

Să fugim de acest păcat de nesuferit. Invidia este învăţătura şarpelui, născocirea demonilor, sămânţa duşmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de Împărăţia cerurilor.

Invidioşii se cunosc oarecum după faţă. Privirea le este uscată şi lipsită de strălucire, obrazul posomorât, sprâncenele încruntate, sufletul tulburat de patimă, fără putinţă de a judeca adevărat lucrurile.

Pentru ei fapta virtuoasă nu este vrednică de laudă, talentul oratoric nu-i împodobit cu bună-cuviinţă şi eleganţă retorică; pentru ei nimic nu este vrednic de urmat şi de slăvit. Şi după cum vulturii se îndreaptă spre locurile rău mirositoare, trecând în zborul lor peste multe livezi şi peste multe locuri încântătoare şi bine mirositoare, şi după cum muştele trec pe lângă lucrurile sănătoase şi se grăbesc spre răni, tot aşa şi invidioşii nu dau nici o atenţie faptelor strălucite şi măreţe din viaţă, ci se opresc asupra celor putrede.

Dacă se întâmplă să greşească cineva cu ceva, cum e cazul cu multe dintre faptele oamenilor, apoi această greşeală o fac cunoscută cu intenţia de a caracteriza prin ea pe cel care a săvârşit-o, ca şi caricaturiştii care fac portretele celor pictaţi luând ca o caracteristică generală nasul lor strâmb sau o cicatrice, sau vreo schilodire provenită fie din naştere, fie de pe urma vreunei boli. Invidioşii sunt grozavi în a batjocori faptele vrednice de laudă prin răstălmăcirea dată lor, sunt destoinici în a calomnia virtutea, înfăţişând-o prin viciul cu care se învecinează. Pe cel curajos îl numesc obraznic, iar pe cel cuminte şi înfrânat, nesimţitor; pe cel drept îl numesc om fără de inimă, iar pe cel chibzuit, viclean.

Pe cel mărinimos îl bârfesc ca pe un om de prost-gust, iar pe cel cu inima largă, ca pe un risipitor; şi, dimpotrivă, pe cel econom îl numesc zgârcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfieşte de a da oricărui fel de virtute numele viciului potrivnic virtuţii.

Ce vom face? Vom mărgini cuvântarea noastră la acuzarea acestui viciu? Aceasta însă ar însemna să vindecăm boala numai pe jumătate. Nu este fără de folos, într-adevăr, a arăta celui stăpânit de acest păcat cât este de mare boala sa, spre a-l face să şi-o îngrijească după cum merită. A-l lăsa însă aici, fără a-l povăţui spre o însănătoşire deplină, înseamnă a-l lăsa pe cel suferind pradă bolii.

Ce vom face deci? Cum vom proceda ca de la început să nu pună stăpânire pe noi această boală sau, dacă ne stăpâneşte, să scăpăm de ea?

Mai întâi, să nu socotim mare şi extraordinar cele omeneşti: nici bogăţia pe care o au unii oameni, nici slava, care piere, nici bunăstarea trupului. Că noi nu numim bunuri lucrurile trecătoare; noi suntem chemaţi să ne împărtăşim de bunurile cele veşnice şi adevărate.

Dacă vom cugeta aşa, atunci bogătaşul nu mai este de invidiat din pricina bogăţiei sale, înalţii demnitari nu mai sunt de pizmuit din pricina marii lor dregătorii, nici cel puternic, din pricina tăriei trupului lui, şi nici cel înţelept, din pricina superiorităţii lui intelectuale.

Toate acestea sunt, în mâinile celor care le întrebuinţează bine, numai nişte mijloace pentru săvârşirea virtuţii; fericirea nu stă în ele; dar cel care le întrebuinţează în chip rău este un om vrednic de milă, ca şi cel care se răneşte de bunăvoie cu sabia pe care a primit-o ca să se apere de duşmani.

Dacă omul întrebuinţează aceste daruri bine şi după dreapta judecată şi este administrator al bunurilor primite de la Dumnezeu, fără să le păstreze pentru propria sa desfătare, atunci este vrednic de a fi lăudat şi iubit şi pentru iubirea de fraţi, şi pentru dărnicia firii lui.

Un altul se distinge prin deşteptăciunea sa, este un orator talentat al cuvântului lui Dumnezeu şi tălmăcitor al cuvintelor Sfintei Scripturi. Să nu invidiezi pe un astfel de om şi nici să nu voieşti să tacă tălmăcitorul cuvintelor dumnezeieşti dacă, prin harul Sfântului Duh, este aprobat şi lăudat de ascultători. Căci el este spre binele tău şi ţi s-a trimis prin acel frate darul învăţăturii, dacă voieşti să-l primeşti.

Mai mult, nimeni nu astupă izvorul care curge, nimeni nu-şi acoperă ochii la lumina soarelui, nici nu le pizmuieşte, ci doreşte să se bucure de ele. Pentru ce nu asculţi cu bucurie când curge în biserică din belşug cuvântul duhovnicesc şi când inima evlavioasă izvorăşte din harurile Duhului? Pentru ce nu primeşti cu mulţumire folosul ce-l ai în urma acestor daruri?

Te muşcă însă aplauzele ascultătorilor şi ai voi să nu se folosească nimeni şi să nu fie nimeni care să laude? Cum îţi vei dezvinovăţi o astfel de purtare în faţa Judecătorului inimilor noastre?

Trebuie să considerăm binele sufletesc ca o frumuseţe naturală. Trebuie să iubim şi să preţuim şi pe cel care are multă bogăţie, ca şi pe cel cu funcţie înaltă sau cu sănătate trupească, dacă le întrebuinţează după dreapta judecată, socotindu-le mijloace obşteşti de trai, când dă, de pildă, cu inimă largă din averea sa celor lipsiţi, când îşi pune trupul în slujba celor bolnavi, când socoteşte toată averea sa nu atât a lui, cât mai mult a oricărui om în nevoie.

Dar pe un om care nu întrebuinţează aşa aceste mijloace obşteşti de trai, pe el trebuie să-l socotim mai degrabă nenorocit decât de invidiat, ca pe unul ce are mai multe prilejuri de a fi rău, căci prisosul mijloacelor de trai şi de bogăţie este spre pierderea lui.

Dacă bogăţia ajunge un mijloc pentru săvârşirea nedreptăţii, atunci bogatul este vrednic de plâns; dar dacă bogăţia este pusă în slujba virtuţii, atunci nu mai poate da loc invidiei, că foloasele bogăţiei sunt puse în chip obştesc la îndemâna tuturor, afară numai dacă cineva, din pricina marii lui răutăţi, pizmuieşte propriul său bine.

Şi, pe scurt, dacă te ridici cu mintea deasupra celor omeneşti şi priveşti la ceea ce este cu adevărat frumos şi merită să fie lăudat, atunci niciodată nu vei socoti vrednic de fericit şi de invidiat vreunul din lucrurile cele pământeşti şi pieritoare.

Dacă gândeşti aşa şi nu te minunezi de cele lumeşti ca de nişte lucruri mari, atunci este cu neputinţă să te cuprindă invidia. Dar dacă doreşti negreşit slava şi vrei să te arăţi mai presus de ceilalţi oameni şi nu suferi să fii al doilea – că şi starea aceasta dă naştere la invidie -, atunci mută-ţi ambiţia ta, ca pe un curent de apă, spre dobândirea virtuţii.

Nu căuta să te îmbogăţeşti cu orice preţ şi nici să fii cu bun nume în lucrurile lumeşti. Toate acestea nu stau în puterea ta. Dimpotrivă, caută să fii drept, curat sufleteşte şi trupeşte, înţelept, curajos şi răbdător în suferinţele pentru credinţă. Lucrând aşa, te mântuieşti şi pe tine însuţi şi vei avea strălucire mai mare pentru nişte bunuri mai mari.

Da, virtutea stă în puterea noastră şi poate fi dobândită de omul sârguitor; belşugul de avuţie, însă, frumuseţea trupului şi înălţimea funcţiilor nu stau în puterea noastră. Aşadar, dacă virtutea este un bun mai mare şi mai durabil şi dacă toţi mărturisim că este de preferat, înseamnă că trebuie s-o urmăm. Dar este cu neputinţă să se nască în sufletul nostru virtutea, dacă sufletul nu ne e curăţit de celelalte patimi şi, înainte de toate, de invidie.

Nu vezi cât de mare rău este făţărnicia? Şi ea este un rod al invidiei. Că duplicitatea de caracter se naşte în oameni mai ales din pricina invidiei, când ţin în adâncul sufletului ură, iar faţa lor e colorată de dragoste, ca şi stâncile din mare care, acoperite de puţină apă, sunt pentru corăbierii care nu se feresc de ele un rău neprevăzut.

Aşadar, dacă de pe urma invidiei curg fără încetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevăratelor bunătăţi, înstrăinarea de Dumnezeu, tulburarea legilor şi, în acelaşi timp, răsturnarea tuturor bunurilor din viaţă, să ascultăm pe apostoli şi “să nu alergăm după slava deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” 8*, ci mai degrabă să fim “buni, miloşi, iertându-ne unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu ne-a iertat pe noi, în Hristos Iisus” 9*, Domnul nostru, Căruia slavă înălţăm împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin!”

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note

1 Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, PSB 1, serie nouă, Omilia a XI-a, Despre invidie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, pp. 188-197. Au fost omise doar unele pasaje explicative.

2 După Herodot, Istorii 3, 109, viperele şi şerpii înaripaţi din Arabia se înmulţesc într-un fel aparte. Femela devorează masculul la împerechere, însă va sfârşi ea însăşi pradă progeniturilor care îşi răzbună tatăl, devorând la naştere pântecele mamei. Evident, Herodot oferă o istorie fabuloasă, plecând de la realitatea că majoritatea speciilor de vipere sunt vivipare (nasc pui vii). (n. A.M.)

3 Romani 1, 29.

4 Facerea 39-45.

5 Proverbe 23, 6.

6 Eclesiasticul 4, 4.

7 Sfântul Vasile pune deochiul pe seama acțiunilor demonice. Biserica Ortodoxă are rugăciune pentru deochi (cf. Molitfelnic). (n. A.M.)

8 Galateni 5, 26.

9 Efeseni 4, 32.

  Articole din aceeaşi categorie:

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, în icoana de față, Sfântul Ilie privește de la dreapta spre stânga…pentru a privi înapoi.

Privire de la dreapta la stânga care e una…isihastă.

Pentru că ne plecăm capul spre locul inimii, în partea stângă…pentru a striga către Domnul: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!

Rugăciunea ne vindecă de trecutul nostru.

Numai prin rugăciunea în care puterea minții pogoară în inimă…putem vedea curat trecutul nostru.

Sau noi, cei care avem un trecut nu prea „frumos”, ne împăcăm cu Dumnezeu în rugăciunea tainică, smerită, bucuroasă, care ne umple de slava Lui.

Sfântul Ilie privește de la dreapta spre stânga…pentru a vedea…în spatele rugăciunii lui…pe corbul care îi aduce pâine.

Și care pâine, prin forma ei rotundă, e o prefigurare a Sfintei Euharistii. Pentru că e Pâinea care dă viață, viață veșnică lumii [In. 6, 51].

În LXX, în I Regi, Ilie este Iliu [I Reg. 17, 2].

Și Iliu, din porunca Domnului, se ascunde la pârâul Horrat, din fața Iordanisului/ Iordanului [I Reg. 17, 3], bând apă din pârâu…și coraxi/ corbii îl hrănesc [I Reg. 17, 4].

Adică tocmai imaginea iconică pe care o discutăm acum…și în care vegetația puțină, relieful stâncos și haina aspră a Sfântului Ilie ies în evidență…și din corbi…s-a ales doar unul pentru a sublinia ajutorul dumnezeiesc dat Profetului.

Pentru că Sfintele Icoane nu sunt raportări fotografice la realitate ci esențializatoare. În care narațiunea iconică se reduce la puține detalii…dar cu totul elocvente din punct de vedere teologic.

Și de ce este elocvent corbul pentru narațiunea teologică?

Pentru că el, corbul, e o pasăre de pradă…care nu își împarte hrana.

Nu e politicos cu oamenii…ci distruge culturile oamenilor, mănâncă și animale mici și insecte…exprimând astfel pe dușmanii credinței.

Și dacă o astfel de vietate l-a hrănit pe Ilie, a fost pentru ca el să înțeleagă că mila lui Dumnezeu e mare cu toți păcătoșii pământului și că El vrea întoarcerea la blândețe, la adevărata fire a omului…a celor care luptăîmpotriva dreptei-credințe.

Da, pentru că nu toți ai Împărăției sunt deja în Biserica Lui…după cum nu toți ai Bisericii vor fi moștenitori ai Împărăției Lui!

Ci ai Lui vor fi…cei care nu se vor dezice de El acum și niciodată.

Cu alte cuvinte: Icoana Sfântului Ilie pe care o discutăm acum ne învață rugăciunea tainică, smerită și milostivă față de toți oamenii.

Însă viața Sfântului Ilie e plină de evenimente mistice.

De experieri ale slavei lui Dumnezeu, ale harului dumnezeiesc.

În Viața sa, cât și în Acatistul său, găsim detaliul că tatăl său, Sovah, pe când Sfântul Ilie era prunc, l-a văzutvorbind cu Îngeri și fiind înfășurat cu foc și hrănit cu văpaie de către ei.

Bineînțeles e vorba de o vedenie a tatălui său…și focul și văpaia văzute de el sunt harul dumnezeiesc.

Înmulțește făina și uleiul [I Regi 17, 16] și înviază pe fiul văduvei [I Regi 17, 22] din Sarepta Sidoniosului/ Sidonului [v. 9]…și, la fel ca Domnul cu fiul văduvei din Nain, „edochen afton ti mitri aftu”/ „l-a dat pe el mamei lui”.

Răsplătește binele cu bine.

Sfântul Ilie o lasă bogată pe femeie văduvă, pe cea căreia Domnul îi poruncise să îl hrănească pe Ilie [I Reg. 17, 9].

La rugăciunea sa, „s-a pogorât foc de la Domnul, din cer” [epesen pir para Chiriu, ec tu uranu] [I Reg. 18, 38] și Domnul I Se arată în vedenie, după 40 de zile și 40 de nopți de călătorie și de postire [I Reg. 19, 8-12].

De la Horrat/ Cherit la „orus Horiv” [I Reg. 19, 8, cf. LXX]/ Horeb.

Și așa cum am arătat în Teologia vederii lui Dumnezeu, p. 24-25, extazul lui Ilie din Horeb de la I Regi 19, 11-12, e „o confesiune post-extatică” și nu o derulare în act.

Domnul S-a manifestat în multe feluri, în mod extatic, în vedenia lui Ilie…dar cea mai suportabilă și plăcutăprezența a Sa, pentru Ilie și pentru toți oamenii Bisericii e atunci când slava lui Dumnezeu e trăită ca „adiere lină” [I Reg. 19, 12].

Însă viața sa cu totul dumnezeiască uimește prin finalul ei non-tanatic. Care nu se termină prin moarte…

Pentru că, spune II Reg. 2, 11, cf. LXX: „che idu [și, iată!,] arma piros [car de foc] che ippi piros [și cai de foc] che diestilan ana meson amfoteron [și despărțindu-i prin mijloc pe amândoi (se referă la Iliu și Elisee)] che anelimfti Iliu [și l-a luat/ l-a ridicat pe Ilie] en sissismo os [ca în vârtej de vânt] is ton uranon [întru cer].

Și la fel ca în cazul altor vedenii…carul și caii erau ca de foc…după cum vârtejul era ca un vârtej de vânt.

Însă cum să te ducă un car cu cai de foc și un vârtej de vânt…în cer?

Pentru că Biserica nu propovăduiește existența „navelor extraterestre”…care te iau și te duc undeva, în cosmos…după cum spune ideologia ufologică.

Însă aici e vorba de o vedenie…care a înconjurat ridicarea preaminunată a Sfântului Ilie întru slava lui Dumnezeu, fără ca el să moară în acest act dumnezeiesc de ridicare de la pământ la cer.

Lucru care se petrecuse și cu Sfântul Enoh, mai înainte dar și cu alți Sfinți ai Bisericii, care înainte sau după moartea lor, murind și înviind din morți, au fost ridicați și cu trupul de la pământ la cer, în Împărăția lui Dumnezeu.

Dar când vorbim despre ridicarea cu trupul la cer a Sfinților de către Domnul…vorbim de îndumnezeirea oamenilor.

Pentru că numai Sfinții Lui preaiubiți și după cum El singur dorește aceasta…se bucură de atâta intimitate cu Dumnezeu.

Și ne gândim, înainte de toate, la Maica lui Dumnezeu, al cărei trup Domnul l-a înălțat la cer…după ce a muritși a înviat.

Și, după cum observați, în mod minunat, avem la sfârșitul lui iulie luarea lui Ilie la cer…pentru ca pe 15 august să prăznuim adormirea Maicii Domnului, pe care Sfântul Apostol Toma a văzut-o cum Domnul o înălța la cer, a 3-a zi după adormirea ei.

Și iată!, aici, în a doua Icoană a vieții Sfântului Ilie, vedenia ridicării Lui la cer.

Faptul că descrierea scripturală e una extatică.

Din care deducem că noi nu trebuie să tindem spre o asceză lipsită de simțiri și vederi dumnezeiești…ci, dimpotrivă, adevărata asceză este simțitoare și văzătoare de Dumnezeu.

Pentru că drumul nostru e spre cer, adică spre viața înduhovnicită, plină de har, de vederi și de înțelegeri dumnezeiești, plină de iubire și de frumusețe duhovnicească.

Dar 20 iulie are de-a face și cu 6 august.

Pentru că Moise și Ilie vorbesc cu Domnul întru slava Sa pe muntele Taborului.

Iar Acatistul său îl declară „înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos”, pentru că în Viața sa se mărturisește credința Bisericii, cum că Sfântul Mare Proroc Ilie „iar se va vedea de oamenii cei muritoritrupeşte, înaintea venirii a doua pe pământ a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan”.

În Tradiția ortodoxă, Sfântul Proroc Ilie este Sfântul care ne binecuvintează cu ploaie după zile de arșiță și secetă.

Și pe el îl rugăm, ca pe unul „cu îndrăzneală mare față de Dumnezeu și nădăjduind în iubirea ta față de neamul omenesc” [din Rugăciunea la vreme de secetă a Acatistului său].

Pentru că Sfântul Ilie ne insuflă atât blândețe isihastă cât și râvna pentru dreapta credință.

Pentru că râvna pentru bine trebuie temperată de cunoaștere teologică și de rugăciune curată.

Altfel ne transformăm în ploaie care distruge, în ploaie cu piatră pentru alții…și nu în ploaie lină, liniștită darînviorătoare pentru cei care caută luminare prin credință și îndreptare a vieții.

Dumnezeu să ne dea tuturor să ne bucurăm întru Sfinții Lui, cunoscându-i tot mai mult…și mai frumos.

Adică cu repercusiuni bune, înțelepte în viața noastră.

Iar Sfântul Ilie Tesviteanul, Părintele nostru cel plin de har și de bucurie dumnezeiască, să ne dea și nouă să ardem de dorul lui Dumnezeu și să ne sfințim prin fapte de frumusețe creștinească, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!