Tinerii în Biserică - Iisus Hristos

Nu ne găsim în cea mai grozavă perioadă, de 22 de ani am fost învăţaţi că toate lucrurile se dobândesc instant, ne-am pierdut răbdarea, din păcate acest lucru se întâmplă şi în Biserică, am uitat că pocăinţa începe aici şi se termină în ceruri, am uitat că un om nu devine sfânt peste noapte, am uitat că lucrurile bune se dobândesc cu răbdare şi păşind pe urme bune.

Într-o seară târziu un copil stătea la masă în cârciumă lângă tatăl său care nu mai contenea cu băutura, la un moment dat s-au pornit amândoi spre casă, ningea, zăpada se aşternuse, tatăl înainta clătinându-se, la un moment dat îşi întoarse privirea şi îşi văzu fiul făcând nişte paşi ciudaţi, se opri şi îl întreabă: "Ce faci? " Şi fiul cu capul în pământ îi spune: "Calc pe urmele tale!".

Iubiţii mei, paşii pe care calcam ne vor fi ori spre zidire ori spre pierzare, Iisus ne-a dat poruncă să trăim asemenea Lui. Creştinismul nu înseamnă nimic mai puţin decât să trăim la fel ca Hristos. Iisus n-a rezemat uşile cârciumelor, nu a golit paharele, nu şi-a pierdut nopţile în cluburi nu a minţit, nu a lovit, nu a urât, nu a vorbit lucruri necuviincioase, nu a făcut nicio faptă de ruşine, nu a făcut nicio fărădelege. Să nu face nici tu! La asta eşti chemat, la a umbla după voia Lui.

Chiar dacă nu înţelegi voia Lui întotdeauna, chiar dacă nu-ţi place voia Lui, chiar dacă ţi-e greu în voia Lui, aseamănă-te Lui Hristos, Care în grădina Ghetsimani singur şi părăsit i-a spus Tatălui: "...facă-se voia Ta".

Voia Lui pentru noi este să fim sfinţi şi curaţi, Voia Lui înseamnă să trăim curaţi şi să putem zice că paşii pe care calcam sunt paşii Domnului şi că umblăm pe cărarea curăţiei şi a desăvârşirii.

Creştinismul înseamnă moartea firii omeneşti ca să se oglindească în noi viaţa în Hristos pentru că nu există înviere fără moarte.

Hristos a început în voi o lucrare, păşind pe urmele Lui, călătoriţi spre cer, nu vă îndoiţi, dacă El a început lucrarea, El o va şi desăvârşi.

Umblaţi aşadar pe paşii Domnului Iisus în curăţia vieţii voastre, în a face voia Tatălui, în slujirea altora şi în dorinţa de a ajunge în cer Amin

Fapte rele și patimi - Judecarea aproapelui

Într-o zi, acum câteva luni, fiind în parc cu soția și fetițele, mă întâlnesc cu un preot pe care-l cunoșteam, un om blând, liniștit, cu o fire așezată, care acum este și profesor. Un păstor de suflete așa cum trebuie, cu tact pedagogic, cu multă înțelepciune. A fost voia lui Dumnezeu să mă întâlnesc cu el într-o perioadă în care eu avusesem anumite dezamăgiri în legătură cu unii slujitori ai Bisericii. Deși trecusem de perioada critică, de supărările acelea de moment, în sufletul meu încă mai existau frustrări.

Părintele era în parc cu copilașul lui. Ne așezăm pe o băncuță și ne punem tihniți la vorbă. L-am simțit apropiat și de aceea mi-am deschis ușor sufletul față de el, și i-am povestit de supărările mele. Părintele m-a ascultat cu atenție și mi-a spus că a trecut și el prin multe astfel de situații și nu e nimic nou sub soare. Eu îi tot spuneam de noi tinerii că vrem să facem, să dregem, că avem râvnă, că nu vrem să facem compromisuri, că încercăm să aducem un plus de prospețime în viața Bisericii, etc. Iar el îmi răspunde că lumea nu este așa cum o vedem noi tinerii, chiar dacă ne dorim toate aceste lucruri bune. Îmi spunea că noi tinerii nu vedem viața în mod realist, pentru că încă nu ne-am lovit de toate ale ei, ci suntem încă neexperimentați și n-am cunoscut cu adevărat cum sunt oamenii, ce gândesc ei, cât de mult pot greși sau dimpotrivă cât de mult bine pot face.

Creștinul adevărat este cel care ia cele mai bune decizii știind temeinic și binele dar și răul din jurul lui. Abia atunci înțelege ce se întâmplă în jurul său și conștientizează care ar putea fi efectele alegerilor sale.

Un sfânt părinte zicea: „Credința din tinerețe mi se pare astăzi a fi necredință”. Astăzi când merg pe 30 de ani îmi dau seamă că la 20 de ani, când am intrat în Biserică, deși eram mai râvnitor spre rugăciune, mai curat în gândire, totuși eram tare naiv, judecând greșit situații și persoane după mintea mea necoaptă. Astăzi, experiența vieții m-a învățat multe lucruri, și când știu cât rău e în mine și în lumea noastră, decizia de a crede în Dumnezeu și de a-i urma poruncile are mult mai multă greutate. La 20 de ani era ușor să zic: „Cred în Dumnezeu” dar astăzi cu toate ispitele care vin de la trup, de la lume și de la diavol, și cu tot răul pe care l-am auzit, simțit sau văzut îmi dau seama că e mult mai greu să spui: „Cred în Dumnezeu și fac voia Lui.”

Nu vom cunoaște niciodată tot răul sau binele din lume, dar cu cât înaintăm în viață, veți vedea că soluțiile pe care ni le dă Dumnezeu problemelor noastre, în Sfânta Evanghelia, ne vor părea din ce în ce mai valabile și mai înțelepte.

Eu îi tot spuneam părintelui că mă aștept de la necredincioși să păcătuiască în fel și chip, dar de la slujitorii Bisericii aștept măcar corectitudine, nu sfințenie, ci măcar bun simț și bună-cuviință. Iar el mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:

„Să nu ai așteptări de la nimeni, niciodată! Să ai mereu așteptări de la tine și să te judeci pe tine însuți când nu te ridici la măsura așteptărilor!”

Acest cuvânt se împletește de minune cu ce-mi spune adesea părintele duhovnic: „Să-l ai model mereu pe Hristos, nu pe mine, sau pe alt preot, sau cutare om. Ești creștin (cuvânt derivat de la Christos), porți numele lui Hristos”.

Oamenii mereu greșesc, chiar și cei cu viață sfântă, pentru că „nu este om care să fie viu și să nu greașească, numai Tu singur ești fără de păcat” zice Biserica în slujba înmormântării, și pentru că „nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19, 17) așa cum îi zice Mântuitorul Hristos tânărului bogat.

Dacă ne vom lua modele de urmat din lume la un moment dat vom fi dezămăgiți, pentru că toți suntem slabi și cădem adesea. Hristos Domnul n-a păcătuit, n-a dezamăgit niciodată, e mereu prezent în inima noastră, dacă-L chemăm, și în plus de asta e Învățătorul nostru, dispus permanent să ne îndrume viața spre împărăția cerurilor. Să nu luam ca model de viață nici pe duhovnici, nici pe monahii iscusiți, nici pe pustnici, nici pe creștini cu viață sfântă, ci mereu pe Hristos, modelul tuturor modelelor.

Părintele continuă și-mi spune: „Să te uiți cu milă la cel ce greșește, dar nu cu milă disprețuitoare ci cu milă compătimitoare și blândă. Gândește-te, dacă un copil al străzii ar ieși dintr-o canalizare și te-ar scuipa sau te-ar ocărî, tu ce i-ai zice? Ți s-ar face milă de el, ca față de un om care n-are părinți, n-a primit educație, și bineînțeles că nu vei riposta, pentru că-i înțelegi neputința. Așa să facem și față de cei care ne greșesc, fie ei și slujitori ai Bisericii, să avem milă ca față de unii ce nu știu ce fac.”

Tot părintele mi-a reamintit că păcatul este o pedeapsă în sine pentru cel păcătos, și nu mai are nevoie de o altă pedeapsă. Păcatul e o frustrare și un chin pentru cel care-l săvârșește.

„Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească.

De aceea nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, cuvântul nr.3, Editura Predania)

Avem toate argumentele din lume ca să nu ne judecăm aproapele și totuși o facem. Poate aceste cuvinte ale Sfântului Nicolae vor fi un argument în plus pentru acele momente în care ne grăbim să judecăm sau să cerem pedepsirea păcătosului.

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

“În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Ştii poruncile: “Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”.

Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat.

Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască?

Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

[Matei 19, 16-26]

Iubiții mei, adesea, la Evanghelia de azi [Mt. 19, 16-26], se subliniază faptul că renunțarea la avuții și la lume, adică monahismul, este de fapt împlinirea supremă a omului.

Însă împlinirea supremă nu stă în renunțare…ci în ceea ce primești de la Dumnezeu în urma schimbării vieții.

În urma realei schimbări a interiorului ființei noastre.

Pentru că Mt. 19, 21 nu se termină cu renunțarea la avuții ci cu…urmarea lui Hristos.

De aceea, monahismul, așa, în mod simplu – mă duc, mă fac monah…și astfel sunt „mai presus” de mireni -  nu înseamnă „împlinire”.

Ci împlinirea/desăvârșirea evanghelică constă în urmarea Lui.

Adică în sfințirea vieții.

Iar sfințirea vieții se poate face oriunde și nu doar în Mănăstire.

Însă pentru Căsătorie, pentru Mănăstire, pentru Preoție, pentru orice lucru bun și mântuitor pe lumea asta…există chemare de sus.

Și dacă I te rogi Lui, dacă aștepți de la El sensul vieții tale…Dumnezeu îți luminează mintea și îți dă să înțelegi ce să faci cu viața ta.

De aceea trebuie să înțelegem că aici, în această Evanghelie, Domnul a răspuns punctual vieții interioare a unui tânăr…căruia Domnul i-a spus să renunțe la patima lui centrală: alipirea de avuții.

Acum însă nu toți sunt cu ochii după bani.

Alții sunt centrați pe alte patimi.

Și la fiecare în parte Domnul ne-ar fi indicat patima noastră: renunță la părerea bună despre inteligența ta; renunță la centrarea ta pe frumusețea trupului tău; renunță la lenea ta intelectuală; renunță la aviditatea ta după plăceri de tot felul; renunță la ereziile și părerile nebunești în care crezi etc.

Adică ne-ar fi indicat rădăcina decadenței noastre.

De ce noi batem pasul pe loc…și nu avem o reală creștere duhovnicească în cunoașterea și experierea slavei lui Dumnezeu.

Adică ne-ar fi vorbit personalizat…ca și tânărului de astăzi.

Însă Dumnezeu ne vorbește în conștiință și prin tot ceea ce se petrece în viața noastră…despre patimile noastre.

Orice cădere a noastră într-un păcat, orice boală pe care o trăim, orice nefericire, șicană, dandana trăită de noi…ne vizualizează patimile noastre. Vorbesc despre noi…

Adică viața noastră internă și socială sunt căi de conștientizare a păcatelor și a patimilor noastre.

Și pe cât ne aflăm patimile pe atât avem de lucru, interior, cu noi înșine.

Însă patimile sunt avuția nefastă de care trebuie să scăpăm. Să scăpăm pentru a ne umple de harul lui Dumnezeu, împreună cu care să lucrăm virtuți dumnezeiești multiple.

Umplerea de virtute, adică latura pozitivă a lucrurilor și nu renunțarea la patimi…e scopul vieții noastre!

Noi renunțăm la rău pentru ca să ne umplem de bine. Pentru ca să creștem în sfințenie. Și creșterea în sfințenie înseamnă urmarea Lui.

Însă urmarea Lui e interioară…

E umplerea de virtuțile Lui, de virtuțile pe care le descriu/ despre care dau mărturie cărțile sfinte ale Ortodoxiei.

Și acasă sau la Mănăstire, la muncă sau pe stradă, în Biserică sau oriunde…a-I urma Lui…înseamnă a fi plin de slava Lui și de împlinirea poruncilor Lui, adică de virtuțile Lui.

De aceea să nu ne autoamăgim când e vorba de mântuirea noastră!

Nu doar bogații, oamenii cu averi, vor intra în Împărăție cu greutate [discolos]/ cu anevoie/ în mod dificil [v. 23, cf. GNT]…ci toți cei care suntem bogați în patimi.

Oricare ar fi patima…ea este o greutate, o povară, o prindere în laț…și nu o fericire.

Pentru că patima te ține captiv, îți cere păcate, îți cere să îți calci pe conștiință, îți cere să fii un om mic, un depravat…

De aceea problema mântuirii nu este statistică ci relațională.

Nu ești mântuit pentru că ai dat atât la Biserică, pentru că ai făcut aia și aia și ailaltă…ci pentru că ai făcut toate în harul lui Dumnezeu și împreună cu El.

Mântuirea e relație, e intimitate cu Dumnezeu, e onestitate de conștiință și de mărturisire în fața Lui, a Celui care știe și de ce facem o mie de lucruri bune și de ce facem o sută de lucruri proaste.

Și dacă la noi, la oameni, cineva ne e prieten sau amic sau îl respectăm pentru că are un comportament frumos sau e demn sau e amuzant sau e muncitor…sau e strălucit în ceea ce face…cu atât mai mult în relația cu Dumnezeu nu primează statistica, nu primează chichițele avocățești, nu primează termenele de scadență ale băncilor…ci sinceritatea profundă a simțămintelor, a gândurilor și a gesturilor noastre.

El vede cât de onești am fost noi în bine dar și când am păcătuit.

Cu ce gând am făcut fapta bună…și cu ce gând păcatul.

Pentru că nu toți păcătuim la fel și nu toți facem lucruri bune la fel, chiar dacă păcatele și faptele bune au aceleași nume.

Ci intensitatea, implicarea, sinceritatea în fapte, coerența faptelor…ne dă desăvârșirea cerută de Domnul la v. 21.

Și putem trăi slava Lui, aici, în Biserica noastră, acasă, la Mănăstire, pe câmp, pe drum, în pat, la masa de scris, pe când ne uităm la televizor sau la computer, oriunde…și oricând…pe măsura sincerității și a implicării noastre în viața ortodoxă.

Putem gusta oricând din adevărurile Sale și din simțirea slavei Lui…și ceea ce părea imposibil…devine posibil. Cu Dumnezeu totul devine posibil [v. 26].

Însă posibil în sufletul nostru, în adâncul nostru, în schimbarea noastră în bine.

Un mesaj foarte întăritor la sfârșit de an bisericesc.

Acum, în ultima duminică a anului bisericesc 2011-2012, Dumnezeu ne amintește că El e împlinirea noastră, reala noastră împlinire…și că toate renunțările noastre, mai mari sau mai mici…sunt pentru ca să trăim, continuu, împreună cu El.

Asceza, cu alte cuvinte, se împlinește în sălășluirea mistică/ tainică/ îndumnezeitoare a lui Dumnezeu în noi înșine…și aceasta e împlinirea care ne împlinește cu adevărat.

Fără ea niciun an nu e bun, nicio clipă nu e frumoasă, nicio veșnicie nu e fericită.

Din acest motiv, iubiți frați și surori întru Domnul, să ne căutăm fericirea în Dumnezeu…pentru că El abia așteaptă să Se sălășluiască în noi ca reala și veșnica noastră fericire!

Să ne facem sălașuri/ biserici ale lui Dumnezeu, în Care El să troneze în sufletele și în trupurile noastre, ca Lumina care ne luminează și ne sfințește spre viața veșnică.

La mulți ani pentru noul an bisericesc 2012-2013, Dumnezeu să ne dea să fim și mai ortodocși pe fiecare clipă și să ne umplem de daruri sfinte…din care să dăruim, continuu, și altora! Amin.

(Pr. Dorin Picioruș)

Tinerii în societate - Femeie și mamă

O micuţă căsuţa găzduia două suflete: o mamă împreună cu băieţelul ei. Căsuţa, deşi sărăcăcioasă, oferea acea armonie, acea atmosferă încărcată cu iubire şi pace duhovnicească. Soţul sărmanei femei a murit de câţiva ani, în urma unui anevrism cerebral, lăsându-şi familia fără sprijin financiar, dar mai ales, moral.

Sărmana mama îşi creştea copilul cu multe greutăţi, însă niciodată nu l-a privat de iubirea atât de vitală pentru fiecare făptură omenească, pentru fiecare vietate.

Anii treceau iar băieţelul creştea văzând cu ochii, dar sufletul i s-a înrăit din cauza lipsei unui anumit confort material care era prezent în viaţa prietenilor săi şi al influenţei unei lumi atât de scumpe şi artificiale în care trăia. A început să-şi judece mama, să o condamne pentru viaţa pe care i-a oferit-o, iar, într-o seară, când furia a pus stăpânire pe sufletul său, i-a zis cele mai grele cuvinte pe care o mamă le poate auzi: "Te urăsc", lăsând în urma sa, după ce a trântit uşa, lacrimi de suferinţă şi o inimă zdrobită, dar totuşi, plină de iubire pentru unicul ei copil.

Băiatul se plimba pe străzile oraşului, încercând să ignore sentimentul de remuşcare care, odată cu diminuarea furiei, îşi face simţit prezenţa.

Aşezându-se pe o bancă dintr-un micuţ parc, observă o tânără mamă care se plimba cu băieţelul ei. La un moment dat, băieţelul se îndepărtează de mama, fiind atras de un porumbel aflat la câţiva metri de el; în încercarea sa de a-l prinde, cade şi se loveşte.

Tăcerea este spulberată de un plânset sfâşietor şi de glasul mamei, care fuge spre copilul ei. După ce îl strânge în braţe, se apleacă şi îi sărută rana, vărsând lacrimi născute din pricina lacrimilor copilului ei. Băieţelul, simţind sărutarea şi lacrimile ce îi acopereau rana, încetează să mai plângă, şi, după ce o îmbrăţişează pe mămica lui, se ridică, iar cei doi îşi continuă drumul.

Privindu-i, tânărul începe o luptă cu amintirile sale, cu sentimentele sale. Îşi aminteşte cum, într-o zi, iubita sa mamă, având doar o bucată de pâine i-a dat-o lui, lipsindu-şi trupul de hrană dar, hrănindu-şi sufletul cu privirea copilului ei. Ultimele cuvinte pe care i le-a zis îi bântuie mintea, trezind în el o tristeţe profundă ce se exteriorizează prin lacrimile care sunt absorbite de pământul însetat

- Cum oare i-aş putea cere iertare, cum să mai dau acum ochii cu mama mea după tot ce i-am zis? Se întrebă, întristat, tânărul, oferindu-şi în curând răspunsul.

- Nu merit nici un sacrificiu de-al ei, nu merit nici măcar o lacrimă din partea ei... sunt un copil care a ştiut să-i arate, în loc de iubire, doar durere. Din acest moment voi deveni copilul pe care mama îl merită, dar, vina mea nu mi-o voi putea plăti cu toate lacrimile pe care le voi vărsa o viaţă de acum înainte.

Cugetând acestea, se îndreaptă smerit spre casă. Deschizând uşa, îşi vede mama stând pe un scaun, cu o poză în mână... parcă adormise. Se apropie încet de ea şi o sărută pe frunte, dar, cu stupoare constata că trupul ei era rece; mama lui murise.

Cu ochii în lacrimi, tânărul cade în genunchi, ţinându-i mâna a cărei căldură a fost răpită de neaşteptată moarte şi repetând neîncetat cuvântul: "Mama”.

Cel mai mult îl durea ultimele cuvinte pe care i le-a zis, îl durea că mama sa a murit fără să-l audă zicându-i cât de mult o iubeşte, cât de importantă este pentru el.

După zeci de minute în care lacrimile se întâlneau cu buzele ce rosteau dulcele cuvânt, tânărul vede zăcând pe podea poză care căzuse în momentul în care îi luase mâna.

Ridicând-o, vede copilul care acum se maturizase, în braţele celei ce îi dăduse viaţa, zâmbind fericit că şi cum ar fi avut totul, şi într-adevăr a a avut totul, a avut iubirea de mamă.

Tinerii în Biserică - Monahismul

Așa cum vă povesteam în articolul despre tabără, am fost foarte bucuros să petrec cinci zile pe meleagurile Putnei, gustând din viața de mănăstire așa cum n-am făcut-o până acum. M-am deconectat total, uitând de viața pe care o aveam la oraș. Eu, soția și cele două fetițe ale noastre am fost cazați la Mănăstirea Sihăstria Putnei, un mic rai. În această perioadă se amenajează un lac acolo și ziua e puțin cam gălăgie din cauza utilajelor care huruie și a prafului care se ridică în atmosferă. Dar spre seară când motoarele se opresc apare linișitea și răcoarea serii, cerul înstelat, glasul dulce al călugărilor de la strană și Duhul acela pe care-l simți și nu-l poți explica.

Ne spunea Părintele Teofan de la Mănăstirea Putna că oamenii când întră în mănăstire zic: „Domnule, aici e ceva deosebit, se simte ceva aparte, de ce oare?” Chiar și străinii zic același lucru.

Părintele Grigorie, ieromonahul de la Sihăstria Putnei cu viață sfântă, în prezența căruia nu ne mai săturam să stăm zicea: „Știți voi oare de ce simțiți ceva deosebit în inimă pe aceste meleaguri? Pentru că aici s-au nevoit mulți oameni, și au ajuns la sfințenie, iar trupurile lor sunt îngropate în aceste pământuri, izvorând din ele mireasma Duhului Sfânt.” Pădurile au fost cândva pline de sihaștri, de oameni care L-au căutat pe Dumnezeu din toată inima lor. Meleagurile Putnei sunt sfinte pentru că aici au trăit mulți sfinți, și în cinstea lor Dumnezeu oferă spre gustare vizitatorilor din roadele nevoinței lor duhovnicești.

Să nu credeți cumva că acest sentiment pe care l-am avut acolo e datorat peisajelor frumoase și impresiei puternice care ne-au creat-o nouă celor care trăim la oraș. Am vizitat multe locuri frumoase în țară și străinătate, am văzut multe peisaje care-ți tăiau respirația cu frumusețea lor dar totuși lipsea ceva. Simțeam acea frustrare că nu le pot cuprinde pe toate în inima mea, că nu le pot gusta, că nu le pot avea tot timpul în ochii mei, și că la un moment dat mă voi despărți de ele. Natura îmi inspiră un sentiment frumos dar în mănăstiri și în împrejurimile lor simți ceva în plus, un Duh care te liniștește, ne mai existând frustrare. Pe meleagurile sfinte guști din Duhul Sfânt și simți preaplinul bucuriei în tine și în acele moment zici în sinea ta: „Ce bucurie mai mare decât asta! Nu mai vreau să plec de aici niciodată.” Așa a făcut și Petru pe Muntele Tabor la schimbarea la față a Domnului când i-a zis: „ Doamne, bine este să fim noi aici” (Matei 17, 4). Gustând din Duhul lui Hristos și fără să mai simtă așa ceva vreodată în inima lui a zis de bucurie că ar fi bine să stea mereu acolo.

Vedeți cum simțirea prezenței lui Dumnezeu te captivează și te liniștește, ajungând să nu-ți mai dorești nimic altceva decât să guști continuu din Harul Preasfintei Treimi.

Părintele Rafail Noica spunea odată că „Ortodoxia nu convinge, ci seduce.” Iată de ce mănăstirile din Bucovina sunt pline de turiști, mii de oameni din toată lumea trecând zilnic pragul lor, pentru că Harul sfinților de acolo, care e de fapt harului Duhului Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi, îi seduce. Același lucruri e valabil și la alte mănăstiri ortodoxe, dar veți vedea că la unele Duhul acesta e simțit mai puternic, la altele mai slab, depinzând de cei care s-au nevoit în acele zone.

Același lucru l-am trăit și la Mănăstirea Cernica unde am simțit din plin Duhul Sfântului Ierarh Calinic și ale Sfntului Cuvios Gheorghe, a căror moaște se află acolo.

Părintele Grigorie de la Sihăstria Putnei zicea că lui nu-i place să meargă în vizită într-un loc pentru că vizitând, stai 20-30 de minute și pleci, dar făcând astfel n-ai cum să guști din duhul acelui loc. Lui îi place să să stea acolo puțin, o noapte – două și să guste din atmosfera pe care o crează oamenii acolo, că să-și dea seama dacă e un loc plăcut sa nu.

După părerea mea există trei categorii de oameni care vizitează mănăstirile:

1. Oamenii care nu sunt apropiați de Dumnezeu, neancorați în viața Bisericii, dar care vin la mănăstire pentru că e un loc frumos, de obicei aproape de natură, și în inima lor știu că în mănăstire vor simți ceva aparte. Acești oameni vor vizita mănăstirea ca pe un muzeu, închinându-se probabil în biserică.

2. Oamenii apropiați de Dumnezeu, ancorați în viața Bisericii, care știu că mănăstirile sunt locuri sfinte. Aceste persoane intra cu smerenie în mănăstire, se închină în fața icoanelor, se roagă lui Dumnezeu, se închină sfinților a căror moaște sălășluiesc în raclele din biserică, lasă un pomelnic, participă la o slujbă și apoi pleacă spre casă.

3. Oamenii care în plus față de cei de la punctul 2 intră în contact cu părinții din mănăstire, cer sfaturi, se spovedesc la ei. Acești oameni vin în concediu aici și participă la viața mănăstirii ca și frați: muncind, participând la slujbe, mâncănd la trapeză, dormind în chilii, făcând ascultare de stareț(ă).

Care din ei credeți că va gusta mai bine din atmosfera unei mănăstiri?

Iată de ce am zis în titlu că mănăstirele se gustă nu se vizitează, pentru că în 30 de minute n-ai timp să înțelegi ce se întâmplă acolo, nu poți întra în ritmul viețuitorilor de acolo. Îți trebuie câteva zile și odată ce ai intrat în viața aspră și duhovnicească a acelui sfânt locaș te înveți și te miri de tine însuți cum de ești fericit cu atât de puțin, în lipsa tehnologiei, a banilor, a plăcerilor, a desfătărilor lumii.

Trăind câteva zile în mănăstire ajungi să cunoști oameni care au alte valori ale vieții, poate total diferite de alte tale și te-ntrebi: „Oare ce-i mulțumește pe acești oameni? Cum de pot fi așa de bogați sufletește, așa de săraci material fiind?”

Valorile lumii urbanizate excesiv și supra-tehnologizate sunt vânare de vânt și nimic înaintea lui Dumnezeu. Iată de ce un mic concediu în mănăstire te reașează duhovnicește pe calea cea dreaptă, pe calea lui Hristos.

N-aș fi scris acest articol dacă nu l-aș fi întâlnit pe Părintele Ieromonah Grigorie, un om care a crescut în orfelinat, un om căruia i-a lipsit mult dragostea părinților și care mărturisește că a avut o copilărie cu mari greutăți. Dar acest om astăzi e mai bogat decât oamenii cărora părinții le-au făcut toate mofturile în copilărie. Acest om l-a luat pe Dumnezeu de Tată și pe Maica Domnului de Mamă, și suferința din tinrețe i-a fost temelie pentru clădirea credinței în Dumnezeu. Prin acest om astăzi lucrează Harul lui Dumnezeu.

Stăteam lângă el și-l ascultam și îmi ardea inima de bucurie, eram învăluit de pace și nu mă săturam să-i privesc chipul. Nu spunea lucruri noi dar transmitea ceva ce alții n-au reușit să-mi transmită.

Tot Părintele Teofan zicea că Ortodoxia stă în putere, nu în cuvânt, stă în simțirea Duhului lui Dumnezeu, nu în predică.

Prezența Duhului sfințeniei în mănăstiri are ca motiv și faptul că acolo monahii și monahiile au venit lepădând toate ale lumii și se nevoiesc doar pentru Dumnezeu, pentru a dobândi împărăția cerurilor. Pentru nevoințele lor și pentru ale celor de dinainte, Dumnezeu e mai prezent în mănăstiri decât în alte locuri.

Viața duhovnicească din parohii e vizibil mai săracă decât cea din mănăstiri, pentru că orice am face noi enoriașii și preoții de mir, suntem prinși adesea în cele ale lumii și cu greu ne putem dezlipi. Toate cele materiale ne țin legați, ne taie aripile pentru a zbura către Dumnezeu. De aici și nevoia de a vizita mănăstirile pentru a nu uita că nivelul vieții la care ne cheamă Dumnezeu este mult mai înalt decât nivelul vieții duhovnicești, pe care noi în parohii o considerăm satisfăcătoare.

Dacă vreți să fiți desăvărșiți vindeți toate ale voastre, dați-le săracilor și urmați-i lui Hristos luându-vă crucea în viața de mănăstire!

Iată de ce România este tare bogată în comparație cu Occidentul pe care mult îl râvnim. România are mult izvoare ale harului care adapă din plin pe cei însetați de Dumnezeu.

„Cu cât e mai mare bogăţia fără Dumnezeu, cu atât mai mare e sărăcia. Cu cât e mai mare cunoaşterea fără Dumnezeu, cu atât mai mare e pustietatea. Singur Dumnezeu Îi face pe oameni bogaţi şi înţelepţi. Lumea, fără Dumnezeu, făureşte doar cerşetori şi proşti.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, praznicul preaslăvit al adormirii Maicii Domnului are 3 paremii/ 3 texte vechitestamentare la Vecernia Mare și anume Fac. 28, 10-17, Iez. 43, 27-44, 4 și Pild. lui Solom. 9, 1-11.

Și ele vin să vorbească despre persoana și rolul Maicii Domnului în istoria mântuirii.

Pentru că Sfântul Moise o vede, în mod prefigurativ, ca scară (climax) sprijinită de cer [Fac. 28, 12, cf. LXX] și ca „poartă a cerului” (i pili tu uranu) [Fac. 28, 17, cf. Ibidem], Sfântul Iezechiel ca poartă închisă [Iez. 44, 2, cf. Ibidem] iar Sfântul Solomon ca și casă (icon) ce stă pe 7 stâlpi [Pild. lui Solom. 9, 1, cf. Ibidem].

Căci toate vederile sale profetice, alături de numirile sale patristice, sunt folosite în cultul Bisericii.

Astfel, în slujba de azi, Maica lui Dumnezeu a fost numită drept: Născătoare de Dumnezeu, mai cinstită decât toată făptura, casa Celui Preînalt, mântuirea lumii, dumnezeiască sfințenie, Fecioară, palatul Împăratului, sicriul/chivotul sfințeniei, Prea Sfântă, Curată, Mireasă cu totul fără de prihană, Maica Vieții, făclia Luminii celei neapropiate, nădejdea credincioșilor, Stăpână cu totul bună, Mireasa lui Dumnezeu, Maica Luminii celei pururea fiitoare etc.

Și prin fiecare dintre numirile sale s-a arătat legătura sa duhovnicească cu Fiul ei cât și măreția prezenței sale în viața Bisericii, a noastră, a tuturor…

Căci de ce e Maica lui Dumnezeu scară sprijinită de cer? Pentru că pe ea, s-a coborât la noi, Fiul lui Dumnezeu, Care Și-a luat trup din Prea Curata Stăpână.

Și de ce e poartă a cerului? Pentru că prin nașterea Domnului din ea…ne-a dat tuturor intrare în cer.

Și ea, Maica lui Dumnezeu, e poartă închisă, adică pururea Fecioară, pentru că doar Domnul a intrat prin ea…fără să strice fecioria ei.

Și ea, Prea Curata Stăpână, e casa lui Dumnezeu, e palatul Său, pentru că din ea Și-a luat trup Cel mai presus de timp, Domnul nostru Iisus Hristos.

Iar astăzi, la adormirea ei, după cele două săptămâni de post bucuros, o preaslăvim pe Maica Vieții, pe cea care s-a mutat la viață, pe cea care s-a mutat la bucuria veșnică prin adormirea ei.

Pentru că adormire de puțin timp a fost moartea ei…după trei zile Fiul ei înălțând-o cu trupul la cer.

Și Sfânta icoană de față prezintă evenimentul adormirii…prin luarea sfântului ei suflet de către Domnul. După cum vedem în centrul Icoanei…unde sufletul ei este ca un prunc în giulgiu alb.

Dar în partea de sus a Icoanei…Maica lui Dumnezeu stă pe scaun, adică cu trup și suflet, ca o înviată din morți…iconarul îmbinând astfel adormirea ei…cu învierea ei cea de a treia zi și cu înălțarea ei cu trupul la cer de către Domnul.

Pentru că aceasta e diferența marcantă între mărturia Tradiției Bisericii despre moartea și învierea Maicii Domnului și ridicarea/mutarea ei la cer de către Domnul după 3 zile și falsa „dogmă” romano-catolică, recentă, care vorbește despre înălțarea de sine [I. 6] a Maicii Domnului la cer.

Căci noi, creștinii ortodocși, pe 15 august, vorbim despre adormirea ei…fără să avem, după 3 zile, pomenirea înălțării ei, de către Domnul, cu trupul la cer…deși noi mărturisim, în Sinaxarul zilei, învierea ei cea de a treia zi.

Pe când romano-catolicii sărbătoresc pe 15 august „Ridicarea la cer a Fericitei Fecioare Maria”, chiar dacă, în România, în calendar, au aceeași titulatură praznicală ca noi.

Și de ce noi, deși vorbim despre învierea ei, după 3 zile…pe 15 august sărbătorim…adormirea ei?

De ce adormire și nu înviere?

Pentru că adormirea este deja intrare în viață.

Nu vorbim despre moarte…ci despre moartea ca somn puțin, de scurtă durată…accentuând deopotrivă sfârșitul binecuvântat al Maicii lui Dumnezeu dar și preaslăvirea ei.

Căci Sinaxarul zilei ne spune faptul că Maica Domnului și-a aflat sfârșitul cu 3 zile înainte.

A vestit-o, în mod extatic, Sfântul Arhanghel Gavriil, care i-a vorbit despre moarte ca despre mutare…mutare de la viață…la viața cea veșnică.

Și Maica lui Dumnezeu, când a auzit vestea mutării sale, „s-a bucurat cu bucurie mare, și de poftă și de dor ce avea ca să se mute la Fiul său, s-a suit degrabă în Muntele Măslinilor ca să se roage” [Mineiul pe august, ed. BOR 1929, p. 168].

Așa cum postul nostru de acum a fost și este plin de bucurie, de frumusețe duhovnicească, deși el se numește Postul adormirii Maicii Domnului…și, pentru omul neduhovnicesc, ar presupune tristețe nealinată…

Însă postul nostru e bucuros…după cum vestea adormirii sale a fost bucuroasă.

A umplut-o de bucurie și de rugăciune pe Maica lui Dumnezeu.

În așa fel încât, atunci când a urcat pe munte…măslinii s-au plecat/ i s-au închinat Stăpânei noastre.

Căci creația neînsuflețită cunoaște/recunoaște pe omul plin de har…

Și Maica lui Dumnezeu a primit de la Gavriil stâlpare de finic…s-a pregătit de îngroparea ei…și-a luat la revedere de la toți…și Apostolii Domnului au venit, pe norii slavei, ca să își ia rămas bun de la Stăpâna lumii.

Și alături de ei trei mari Sfinți Ierarhi ai Bisericii: Dionisie Areopagitul, Ierotei și Timotei, paradoxal, în Icoana de față doar ei, dintre participanți, având aureole…și, consternant, niciun Apostol al Domnului neavând.

Însă, cum spuneam și altădată, e o mare eroare faptul că iconarii ortodocși uită…să le pună aureole Sfinților Apostoli în aproape toate scenele iconografice în care apar alături de Domnul sau de Maica Domnului.

Dar Icoana adormirii Maicii Domnului e și o mustrare părintească a celor care neagă (lucru cu totul inexplicabil pentru niște teologi ortodocși, care trebuie să fie fideli Tradiției Bisericii și nu invențiilor eterodoxe de ultimă oră) veridicitatea persoanei și a operei Sfântului Dionisie Areopagitul, implicit și veridicitatea vieții Sfântului Ierarh Ierotei.

Ei au participat la slujba de prohodire a Maicii Domnului pentru că sunt ucenicii Sfântului Apostol Pavel, adică trăitori în secolul I după Hristos.

Și când Maica Domnului și-a dat duhul, „îndată ochii orbilor s-au luminat și auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat și tot felul de patimă și de boală prea lesne se tămăduia” [Idem, p. 169].

Și Sfântul Apostol Petru a început cântarea prohodirii…și unii duceau patul cu trupul Maicii Domnului iar alții cântau sau purtau în mâini făclii aprinse.

Au îngropat-o în Ghetsimani…Sfântul Apostol Toma, singurul, nefiind de față.

Și trei zile s-au auzit în mormânt glasuri îngerești care cântau…

Iar Dumnezeiescul Toma, când a vrut să vadă trupul Maicii lui Dumnezeu, a treia zi după adormirea ei…a găsit în mormânt numai giulgiul ei.

Pentru că Domnul o înviase pe Maica Sa și o luase la Sine.

Domnul și Puterile cerești…împreună cu Sfinții Apostoli, aduși dumnezeiește din locurile unde propovăduiau și, la fel, și marii ierarhi ai Bisericii…

Într-un cor, într-o singură adunare dumnezeiască și omenească…ca să ne învețe prin adormirea ei…cum trebuie să ne prohodim morții.

Nu cu lacrimi păgâne…ci cu bucurie și încredere dumnezeiască!

Pentru că cei care au trăit în Hristos nu sunt morți, ci sunt vii și împreună cu El.

De aceea, astăzi, trăim o zi bucuroasă, preadumnezeiască la mijlocul verii.

Trăim o zi a coacerii duhovnicești, a înțelegerii dumnezeiești.

Pentru că Maica lui Dumnezeu ni se face scară spre cer, ni se face poartă spre Împărăție, ni se face casă de scăpare, ni se face alinare și bucurie, nouă, celor care o cinstim după cuviință și ne rugăm ei în toate zilele vieții noastre…ca să se roage, să se roage neîncetat pentru noi…

Fiindcă aceasta e dragostea: neuitare.

Cea care nu ne uită pe noi…e bucuria vieții noastre.

Și cine nu a trăit și nu trăiește bucuria milei Prea Curatei Stăpâne, cine nu a învățat de la ea curăția, fecioria, simplitatea, frumusețea dumnezeiască, evlavia, candoarea, dorul de Dumnezeu e un om…pustiit de frumusețe.

Pentru că ea este frumusețea vieții noastre, ea e alinarea zilelor noastre, întru Stăpâna noastră ne punem nădejdea mântuirii noastre, pentru că ea e așteptarea și răspunsul nostru de la Domnul.

De aceea vă binecuvântăm cu pace și cu bucurie dumnezeiască în această zi de praznic și suntem încredințați că Maica lui Dumnezeu, pe fiecare în parte, ne va ajuta și alina și ne va învăța să trăim frumos înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

La mulți ani și Domnul slavei, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru, să vă dea vouă dragoste pentru Maica Lui și pentru tot ce e frumos și sfânt! Amin.

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la adormirea Prea Curatei Stăpâne [15 august 2012])

Tinerii în Biserică - Credința Ortodoxă

Am un prieten care-și dorește foarte mult să-și întemeieze o familie. Are aproape 30 de ani și deși a cunoscut destule fete până acum, totuși încă nu s-a căsătorit, n-a cunoscut persoana potrivită. Îl apreciez mult că încearcă, că nu stă și așteaptă pasiv, ci se chinuie mereu, intră-n vorbă cu fete străine și caută mereu să-și realizeze visul: o familie frumoasă și fericită.

Deși nu e apropiat de Biserică, totuși crede în Dumnezeu și îi cere adesea să-i împlinească marea lui dorință.

Pentru că suntem foarte apropiați, discutăm des despre acest subiect și mă bucur să-l aud că-și dorește o fată finuță, liniștită, educată, harnică, care ar vrea să fie mamă... o femeie serioasă cu gânduri serioase.

La un moment dat mă gândeam în sinea mea, că văzându-i Dumnezeu toată această râvnă pentru a obține un lucru folositor sufletului și mântuirii, o familie, cu siguranță îi va scoate în cale o fată alături de care să fie fericit. Sunt mulți tineri în situația lui, atât băieți cât și fete, care n-au un prieten(ă) și care-și doresc să se căsătorească, dar mare parte din ei par resemnați sau mai degrabă deznădăjduiți. Îi văd că și-au pierdut speranța, nici în Dumnezeu nu mai au încredere că le poate împlini visul.

Acest prieten al meu nu e așa, deși are momente când se întristează, totuși dă mereu înainte, căută, luptă, se zbate, încearcă, chiar dacă uneori apar și eșecuri. Ne cunoaștem din clasa a 9-a, de acum 14 ani, am trăit multe împreună. A fost prietenul cel mai bun al copilăriei mele. De când eram liceeni ne doream să avem fete frumoase, să ne facem câte o prietenă care să ne iubească și pe care s-o iubim. Anii au trecut, eu m-am căsătorit, m-am așezat la casa mea, am făcut copii, dar la el încă nu s-au așezat lucrurile. În mod firesc se uită-n jur și la ceilalți prieteni, pe care-i vede așezați la casele lor, și-mi spune că-și dorește și el foarte mult același lucru. Practic refuză să se complacă în ideea că vă rămâne singur toată viața, și luptă continuă.

Văzându-i această luptă mă gândesc adesea că Dumnezeu îi vede sentimentele curate și cu siguranță are un plan cu el.

Am găsit un citat care i se potrivește foarte bine:

„Plutește drept înainte, și dacă pământul pe care-l cauți nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.” (Regina Isabel către Cristofor Columb)

Pe mine personal aceste cuvinte m-au fascinat pentru că îmi amintesc odată că m-am gândit la ceva similar. Vroiam să-i cer lui Dumnezeu ceva și mi-am dat seama că din punct de vedere fizic era imposibil să se întâmple acel lucru, era contrar legilor Universului în care trăim. Și tot atunci mi-a venit acest gând: Dar dacă eu cred cu tărie, Dumnezeu poate trece peste toate legile, poate face să apară ceea ce acum nu există.

Și ca să vedeți că acest gând nu este străin de Tradiția Bisericii Ortodoxe vă voi expune mai departe câteva sfaturi ale Sfântului Ioan de Kronstadt:

„El „cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Romani 4, 17). înseamnă că dacă aş cere şi ceea ce nu este încă, El mi l-ar putea da, făcându-l.

Pot să cer ceea ce este cu putinţă, ştiind că pentru Dumnezeu este cu putinţă ceea ce oamenilor le este cu neputinţă. înseamnă că nici în această privinţă nu mi se pun oprelişti.

Fiindcă Dumnezeu ar putea face pentru mine chiar şi ceea ce, după mintea mea, ar fi cu neputinţă. Nenorocirea vine însă de-acolo de unde în credinţa noastră se amestecă o judecată mioapa, care, asemenea unui păianjen, prinde adevărul în plasa raţionamentelor, concluziilor şi analogiilor sale. Credinţa îmbrăţişează şi percepe dintr-o dată, în timp ce raţionamentul ajunge la adevăr pe căi ocolitoare. ”

Prin urmare chiar de-aș cere imposibilul, dacă cer ceva folositor, atunci Dumnezeu pentru credința mea va face totul și-mi va dărui.

Se întâmplă ceva foarte interesant în acest cereri. În Sfânta Evanghelie sunt mai multe întâmplări în care anumiți oameni vin la Mântuitorul Hristos cerând vindecare și prin atitudinea lor îl „surprind” pe Dumnezeu. Așa se face că Domnul Hristos se arată adesea încântat de credința unora din cei care vin la El și chiar îi lauda în fața tuturor. Venind odată un sutaș (comandant de oști) și cerându-i să-i vindece sluga îi spune Domnului să nu mai bată atâta drum până la casa lui ci să spună doar cu cuvântul de aici și cu siguranță se va vindeca. Și iată urmarea:

„Iar Iisus, auzind acestea, S-a minunat de el şi, întorcându-Se, a zis mulţimii care venea după El: Zic vouă că nici în Israel n-am aflat atâta credinţă; ” (Luca 7, 9)

Iisus Hristos ca să-i răsplătească imensa încredere pe care i-a acordat-o îl surprinde și El pe acest om vindecându-i sluga exact în acel moment. Întorcându-se acasă sutașul a aflat că sluga sa s-a făcut bine exact cu câteva ore în urmă când vorbise cu Mântuitorul.

La fel în cazul orbului care striga tare pe stradă „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” ca să fie vindecat. Chiar dacă oamenii îi spuneau să înceteze el mai tare striga. Această încăpățânare în credință i-a fost răsplătită:

„Şi l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voieşti să-ţi fac? Iar orbul I-a răspuns: Învăţătorule, să văd iarăşi. Iar Iisus i-a zis: Mergi, credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi urma lui Iisus pe cale.” (Marcu 10, 51-52)

Mereu apar atâtea obstacole în calea credinței, pentru că așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „credinţa e fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Fiindcă de obicei ne întemeiem credința pe ceea ce vedem și simțim, a crede în ceva ce nu putem controla sau influența este adesea un obstacol. Totuși Sfânta Scriptură e plină de oameni care au crezut și au trăit să beneficieze de roadele credinței. La fel Calendarul Ortodox e plin de sfinți care au crezut în Dumnezeu și au trecut peste toate împreună cu El.

Sunt unii oameni care se încăpățânează să creadă și insistă în cerințele lor înaintea lui Dumnezeu chiar dacă lumea îi atenționează și chiar râde de ei. Pe unii ca aceștia îi va răsplăti Dumnezeu cu mult mai mult decât au crezut.

Și ca să vedeți ce bun este Domnul, vă spun din experiență că: dacă-i ceri lui Dumnezeu milostenie o pâine, te va ajuta pe viitor să-ți faci propria fabrică de panificație.

Cereți lui Dumnezeu mult mai mult decât omenește ar fi posibil și veți fi surprinși să vedeți cum vă va răspunde.

Mâine este marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, și mă gândesc că au fost atâția oameni care au îngenuncheat în fața icoanei Maicii Domnului și cu credință au cerut rezolvare necazurilor lor.

O! și ce ajutor au primit!

Cine în lumea aceasta știe mai bine necazurile oamenilor decât Maica întregii omeniri?

Cine în lumea aceasta ne primește cu mai multă dragoste în brațele ei decât Maria, cea care e Mamă lui Dumnezeu?

S-au scris mii de pagini despre minunile Maicii Domnului și mai sunt multe mii care s-ar fi putut scrie, dar au rămas ascunse în taina sufletului fiecărui creștin!

Nădăjduiți în Dumnezeu și rămâneți tari în credință !

Cereți-i Maicii Domnului cu credință ceea ce vă lipsește și vă veți bucura când vă va suprinde cu dragostea ei!

De fapt, pe Dumnezeu nu-L suprinde nimic niciodată, iar încântarea pe care o arată atunci când ne vede credința are ca rol să ne ajute să credem și mai puternic, să ne ridicăm și mai sus!

Iubirea - Iubirea în familie

Aseară în momentele mele de liniște, am realizat ce-i drept cam târziu, unul din frumoasele daruri ce le-am primit din Biserica și Învățătura lui Hristos.

Am observat în ultima vreme că fratele meu are multe momente când îi necăjește pe părinții mei. Nu reușește să își stăpânească pornirile, se rățoiește, mai răspunde obraznic, pe scurt, are momente cam dese când nu arată respect față de părinții noștri. Și eu mai am aceste ieșiri și tendința de a fi nerespectuoasă uneori, probabil că este un păcat dat din generație.

Dar totuși, mereu simt ceva care mă trage înapoi, care mă temperează. Am mereu un gând care îmi spune că e „Vai și Bai“ dacă îndrăznesc să le spun un cuvânt dureros, dacă mă răstesc la ei. Și așa încerc cât pot să îmi opresc toate pornirile, nu îndrăznesc să le vorbesc urât, mă cutremur când mă gândesc că aș putea să îi rănesc, după câte sacrificii au făcut pentru copiii lor. Iar atunci ei se gândesc oare pe cine seamănă fata lor așa.

Dar noi toți suntem ai Lui Dumnezeu și suntem făcuți după asemănarea Lui. Doar că uneori diavolul ne cam prostește și ne mai și păcălește că răul vine din adâncul nostru.

Respectul pentru părinți, indiferent de cât de mult avem noi impresia că nu ne-au dat destule și nu ne-au făcut destule; respectul pentru părinții noștri, așa cum trebuie sa fie și față de orice frate de pe planeta aceasta... acesta este una din multele învățături frumoase pe care le-am primit din Biserica lui Hristos. Și Îi mulțumesc Lui și Bisericii pentru o învățătură atât de valoroasă și de frumoasă ca multe altele. Eu am ales doar acest aspect, pentru a puncta pe această temă.

Dar cred că fiecare din noi ar trebui , când are puțină tihnă, să se gandească și să așterne pe hârtie, sau în minte, toate lucrurile minunate pe care ne-a învățat Biserica și Hristos și ne-au făcut viața mai frumoasă și mai aproape de Dumnezeu. Pentru că într-adevăr trebuie să mulțumim și să apreciem această hrană sufletească care ne luminează viețile. Fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu care ne arată zi de zi cum să fim mai fericiți , viața nu ar fi Viață. Trebuie doar să ascultăm atent.

Doamne ajută.

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, ce înseamnă, de fapt, să nu ai chef/poftă de viață? Ce înseamnă să fii viu, sănătos, cu de toate…și, în același timp, să nu te simți bucuros cu ce ai și cu cine ești și cu ce faci?

Înseamnă că ești gol duhovnicește și sufletește.

Înseamnă că ai nevoie de har, de împlinire eclesială, liturgică, ascetică, teologică și, în același timp, de împlinire științifică, culturală, tehnologică…

Pentru că omul care se plictisește de viață e omul care nu privește viața profund.

Care nu caută să cunoască și să înțeleagă oamenii, istoria, lucrurile…ci, privindu-le periferic, la suprafață…găsește că nu e nimic de cunoscut.

Nimic mai fals!

Viața se umple de sens, de bucurie, de chef/de poftă de viață când simți că aprofundările tale dau rezultate.

Începi să înveți o limbă străină. Începi să înveți cum să folosești computerul, telefonul mobil, o mașină…

Începi să citești despre o anume perioadă istorică. Începi să cauți noi combinații de plante medicinale sau de ingrediente pentru mâncare.

Te apuci să înveți o meserie, ceva care să presupună efort, îndemânare…dar și descoperire continuă.

Și acest nou, acest continuu nou în viața noastră, pe lângă noutatea continuă a rugăciunii, a postului, a cunoașterii teologice sunt pofta noastră de viață. Sunt neplictisirea noastră.

De aceea consider că ortodocșii nu au timp să se plictisească.

Da, te poți epuiza mental și trupește…

Te poți obosi foarte mult…

Însă una e să te obosească munca împlinitoare și alta e să te îmbătrânească statul degeaba, lipsa de sens, neîmplinirea…ratarea…

Oboseala împlinitoare înseamnă asceză.

Și asceza nu constă numai în rugăciune, post și metanii, cum se crede adesea…ci și în scrisul la computer, în scrisul de cărți, în cititul de cărți, în luatul de notițe, în făcutul mâncării, în spălatul rufelor, în cultivarea câmpului, în curățenia făcută în casă și Biserică…în tot ce înseamnă efort frumos, împlinitor.

Tot ceea ce faci pentru Dumnezeu și pentru aproapele înseamnă asceză.

Iar în Evanghelia de astăzi [Mt. 17, 14-23]  – în care un copil este exorcizat de Domnul și astfel e eliberat de dracul care îl făcea să fie lunatic (cu manifestări suspecte de „boală” la diferite faze ale lunii)  – se discută din plin despre asceză.

Despre asceza care se dovedește plină de credință în Dumnezeu (v. 20) și de dragoste față de aproapele (v. 21).

Și ultima predică din Praedicationes (vol. 2), volum editat recent, e la această duminică…predica din 2008…și acolo am vorbit, pe larg, despre exorcizare…și despre ce se întâmplă, de fapt, în cadrul acesteia.

Despre cât de reali și de răzbunători sunt demonii, despre cât de dureroasă și de depersonalizantă e posedarea de demoni și despre rugăciunile Bisericii care îl vindecă de satanizare pe om…

…Însă tot la fel de legitimă e și întrebarea, născută din v. al 20-lea: cine va muta munții plictiselii, ai neîncrederii, ai nerușinării, ai lipsei de verticalitate din noi?

Pentru că marasmul, frica, nerușinarea, ipocrizia, duplicitatea, aroganța, infatuarea, desfrânarea, minciuna, erezia sunt tot atâția munți, sunt tot atâtea pietre de mormânt peste…fericirea noastră.

Și la întrebarea aceasta neapărată, răspunsul adevărului…răspunsul adevărat…vine de la Domnul: dacă am avea puțină credință în Dumnezeu, cât un grăunte de muștar de mare, în inima noastră…dacă am avea doar puțină încredere în Dumnezeu am muta munții (v. 20).

Am muta toți munții care ne opresc fericirea.

Și îmi aduc aminte de zilele din trecut, când nu gâlgâia în mine, în mod conștientizat, izvorul harului dumnezeiesc…că eram avid de o bucurie, de o pace, de o înțelegere plenară a lucrurilor…pe care o presimțeam și nu o aveam.

Intuiam că există ceva mai mult, că bucuria și viața și împlinirea trebuie să fie ceva stabil, ceva înrădăcinat în noi și nu lucruri tranzitorii, fulgurante, trecătoare…

Însă când am văzut și am simțit slava Lui, a Dumnezeului treimic, când El mi S-a făcut cunoscut în frumusețea și bucuria Sa netrecătoare atunci intuiția mea, presimțirea mea…a devenit realitate…realitate personală…și am înțeles că trebuie să lupt, în mine însumi, cu tot ce este non-frumusețe și non-bucurie.

Adică să lupt cu orice gând, cu orice simțire, cu orice idee, cu orice patimă care înlocuie fericirea dumnezeiască cu tristețea, cu nefericirea…

Și de aceea, mărturisesc cu toată ființa mea, nelegitimitatea ontologică a munților patimilor în noi înșine.

Ei nu sunt dintotdeauna în noi…ei nu s-au născut de la Dumnezeu…ci sunt creația aplecării spre rău a persoanei noastre.

Tocmai de aceea munții patimilor din inima noastră, care ne distrug fericirea, sunt rodul iresponsabilității noastre.

Și suntem iresponsabili în orice clipă în care lăsăm să intre în noi și să facă pui…gânduri, sentimente, idei, moduri de-a fi și de a ne comporta care nu au amprenta harului dumnezeiesc ci sunt păcate.

Dar…după cum găsim aici, la v. 20-21 din Matei 17, asceza continuă, efortul continuu, născut din credința în Dumnezeu, înseamnă eradicare continuă a păcatului, sub toate formele, din viața noastră.

Și eradicarea continuă, eradicarea reală, curățirea reală de patimi se vede în pofta de viață, în împlinirea personală, în dăruirea și frumusețea de suflet pe care o emanăm în jur.

Da, nu există munte, nu există obstacol, nu există neputință interioară…care nu poate fi trecută prin credință!

Toate sunt cu putință…dacă ne încredem în Dumnezeu și dacă lucrăm binele în mod ascetic. Cu toată conștiința și dăruirea.

Și atunci vor ieși din noi demonii…cum a ieșit din acest copil…

Pentru că ei sunt cei care ne aduc lene, negrijă, nesimțire, lipsă de voință, afundarea în plăcere, în frică, în curiozități dezamăgitoare.

Ei ne fac tone de nesimțire…pe noi, cei care trebuie să zburăm, ca o pasăre, spre Domnul slavei.

De aceea Domnul să ne dea gândul cel bun, adică regăsirea de sine, pentru ca să înțelegem ce ne împlinește…și să lucrăm cu bucurie ceea ce ne împlinește.

Pentru că numai astfel suntem bucuroși, frumoși la cuget, împliniți în viața noastră…și rezultatele vieții noastre sunt copleșitoare pentru toți.

Domnul să ne binecuvinteze cu pace și cu bucurie multă în acest post al Maicii Sale, pentru ca să înțelegem că fără bucuria Lui viața noastră este o mare și tristă tristețe. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Duminica a 10-a după Rusalii [2012])

Tinerii în Biserică - Moartea și învierea

Timpul este prietenul şi de multe ori, duşmanul nostru. Timpul este un martor tăcut al vieţii noastre, este cel care cicatrizează rănile sufletului nostru, provocate de pierderea unei persoane dragi, este cel care trece atât de greu atunci când aşteptam cu nerăbdare pe cineva, sau suntem trişti, şi atât de repede atunci când suntem fericiţi alături de cei dragi.

Timpul este atât de valoros, dar, totuşi, de multe ori îl irosim fără vreun rost. Secunda care a trecut niciodată nu o vom putea recăpăta, anii care au trecut nu se vor mai întoarce, viaţa noastră continuând să curgă asemeni unei ape până când, la un moment dat, va seca, iar noi vom trece în viața de dincolo.

Ne îngrijim de multe: cum să ne îmbrăcăm azi, ce vom mânca, cum să rezolvăm problema apărută, cum ne plătim facturile, dar cu ce ne alegem din toate acestea dacă ne irosim timpul? Dacă ne certăm cu cineva sau trecem printr-o perioadă grea ne întristăm, deznădăjduim şi alegem înfrângerea în locul victoriei. De ce să fi trist când poţi să fi fericit ? De ce să te stresezi inutil când poţi nădăjdui în Dumnezeu?

De noi depinde starea noastră sufletească, de noi depinde, de multe ori, zâmbetul celorlalţi pe care putem să-l producem fie şi cu o vorbă bună, sau doar zâmbindu-i persoanei respective indiferent dacă este străină sau nu.

Timpul trece şi lasă în urma sa doar rezultatul faptelor noastre. După ce murim, nu cred că ceilalţi îşi vor aminti neapărat cum ai fost îmbrăcat când te-au văzut prima dată, dar cu siguranţă îşi vor aminti dacă vreodată i-ai ajutat sau măcar le-ai oferit un zâmbet sau o îmbrăţişare atunci când au avut nevoie; dacă în urma ta ai lăsat doar suferinţa, ceilalţi îşi vor aminti lacrimile care au curs din vina ta, durerea pe care le-ai provocat-o inconştient sau nu.

De multe ori auzim următoarele cuvinte: "am timp să..." dar nu ştiu dacă chiar avem timp să îndeplinim ceea ce ne-am propus, pentru că timpul nu stă în mâinile noastre. Sfântul Nicolae Velimirovici spunea în cartea sa: Gânduri despre bine și rău:

"Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă."

Iar Sfântul Apostol Iacob spune în Epistola sa din Noul Testament, în capitolul 4:

"Veniţi acum cei care ziceţi: Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an şi vom face negoţ şi vom câştiga, voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere. În loc ca voi să ziceţi: Dacă Domnul voieşte, vom trăi şi vom face aceasta sau aceea. Şi acum vă lăudaţi în trufia voastră. Orice laudă de acest fel este rea. Drept aceea, cine ştie să facă ce e bine, şi nu face, păcat are."

Poate amânăm să facem o faptă bună, să ne rugăm lui Dumnezeu cu inima smerită şi cu sufletul îndurerat pentru păcatele noastre, având ca pretext timpul berechet, dar poate că în acel ceas vom muri iar acea convorbire pe care am fi putut-o avea cu Dumnezeu, dar am amânat-o, ne-ar fi salvat sufletul.

Probabil unii s-au întrebat când a apărut timpul, creând o adevărată filosofie pe această temă. Uitaţi ce este scris în, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi:

"Curgerea timpului porneşte odată cu creaţia, timpul fiind, de asemenea, creat de Dumnezeu, Cel ce există dinaintea şi deasupra timpului. Trebuie, deci, neapărat că cele ce au început în timp să se sfârşească tot în timp. Spaţiul şi timpul sunt date ca un cadru în care creaţia sa se desăvârşească, urmând a sui dincolo de acestea, prin îndumnezeire."

Când Arhanghelul Mihail a venit la moartea lui Adam, care a trăit 930 de ani, şi l-a întrebat cum i s-a părut viaţa, acesta i-a răspuns:"Aşa, Doamne, cum aş intra pe o uşă şi aş ieşi pe cealaltă ". Adam a trăit 9 secole şi, totuşi, timpul a trecut şi peste viaţa lui, la fel de repede cum trece şi peste a noastră... dar noi, în zilele noastre, din cauza păcatelor, abia atingem vârsta de 80 de ani.

Dacă lui Adam i s-a părut că 930 de ani au trecut ca şi cum ar intra pe o uşă şi ar ieşi pe cealaltă, oare nouă cum ni se par 80 de ani?

Importanța timpului este de netăgăduit, pentru că el ne oferă şansa de a ne dobândi mântuirea sau, din contră, pieirea.

Timpul nu este în mâinile noastre, pentru că simplu fapt că viața noastră nu este în mâinile noastr, ci depindem de ci de cei din jur, de natură și de Dumnezeu.

Iubirea - Special

...dor de ploaia prin care alergam, dor de norii care mă acopereau,

...dor de câmpul verde din faţa mea,dor de văile tale,

...dor de dealurile tale semeţe, dor de râpele lor pe care mereu le escaladam, dor de drumul care ducea către casa noastră,

...dor de potecile lui, dor de poarta noastră verde si mare,

...dor de ograda noastră, dor de cântarea cristalină a păsărilor, dor de copacii care cu drag mă-nbrăţişau, dor de şoaptele lor dulci,

...dor de vişini mei acri, dor de prunii albi ce-nbrăcau grădina, dor de paşii mei repezi prin roua dimineţi, dor de mirosul aerului proaspăt,

...dor de mirosul ierbii care mă-nbăta, dor de mirosul frunzelor de nuc care mă-nprospăta, dor de frunzele de salcâm care-mi umpleau mâinile,

...dor de frunzele mari de porumb în care mereu mă pierdeam şi de mătasea lor pe care mereu o modelam,

...dor de via care mereu mă ascundea, dor de florile sălbatice în care mă odihneam,

...dor de pământul galben de sub picioarele mele, dor de apa după care mereu-nsetam, dor de gustul mărului care mereu mă face să lăcrimez,

...dor de cimentul fântânii mele care mereu mă răcorea vara, dor de dimineţele reci, dor de serile lungi, dor de liniştea de atunci,

...dor de tot, atât de dor...dor să-mi ieşi în faţă, dor să mă-ntâmpini cu dor, dor să mă ţii în braţe, dor să-mi spui că ţi-a fost dor de mine,

...dor de mâinile tale, dor de vocea ta, dor de poveştile tale, dor de serile noastre, dor de soba noastră şi de trosnetul lemnelor până noaptea târziu,

...dor de focul ei cald, dor de camera noastră,dor de scările casei unde mereu îmi spălam picioarele,

...dor de prispa unde ţopăiam mereu, dor de laptele tău afumat,dor de mătura pe care mă aşezam să-l mânânc,

...dor de trandafirul roz din fata casei noastre, dor de scara de care mereu mă temeam,

...dor să te văd supărată, dor să-ţi aud râsul, dor să mă cerţi,

Mi-e dor de noi, atât de dor, mi-e dor de ACASĂ, aşa cum tu mă făceai să mă simt, dor de poveştile cu stele, dor de luna ce acoperea tot, dor de negrul nopţii de-atunci ce mă-nspăimânta, dor de siguranţa ce mi-o dădeai...

Nu cred că ţi-am spus-o atunci dar să ştii că mult te mai iubesc şi mi-e un dor...de tot...mă aşez lângă crucea de la câpătâiul tău şi ştiu că acolo jos îngropat cu tine e zâmbetul meu de-altădat.

Mulți,  de  exemplu,  interpretează cuvintele  Scripturii:  ,,Luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut om și a suflat în fața lui suflare de viață   și  s-a făcut  omul ființă  vie” (Facerea 2, 7), ca și cum ar vrea să spună că până atunci n-ar fi fost Adam, nici suflet, nici duh omenesc, ci doar carnea creată din țărâna pămâtului. Această interpretare nu-i corectă, căci Domnul Dumnezeu l-a creat pe Adam din țărână în starea de care vorbește Apostolul Pavel când afirmă: ,,Și duhul vostru și sufletul și trupul să se păzească în întregime, fără de prihană, întru venirea Domnului  nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 5, 23). Toate aceste trei părți ale ființei noastre au fost create din țărâna pământului. Adam n-a fost creat mort, ci o ființă animală vie, asemanatoare celorlalte creaturi trăitoare pe pământ și însuflețite de Dumnezeu.

 

Dar iată ce este important. Dacă Dumnezeu n-ar fi suflat apoi în fața lui Adam această suflare de viață, adică harul Sfântului Duh, Care purcede de la Tatăl și se odihnește peste Fiul și prin El este trimis în lume, cu toate că era superior celorlalte creaturi, ar fi rămas lipsit de Duhul îndumnezeitor și ar fi fost asemănător tuturor creaturilor, având trup, suflet și duh conform cu specia lor, dar lipsite în interior de Duhul Sfânt, Care aparține lui Dumne­zeu. Din momentul în care Dumnezeu i-a dat suflare de viață, Adam a devenit, după cum spune Moise, ,,un suflet viu”, adică întru toate asemănător lui Dumnezeu, vesnic și nemuritor. Adam a fost creat nestricăcios. Nimic n-avea putere asupra lui. Apa nu-l putea îneca, focul nu-l putea arde, pământul nu-1 putea inghiti, aerul nu-1 putea vătăma. Toate îi erau supuse ca unui ales al lui Dumnezeu, ca unui stăpân și împărat al creaturilor. El era însăși perfecțiunea, coroana creaturilor și amiral ca atare. Suflarea de viață pe care Adam a primit-o de la Dumnezeu s-a umplut de înțelepciune așa cum n-a mai fost nici un om pe pământ și probabil nici n-o să mai fie. Când Dumnezeu i-a poruncit să dea nume creaturilor, le-a numit după calitățile și proprietățile pe care le dăduse Creatorul. Acest dar al harului divin, supranatural, provenind din suflarea de viață ce o primise, îi permitea lui Adam să vadă pe Dumnezeu plimbându-se prin rai și să-I înțeleagă cuvintele, apoi graiurile îngerilor, ale tuturor creaturi­lor, ale păsărilor, ale târâtoarelor, care nouă celor păcătoși ne sunt neînțelese, iar pentru el erau clare.

Aceeași înțelepciune, aceeași forță ți aceeași putere, aceleași calități bune și sfinte le-a primit și Eva la crearea sa, nu din țărâna pământului, ci din coasta lui Adam, în raiul așezat în mijlocul pământului.

Pentru ca Adam și Eva să poată menține cu ușurință mereu aceste calități nemuritoare, desăvârșite și dumnezeiești, provenite din suflarea de viață, Dumnezeu a sădit în mijlocul raiului pomul vieții, ascunzând în fructele lui întreaga prezență și plenitudine a darurilor dumnezeieștii Sale suflări. Dacă Adam și Eva n-ar fi păcătuit, ar fi putut, ei și urmașii lor, mâncând din aceste fructe, să-și întrețină în ei puterea dătătoare de viață a harului divin, nemurirea, veșnica reînnoire a puterilor trupești, sufletești și duhovnicești, tinerețea fără bătrânețe, o stare de fericire la care noi acum nici nu cutezăm să ne gândim.

Dar, gustând din fructele pomului cunoștinței binelui și răului, împotriva poruncii lui Dumnezeu, au cunoscut deosebirea dintre bine și rău și au devenit victima dezastrului ce s-a abătut asupra lor după încălcarea voii divine. Au pierdut harul prețios al Duhului Sfânt și până la venirea pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos, nu era dat Duhul, pentru că Iisus nu fusese încă preaslăvit (Ioan 7,39)

Credință și Știință - Armonia Universului

Dacă sunt un simplu produs al evoluției materiei, cum de am posibilitatea să mă gândesc (să raționez) la tot procesul devenirii mele? Dacă sunt doar materie, cum de mă pot ridica mai presus de materie, prin rațiune, creativitate și iubire?

Cum poți argumenta științific că bărbatul este atras de femeie și femeia de bărbat? Cum poți argumenta științific prin teoria evoluției că omul iubește? Ce este iubirea? De ce toți oamenii iubesc și simt nevoia de afecțiune, de iubire?

Dacă și eu și calculatorul, conform teoriei evoluției, suntem doar materie, și nimic mai mult, de ce mie mi-e dor de mama și calculatorului meu nu-i este dor de mouse-ul lângă care a stat ani de zile?

De ce mi-e dor de bunica mea care a murit? De ce casa de la țară îmi trezește atâtea amintiri despre bunătatea și blândețea ei? De ce spațiul în care a trăit și obiectele pe care le atins sunt, pentru mine, impregante de prezența ei și moartea n-a reușit s-o șteargă din sufletul meu? Ce este această legătură nevăzută între mine și o persoană care nu se află lângă mine?

De ce mi-e dor de toți oamenii din viața mea, atunci când sunt singur? De ce urâsc singurătatea, dacă se presupune că omul e produs al haosului, al întunericului, al nimicului? De ce mi-e dor de locurile în care am fost și m-am simțit bine? De ce mi-e dor de copilărie, de prieteniile din copilărie, de jocurile copilăriei? De ce mi-e dor de zâmbetul celor dragi?

De ce mi-e dor să fiu încă odată ce am fost, deși atunci când eram, îmi doream foarte mult să fiu ceea ce sunt astăzi?

De ce sufletul meu înregistrează tot ce trăiesc, mai bine decât orice cameră video? De ce rețin mai mult trăirile pe care le-am avut în relația cu oamenii și mult mai puțin vorbele?

De ce sufletul mă leagă de întreaga lume din jurul meu, ca și cum ar vrea să mă țină conectat cu tot ce am văzut, auzit, trăit, simțit, explorat...?

De ce mâine nu e o nouă zi în care să pornesc de la zero, fără amintiri, fără sentimente, fără dor... cu mintea complet resetată?

Cine a apăsat pe REC în sufletul meu încă din momentul apariției mele în burtica mamei? De ce sufletul înregistrează continuu? De ce nu pot opri sedimentarea amintirilor? De ce nu pot apăsa STOP și să-mi reiau viața de la zero?

De ce amintirile mele se regăsesc și în sufletele celorlalți? Cum de ne putem aminti împreună ce s-a întâmplat acum 10 ani, ca și cum am retrăi același moment? Dacă totul este întâmplător în lumea aceasta cum de noi oamenii ne asemănăm așa de mult ? De ce evoluționismul vorbește doar de trup sau de materie și mai nimic despre suflet?

Dorul din sufletele noastre e un mare nod din care pornește câte-o frânghie nevăzută care mă leagă de soția mea, de copiii mei, de mama, de tata, de Florin, de Bogdan, de Dan, de George, de Cosmin, de finii noștri, de nașii noștri, de rude, de prieteni, amici, cunoștințe...

Dorul ne leagă unii de alții, ne ajută să ne căutăm atunci când ne-am depărtat. Dorul din noi e forța aceea nevăzută care ne aduce împreună iară și iară, ca și cum am fi fost creați să fim mereu în comuniune. Dorul crează o rețea interconectată între oameni mai ceva decât world wide web (www).

Dorul e amprenta pe care celălalt a lăsat-o în sufletul meu.

Dorul e gândul care nu mă lasă să fiu liniștit până nu ajung să văd chipul persoanei iubite.

Dorul transcende moartea! Mi-e dor de cel ce a murit pentru că omul e veșnic și sufletul meu știe asta, și chiar dacă trupul putrezește, sufletul este imaterial. Dorul de cel drag nu poate fi șters cu buretele, ci doar ignorat, și asta pentru că prezența acelei persoane în viața noastră e una mai presus de timp. Prezența mamei în viața mea este și va fi veșnică, și n-o voi uita niciodată, pentru că iubirea pe care mi-a arătat-o a lăsat urme adânci în sufletul meu.

Dorul e o manifestare a iubirii, iar iubirea nu poate fi limitată în timp!

Poți oare să spui: îmi voi iubi mama până pe 31 august, anul viitor? Sau: îmi voi iubi copilul până când ajunge să facă 18 ani? Și după aceea ce vei face? N-avem putere să ne impunem să nu mai iubim! Suntem „condamnați” la iubire!

Iubirea transcende timpul, și asta e ușor de înțeles. Dorul este un chip al iubirii care așteaptă, care caută pe cel dorit, care nu se stinge până când nu-și revarsă toată afecțiunea în sufletul celui iubit.

Dorul e o lipsă a celui drag, e suferința de a trăi fără cel care te-mplinește. Dorul e mut, dar strigătul lui este mai puternic decât orice țipăt! Dorul este nevăzut dar prin el omul își exprimă dorința de a vedea cât mai aproape pe cel ce nu e prezent.

Mi-e dor de Dumnezeu, deși nu l-am văzut niciodată! Mi-e dor pentru că mi-a atins sufletul cu Harul lui Dumnezeiesc, și de atunci totul s-a schimbat în viața mea. Mi-e dor de Dumnezeu pentru că îmi dă sens vieții, pentru că în sfârșit în preajma Lui sunt eu, Claudiu, fără măști, fără figurație, fără teatru, fără nimic...

Mi-e dor de El pentru că și Lui îi este dor de mine!

Dacă ți-e dor, atunci ești veșnic!

Dacă ai amintiri, atunci le ai ca să înveți să iubești pe baza experiențelor trecute!

Dacă ajungi să iubești pe cineva, atunci cu siguranță vei vrea ca relația ta cu persoana iubită să nu aibă sfârșit.

Dacă iubești, atunci ești veșnic!

Dacă ești veșnic, atunci te asemeni lui Dumnezeu, care este în afara timpului.

Omul a fost creat de Dumnezeu din iubire, după chipul și asemănarea Lui!

Dorul e amprenta veșniciei în sufletele tuturor!

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

 

  Articole din aceeaşi categorie:

 

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, dacă nu înțelegem și nu iubim acest praznic dumnezeiesc al transfigurării Domnului, al schimbării Lui preadumnezeiești la înfățișarea trupului Său nu înțelegem nimic din soteriologia ortodoxă.

Pentru că mântuirea omului este consecința îndumnezeirii umanității lui Hristos.

E consecința transfigurării umanității Sale, prin slava Sa dumnezeiască, până la a sta, și ca om, de-a dreapta Tatălui. Ca Dumnezeu și om…

Iar fără simțirea slavei lui Dumnezeu și fără vederea slavei Lui nu există creștere în sfințenie, în îndumnezeire, pentru că fundamentul mântuirii și al sfințirii noastre îl constituie simțirea și vederea Lui.

Cuvântul de forță al praznicului: lumina dumnezeiască.

Ceea ce văd cei trei Apostoli ai Domnului, pe Tabor, e lumina Sa dumnezeiască, lumina Sa ființială, proprie Sieși…pe care El le-o arată/le-o revelează ca pregustare a Împărăției Sale.

Le arată cum va fi întru Împărăția Sa, unde El este Soarele dreptății, al sfințeniei, al curăției atotdesăvârșite.

Pentru că viața și hrana și bucuria și veselia celor Sfinți, întru Împărăția Lui, este vederea slavei Sale.

Adică aceasta, evocată acum, pe care, „pe cât li se putea”, conform troparului zilei, pe cât au fost în stare, din punct de vedere duhovnicesc, au văzut-o pe Tabor.

Lumina dumnezeiască e văzduhul de galben, de aur, regăsibil în Sfintele Icoane.

E curăția vieții Sfinților.

E cea care stă la baza tuturor virtuților Sfinților, a minunilor și a chinurilor suportate de către ei pentru Dumnezeu.

E cea prin care și întru care toți Sfinții au avut vedenii/ descoperiri/ extaze.

E cea prin care am primit toată revelația/ toată descoperirea dumnezeiască în întreaga istorie.

De aceea schimbarea Lui la înfățișare/ transfigurarea Lui e atât de importantă pentru noi: pentru că ne arată la ce statură e chemat omul.

Pentru că omul e chemat de Domnul la a fi plin de lumină dumnezeiască.

La a fi un locaș preafrumos al Prea Sfintei Treimi.

E chemat la înduhovnicire continuă, la umplere continuă de slava Sa, pentru a fi, pe fiecare zi, un om al noutății duhovnicești.

Al vieții noi, dumnezeiești.

De aceea moralismul fără consecințe pnevmatice sau asceza care doar ne usucă sau ne îngâmfă fără să ne și lumineze mintea, fără să ne umple de harisme și de vederi dumnezeiești nu ne ajută.

Pentru că scopul vieții ortodoxe nu e să părem „Sfinți” la nivelul faptelor și a ascezei noastre…ci să fim Sfinți la propriu.

Trăind comuniunea cu Dumnezeu, adică simțirea slavei Lui în slujbele și viața Bisericii, în tot ce trăim și facem și vederea slavei Lui, în urma rugăciunii continue și a contemplației dumnezeiești.

Căci de aceea e viața ortodoxă o viață divino-umană: pentru că prezintă, în fapt și nu doar în discurs, amprenta vieții cu Dumnezeu.

De aceea, „lumina Ta cea pururea fiitoare” (tot din troparul zilei), Doamne, să strălucească și în noi!

Lumină care este din totdeauna, necreată adică, care izvorăște continuu din Tine.

Pentru că numai ce izvorăște din Tine ne poate uni cu Tine.

Și de aceea e divino-umană viața noastră: pentru că noi ne umplem de viața Lui…și arătăm în noi bogăția de har și de cunoaștere pe care El ni le dăruie.

După cum ați putut observa din întreaga slujbă de azi, simțirea și vederea lui Dumnezeu nu sunt prezentate ca fiind realități dumnezeiești trăite numai de preoți sau de monahi sau de oameni foarte erudiți…ci de toți creștinii ortodocși.

Ele nu sunt idealuri…ci modul nostru de-a fi.

Dacă ar fi fost numai pentru unii…dacă ar fi fost o excepție…nu mai aveam un praznic de obște, adică al întregii Biserici.

Dar noi, cu toții, cu mic, cu mare, prăznuim astăzi, pe 6 august 2012, schimbarea la față a Domnului, transfigurarea umanității Sale, pentru că El e paradigma/ exemplul de urmat al vieții noastre.

Și după cum fanii starurilor muzicale și de film își imită „idolatrizații” la îmbrăcăminte, frizură, încălțăminte, mod de a fi…noi suntem chemați să ne lăsăm transfigurați, dinăuntru spre în afară, de frumusețea slavei lui Hristos…pe care El Însuși o revarsă în persoana noastră.

Pentru că El iese în întâmpinarea celor care Îl caută.

Pentru că El locuiește în cei care Îl iubesc pe El.

Pentru că El ne iubește pe noi cu o iubire mai presus de orice înțelegere și de orice recunoștință a noastră.

Și eu sunt recunoscător, plin de recunoștință de fiecare dată în fața Prea Sfintei Treimi…când mă gândesc la 6 august…

Pentru că 6 august 1990 a însemnat începutul meu conștient de îmbisericire.

După un proces interior de convertire și de luare de decizii de 8 luni, dintre luna decembrie a Revoluției române și luna august a anului 1990…am intrat pe 6 august în Biserică pentru prima dată cu toată ființa mea, adică odată pentru totdeauna.

De aceea înțeleg, foarte realist, absoluta necesitate interioară ca fiecare ortodox să se reconvertească la Ortodoxie.

Adică să nu rămână la suprafața lucrurilor…să nu vină la Biserică doar pentru că s-au născut într-o familie de ortodocși…ci pentru că s-au lăsat luminați de Dumnezeu…spre viața de curăție și de sfințenie a Ortodoxiei.

Însă pentru reconvertirea continuă, pentru trecerea de la o părere simplistă la una profundă, gravă despre viața ortodoxă…trebuie să ne lăsăm conduși de Dumnezeu prin rugăciune, post, spovedire, împărtășire continuă, citiri teologice, pelerinaje și întâlniri sfinte cu oameni de mare curăție și plini de teologie.

Trebuie să ne lăsăm conduși spre trăitori și teologi autentici ai Bisericii.

Să vedem cum arată Ortodoxia în cei care o întrupează la modul eroic, ascetic, mistic, copleșitor.

Și aceste întâlniri sfinte…și luminări duhovnicești, primite în adâncul ființei noastre, ne fac, pe fiecare dintre noi, să ne găsim…să ne intuim calea/ drumul personal.

Pentru că fiecare avem drumul nostru spre Dumnezeu…și în viața aceasta…

Și nu trebuie să imităm drumul altora, fără să îl înțelegem, ci să mergem pe acela pe care inima noastră simte să îl urmeze.

Cu toate greutățile și bucuriile lui.

Căci atunci când știi ce îți trebuie…și spre ce ești chemat de Dumnezeu…bucuria și mulțumirea duhovnicească primează în fața necazurilor, a ispitelor și a grijilor de tot felul.

Așadar viața duhovnicească e viața plină de lumina Lui.

Lumină în care sunt și Sfinții Moise și Ilie…dar și Apostolii…în care sunt, cu alte cuvinte, și Sfinții din vechime…și cei de acum…pentru că toți ne facem părtași aceleiași Împărății a lui Dumnezeu.

Toți la un loc…și pe fiecare în parte Dumnezeu ne călăuzește și ne ajută.

Pentru că la unirea/unitatea credinței, la comuniunea cu toți Sfinții, se ajunge prin relație personală de înduhovnicire și, în același timp, comunitară.

Ajungem cu toții…dar fiecare în ritmul său interior.

Nu grăbind lucrurile…nu forțând nota…pentru că fiecare are fragilitățile/neputințele sale.

Și de aceea să postim și să ne bucurăm teologic în aceste sfinte zile de august, privind la Cel ce este „Raza Tatălui” (condacul zilei), adică la Strălucirea Lui ipostatică/ personală, la Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

La Cel preaslăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, la Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Schimbarea la față a Domnului [2012])

Tinerii în societate - Modele și idoli

Când popa Ioja Sinesie, de prin părțile Aradului, era întrebat, de colocatarii de pe priciuri (deținuții politici de la Jilava, n.n), de ce a fost arestat, el răspundea, ca și cum ar fi vrut să se dezvinovățească:

- Păi, ce să fac, taică, dacă mă năpădiseră sectanții? Că eu nu știu teologhie d-asta domnească, precum sfinții părinți de deasupra mea!

Se referea la niște preoți catolici pe care îi considera sfinți fiindcă-i tot auzea vorbind despre teologie într-un fel din care el nu pricepea nimic. Și gradul lui de admirație era direct proporțional cu cel al neînțelegerii.

- Lasă-i părinte, pe sfinții ăia și zi-ne cum a fost cu sectanții care te-au năpădit! insistau niște țărani de prin alte județe ale țării.

- Păi, uite-așa! Cum vă ziceam, ei mă dovedeau cu vorba, că vorbeau ca din carte, cu numere de versete din Biblie și multe altele pe care le uitasem de mult. Și atunci, ce să fac?

Bătrân și uituc cum eram, știind doar Sfânta Liturghie pe dinafară, mi-am zis să le vin de hac citind peste ei Blestemele Sfântului Vasile cel Mare. Și nu doar într-o zi, ci multe vineri la rând.

- Și tare s-or mai fi sinchisit ei de blestemele Sfântului! îl luă peste picior un țăran cu credință mai îndoielnică.

- Ba nu, taică! S-au sinchisit și chiar foarte tare!

- Adică, părinte? întrebă un moldovean mai sfios.

- Adică s-au sinchisit așa de tare c-au început să moară, unul după altul, până ce s-au isprăvit cu toții: și cei din Micălaca, și cei din Mândruloc, și cei din alte părți de care nu știam. Și așa i-am dovedit, că mare-i puterea Sfântului!

- Și?

- Și asta-i! Că d-asta ajunsei și eu în închisoare, fraților. Că blestemul se duce unde-i trimis de popă, dar se și întoarce peste cel ce l-a trimis. Și, dacă popa-i nevrednic, cum am fost și eu, vai de nevrednicia lui! Și deci, de-a mea. Așa că d-aia trag eu acuma ce trag, aici, în temniță! (desigur, se subînțelege că părintele fusese condamnat de către comuniștii atei din așa-zise „motive politice“ și nu din rațiuni canonice, n.n). Că mi-a zis preoteasa să nu mă apuc de așa ceva, că doar aveam și eu multe păcate. Daʼ n-am ascultat-o. Cum să-i las eu pe nemernicii ăia să mă biruie pe mine, slujitorul Domnului? Nu trebuia eu să-L apăr?

- Daʼ chiar așa, părinte! Ucigându-i? Nu zice porunca a cincea să nu ucizi?

- Ba da, daʼ nu eu i-am ucis, ci cuvântul Sfântului Vasile, că și el, tot pe Domnul slujește!

- Daʼ și sectanții zic că slujesc pe Domnul, și atunci cum e? se mai auzi alt rob al Domnului întrebând.

- L-or fi slujind ei, daʼ nu cum îi place Lui; așa că, Domnul le arată calea cea bună, luându-i din lumea aceasta și-ndreptându-i spre cealaltă.

- Daʼ cu ce preț, părinte?

- Cu prețul lor și al meu, nevrednicul; că pentru asta plătesc eu cu libertatea.

- O fi atunci și cum zici, părinte, da-i înfricoșător! mai adăugă țăranul care-l iscodise, retrăgându-se pe prici, lângă ceilalți.

Părintele Ioja, tulburat, se furișă și el sub un prici, ca să-și facă rugăciunile și canonul, murmurând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“.

Atâta doar, fără să ceară ceva pentru el. Și nu înceta nici când era scos cu toți ceilalți ca să se plimbe în cerc în curtea arsă de soare. Buzele i se mișcau mereu și atunci, rostind aceeași formulă… Cu o cușmă spartă în vârful capului, prin care-i ieșea părul alb și cu o pereche de ochelari legați cu sfoară pe după urechi, aplecat de spate, își ducea osânda fără alt gând decât acela că tot ce pătimește se petrece numai cu îngăduința Domnului. De aceea nici nu cerea altceva în rugile sale, decât să-l miluiască.

Și totuși, odată, mai ceru ceva, dar nu lui Dumnezeu, ci preoților catolici, iezuiți, doctori în teologie și alte științe, care stăteau pe priciul de deasupra lui.

Auzindu-i cum discutau cu alți tineri, despre Dumnezeu, dogme și adevăruri mai puțin înțelese de el, ieși de pe priciul lui și le zise, privindu-i umil:

- Iertați-mă, cinstiți părinți! Eu sunt cel mai prost popă ortodox din lume și aș dori să-mi spuneți și mie ceva teologhie, că…

Și din ochi i se revărsa atâta lumină încât părinții iezuiți rămaseră muți. Ce să-i spună ei "celui mai prost și mai păcătos popă ortodox din lume"?…

- Părinte! încercă unul să rostească…

Dar vorba i se opri în gât și părintele Sinesie, stânjenit și el că-i întrerupsese din discuție, se retrase încetișor la locul lui, lăsând să dispară din fața lor ochelarii legați cu ață și căciula spartă.

- Ce să-i spunem noi despre teologie unui om ajuns în pragul sfințeniei? exclamă mai târziu unul dintre iezuiți, privind întrebător la ceilalți.

Dar, în afară de o lungă, foarte lungă tăcere, nu primi nici un răspuns.

(Marcel Petrişor - Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi; Sursa: Fericiti cei Prigoniti)

---

Alte articole despre părintele Sinesie Ioja:

Un martir bănăţean: părintele Ioja Sinesie

Părintele Sinesie Ioja - "Avea o voce blândă şi cu multă bunătate în ea"

Tinerii în Biserică - Explicarea Sfintei Liturghii

Aţi urmărit, desigur, cum preotul istoriseşte simbolic, treaptă cu treaptă, ceea ce este esenţial în istoria mântuirii noastre: patimile și moartea Domnului ca jertfă de Sine, aşa cum au fost prefigurate de profetul Isaia şi consemnate de Evanghelistul Ioan, singurul dintre apostoli care a fost martor ocular al înfricoşătoarelor evenimente.

Aici mă opresc puţin asupra potirului, amintindu-vă epilogul morţii lui Iisus. Fiind vineri seara şi, deci, începutul zilei obligatorii de odihnă a iudeilor, aceştia i-au cerut lui Pilat să grăbească moartea osândiţilor prin a le zdrobi fluierele picioarelor, ceea ce s'a şi făcut asupra celor doi tâlhari. Ajungând la Iisus, ostaşii au constatat că El murise, dar iudeii, ca să fie siguri că nu e vorba de o moarte aparenţă şi, deci, urmată de o pretinsă înviere, au cerut proba sângelui. Desigur, încă de pe atunci se ştia că odată cu moartea începe procesul de separare a serului de plasma sangvină. Aşa se face ca din coasta lui Iisus, împunsă cu suliţa, cele două componente au ţâşnit ca sânge şi apa.

Acum, în istorisirea simbolică, preotul nu le separa, ci, dimpotrivă, amesteca în potir vinul și apă şi le binecuvântează ca fiind una. Semnificaţia acestui moment este aceea că, în perspectiva liturgică a prefacerii vinului, Sângele Mântuitor al lui Hristos nu este cel de după moarte, descompus, ci acela care s'a vărsat pe cruce, viu şi dătător de viaţa. Imaginaţi-vă suprafaţa rotundă a discului ca fiind, în mic, imaginea Universului. În centru Se afla Iisus Hristos, Cel pentru Care sunt toate și prin Care sunt toate, anume pregătit pentru suferinţă şi moarte, deoarece El este jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi, aşa cum mărturiseşte Sfântul Evanghelist Ioan. Că este aşa, ne-o spune şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: "Nerăbdătorul dor al făpturii cu nerăbdare aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptură a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o [adică a omului] - cu nădejdea insă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că pân'acum toată făptura suspină laolaltă şi suferă'n durerile naşterii (adică naşterea din nou a lumii)".

De-a dreapta lui Iisus Hristos, preotul o aşază pe Maică Domnului, simbolizata printr'o piramida de pâine scoasă dintr'o a două prescură. Aşezarea ei este precedată de o rugăciune: Întru Cinstea şi pomenirea prea binecuvântatei, măritei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria, cu ale cărei rugăciuni primeşte, Doamne, jertfa aceasta în supracerescul Tău jertfelnic, şi însoţită de citarea unui verset din Psalmul 44: "Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată". Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pluteşte într'un văzduh numai al ei, ca fiind mai presus decât toţi sfinţii, mai cinstita decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii.

De partea cealaltă a lui Iisus, simetric cu Maica Domnului, se rânduieşte un pătrat alcătuit din trei rânduri a câte trei triunghiuri desprinse dintr'o a treia prescură, simbolizând noua ipostaze ale sfinţeniei: sfinţii îngeri; sfinţii profeţi ai Vechiului Testament, în frunte cu Ioan Botezătorul; sfinţii apostoli; sfinţii ierarhi şi dascăli ai Bisericii; sfinţii mucenici; sfinţii cuvioşi; sfinţii doctori fără-de-arginţi; sfinţii Ioachim şi Ana, precum şi sfântul (sau sfinţii) prăznuiţi în ziua respectivă; sfântul a cărui Liturghie se săvârşeşte atunci (Ioan Gură de Aur sau, respectiv, Vasile cel Mare). Toate acestea ocupa jumătatea superioară a tipsiei.

În jumătatea inferioară, sub agneţ, dintr'o a patra prescură se desprind trei piramide, mai mici decât aceea a Maicii Domnului, aliniate orizontal: una pentru arhiereul episcop al locului, ca şi pentru preoţii și diaconii împreună-slujitori (dacă sunt), o alta pentru popor şi cârmuitorii lui, şi o alta pentru ctitorii locaşului respectiv. E vrednic de amintit faptul că ei, ctitorii vii ai acelei biserici, de obicei mireni, sunt pomeniţi în aceeaşi linie cu slujitorii ei.

Cel de al doilea rând (şi ultimul) e păstrat pentru pomenirea viilor şi a morţilor, cu numele pe care preotul le are în memorie sau care sunt scrise pe pomelnicele ce i se aduc la altar. În timp ce pomeneşte, el răsuceşte vârful copiei în prescura şi desprinde particele mici, ca nişte fărâmituri, miridele, care se alcătuiesc în două moviliţe, una în dreapta, pentru vii, şi una în stânga, pentru cei adormiţi; pentru cei vii le desprinde tot din prescura a patra; pentru morţi, dintr'o a cincea. Evident, movilitele pot deveni mai mari sau mai mici, după numărul numelor pomenite. La sfârşit, revenind la cea de a patra prescura (cea pentru vii), scoate o părticică şi pentru sine, rostind această rugăciune: Pomeneşte, Doamne, după mulţimea îndurărilor Tale, şi a mea nevrednicie; iartă'mi toată greşala cea de voie şi cea fără de voie, iar din pricina păcatelor mele să nu oprești harul Preasfântului Tău Duh de la darurile ce sunt puse înainte.

Proscomidia se încheie cu acoperirea Cinstitelor Daruri, precedată de tămâiere. Preotul binecuvintează cädelniţa fumegândă, rostind o rugăciune: Tămâie Îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeule, întru miros de bunã mireasmă duhovnicească; iar Tu, primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouã Harul Preasfântului Tău Duh.

Tămâia este o jertfă în sine, de cele mai multe ori adusă de credincioşii mireni, dar şi simbolul rugăciunii ce se înalță către Dumnezeu, curată, diafană, înduhovnicitã, aşa cum o vedea şi Psalmistul: Să se îndrepte rugăciunea mea că tãmâia înaintea Ta; Ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară. Fiecare obiect al acoperirii trece prin văzduhul fin al tămâierii. Preotul ia steluţa şi o aşază, protectoare, deasupra discului, rostind: Şi venind steaua, a stat deasupra, unde era Pruncul. Evident, e o referinţă directă la episodul naşterii Domnului, în spaţiul căruia se săvârşeşte Proscomidia. Sub steluţa se afla Sfântul Agneţ, simbol şi prezenţă a Trupului care va muri pe cruce, dar care va şi învia din mormânt, întru slava Tatălui.

Punând primul acoperământ deasupra întregului disc, preotul rosteşte cuvintele profetice ale Psalmistului: Domnul S'a impărăţit, întru podoabă S'a îmbrăcat, îmbrăcatu-S'a Domnul întru putere şi S'a încins, pentru că a întărit lumea, care nu se va clinti. De-atunci tronul Tău s'a pregătit, Tu din veşnicie eşti. Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor; râurile îşi vor ridica valurile la glas de ape multe; minunate sunt talazele mării, minunat e Domnul întru cele înalte. Mărturiile Tale s'au adeverit foarte, casei Tale i se cuvine sfinţenie, Doamne, întru lungime de zile? (Psalmul 92)

Cel de al doilea acoperământ este aşezat deasupra potirului, gest însoţit de o adaptare hristica a unui verset din profetul Avacum: Frumuseţea Ta, Hristoase, acoperit-a cerurile, şi de lauda Ta este plin pământul? (Av. 3,3) Şi, în timp ce aşterne cel de al treilea acoperământ deasupra celor două sfinte vase, adică discul şi potirul, preotul rosteşte o rugăciune alcătuită, prin parafrazare, dintr'un text al profetului David: Acoperă-ne pe noi cu acoperământul aripilor Tale; îndepărtează de la noi pe tot vrăjmaşul şi războinicul; fă-ne, Doamne, să trăim în pace; miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre, ca un bun şi iubitor de oameni.

În final, după ce a tămâiat Darurile astfel acoperite, preotul I se roagă lui Dumnezeu pentru proaducerea Cinstitelor Daruri: Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce pe Domnul nostru Iisus Hristos - Pâinea Cea cerească, Hrană a toatã lumea - L-ai trimis Mântuitor şi Izbăvitor și Binefăcător pe El, Cel ne binecuvintează şi ne sfinţeşte pe noi -, Tu Însuţi binecuvintează această punere-înainte şi primeşte-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri. Pomeneşte, ca un bun şi iubitor de oameni, pe cei care au adus-o şi pe cei pentru care a fost adusă, iar pe noi ne păzeşte neosândiţi intru sfinţita lucrare a dumnezeieştilor Tale Taine. Că s'a sfinţit şi s'a preamărit preacinstitul și de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.

Iată, v'am înfăţişat partea ascunsă a Liturghiei, aceea care niciodată nu este văzută sau auzită, cea care se desfăşoară în şoaptă și mister. Ea este oficiata, întotdeauna, de un singur preot. Chiar când la aceeaşi Liturghie se afla mai mulţi slujitori, fiecare (inclusiv episcopul, dacă este) îşi ia rând şi îşi pomeneşte viii şi morţii. Dacă în această expunere am abuzat de elementul descriptiv, am făcut-o din dorinţa ca, în final, să subliniez două lucruri. Mai întâi, cred că această jumătate de oră este cea mai nobilă și mai frumoasă parte din întreaga slujire preoţeasca. Aici, în tinda, preotul este desprins de lumea exterioară şi se afla doar cu sine însuşi, singur în faţa lui Dumnezeu şi a propriei sale conştiinţe, nici un ochi omenesc nu pătrunde să-i măsoare aparenţele, să-l controleze sau să-l judece. Aici nu contează dacă el este înalt sau scund, gras sau slab, frumos său urât, învăţat sau simplu, cu sau fără talent oratoric, cu sau fără virtuţi muzicale, cu sau fără veşminte strălucitoare, familiar sau distant, mândru sau modest, concentrat sau dezinvolt. Singura lui măsură este aceea a harului lucrător.

În al doilea rând, am dorit să vă pun în faţa ochilor minţii o privelişte extraordinară, măreaţă, emoţionanta, copleşitoare prin simplitatea şi profunzimea ei. În faţa tipsiei de metal pe care a proscomidit, preotul contempla nici mai mult şi nici mai puţin decât imaginea Împărăţiei Cerurilor, avându-L în centru pe Iisus Hristos. Nimic nu lipseşte: Deasupra, Biserica triumfătoare, prin Maica Domnului, îngeri şi sfinţi; dedesubt, Biserica luptătoare, prin viii care
Se roagă şi morţii care aşteaptă.

Asemenea Logosului întrupat, nemărginitul univers duhovnicesc se aduna într'o firida de statura unui om.

Prima parte a acestui articol o găsiți aici: Împărăția din firidă (5a)

(Mitropolitul Bartolomeu Anania - Cartea deschisă a împărăției - o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.44-49)

<!-- {lofimg src="/images/stories/2012/08/prescuri-sfanta-liturghie.jpg"} --> Articole din aceeaşi categorie:

• Împărăţia din firidă (5a)

Credință și Știință - Și orașul îți vorbește despre Dumnezeu

Sunt sigur că vă place titlul, și mie îmi place. Este un slogan publicitar pe care l-am văzut în urmă cu câteva zile prin oraș. Apărea pe un panou video mare din cartierul Țiglina 1 al orașului Galați și promova o firmă de asigurări cunoscută din România.

În clipul de câteva secunde apărea o fotografie cu flori de cireș, luminată de soare, și îți dădea așa un sentiment plăcut privind-o. Defapt când spui flori de cireș imediat în creier începi să-ți aduci aminte și de mirosul florilor dar și de gustul cireșelor.

Pe baza acestui sentiment plăcut pe care ți-l insuflă fotografia, firma de asigurări vine și mai contribuie cu un elemement-simbol puternic pentru creierul nostru: primăvara. Pentru majoritatea dintre noi primăvară înseamnă: învierea naturii, înverzire, înflorire, înseninarea cerului... ieșire în natură, voie bună, etc.

Odată vrăjiți de imaginația noastră vizuală și olfactivă ar trebuie să primim mai ușor în subconștient mesajul companiei de asigurări: „Dacă am putea încheia asigurări și pentru florile de cireș, ne-am bucura în fiecare zi de primăvară”. În traducere lucrurile ar sta cam așa:

• „Compania noastră îți asigură casa, îți asigură mașina, sănătatea, pensia, viața... dacă am putea ți-am încheia o asigurare și pentru mediul în care trăiești, pentru natură, dar nu putem.”

• „Dacă ai încredere în noi să-ți păzim toate cele de mai sus, de ce n-ai avea încredere să-ți asigurăm tot ce-ți înconjoară viața?

Pe cât de frumos pare mesajul pe atât de fals, periculos și viclean își urmărește scopul.

În primul rând îți lasă impresia că asigurările chiar te-ar păzi de tot răul care ți se poate întâmpla în lume, în loc să spună că de fapt comapaniile de asigurări despăgubesc eventualele pierderi materiale ca urmare a unui eveniment nedorit. Este ca și cum ai spune: „SMURD te păzește de orice accident rutier pe șoselele din România!” E fals. Echipajele SMURD intervin în caz de accident, descarcerând și oferind primul ajutor cu o aparatură medicală avansată. SMURD-ul nu te ferește de accidente, nu te păzește așa cum o face Dumnezeu secundă de secundă, ci doar intervine atunci când se întâmplă răul.

Același lucru și când vine vorba de asigurări, ele îți pot despăgubi avariile mașinii dar nu-ți pot învia copiii morți în accidentul în care tocmai ai fost implicat, ele îți pot plăti cheltuielile de spitalizare în caz că te îmbolnăvești dar nu-ți pot reda sănătatea și viața, ele îți pot plăti pensia până la adânci bătrâneți dar nu-ți pot asigura o bătrânețe liniștită.

Nu asigurările te păzesc de tot ce-i rău în lumea asta: accidente, boli, necazuri, violență, catastrofe naturale, furtuni, inundații, secetă, războaie, etc. ci Domnul o face:

„De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi.” (Psalmul 127 1-2)

Asigurările nu-mi pot vindeca rănile din suflet, nu-mi pot reface prieteniile pierdute, nu-mi pot aduce fericirea, nu-i pot da rod pântecelui soției mele, nu-mi pot educa proprii copiii...

Sloganul din titlu are în el un aparent mesaj de iubire care spune parcă: „Dacă am putea să-ți ocrotim totul în jurul tău, dacă am putea să te ocrotim oriunde și oricând, am face-o! ”. Foarte interesant este că acest slogan arată veșnicia din om, dorința lui infinită de a merge mai departe, de a fi mai bun, mai înțelept, mai creativ, mai iubitor, pentru că reprezentanții firmei de asigurări lasă de înțeles că dacă ar putea fi ca Dumnezeu, ar face-o. Ei spun parcă:

„Ne facem treaba așa de bine în asigurări, și suntem așa de buni în ceea ce facem, încât ar trebuie să mergem mai departe, să asigurăm tot ce se degradează, tot ce este supus morții. Dacă-ți displace frigul, atunci facem primăvară! Dacă-ți place peisajul montan atunci aducem muntele la tine! Dacă-i secetă, dăm ploaie! Dacă-i noapte, facem ziuă! Dacă-i război, facem pace!”

E foarte interesant cum dintr-un singur slogan înțelegem sentimentul ascuns al omului de a corecta dezechilibrele din lume, și toate situațiile care de fapt îi aduc suferință. Totuși, omul e cauza tuturor dezechilibrelor apărute în Univers, el a făcut păcatul, el a primit pedeapsa, și natura suferă împreună cu el la ispășirea pedepsei. Defapt natura suportă de la căderea lui Adam și până astăzi consecințele constante ale faptelor noastre: poluarea aerului, a solului, a apei, defrișări masive, urbanizări excesive, etc.

Reprezentanții companiei de asigurări recunosc prin acel slogan că toți am vrea să corectăm consecințele păcatului pe care l-am adus în lume, dar dau o soluție greșită pentru asta: asigurările.

Nu prin asigurări vom elimina păcatul din lume, ci prin schimbarea reală a fiecărui om.

Nu compania Omniasig ne poate izbăvi din păcat ci Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Nimeni nu poate lupta singur împotriva păcatului din el, ci doar împreună cu Dumnezeu, Cel ce poate să ne dea tuturor putere să ne schimbăm.

Concluzie:

Acest slogan publicitar ne amintește de:

• credința omului în Dumnezeu,

• de dorința lui de a fi fericit în mod permanent,

• de conștiința că este un om păcătos și trăiește într-o lume plină de consecințele păcatului,

• de apropierea lui firească de natură.

Și orașul îți vorbește despre Dumnezeu, nu doar natura!

Sexualitate - Campania ”Mii de tineri își păstrează fecioria...”

De când urmăresc postările de pe acest site, conştiinţa mă apasă tot mai tare! Descopăr gravitatea păcatelor pe care le săvârşesc şi despre care ştiu doar atât: că sunt păcate! Am şi eu ceva de spus... care sper să fie măcar spre folosul celor care trec prin ce am trecut eu, dacă nu şi pentru cei cărora le doresc ca niciodată să nu guste din cupa amară a acestui păcat!

Ceea ce mă chinuie cel mai tare şi-mi întunecă sufletul şi mintea este păcatul malahiei. Eram atât de mică încât nici nu ştiu când am început să săvârşesc acest păcat. Am descoperit că este un păcat deabia acum 2 ani. De atunci am încercat de câteva ori să scap de patima asta care mă tulbura din ce în ce mai tare, dar de fiecare dată cedam. E o luptă grea şi fără prea multe speranţe că vei birui! Şi lucrul acesta îl înţelege cel mai bine o persoană care a trecut sau trece prin aşa ceva!

O singură dată am mărturisit acest păcat duhovnicului meu, plină de ruşine şi de furie faţă de propria-mi persoană, dar nu după mult timp am picat din nou! Şi deveneam din ce în ce mai nervoasă, mai tristă! Situaţia se agrava din ce în ce mai mult, nu doar că-mi făceam rău mie, distrugându-mi trupul şi sufletul, dar am început să fac rău şi altora! Încet, încet a apărut pofta trupească pentru ceilalţi, pentru prietenul meu, care avea aceeaşi problemă!

Din dorinţa de a ne satisface pornirile ne atingeam, ne ispiteam, ajungându-se până la să zisul "sex oral". Asta a fost lucrul care "a pus capac" !

Mă simţeam murdară, ultima persoană, eram furioasă că eu am făcut asta! Mă simţeam un izvor de păcate! Mă chinuia gândul că nu voi putea iubi niciodată curat, pe nimeni, din cauza ticăloşiei mele, şi gândul că asta mă va afecta toată viaţa, atât pe mine cât şi familia pe care o voi avea la un moment dat.

Nimeni nu ştia ce mi se întâmplă dar simţeam că toată lumea fuge de mine, mă evită, nu aveam prieteni, nimeni nu mă vroia în preajmă! Şi era cumplit! Nu găsesc cuvintele pentru a spune ce simţeam în momentele alea! E ceva care îţi îneacă sufletul şi nu te lasă să respiri, simţi doar un nod în gât şi tot timpul "pofta" de plâns. Nimic nu mă sperie mai tare că SINGURĂTATEA!

În momentul în care credeam că am rămas singură, mi-am dat seama că cel mai bun prieten îmi este Iisus. Pentru ce Îl îndepărtasem aşa tare? Fără El în inima mea pierdeam totul! Sau mai bine spus, nu aveam nimic! Nimic nu merita ca eu să-i greşesc în halul acesta.. nici Lui, nici mie, nici persoanelor la care ţineam, la care vroiam să ţin! El făcea totul pentru mine, şi eu nimic pentru El! Am început să ţin post şi să mă rog mai intens ca niciodată!

Simţeam nevoia să merg la Biserică şi să stau toată slujbă în genuchi plângând! Acesta rămăsese singurul lucru care îmi mai dădea linişte! Regretăm tot ceea ce trăisem până atunci, regretăm fiecare zi din viaţă în care I-am greşit lui Hristos şi în care am adunat pentru sufletul şi trupul meu numai mizerii şi bolovani grei! Atunci am gândit cu adevărat "Dau voinţa, iau putere!".

Au trecut şase luni de când m-am hotărât să zdrobesc capul acestui şarpe care mă ucidea, şi anume masturbarea, şi viaţa mea a început să se schimbe. Ştiu că acest lucru poate revenii oricând, că e suficient un gând, o imagine, un cuvânt dar dacă Îl avem pe Dumnezeu în inimile noastre suntem cei mai puternici! El ne-a dat "Crucea armă asupra diavolului!". Dacă ne dăm seama că am greşit, recunoaştem, mărturisim şi dorim cu adevărat să lăsăm păcatul, Dumnezeu va lucra cu noi în aşa fel încât să ne îndreptăm de diavol şi să ne apropiem de El, care doreşte întotdeauna îndreptarea noastră, a păcătoşilor! Dar totul depinde de noi! Numai de noi!

Sfântul Apostol Pavel spune: "Pot totul în Hristos, care mă întăreşte!".

Fiecare dintre noi greşim, unul mai mult, altul mai puţin, dar pentru un adevărat creştin nu există "nu pot" când vine vorba de îndreptare şi întoarcere la Dumnezeu!

Sper că Bunul şi Blândul Iisus să ne lumineze tuturor sufletele şi minţile spre tot ce-i ziditor!

Doamne ajută!

(Heidi - autorul preferă să rămână anomim și să se semneze cu un pseudonim)

Credință și Știință - Și orașul îți vorbește despre Dumnezeu

Toți ne bucurăm să fim în natură, la aer curat, în mijlocul unor peisaje superbe. Nu e om pe lumea asta să nu fie mișcat sufletește atunci când e pe-un vârf de munte, pe un ocean învolburat, pe plaja unei mări unde valurile se sparg frumos, pe un câmp cu maci, pe o coastă de deal, într-o peșteră sau în fața unei cascade. Natura trezește în noi sentimentul divin. Natura ne reamintește cine suntem și de unde venim.

Totuși mulți dintre noi trăim la oraș. Orașele sunt pline de betoane și mai totul este creat de om, și doar parcurile și vegetația sporadică ne mai poate reaminti de natură și implicit de Dumnezeu.

Până și orașele ne vorbesc despre Dumnezeu. De fapt tot ce-i creat și există în Univers, are o rațiune de a fi, așezată de Dumnezeu în acel lucru.

Am creat o nouă categorie de articole pe care o veți găsi în secțiunea Credință și Știință și se va numi: „Și orașul îți vorbește despre Dumnezeu”

În aceste articole vom discuta liber despre tot ce ne oferă orașul la privire: blocuri, mașini, magazine, bannere, mall-uri, construcții, străzi, mesaje comerciale, mesaje politice, denumiri de instituții, logo-uri, etc. Astăzi vom aborda prima temă.

Fiind în Băcau pe una din străzile mari ale orașului văd pe un Ford Tranzit scris pe spate: „În acest vehicul nu există marfă pe timpul nopții”. Cu siguranță ați văzut și voi acest mesaj pe autovehiculele de marfa care circulă în orașele voastră.

Acest mesaj are ca țintă directă hoții, sau potențialii hoți.

Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a comunica prin mesaje lipite pe mașină cu hoții, și știți de ce?

Pentru că noi oamenii am înțeles de-a lungul timpului că fiecare conflict se poate rezolva prin comunicare. Mesajul lipit îl anunță pe hoț că doar ziua există marfă în mașină, noaptea fiind goală, și îl scutește de efortul de a încerca să spargă încuietoarea mașinii și de a se expune riscului de a fi prins de poliție pentru nimic.

Hoțul se poate gândi că mesajul e fals, dar dacă va vedea într-o parcare trei autovehicule de marfă și doar pe două va scrie acest mesaj, există o șansă mai mare să se afle marfă în cel de-al treilea, și prin urmare să-l aleagă pe acesta din urmă. Așa se face că mesajul lipit, fie fals sau adevărat, va avea efectul scontat: îndepărtarea hoților prin comunicare.

Un alt lucru interesant este că proprietarii mașinii merg pe ideea aplanării conflictului pe cale amiabilă și nu printr-o instanță judecătorească, și asta din mai multe motive:

• În primul rând pentru că sunt conștienți că hoții care fură din autovehicule sunt prinși rar și cu greutate.

• În al doilea rând pentru că marfa furată va fi vândută rapid pentru a fi transformată în bani, și prin urmare nu și-o vor recupera niciodată.

• În al treilea rând pentru că un proces în instanță durează mult timp și păgubitul chiar dacă va fi despăgubit la un moment dat, până la finalizarea procesului va suporta pe pielea lui pierderea mărfii.

Prin urmare cea mai de dorit situație este evitarea conflictului.

Din cele trei motive de mai sus reiese foarte bine porunca pe care a dat-o Mântuitorul Hristos celor care se ceartă unii cu alții și se judecă în instanță:

„Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel din urmă ban.” (Matei 5, 25-26)

Mai degrabă evită instanța judecătorească și fă pace cu pârâșul tău, chiar dacă e o pace strâmbă, care te dezavantajează.

Același sfat îl dă și Sfântul Apostol Pavel care spune:

„Negreşit, şi aceasta este o scădere pentru voi, că aveţi judecăţi unii cu alţii. Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea? Pentru ce nu răbdaţi mai bine paguba? ” (1 Corinteni 6:7 )

Mesajul de pe acel autovehicul încearcă să evite pe cât posibil conflictul, și să minimizeze la maxim pagubele.

Comunicarea între oameni îi ajută de multe ori să evite conflictele. Comunicarea este de fapt cuvânt, iar cuvântul poartă un mesaj și un duh al mesajului. Cel care primește acel cuvânt înțelege mesajul cu rațiunea și simte duhul cu inima. De fapt nu comunicarea îi unește pe oameni ci cuvântul.

Iată de ce Mântuitorul Iisus Hristos mai este numit și Dumnezeu Cuvântul, pentru că El este Cel care-i unește pe toți în El însuși și pe toți cu Dumnezeu, Sfânta Treime. Cuvântul ne va mântui pe toți, iar Duhul Sfânt, Care sălășluiește în Tatăl așa cum sălășluiește în Fiul, va împărtăși inimilor noastre Adevărul. Atât inima cât și rațiunea noastră se vor împărtăși de Adevăr, luminându-se și curățindu-se.

Concluzie

Mesajul „În acest vehicul nu există marfă pe timpul nopții” ne poate aminti de Dumnezeu:

• pentrucă El ne-a poruncit să evităm procesele în fața instanței judecătorești

• pentrucă expune comunicarea ca pe un mod de a rezolva conflictele, iar comunicarea se face prin cuvânt. Iar noi știm bine că Iisus Hristos mai este numit și Dumnezeu-Cuvântul.

• pentru că e un mod blând de a te raporta la cei care-ți pot deveni dușmani (hoții care te păgubesc) și în felul acesta ne aduce aminte de porunca Mântuitorului de a ne iubi chiar și vrăjmașii.

• pentru că hoții vin mai mereu noaptea și pentru că proprietarii nu-și pot păzi singuri mașinile, atunci pun ca paznic un mesaj, o serie de cuvinte. Acest gest e o recunoaștere a faptului că hoții sunt oameni raționali, iar alegerile lor pot fi schimbate, invocând un argument (lipsa mărfii din mașină) și apelându-se în același timp la credința lor. Ca hoț nu poți ști exact dacă mesajul e adevărat, dar nici nu poți risca inutil să spargi o mașina goală și să fii prins. Așa se face că în comunicarea celor două părți se invocă rațiunea, credința, ba chiar și un sentiment de afecțiune sau de empatie față de un posibil dușman.

Și orașul îți vorbește despre Dumnezeu nu doar natura.

P.S. Fotografia este un colaj, nu este mașina pe care am văzut-o eu în Bacău.