Tinerii în Biserică - Explicarea Sfintei Liturghii

Pentru o cât mai clară tâlcuire, vom urmări împreuna, pas cu pas, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cea mai cunoscută de către toţi credincioşii, ea fiind oficiată în imensa majoritate a zilelor unui an. În acelaşi scop, cu excepţiile de rigoare, voi prezenta Liturghia slujită doar de Preot şi de popor, fără arhiereu, diacon sau sobor.

Totul începe printr'o binecuvântare solemnă, pe care preotul, în faţa sfântului prestol (sfintei mese), o rosteşte cu voce înaltă, în timp ce ridică Sfânta Evanghelie şi face cu ea semnul crucii deasupra antimisului: “Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”

Primul cuvânt din această deschidere are un conţinut foarte bogat şi o foarte frecventa întrebuinţare în limbajul bisericesc, fapt pentru care doresc să vă dau câteva explicaţii.

Termenul „binecuvântare” este traducerea româneasca a latinescului benedictio, care, la rândul sãu, îl echivalează pe grecescul evloghía, toate avându-şi rădăcina într'un verb care înseamnă a vorbi de bine, a lăuda, a cinsti, a sărbători, a acorda unei fiinţe sau unei instituţii o poziţie cu totul specială, privilegiată. Adaug însa particularitatea că în timp ce limbile europene moderne au preluat latinescul bene-dictum (care înseamnă "zicere de bine") în literalitatea lui, limba română, după ce a circumscris slavonescul blagoslovenie în rezervaţia limbajului monastic, a introdus termenul "binecuvântare", alcătuit, pe de o parte, din acelaşi adverb latinesc bene (în româneşte, "bine"), de care însa a legat substantivul, tot latinesc, conventum (devenit în româneşte "cuvânt"), care în original înseamnă convenţie, înţelegere, pact, acord, tratat, alianţa, ceea ce îi da termenului o încărcătură mult mai bogată (aşa cum avem expresiile "om de cuvânt', "pe cuvântul meu", "a-şi da cuvântul", "a se ţine de cuvânt", "a-şi ţine cuvântul', etc.). Aceasta înseamnă că a binecuvânta este nu numai a-l vorbi pe cineva de bine sau a-i spune ceva de bine, ci şi a face cu el o înţelegere nobilă, menită să onoreze ambele părţi.

Dar românescul "cuvânt" are o încărcătură mult mai bogată, în sensul că el, cuvântul, este nu numai un mijloc de comunicare, ci şi o putere în sine. El este mult mai apropiat semantic de grecescul evloghía, care înseamnă binecuvântare, cu derivatul évlogos, adică cel ce binecuvântează. Ev-logos însa îl încorporează pe lógos, al cărui înţeles este acela de cuvânt ca mijloc de comunicare, dar şi de raţiune divină şi, mai ales, puterea lui Dumnezeu. Prin puterea cuvântului a creat Dumnezeu lumea, prin puterea cuvântului a făcut Iisus minuni, prin aceeaşi putere, rostită în numele lui lisus Hristos, a vindecat Petru un olog.

Puterea în sine a cuvântului e recunoscută şi consacrată chiar în viaţa publică a popoarelor, dincolo de perimetrul strict religios. Jurământul rostit în tribunal devine act juridic, cel depus în armata e sacrosanct; cunoaştem consecinţele jurământului strâmb sau ce se întâmpla cu ostaşul dezertor. Dar, mai presus de toate, logos-ul a fost identificat cu cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Cel prin Care şi cu Care a creat Dumnezeu lumea, devenit în istorie Iisus Hristos. Ne-o spune frumos şi răspicat Sfântul Evanghelist loan: ”Întru'nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru'nceput la Dumnezeu. Toate printr'Insul s'au făcut şi fără El nimic nu s'a făcut din ceea ce s'a făcut?” Poate fi ceva mai cuprinzător decât cuvântul binecuvântare în care este încorporat însuşi numele lui lisus Hristos, nume care, la rândul său, este el însuşi putere?

Aminteam mai sus ca, pe de o parte, Dumnezeu este singurul autor al binecuvântãrii şi, pe de alta, ca ea se adresează nu numai unor fiinţe, ci şi unor instituţii. Prima fiinţa care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu a fost omul. În Cartea Facerii ni se spune că, după ce Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi Eva, i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l.” Pe de altã parte, primul aşezământ pe care Dumnezeu l-a rânduit prin binecuvântare a fost Ziua de odihnă, adică a șaptea, sau Sabatul Vechiului Testament, devenit Duminica celui Nou. După ce Dumnezeu a făcut lumea în cele şase zile ale creaţiei, El S'a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le făcuse. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S'a odihnit El de toate lucrurile Sale, cele pe care Dumnezeu le-a izvodit făcându-le.

Acest aşezământ a fost instituţionalizat de abia în vremea lui Moise, când israeliţii au fost obligaţi să-l respecte cu stricteţe în amintirea eliberării lor din robia egipteană, ca zi de sfântă odihnă închinată Domnului. În vremea Noului Testament, Iisus Hristos Şi-a atestat dumnezeirea şi prin aceea că S-a numit pe Sine Domn al sâmbetei, conferindu-i semnificaţia că orice facere de bine este, de fapt, o sărbătoare.

În lucrarea Sa de a revărsa harul dumnezeiesc peste fãpturile chemate la mântuire, Domnul Hristos a binecuvântat copiii prin punerea mâinilor asupra-le, a binecuvântat cele cinci pâini cu care a săturat miile de oameni, iar la Cina cea de Taină a binecuvântat pâinea şi vinul pe care le-a prefăcut în Trupul şi Sângele Său. Acestea sunt doar câteva exemple despre binecuvântarea pe care Dumnezeu le-o acordă oamenilor în mod direct.

Exista însă şi binecuvântarea inter-umana, despre care va voi spune câteva cuvinte. Binecuvântarea este o rostire solemnă, însoţită de un gest, prin care o persoană invoca darurile lui Dumnezeu asupra altei persoane sau a unui grup. Gestul poate fi ridicarea mâinilor asupra cuiva, punerea unei mâini pe capul persoanei binecuvântate, însemnarea ei cu semnul crucii, sau, atunci când e făcută de preot, semnul crucii cu degetele încrucişate; prin tradiţie, arhiereul binecuvintează cu amândouă mâinile.

Una din cele mai vechi este binecuvântarea părinţilor asupra copiilor şi o întâlnim în prima carte a Vechiului Testament. Bătrânul Isaac, slăbit şi aproape orb, îşi simte sfârşitul aproape şi-l cheamă pe Esau, întâiul său născut, să-i acorde binecuvântarea. Soţia sa însă face în aşa fel încât Iacob, cel de al doilea fiu al său, i se substituie primului şi obţine binecuvântarea. Când i se descoperă adevărul, e prea târziu, Isaac nu mai poate face nimic. Nu intrăm acum în amănuntele şi semnificaţia acestei istorii, ci reţinem doar faptul că binecuvântarea era definitivă, ireversibilă, nu putea fi redistribuită şi nici împărţită. Cu alte cuvinte, binecuvântarea era un act foarte puternic, iar faptul acesta e confirmat de ceea ce astăzi am putea numi „cariera” lui Iacob. Adaug şi amănuntul că la acea vreme israeliţii încă nu aveau instituţia preoţeasca şi că Isaac avea simpla calitate de părinte.

Mult mai târziu, sub Moise, preoţia a fost instituită prin Aaron şi, odată cu ea, binecuvântarea sacerdotală. Iată ce ni se spune în Cartea Numerelor: „Domnul a grăit către Moise, zicând: Vorbeşte tu către Aaron şi către fiii săi şi spune-le: Iată cum îi veţi binecuvânta pe fiii lui Israel; le veţi zice aşa:

Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească!
Domnul să-Şi lumineze faţa spre tine şi să te miluiască!
Domnul să-Şi ridice faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pace!”

Aţi observat, desigur, cel puţin trei lucruri care se cer reţinute. Deşi e destinată tuturor fiilor lui Israel, adică întregului popor, binecuvântarea nu e colectivă, ci individuală. În ea e pomenit numele Domnului. Preotul este cel ce o rosteşte, dar Dumnezeu este Cel care operează. Acest ultim adevăr e evident în încheierea cuvântului lui Dumnezeu către Moise: „Aşa vor pune ei [preoţii] numele Meu asupra fiilor lui Israel şi Eu, Domnul, îi voi binecuvânta”

Binecuvântările vor fi amplificate spre sfârşitul vieţii lui Moise, când el le va formula în versiune definitivă şi le va lăsa testamentar urmaşilor săi. Acum intervine şi condiţionarea: binecuvântarea devine efectivă numai dacă beneficiarul respecta cu stricteţe prescripţiile legilor divine. Citez: „Dacă veţi asculta cu luare-aminte glasul Domnului, Dumnezeului vostru, ca să păziţi şi să pliniţi toate poruncile acestea pe care ţi le poruncesc eu astăzi, atunci Domnul, Dumnezeul tău, te va înălţa mai presus decât toate neamurile pământului. Dacă'ntru auz vei auzi glasul Domnului, Dumnezeului tău, asupra ta vor veni toate binecuvântările acestea şi te vor afla.”

Urmează o suita de binecuvântări, care se încheie cu ideea iniţială, ca ele se vor plini numai dacă nu te vei abate nici la dreapta şi nici la stânga de la nici unul din cuvintele pe care ţi le poruncesc eu astăzi?

Iată însa că, de data aceasta, intervine şi reversul binecuvântării, blestemul. Blestemul nu e absenţa binecuvântării sau, simplu, retragerea ei, ci invocarea răului pedepsitor asupra celui vinovat de nesupunere, în sensul că el devine ţinta unui lung şir de nenorociri, de la suferinţele trupeşti până la pierderea libertăţii şi extincţia biologică.

Ca şi binecuvântarea, blestemul e condiţionat. Citez din textul lui Moise: „Şi va fi că dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, şi nu vei păzi şi nu vei plini toate poruncile Lui pe care ţi le poruncesc eu astăzi, veni-vor peste tine toate blestemele acestea şi te vor prinde.”

Binecuvântarea poate fi de ordin general, precum în cazurile pe care le-am citat, dar şi de ordin particular, cum este cel menţionat în Întâia Carte a Regilor. Când Saul intră ca străin în cetate şi întreabă unde-l poate găsi pe preotul Samuel, i se răspunde: „poate fi găsit acum, înainte de a se duce pe deal să mănânce; că poporul nu va mânca până nu vine el; fiindcă el binecuvintează jertfă, şi după
aceea mănâncă oaspeţii.”

În tradiţia creştină, bucatele sunt binecuvântate de preot înainte de începerea mesei, fie că e vorba de a lui, fie că se aflã la o masă de obşte; în tradiţiile locale protestante, binecuvântarea e dată de capul familiei. În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvintează copilul, închinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într'o călătorie sau să treacă printr'o probă cu riscuri.

Într'o accepţie mai largă, binecuvântarea înseamnă învoirea, acordul, permisiunea datã cuiva de a face ceva: sensul acesta e folosit mai ales în limbajul bisericesc. Când un călugăr dintr'o mănăstire pleacă undeva, cere şi obţine binecuvântarea stareţului; la întoarcere solicită binecuvântarea de a merge la chilie. Cu binecuvântare se aşază monahii la masă, cu binecuvântare se ridică. Un exemplu îl aveţi chiar aici, la slujbele noastre din catedrală, unde îi vedeţi pe diaconi plecându-şi capetele de mai multe ori în fata arhiereului. Să nu credeţi cumva că ar fi vorba de ifosele mai-marelui sau de slugărnicia subalternilor. Chiar dacã fac o mică digresiune, intru puţin în codurile disciplinare ale armatei. Când un subordonat vine în faţa superiorului, salută şi spune: „Permiteţi-mi să raportez”. Dupã ce termină, cu acelaşi salut: „Permiteţi-mi să mă retrag”. Nici pe departe nu poate fi vorba de aroganţă sau servilism.

În tradiţia liturgică a Bisericii funcţionează un ritual asemănător. Înainte de ectenia mare, diaconii se pleacă spre arhiereu, cu semnificaţia: „Binecuvântaţi (permiteţi) să începem”. Când termină ectenia, împreună cu preotul care a rostit ecfonisul se pleacă din nou cu semnificaţia: „Binecuvântaţi (permiteţi) să încheiem”. Permisiunea li se dă prin semnul binecuvântării. Ritualul se repetă în toate momentele liturgice de acest fel.

Pe lângă toate acestea, binecuvântarea exprimă o stare de fapt, cum ar fi sănătatea, prosperitatea, belşugul. Despre omul cu familie numeroasă se spune că i-a fost casa binecuvântată cu atâţia copii, iar
femeia însărcinată „se află în stare binecuvântată”.

Binecuvântarea are şi chipul salutării, mai ales între monahi, în locul obişnuitelor bineţe. Unul spune: „Binecuvintează” (sau după o mai veche tradiţie: ,,Blagosloveşte!”), iar celălalt răspunde: „Domnul să te binecuvinteze” (sau, pe scurt: ,,Domnul!”).

O foarte frumoasă nuanţa o are binecuvântarea în înţelesul ei de milostenie, ofrandă, donaţie generoasă, făcută din toată inima. Cu acest sens o avem în Epistolă a Doua către Corinteni. Sfântul Pavel a vrut să organizeze o colectă printre creştinii convertiţi de el, menită să-i ajute pe cei din Ierusalim, bântuiţi de foamete. Corintenii se angajaseră să contribuie şi ei la această lucrare. Apostolul îi anunţă că va trimite câţiva fraţi (citez): “să vină la voi înaintea mea şi să pregătească din vreme darul vostru cel făgăduit, aşa că el să fie gata, ca un act de mărinimie, nu ca o faptă de zgârcenie.” Expresia
darul vostru e proprie traducerii, pentru claritatea sensului; în textul original, însă, ea este binecuvântarea voastră, tocmai pentru a sublinia dimensiunea generozitäţii. Iată că binecuvântarea e nu numai rostire, ci şi faptă. E bine să reţineţi că binecuvântare e atât prescura pe care credinciosul o aduce la altar, ca dar de pâine, cât şi orice faptă de milostenie faţă de omul nevoiaş, oriunde s'ar petrece ea.

 

Tinerii în Biserică - Rugăciunile tinerilor

Aceeaşi stare în care mă regăsesc de două luni încercând să mă apropii de Dumnezeu, stând în genunchi şi spunându-mi: "Nu mă las până când nu ajung iarăşi să-Ţi simt dulceaţa Harului Tău" şi cedând mereu spre final, aceeaşi agonie, de a o lua la capăt dar ştiind că este cel mai nobil scop.

Genunchii s-au tocit, corpul s-a uscat de post, inima plânge în deznădejde. Deseori privirea îmi este tulbure când cedez, mă duc la frigider şi mănânc cât pot până când îmi dau seama de propria-mi inconştienta.

Atât îmi e de dor să-I simt iubirea, ce gol adânc în mine, cu câtă ura răspund, cu toate că nu aş vrea asta. Îmi jignesc părinţii, şi-mi pun mâinile în cap, prefer să tac.

În fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului îmi face inima să iasă din temniţă împietrită pentru câteva clipe, apoi o stare de bine, sună telefonul, ori mă cheamă cineva în ajutor. Îmi vine să renunţ câteodată... Astăzi în grădina bunicii o fostă cloşca sta cu puii ei de 4 luni.

M-am gândit la mine şi la El, chiar dacă în inima mea nu-L mai simt e aici mereu şi mă sprijină. Apar atâtea ispite, nu vreau să greşesc, îmi vine să stau în genunchi şi să plâng. Mi-am tolerat să ies din lumea Lui şi acum am impresia că voi rămâne aici... E-o agonie totală, atât de mult depind de Tine..

Îmi zic:"Decât să rămân aşa împietrit şi sec, mai bine să mor acum, să nu mai greşesc lumii...".

I-am promis bunicii că am să merg să stau la ea când începe şcoala, că bunicu' e la pat de ceva săptămâni, are mâinile reci şi-mi zâmbeşte, dar cum să-l ajut?

Doamne, Iubitorule, aştept ziua în care ai să vii, Tu nu vrei să se piardă niciun suflet, ai grijă de mine pentru Mila Ta, şi niciodată pentru faptele, gândurile sau vorbele mele...

Te iubesc Doamne şi o zic cu lacrimi în ochi: Spune-i sufletului meu iarăşi "casă..."

DOAMNE AJUTA.

Fapte bune - Încurajare

Una din cititoarele noastre ne-a rugat să scriem un articol despre sărăcie şi ispitele tinerilor care au posibilităţi materiale reduse. N-am crescut într-o familie săracă dar nici într-una bogată. Părinţii mei au fost şi sunt oameni de rând, cu venituri medii şi s-au chinuit să facă totul în viaţă cu salariile lor de angajaţi la Combinatul Siderurgic din Galaţi. Nu am experienţa lipsurilor materiale de strictă necesitate dar am experienţa unui trai decent, nu de puține ori presărată cu datorii și greutăţi.

Trăind în comunism părinţii mei n-au fost ancoraţi în viaţa Bisericii şi din acest motiv nu aveau conştiinţa modelului suprem de demnitate umană, Iisus Hristos. Totuşi, provenind din mediul rural erau conştienţi că omul trebuie să-şi câştige demnitatea prin muncă, hărnicie, onestitate, bună înţelegere şi devotament faţă de familie şi locul de muncă.

Din experienţa vieţii mele, pot spune că majoritatea oamenilor nu judecă şi discreditează pe cei săraci ci pe cei cu fapte de ruşine: pe beţivi, pe hoţi, pe desfrânaţi, pe corupţi, pe ucigaşi, pe toţi cei imorali care prin acţiunile lor creează suferinţă în jur.

Aşa se face că şi-n societăţile secularizate, unde oamenii au pierdut relaţia cu Dumnezeu, şi acolo omul este discreditat pentru fapte de ruşine, nu pentru sărăcia lui. Sărăcia poate fi înfierată atunci când este o consecinţă a lenei, dar dacă e o stare de fapt datorată condiţiilor care nu ţin de voia ta (foamete, secetă, catastrofe naturale, criză economică, etc.) atunci e de înţeles.

Haideţi să vorbim puţin despre cum vede Dumnezeu această stare de sărăcie a oamenilor. În primul rând trebuie să precizăm că sărăcia unei părţi din populaţia globului pământesc e cauzată de zgârcenia şi lăcomia celorlalţi. Este destulă mâncare pe acest pământ. Noi europenii avem un coş zilnic de mâncare, de câteva ori mai scump decât masa umilă a unei persoane din Africa. Deasemenea sunt destule haine pe pământ pentru toţi... Sunt aşa de multe hainele aruncate de europeni şi americani la gunoi încât cred că ar fi de ajuns să îmbrace toţi oamenii goi din întreaga lume. Astfel, sărăcia e doar un aspect negativ al relaţie dintre oameni pe acest pământ şi nicidecum o problemă de resurse. Dumnezeu a zis "creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l" fără să pună limita creşterii noastre. El este gazda, El se ocupă de ce va pune la dispoziție invitaţilor, şi nu noi.

Astfel, sărăcia este o consecinţă a căderii omului în păcat. Sărăcia apare în multe situaţii: din cauza patimilor, din cauza despărţirilor şi certurilor în familie şi în conflictele de muncă, din cauza orgoliilor prea mari, din cauza lenei, dar care toate își au izvorul în depărtarea omului de Dumnezeu.

Spune psalmistul David că "tânăr am fost, acum sunt, iată, bătrân şi nu l-am văzut pe cel drept părăsit, şi nici seminţia lui cerşind pâine” (Ps. 36, 25). Omul apropiat de Dumnezeu, omul credincios şi harnic, cu viaţă curată, nu rămâne niciodată fără cele necesare vieţii, Dumnezeu mereu purtându-i de grijă şi binecuvântându-l cu atâtea bunătăţi materiale şi sufleteşti. Eu personal sunt convins că omul care cere în rugăciune zilnic pâinea cea de toate zilele o şi primeşte, ba chiar din belşug. Am auzit spunându-se că sunt familii cu mulţi copii care, deşi sunt credincioşi mor de foame. Nu este de ajuns să frecventezi Biserics ci trebuie să te lepezi şi de patimi. Poate sărăcia lor e un semnal de alarmă pentru starea lor sufletească. În Vechiul Testament Avraam, Iosif, David, Solomon, Iov şi alţii, au primit bunăstarea lor ca urmare a stării lor de curăţie. Erau oameni drepţi înaintea lui Dumnezeu şi bogăţia era o binecuvântare a Lui revărsată din belşug.

Totuşi, chiar dacă sărăcia este o consecinţă a păcatelor noastre, Dumnezeu în înţelepciunea Lui se foloseşte de sărăcie şi de bogăţie pentru a ne mântui pe toţi. Bogaţii se mântuiesc prin milostenie şi nelipirea sufletului de bani iar săracii prin recunoştinţa şi rugăciuni aduse lui Dumnezeu pentru binefăcătorii lor.

Dar șii bogăţia şi sărăcia sunt temporare, pentru că în Împărăţia Cerurilor intrăm doar cu noi înşine şi cu felul în care experienţa vieţii ne-a schimbat, aşa cum actorii dintr-o piesă de teatru când ies de pe scenă rămân doar cu prestaţia lor, dezbrăcându-şi costumele de regi sau ţărani.

În Împărăţia Cerurilor rămân doar faptele noastre şi iubirea pe care am dobândit-o trăind printre oameni. Cele materiale au fost doar o recuzită pentru a ne ajuta să ne jucăm rolul pe scena mântuirii acestei lumi şi nicidecum un scop în sine. Aşa cum actorii nu pleacă acasă cu costumele, la fel nici noi nu putem intra în Împărăţia Cerurilor cu bogăţiile sau lipsurile noastre.

Ba mai mult, Hristos Domnul ne îndeamnă să ne lepădăm de cele materiale încă de aici, dacă voim să fim desăvârșiți: "Vinde tot ce ai şi împarte-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino, urmează-Mi Mie", bine ştiind că ne legăm uşor sufletul de cele materiale. În monahism sărăcia e un vot esenţial pe drumul mântuirii iar sfinţii părinţi vorbesc de sărăcie ca de o stare la care trebuie să ajungem toţi, lepădând cu totul cele ale lumii.

Aşa se face că în perspectiva lui Dumnezeu şi bogăţia poate fi o binecuvântare şi te poate apropia de Împărăţia Cerurilor, dar asta cu anevoie şi doar cu ajutorul Lui. Iar sărăcia de bunăvoie este o premiză a stării omului desăvârşit.

În consecinţă tinerii săraci nu ar trebui să se simtă împovăraţi de sărăcia lor, bine ştiind că e o stare la care suntem cu toţii chemaţi. Cei care deja sunt săraci au un mare avantaj în faţa celorlalţi pe drumul mânturii, dar asta doar dacă-şi asumă sărăcia ca pe o cruce şi o suferinţă prin care te poţi mântui.

Nu este bogat cel ce are cât mai multe ci acela care are nevoie de cât mai puţine. Deci un tânăr sărac care învaţă să trăiască având resurse puţine va fi mai fericit decât un bogat care vrea tot mai mult.

Nu sărăcia e povară şi ruşine ci lenea, zgârcenia şi tot păcatul. Tinerii săraci pot căpăta respectul semenilor lor prin credinţa în Dumnezeu, prin bună cuviinţă, prin blândeţe, prin hărnicie şi prin toate faptele bune. Un astfel de om va fi repede observat de cei din jurul lui şi va fi luat ca om de încredere, va primi responsbilități, şi uşor uşor eforturile lui vor fi răsplătite din belşug şi nu va mai trăi în lipsuri.

Omul credincios, atent mereu să nu păcătuiască, chiar sărac de ar fi, e un om demn, vrednic de aprecierea Lui Dumnezeu şi a semenilor săi.

Sunt multe de spus despre sărăcie, sunt multe situaţii care pot fi date sub titlu de excepţie dar esenţial este să reţinem un lucru: omul care şi-L ia ca model de viaţă pe Hristos rezolvă orice problemă din viaţa lui.

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei,

Primul praznic al noului an bisericesc o are în prim-plan pe începutul mântuirii noastre, adică pe Maica lui Dumnezeu.

Pentru că viața și teologia Bisericii se sprijină pe sinergia dintre Dumnezeu și om, pe împreună-lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu acționează discreționar în relația Sa cu oamenii.

Nu e un dictator soteriologic…adică cineva care îi mântuie pe oameni cu forța.

El nu stabilește aprioric cine se mântuie și cine nu…ci e Sursa/ Izvorul de viață și de împlinire pentru întreaga umanitate și creație…ajutând întreaga creație să-și atingă telosul/ scopul existenței.

Iar astăzi, în acest praznic mariologic, Îl vedem pe Dumnezeu așteptând împlinirea lunilor nașterii Maicii lui Dumnezeu…după cum și El, întrupându-Se din Maica Lui…S-a supus timpului celor nouă luni până la naștere…timp stabilit de El Însuși pentru oameni.

De aceea noi trebuie să așteptăm timpul potrivit pentru fiecare lucru.

După cum nu poți să culegi pepeni în decembrie…tot la fel nu poți să înțelegi teologia și viața Bisericii doar cu 3 cărți de teologie citite toată viața.

Căci rezultatele rugăciunilor, ale posturilor, ale citirilor noastre teologice, ale vieții noastre ascetico-liturgice vin la timpul lor…și nu putem să accelerăm timpul coacerii…pentru că el e unul personal.

Noi strângem date, experiențe…Avem nădejdi, așteptări, incertitudini, certitudini, lipsuri, îngrijorări…

Însă Dumnezeu organizează în noi înșine viața interioară…ne-o simplifică…atunci când ne luminează prin harul Său asupra sintezelor de forță ale experienței noastre.

Din multul nostru…prin slava Sa…Dumnezeu face puținul de care avem nevoie…și acela e rodul mântuirii noastre.

De acolo, din semințele de har și de trăire sfântă ale vieții noastre se dezvoltă mărul mântuirii…adică bucuria și încredințarea și experiența continuă a Împărăției lui Dumnezeu încă de acum, din această clipă…

Sfinții Părinți Ioachim și Ana, Părinții Maicii Domnului, prăznuiesc în Icoana pe care o vedem deasupra…bucuria nașterii celei din făgăduință.

Starea de cuviință și de odihnă harică se observă în persoanele lor.

Sfânta Ana e întinsă pe pat, ca o lehuză dar într-o cuviință abisală…iar Sfântul Ioachim, pe scaun umil, scriind…are iconizat pe cap (acela de culoare roșie) cornul experienței mistice…

Pentru că văzătorii de Dumnezeu sunt cei care se împărtășesc din viața necreată și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu…și sunt călăuziți de El la toată înțelepciunea și cuviința vieții duhovnicești.

Doi oameni ai sfințeniei…dar care erau nedreptățiți la nivel social dintr-un singur motiv: nu aveau copii.

Bătrâni…și fără copii…

Iar nerodirea lor a devenit un lucru scandalos pentru arhiereul vremii…încât nu i-a mai primit darurile la Templu.

Însă tot răul a fost spre bine…pentru că Sfinții Ioachim și Ana, plini de durere pentru acest fapt…s-au refugiat în rugăciune și post.

Un motiv în plus de atenție…de mare atenție pentru noi…în raporturile cu oamenii.

Pentru că oamenii sunt foarte sensibili la detalii, la nuanțe…

La ce emană din tine…

Și o mie de vorbe și o mie de zile de stat împreună…se pierd în două minute de adevăr radical, tăios…când oamenii înțeleg că spui una…dar ești altul…

…Sfântul Ioachim a plecat de la Templu „foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plângere şi bucuria praznicului aceluia în tânguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mâhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plâns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară”.

Căci sminteala începe din Biserică…din ce spun și fac preoții Bisericii, din ce spun și fac credincioșii Bisericii…și în loc să te bucuri de praznic…vii mâhnit de la Biserică…dacă vezi fapte nelalocul lor sau ți se spun lucruri nefiltrate…neatente…bădărane…

Bucuria se transformă în dezolare…atunci când te duci cu inima deschisă, când ești sincer în manifestarea ta în Biserică…dar ești etichetat, în mod nedrept, pentru cuvinte și gesturi neînțelese în mod acurat…profund…

Și mulți dintre cei care nu ne mai calcă pragul…nu o fac pentru că ar fi mari atei, mari necredincioși, mari păgâni la suflet…ci pentru că nu ne creditează drept oameni ai lui Dumnezeu.

Nu au încredere în predica și slujba noastră…pentru că au auzit…sau au văzut…sau au înțeles…că avem diverse „apucături”…neconforme preoției.

Dar dacă ei ne văd onestitatea, râvna, dăruirea, competența, intransigența de conștiință dar și deschiderea și milostivirea față de toți…atunci slujba și predica noastră sunt relevante.

Sunt de încredere…

Pentru că faima are nevoie de certificare continuă.

Dacă te laudă lumea ca pe un cal breaz…care trage vagonul de tren după el…și oamenii vin să te vadă…ei vin să vadă un om real, autentic, care este cel…despre care au auzit…sau despre care au niște detalii faptice.

Și dacă dezamăgești…dacă nu uimești mereu…orice ai spune și ai face tu…e aproape degeaba.

Pentru că oamenii nu te mai ascultă, nu mai reflectă la ceea ce spui tu…și viața ta nu mai e un dialog cu lumea ci o aiurare…o vorbire de unul singur…

Însă durerea nedreptățitului Sfânt Ioachim s-a sprijinit pe o paradigmă/ pe o icoană/ pe un exemplu de sfințenie în acea clipă tensionată.

Căci și-a adus aminte de Sfântul Patriarh Avraam, de exemplul vieții aceluia…și a început să se roage și a postit 40 de zile…

Și încrederea lui, plină de sfințenie, se vede în acest gând al lui care îi explică asceza: „Nu voi da – zicea [el] – gurii mele hrană, nici [nu] mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile mele să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, până ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel”.

Pentru că Dumnezeu îi aude pe cei care Îl strigă. Care Îl caută…

Și cel care Îl caută fără încetare, cu toată seriozitatea de care e capabil, în mod indubitabil Îl găsește…

Pentru că Dumnezeu iese în întâmpinarea lui…îl luminează…îi trimite oameni Sfinți ca să îl ajute…și să îl călăuzească în viața de sfințenie.

Și viața rea, la întâmplare, tristețea vieții noastre, neîmplinirea noastră devin motivele unei convertiri continue…la care Dumnezeu ne cheamă continuu.

Adică la o schimbare continuă…la o noutate și o bucurie continuă…mereu nouă în fiecare zi.

Sfântul Ioachim s-a încredințat lui Dumnezeu.

El și-a pus viața în mâna Lui!

Și Dumnezeul nostru Cel preadelicat, Cel preaatent, Cel preasimțit cu oamenii…Care nu are nimic din mitocănia și superbia noastră…S-a arătat preaminunat în fața așteptărilor lui serioase, profunde, sfinte…

Ale lui și ale Sfintei Ana, care se ruga acasă…cu multe lacrimi…

Iar priveliștea din dafin…în care Sfânta Ana a văzut o pasăre hrănindu-și puii…a făcut-o să se roage cu aceeași rugăciune Dumnezeului Oștirilor cerești…cerând, ca și soțul ei, un copil.

Ca în mod minunat Dumnezeu să o ajute să odrăslească stâlpare preafrumoasă în pântecele ei sterp.

Pentru că credința nu cere minuni spectaculoase…ci minuni sfinte, smerite, mântuitoare, care să îmbogățească, să extindă credința.

Și rugăciunea, postul și lacrimile…încredințarea în Dumnezeu…așteptarea de la El a rezolvării lucrurilor pe plan uman și social…au dus la o vedere extatică a fiecăruia în parte.

Pentru că Sfânta Ana l-a văzut extatic pe Îngerul Domnului, trimis la ea…și acela i-a spus că va naște o fiică și ea va purta numele de Maria.

Și primind vestea dumnezeiască prin Înger, imediat, fără să se gândească zile întregi, Sfânta Ana a făgăduit-o Domnului pe prunca ei cea nenăscută.

După care Îngerul i-a vestit marea bucurie și Sfântului Ioachim…Maica Domnului născându-se din împreunarea trupească a părinților ei…dar după ani întregi de sterpiciune și nerodire…și la o vârstă venerabilă a acestora.

Și unde e Maica lui Dumnezeu în Icoană, ea, cea abia născută?

E în pătuțul de la picioarele părinților ei…pentru că ea le-a fost ascultătoare.

Și ascultarea duhovnicească înseamnă să crești împreună cu cei care te povățuiesc.

Să îți ritmezi creșterea duhovnicească pe măsura așteptărilor lor…dar, mai ales, a darului lui Dumnezeu cu tine.

Și Maica lui Dumnezeu, după cum observăm, este într-un giulgiu alb pe dedesubt și într-unul negru pe deasupra…pentru că a fost prea plină de curăție…dar de o curăție rezultată din asceză, din lupta cu păcatul.

Pentru că fiecare dintre noi ne curățim luptând cu păcatul…ajutați fiind în orice clipă de mila Lui…de întărirea Lui…de luminarea Lui…de înfrumusețarea noastră cu bucurie preasfântă.

O Icoană a familiei așadar…în care copiii sunt daruri ale lui Dumnezeu și în care părinții nu sunt decorativi…ci exemple de sfințenie și de coeziune familială.

Însă acolo unde părinții nu sunt exemple…ci contra-exemple…nu e de mirare că fiii și fiicele lor nu le stau la picioare, nu le sorb cuvintele de pe buze…și nici nu le ascultă glasul inimii.

Pentru că iubirea copilului pentru părinții lui se naște din îmbrățișarea cu preamultă iubire a lui de către ei.

Și vedem cât de mult ne iubește Dumnezeu…și cât de puțin Îl iubim noi.

La fel stau lucrurile și cu părinții…în relația lor cu copiii pe care îi nasc.

Trebuie să le dai prea multă iubire, prea multă atenție, prea multă încurajare, prea multă încredere…pentru ca în ei, firav, apoi din ce în ce mai mult, să crească iubirea, respectul, recunoștința, chiar jertfirea de sine…pentru tine, ca părinte.

Dacă dați puțin sau deloc…atunci nu vă mai mirați…că vă drăcuie mult…

Copiii nu pot fi mințiți cu surogate de iubire!

Cei care nasc copii din luminare dumnezeiască…și pentru care s-au pregătit din primii ani ai vieții lor pentru a fi părinți…știu să găsească în orice clipă, în relația cu copiii lor, cuvintele care trebuie…gesturile neapărate…smerenia care copleșește…încrederea care bulversează…lacrimile care te cutremură…

De aceea am văzut prea puțini părinți reali, adică Sfinți…cu copii Sfinți.

Pentru că Sfânta Căsătorie nu este o fabrică de copii legitimi…ci e o Taină a iubirii și a comuniunii dumnezeiești…în care părinți învățați și sfințiți de Dumnezeu se pregătesc, zămislesc, așteaptă, nasc, cresc și educă copii plini de har și de sfințenie.

Și când vorbim despre drame în familie…despre certuri…despre acte reprobabile…e pentru aceea că familia s-a format fără fundament, fără conținut, fără traiectorie.

Care e motivul pentru care te-ai căsătorit? Pentru ca să trăiești sfânt…sau pentru ca să ai cu cine te culca…și cu cine mânca la masă?

Care e conținutul căsătoriei voastre? V-ați căsătorit pentru un scop duhovnicesc, acela de a vă sfinți împreună, de a lucra și crea duhovnicește…sau pentru că așa face toată lumea?

Unde se termină Căsătoria: în Împărăția lui Dumnezeu, unde nu se termină niciodată…sau la tribunal?

Pentru că în Ortodoxie, lucrurile profunde…se fac cu Dumnezeu și cu ajutorul multor oameni ai lui Dumnezeu.

Iar anul bisericesc începând, ca prim-praznic, cu nașterea Maicii lui Dumnezeu ne pune în față și familia și asceza și comunitatea eclesială și monahismul…adică viața Bisericii în diversitatea ei sfântă…pentru că fiecare trebuie să ne împlinim viața așa cum ne luminează Dumnezeu.

Și dacă nu înțelegem viața cuiva…de ce, cineva, trăiește și face anumite lucruri…nu trebuie să îl mai întristăm ca arhiereul pe Sfântul Ioachim…atunci când nu i-a primit jertfa la Templu.

O pledoarie pentru acceptarea diversității vocațiilor…a chemărilor oamenilor.

Unul e chemat să fie monah, altul să se căsătorească, altul să rămână fecior…

Dar fiecare vom da seama de faptele noastre.

De aceea să nu judecăm…în locul Judecătorului a toată făptura!

Să nu ne ante-pronunțăm…în ceea ce privește oamenii…adică să nu îi minimalizăm.

Pentru că Dumnezeu îi ridică și îi conduce continuu pe cei care se lasă modelați de către El, adică schimbați continuu…și îi coboară…pe cei care se încred doar în puterea lor de a gândi și de a acționa…primite tot de la El…

Dumnezeu să ne umple în acest an bisericesc 2012-2013 de multă înțelepciune și pace, de bucurie dumnezeiască și de încredere în mila și ajutorul lui Dumnezeu!

Pentru că numai El este fundamentul, conținutul, scopul și împlinirea vieții noastre…El, Dumnezeul nostru treimic…care ne umple de slava Sa…acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la nașterea Maicii Domnului [8 septembrie 2012])

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, Evanghelia zilei [In. 3, 13-17] este despre oboseală și chin.

Despre chin și oboseală…și suferință…și alergare…din dragoste nesfârșită pentru oameni.

Pentru că slujirea preoțească este pentru curățirea și sfințirea oamenilor.

De aceea atâtea slujbe, atâtea drumuri, milioane de vorbe și zeci de mii de ore de slujbă și de predică…într-o viață preoțească…pentru ca cei care aud…care încă aud…să se pocăiască și la cunoștința dreptei credințe și a dreptei viețuiri să vină.

Căci suntem îndreptare pentru unii…bucurie pentru alții…și urâciune pentru cei care nu ne vor.

Pentru cei care nu vor preoți…Pentru cei care nu le suportă existența.

Și trebuie să ne familiarizăm cu această durere…durere vie…cum că nu toți vor să ne primească cuvintele și slujbele…pentru nu toți vor mântuirea.

Dar viața ortodoxă e o continuă ascensiune, o urcare în bine, o sporire continuă în sfințenie și cuviință…și nu o aruncare în prăpastie.

Și aceasta, pentru că viața ortodoxă e o suire continuă în cer…împreună cu Cel care S-a coborât din cer, cu Hristos Dumnezeu, Care a venit la noi tocmai pentru ca să ne urce în cer (v. 13).

A venit să ne schimbe conținutul interior al vieții noastre.

Să ne transfigureze ontologic.

Dacă ar fi venit numai ca să dea satisfacție Tatălui pentru păcatele noastre…ar fi fost ceva între El și Tatăl…care nu ne-ar fi atins pe noi.

Dacă ar fi venit Fiul omului numai pentru Satana…ca să îi dea o lecție dură…mântuirea ar fi avut tot o amprentă negativă…care nu ne-ar fi atins personal.

Dar dacă El, Cel ce S-a coborât din cer fără să se despartă de Tatăl și de Duhul Sfânt, a venit la noi pentru noi, oamenii, din mare iubire pentru noi, cei căzuți în păcate multe…pentru ca să ne dea putere de viață, adică putere dumnezeiască în lupta cu păcatul…pentru ca să devenim Sfinți…atunci mântuirea e extrem de pozitivă, are conținut ontologic, atinge toată persoana noastră…și restabilește viața divino-umană a oamenilor, adică pe aceea a Sfinților noștri Protopărinți Adam și Eva.

Numai că iubirea prea mare (v. 16) a Fiului lui Dumnezeu pentru noi înseamnă faptul că El a acceptat/a luat firea umană și tot ceea ce decurge de aici…pentru ca să se lupte cu păcatul. Cu orice păcat. Și asta din interiorul persoanei Sale.

Tocmai de aceea, fiind plin de slava dumnezeirii Sale, Fiul lui Dumnezeu întrupat a biruit păcatul…orice păcat…arătând în umanitatea Sa transfigurată cum arată omul.

La ce stare de desăvârșire e chemat omul, adică la îndumnezeire.

De aceea nu trebuie să ne minunăm excesiv de mult…de oameni cu diverse calități și cu șuvoi de creații…dacă datorită lor nu ajung niște oameni plini de har…ci tocmai niște anti-Sfinți.

Pentru că eroismul, genialitatea, excelența nu sunt de ajuns pentru om.

Nu sunt împlinirea omului.

Ci împlinirea omului începe cu pocăința, care ne face tot mai frumoși și mai plini de sfințenie.

De aceea v. al 16-lea ne spune că iubirea lui Dumnezeu, manifestată în și prin venirea Fiului în lume, la noi…e fundamentul credinței, implicit și al vieții.

Și am experimentat cu toții viața ca rod al iubirii celor care ne-au născut și crescut…dar, în primul rând, ca dar al lui Dumnezeu.

Pentru că El ne-a iubit mai întâi.

El ne-a dăruit viața și ne-o păzește nevătămată…pentru ca noi să credem întru El și să trăim viața Lui.

Și dacă noi suntem conștienți de acest dar imens…știm să dăruim din el tuturor…prin cuvintele, prin gesturile, prin faptele, prin atitudinile noastre față de toți oameni și față de întreaga existență.

Dar a dărui înseamnă a te obosi enorm.

Pentru că dăruirea din cele ale sufletului, ale simțirii, ale cunoașterii, ale întrajutorării faptice…înseamnă deșertare de sine…epuizare enormă…sleire a minții, a inimii și a trupului…

Și asta pentru că trupul nostru nu poate să suporte, la nesfârșit, incandescența enormă a vieții duhovnicești, care coboară de la Dumnezeu în sufletul nostru și din suflet iradiază în trup.

Teologia grea…epuizează mintea.

Caști…pentru că nu mai ai energie mentală.

Te copleșește bucuria și frumusețea slavei Sale…și te simți mic și plăpând…dar bucurat de Dumnezeu. Fericit de către el.

Fiindcă aceasta e fericirea: slava Lui care se coboară în noi…și care ne umple de recunoștință doxologică. De cântare veselă…și înveselitoare…

Da, ieșeau cu picioare vesele din Iad Sfinții Vechiului Testament…împreună cu Domnul, cu Cel care a biruit moartea și pe diavolul l-a surpat din puterea lui asupra lumii căzute în rele.

Și noi ne veselim, ca și ei, când ne umplem de cunoașterea Lui și de bucuria Lui, de pocăința Lui și de oboseala Lui slujitoare…de oboseala prin care ne săpăm interior ca niște fântâni adânci…din care țâșnește apa vieții, harul bucuriei, încântarea dumnezeiască.

Iubire…cu cruce. Adică iubire suferindă.

Căci suferința cea bună a ascezei produce, împreună cu Dumnezeu, dulceață dumnezeiască în noi înșine și nu distrugere, nu dezolare…

Iubire lângă Cruce. Iubire plină de Cruce. Iubire plină de Înviere.

Pentru că Crucea noastră, adică Jertfa lui Hristos, e plină de îndumnezeire, de transfigurare.

Și noi, cei care ne umplem de slava Lui, ne umplem de puterea de a purta Crucea, adică de a ne răstigni interior gândurile și poftele și simțirile și așteptările și neîmplinirile…pentru ca El să ne învieze la viață.

Pentru că El dorește să ne mântuiască și nu să ne judece (v. 17).

El dorește să ne dea aripi pentru a zbura spre cele sfinte…spre curăție și teologie…

Pentru că judecata de sine…înseamnă recunoașterea tuturor păcatelor, a greșelilor, a lucrurilor împlinite prost sau neîmplinite deloc.

Iar Domnul venind plin de dragoste la noi…tocmai de aceea nu ne bagă bețe în roate pentru micile slăbiciuni…ci ne convinge prin iubirea și măreția slavei Sale ca să-I urmăm Lui…Adică să dorim, pe fiecare zi, să învingem, împreună cu El, tot păcatul din noi…

Toată prostia din noi…

Toată nesimțirea noastră…

Toată mânia și desfrânarea noastră.

Toată aiurarea minții și înălțarea gândurilor.

Iar cunoașterea teologică și lupta cu patimile înseamnă a călca pe o bârnă foarte îngustă, aflată deasupra unei prăpăstii fără fund…și, în același timp, să te bați cu tine și cu demonii și cu o întreagă mentalitate și cu un mod de viață teluric și distrugător…care te pot arunca, în orice clipă, în abis…

Și de aceea atâtea răni și atâtea căderi, atâtea opintiri…în care ne ajută Domnul!

Pentru că El ne ajută să ne ducem crucea în noi înșine, să fim niște ființe răstignite, zdrobite continuu…tocmai pentru că nu suntem iubiți, ajutați, înțeleși, încurajați.

De aceea, iubiții mei, să nu ne facem și mai grele sarcinile/ datoriile unii altora!

Să nu fim poveri unii pentru alții!

Ci să trăim cu bucurie, cu inimă deschisă, cu simplitate, cu gândul cel bun, cugetând și lucrând, scriind și citind, dăruindu-ne și odihnind cu pacea noastră…pe toți cei care ne cunosc și ne întâlnesc.

Pentru că Biserica lui Dumnezeu are nevoie de exemple vii, marcante, care să entuziasmeze și să educe pe oameni spre efortul curățitor al ascezei și al teologiei ortodoxe.

De aceea înainte și după Cruce…după Înălțarea Crucii: pentru că trebuie să trăim semnificația teologică a actului istoric pe care îl prăznuim.

Căci nu suntem chemați să arătăm că avem cruci de lemn, de aur sau cu pietre scumpe pe ele…ci că avem fapte și cuvinte teologice, prin care se arată puterea de viață a Crucii Domnului, întru care noi trăim și suntem.

Iar Domnul să ne umple de bucurie și de frumusețe dumnezeiască pe noi, pe toți, cei care ne umplem de harul Crucii și al Învierii Sale, prin care viața noastră e mereu nouă și mereu tulburătoare! Amin.

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci [2012])

Tinerii în Biserică - Psihologie ortodoxă

Mi-e frică să sufăr. Mi-e frică și de cea mai mică durere. Mie, frigul mi se pare cea mai înspăimântătoarea durere fizică, altora durerea de măsea. Pentru alții singurătatea poate fi simțită adesea ca o durere de ordin fizic. Oricum ar fi, suferința nu este pe placul nostru.

Știm că pentru a ajunge la Înviere trebuie să trecem prin povara Crucii, așa cum a făcut și Hristos Domnul.

Dar oare este obligatoriu ca toți să suferim? Sau unii se pot erija? Există oare o cale spre mântuire fără suferință?

Părintele Serafim Rose spunea:

"Noi, cei ce ne numim creștini, nu trebuie să așteptam nimic altceva decât să fim răstigniți. Căci a fi creștin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri si în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia data. (...) Și trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, și nu o poate primi nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa.”

Ce-o fi însemnând această răstignire pentru noi cei de astăzi?

Sfinții Părinți spun că suferința vine din lipsa plăcerii. Suferim pentru că vrem să trăim o stare continuă de gustare a plăcerii, și când acest fenomen este întrerupt, din diferite motive, apare durerea, sau întristarea după momentele în care eram obișnuiți cu gustarea plăcerii.

Deși sunt foarte mândru și egoist încerc uneori, cu ajutorul lui Dumnezeu, în relațiile cu cei din jur să-mi dau mai puțină importanță mie însumi și mai multă celorlalți. Dacă am de împărțit ceva, dau celorlalți partea mai mare și mie pe cea mai mică. Dacă din princina condițiilor, unele persoane dintr-un grup trebuie să suporte anumite inconveniente și altele nu, atunci mă plasez în grupul cu inconveniente. Dacă sunt refuzat, jignit, sau dat la o parte, accept acest lucru cu calm și mă retrag fără să reacționez. Dacă sunt nedreptățit de șefi, persoane cu rang mai înalt, atunci plec capul și mă retrag, fără să fac tam-tam. Încerc întotdeauna să nu deranjez prin dorințele mele și nici să mă impun, chiar dacă autoritatea mi-ar permite acest lucru (ca tată, soț, client, beneficiar, cetățean, etc.)

Această atitudine, pe care am învățat-o din Evanghelie, m-a ajutat de multe ori să scăp de suferință, pentru că din punct de vedere moral m-am plasat pe o poziție pe care știam că o să sufăr și mă pregăteam pentru asta. Eram împăcat cu ideea și parcă de fiecare dată prindeam curaj să rezist, și ceream ajutor lui Dumnezeu. Plasându-mă pe o poziție care nu incomoda pe ceilalți, ba dimpotrivă, îi favoriza, nu aveam concurență, nu îmi era frică de o suferință ulterioară, ci acceptam direct suferința maximă pe care o puteam obține în acea postură în grup. Acest lucru îmi dădea liniște și scăpam de frica aceea: „dacă o să fiu eu cel care...”. Scăpam de amenințarea cuțitului la gât și eram mai liniștit.

Din punct de vedere psihologic aș putea spune că aceste gen de comportament te ajută să te plasezi pe poziția în care vei obține minimul de plăcere cu minimul de frustrări... prin urmare și un minim de suferință, dacă ne gândim că suferința este defapt durerea care provine din neîmplinirea dorințelor (nevoilor).

Dacă te auto-propui primul, pentru a avea cele mai mari beneficii într-un grup, atunci te plasezi pe poziția în care vei obține maximul de plăcere dar și cu maximul de frustrări, frustrări provenite din teama că cei din jur nu-ți vor confirma poziția și vei ajunge până la urmă să beneficiezi de mai puțin sau chiar deloc.

Dacă suntem puțin atenți la ce se întâmplă în lumea noastră vom observa că acolo unde este ciolanul acolo sunt și câinii. Unde sunt beneficii și o vacă de muls acolo e mare concurență. Unde se fac bani repede și beneficiile vin pe termen scurt, acolo trag majoritate oamenilor. Unde-i chin, suferință, muncă, trudă, stres, beneficii pe termen lung, acolo vin puțini sau deloc. Un părinte din Muntele Athos întrebat dacă are liniște și dacă se poate ruga el a răspuns ceva de genul: „În sărăcie nu te deranjează nimeni”. Dacă n-ai nimic valoros care să-i atragă pe ceilalți, atunci nu vei fi deranjat și nici luat la ochi.

Dacă vrei prin atitudinea ta bani, funcții înalte, câștiguri politice, dacă ai influențe asupra maselor de oameni, sau poți în vreun anumit fel aduce beneficii altora, atunci cu siguranță vei avea concurență și vor vrea și alții o felie din tortul tău. Poziționându-te astfel poți lesne să ajungi la suferință, neobținând ceea ce ți-a propus.

În general lumea caută cele materiale și aici se dă toată bătălia, și e normal că din această „luptă” cei implicați să iasă răniți și suferind.

Cu cât acorzi mai puțină importanță celor materiale și mai multă celor duhovnicești cu atât vei fi mai puțin interesant pentru lume, și vei ieși mai puțin rănit din această luptă.

În concluzie, am putea spune că suferim doar pentru că dăm în gât după cele lumești, strofocându-ne așa de mult să le obținem.

Astfel Crucea pe care trebuie s-o purtăm toți pentru a ajunge la Înviere nu este altceva decât lepădarea de cele materiale, sau încercarea continuă de a obține bucurie din cele duhovnicești, din relația cu Dumnezeu și oamenii.

Presupunând că există o cale spre mântuire cu minim de suferință, acea cale este chiar viața trăită fără a pune preț pe cele materiale, dar raportându-ne mereu la poruncile Mântuitorului Hristos.

Dacă vrem să ne mântuim fără suferință, atunci să ne lăsăm pe noi la urmă și să-i punem pe ceilalți întâi. Să slujim tuturor și abia la urmă nouă!

De aceea am spus că dacă ne este frică de Cruce, să ne răstignim egoismul!

Putem fugi de suferință, transformând Crucea lui Hristos în renunțare la toate cele ale lumii!

În Tradiția Bisericii Ortodoxe Crucea este de fapt asceză, dezpătimire, luptă pentru a lepăda păcatul – ca singur responsabil pentru suferință. Păcatul ne face egoiști și ne poziționează pe postura psihologică în care să așteptăm maximul de plăcere.

Smerenia dimpotrivă, ne poziționează în postura omului care nu vrea nimic, mulțumit mereu cu toate, care nu vrea să deranjeze pe nimeni, și care are o problemă doar cu el însuși și niciodată cu ceilalți, dispus oricând să suporte condiții de trai mai grele, sau o lipsă a plăcerilor.

O vedenie frumoasă din viaţa Sfântului Teodor Tiron

- fragment din cartea Hrană Duhovnicească de sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Pentru o mai bună lămurire am scris această minune a Sfântului Marelui Mucenic Teodor Tiron, care se găseşte scrisă în greceşte în cartea cu slujba Sfântului.

Un om oarecare, bogat şi evlavios, avea mare credinţă la Sf. Marele Mucenic Teodor Tiron. Acest om avea un servitor bun şi cinstit, pe care, pentru că a fugit pe ascuns, îl căuta şi nu-1 găsea şi din această pricină era în mare întristare. Atunci alergă către Sfântul cu rugăciuni şi Liturghii, rugându-l pe el ca să-i arate pe servitorul lui. După ce a rămas în Biserica trei zile şi trei nopţi, nu i s-a arătat lui Sfântul si stăpanu se scârbea şi îşi pierdea răbdarea. În a treia noapte arătându-se Sfântul înaintea lui, îi zise: „Ce te superi şi cârteşti împotriva mea, că nu ascult rugăciunile tale pentru servitorul tău. Nu am fost aici, căci Dumnezeu mi-a poruncit să mă duc în Constantinopol pentru că Sfântul Iosif, scriitorul de cântări, om îmbunătăţit şi cu temere de Dumnezeu a murit. Acela, care mult a cinstit şi a slăvit pe toţi Sfinţii în lumea aceasta, pe Prooroci şi pe Apostoli, pe Cuvioşi şi Mucenici şi pe toţi care au fost plăcuţi lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, bărbaţi şi femei, alcătuind pentru ei Tropare şi Condace, cu cunoştinţă şi înţelepciune, care i-a fost dată lui de la Dumnezeu. De aceea am fost chemaţi toate cetele Sfinţilor să însoţim sufletului lui la ceruri, cu multă cinste şi slavă, întorcându-i dragostea şi cinstea cu care el ne-a cinstit pe noi în lumea aceasta.

Din această cauză nu am fost aici, pentru servitorul tău, însă nu te scârbi, ci du-te în cutare loc şi ai să-l găseşti pe el”.

Tot cam în felul acesta cred că s-a întâmplat şi la ieşirea sufletului Cuviosului Părintelui nostru Ieroschimonahul Ioan Iacob. Căci o jumătate de ceas, după ce i se legase limba si nu mai putea vorbi, a ţinut mâna ridicată în sus, blagoslovind şi făcând semnul Sfintei Cruci. Şi mai sus şi mai jos, şi în dreapta şi în stânga, după cum blagosloveşte Preotul în vremea Sfintei Liturghii, când zice: „Pace tuturor .

Căci el aşa avea obiceiul. Când venea cineva la dansul şi-i cerea blagoslovenie el mai întâi îi făcea semnul Sfintei Cruci cu mana deasupra capului, dacă cel ce a venit era creştin Ortodox. Pe urmă, dădea mâna (să o sărute), zicând: „Domnul să te blagoslovească”.

Şi eu aşa cred, că aceia pe care îi blagoslovea erau Sfinţii pe care i-a lăudat şi i-a slăvit în scrierile lui. (scrisa de monahul loanichie)

(din: Sfantul Ioan Iacob Romanul, “Hrana duhovniceasca“, Editura Lumina din Lumina, 2006)

GRAIURI PROFETICE

(Culese din hrisoave grecesti)
 

1

La anii veacului din urma,

Pastorii cei duhovnicesti

Se vor abate de la turma,

Urmand curentelor lumesti.

2

Pasi-voi ei pe cale stramba,

Lasandu-si drumul parintesc,

Si vor canta la oi din <>,

Iar nu din <>,

3

Vor face focul cu <>

In <>

Si fumul va starni eresul

Retezului papistasesc.

4

Atuncea lumea cu stiinta

Va face nascociri mereu.

Si nu va fi la ea credinta,

Nici temere de Dumnezeu!

5

Poporul cel cu simplitate

- De frica vesnicelor munci -

Va mai pazi cu scumpatate

Dumnezeiestile porunci.

6

Dar vietuind in neunire

Si fara povatuitori,

Vor fi urati de stapanire

Si multi vor sta prin inchisori.

7

Acei cu ravna mai fierbinte

La fapta buna, si smeriti,

Vor fi ca cei iesiti din minte

De toata lumea socotiti.

8

Intelepciunea omeneasca

Va face idoli pe pamant.

Si lumea vrea sa foloseasca

Dezmatul ca asezamant.

9

Vor tunde barbile si parul

Si hainele vor reteza,

Iar legile cu adevarul

La moda toate vor scurta.

10

La tineri nu va fi rusine

Si nici iubire intre frati,

Iar moda va tari cu sine

Pe oamenii destrabalati.

11

Atuncea Dumnezeu, cu greata,

Va cauta spre pamanteni

Si-i va lipsi pe multi de viata

Ca oarecand pe <>.

12

Pamantul isi va pierde mana

Si munca nu va fi cu spor,

Ca multi vor crede pe Satana

Tovaras slobozirii lor!

13

Atuncea lumea va sa fiarba

Ca un cazan la <>,

- Aprinsa de manie oarba -

Si pacea ei se va lua.

14

Razboaie mari, infricosate,

Se vor tine aproape lant,

Dar mai grozav va fi ca toate

Al <>!

15

Popoarele civilizate

Cand mai vartos vor progresa,

Ca fiarele infometate

Cu dintii se vor sfasia.

16

Vor face <> zburatoare,

Iar coada lor de scorpion

Va face iarasi tulburare

Ca turnul de la Babilon.

17

Atuncea vor fi ca armatura

Balauri groaznici de metal,

Imprastiind parjol din gura

Si fumuri cu venin mortal.

18

La vii abia a treia parte

Din toata lumea va scapa,

Iar restul se va da la moarte;

Apoi razboiul va-nceta!

19

Caci Inger va veni din ceruri,

Strigand cu glas infricosat,

Sa puna capat la maceluri

Puterile din Tarigrad.

20

Acolo Ingerii vor pune

Pe tronul bizantin un Sfant

Si pasnic toti se vor supune,

Lipsind razboiul pe pamant.

21

Atunci va fi Ortodoxia

In toata lumea stralucind,

Si va sa piara dusmania,

Belsug si dragoste fiind!

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru,

Cel bogat în îndurări,

Luminează-mi totdeauna

"Pământeştile cărări"!


Mila Ta cea părintească

îndulceşte viaţa mea,

Dar cutremur mă cuprinde

Că nevrednic sunt de ea.


Prisoseşte, Doamne Sfinte,

Darul Tău dumnezeesc

Ca să Te cunosc mai bine

Şi mai mult să Te slăvesc!


La cei din urmă

Când gura mea, iubite frate,

Se va închide pe vecie

Şi mâna mea cea slăbănoagă

Va înceta de a mai scrie.


Atunci să cauţi la răbojuri

Pe care eu le-am însemnat

În vremea când eram odată

Cu gândul paşnic, adunat.


Să cugeţi cu luare-aminte

Acestea ce s-au zămislit

Prin harul luminării sfinte

În gândul meu cel umilit!


Şi dacă-ţi vine întristarea

Aproape de mormântul meu

Atunci să mergi la Schitul nostru

Că - nevăzut - mă duc şi eu.


Să mergi acolo primăvara

Când toate jos se veselesc

Şi când se văd trecând cocoară

Spre plaiul nostru românesc!


Acolo să citeşti cântarea

Blagoslovitului Iordan

Şi apa va ţine isonul

La versuirea lui Ioan.


Ea va cunoaşte graiul tainic

Şi murmurând încetişor,

Va face semn la păsărele

Şi toate vor cânta în cor!


Cugetări

Cât de mult iubeşte Domnul

Pe făptura Lui de jos

Şi cum nu socoate omul

Darul cel întru Hristos!


Toate minţile din lume

Şi talentele de soi

Nu ajung ca să măsoare

Mila Lui cea către noi!


Pentru om zideşte lumea

Cu Edenul desfătat,

Aşezându-l să rămâie

Veşnic ca un împărat.


Prin păcatul neascultării

Pierde locul fericit

Şi la stricăciunea morţii

Omul este osândit!


Nelăsând pe totdeauna

Să rămânem sub blestem,

Vine jos Mântuitorul

Şi ne cheamă la Eden.


El pogoară tainic cerul

Prin venirea pe pământ

Ca să ne sfinţească firea

Cu al darului veşmânt.


Viaţa cea nemuritoare

Dobândim noi cei de jos

Şi ne facem fiii slavei

Prin Lumina Lui Hristos!



Luceferii ştiinţei


Învăţaţii lumii astăzi

Tot se străduiesc mereu

Ca deplin să dovedească

Că "nu este Dumnezeu"!


Cu progresele ştiinţei

Ca şi mândrul ,,Lucifer"

Dânşii vreau să se înalţe

Astăzi mai presus de cer.


Două uşi le stau în faţă

Şi rămân aici miraţi,

După cum la poarta nouă

Stau privind nişte mânzaţi.


Una este "uşa vieţii"

Care lor li s-a închis,

Alta este cea a morţii

Care groaznic s-a deschis.


Câte le ajunge capul

Caută să născocească

Ca să fabrice viaţă

Şi pe moarte s-o oprească!


Orice unelteşti atee,

Viaţă însă nu poţi da,

Iar de răfuiala morţii

Nici de cum nu vei scăpa.


Dacă nu cunoşti în viaţă

Pe Prea Bunul Dumnezeu,

Vei cunoaşte după moarte

Tirania "celui rău"!


Altă Cruce, alte rane

(cugetări)

Doamne, pentru ce mai curge

Sângele-Ţi din coastă iar?

Cine azi Te mai străpunge?

Înnoind al Tău calvar?


"Viaţa ta (răspunde Domnul)

Cea cu duh nepocăit

Mă răneşte prin păcate

Şi mă ţine răstignit.

Ranele pricinuite

De păgâni şi de evrei

S-au închis, iar tu creştine?

Mă străpungi mai rău ca ei!


Sângele răscumpărării

Pentru tine s-a vărsat,

Scoală-te prin pocăinţă

Nu fi slugă la păcat"!


Nu te mânia stăpâne,

Tu cunoşti fiinţa mea

Că se pleacă totdeauna

Către lumea asta rea.


Uşurează-mi, Doamne, trupul

Căci apasă prea tiran

Şi-mi înăbuşă simţirea

Sufletului meu sărman!


Până mă pogor în groapă

Dăruieşte-mi harul sfânt

Ca să-mi spăl mereu cu lacrimi

Întinatul meu veşmânt.


Reţeta duhovnicească

- pentru un sihastru -


Un dram de viaţă cât mai este

În lumea asta să trăieşti

Jertfeşte-l numai pentru suflet

Şi lasă grijile lumeşti.


Un singur an, sau jumătate,

O lună poate ţi-a rămas,

Sau numai ziua cea de astăzi,

Ba poate chiar numai un ceas.


Pe cât de tainic se arată

Hotarul vieţii pe pământ

Pe-atât mai scurt să-ţi pară drumul

Ce duce până la mormânt.


Să nu mai cauţi la plăcerea

Prietenilor trecători

Căci ei nu pot să te ajute

Atuncea când va fi să mori.


Prieten bun câştigă-ţi plânsul

Şi "Rugăciunea lui Iisus",

Căci plânsul stinge focul veşnic

Iar ruga te înalţă sus.


De-asemenea să ai prieteni

Poruncile dumnezeieşti

Pe care, fără de prihană,

Cu dragoste să le păzeşti.


Prietenia cea cu lumea

Te lasă singur la mormânt

Şi numai "faptele credinţii"

Tovarăşi - mai departe - sunt.



Imnul de recunoştinţă către Dumnezeu


Cereasca bunătate

Văzând la orice pas

Îmi stă uimită mintea

Şi gura fără glas.


Din căile pierzării

Stăpâne mă fereşti

Şi "arma otrăvită"

A celui rău zdrobeşti.


Iar când "cosorul morţii"

S-apropie turbat,

Răbdarea Ta îl ţine

De mine depărtat.


Vrăjmaşii cei din lume,

Când sapă groapa mea

Îi faci întotdeauna

S-alunece în ea.


Când paşii mei Stăpâne

Se clatină slăbind,

A Tale mâini - cu milă -

Spre mine se întind.


Când ranele din suflet

Îs grele de purtat,

Tu, sârguind - cu darul -

Le vindeci minunat.


A inimii durere

Tu singur doar o vezi

Şi când mă biruieşte

Atunci o uşurezi.


Pe-a mele neputinţe

Le porţi neîncetat

Precum povara Crucii

De voie, ai purtat.


Deşi mai mult ca alţii

Sunt vinovat mereu

Dar altul decât Tine

Nu-mi este "Dumnezeu".


Cunosc că am la suflet

Veşmântul întinat

Dar a credinţei taină

La nimeni n-am trădat.


Şi dacă eu, din fire

Slăbind, mă poticnesc,

Dar Sfânta mântuire

Eu tot nădăjduiesc.



Semne de jale la Iordan devale

Te-ai supărat acum, Iordane

Şi nu mai zburzi voios în cale:

Te dai mereu la adâncime,

Ascuns în malurile tale!


Văzându-ţi valea jefuită

De lăcomia omenească,

Ţi-ai micşorat belşugul apei

Şi frumuseţea cea firească.


S-a speriat acum pustia

De zgomotoasele motoare

Şi nu mai sunt, ca altădată,

Nici păsări vesele nici fiare.


Acuma nu mai vezi sihaştrii

În valea ta cea minunată,

Căci astăzi, zilnic, se pogoară

O lume nouă, răsfăţată.


Botezătorule Ioane,

De vei veni la vale iară,

Nu vei cunoaşte nici pustia,

Nici apa de odinioară!


Arată-le din nou la oameni

Pe "Mielul cel Dumnezeesc",

Căci multă lume nu-L

cunoaşte,

Iar unii îl dispreţuiesc!


Acum îi apa mai sărată

Şi liniştea s-a tulburat,

Iar în lăcaşul tău din vale

"Irodiada"s-a mutat!

În locul imnurilor sfinte

Şi-al predicii de pocăinţă,

Acum auzi cântări la Radio

A celor fără de credinţă.


Din cele patru părţi a

lumii

Răsună vestea de război

Şi toţi vedem securea morţii

Apropiindu-se de noi!


Arată-le din nou la oameni

Pe "Mielul cel Dumnezeesc"

Căci multă lume nu-L

cunoaşte,

Iar alţii îl dispreţuiesc!


Către "Irozii" cei de astăzi

Mai strigă Sfinte Prooroace,

Să nu mai defăimeze Legea

Că - iată - nu mai este pace!

Dorul bunicii

Pe prispa casei stă la soare

Bătrâna cu nepoţelul ei,

Privind duios acum în zare,

Cum zboară cârd de funigei.


Pe spatele încovoiate

Cad perii albi de sub tulpan

Şi singura ei mângâiere

Îi nepoţelul cel orfan.


Fiind acuma sărbătoare,

Bătrâna pe nepot l-a pus

Ca să citească pe o carte

Cu "Patimile lui Iisus".


Dar numai cât începe rostul

Şi dânsa prinde iar a plânge

Încât în pieptul lui cel fraged,

Prunceasca inimă se frânge!


- "Ce ai, Mămucă, totdeauna

De plângi aşa de dureros,

Când pomenesc de Sfânta Cruce

Şi "Visul Maicii lui Hristos"?


Cu vocea ei nespus de dulce,

Şi înecată în suspin,

Rosteşte către el, privindu-l

Ca niciodată mai blajin:


"Când spui de Maica Prea Curată

Şi Domnul cum a pătimit,

Atuncea mă gândesc la moarte,

Că iată am îmbătrânit!


Şi inima în piept se frânge

Aminte aducându-mi iar

Că pe "Macsin" din bătălie

L-aştept săraca în zadar!"


"Mămucă, cine este dânsul,

Că mult îl plângi când şezi la tors,

O fi închis şi el de "jidovi",

Sau pentru ce nu s-a întors"?


"O puiule, ai duhul fraged,

Nu poţi acuma încăpea

Durerea de la casa noastră,

Aş vrea să nu mai ştii de ea!"


"De ce ascunzi (mă rog) de mine

Şi plângi mereu aşa cu dor?

Acuma cine vrei să vie?

Pe mine doar mă ai fecior!"


- "O, nu! feciorul meu îi altul,

Tu eşti "copilul nimănui"!

De tatăl tău nu ştiu acuma,

Iar maica ta săraca nu-i!


Macsin, când a plecat de-acasă,

Mai mult ca toate m-a rugat

Să fiu ca mamă şi părinte

Pentru micuţul lui băiat!

Mereu aştept cu nerăbdare

Să vie dânsul din "rezbel"

Să văd că "demobilizaţii"

Nu spun nimica despre el.


Mă uit în zare totdeauna

Şi uneori stau la drum,

Având aşa închipuirea

Că poate vine el acum.


Aud că el a fost în luptă

Cu ungurii peste Carpaţi

Şi mulţi din regiment cu dânsul

Au fost prizonieri luaţi.


De asta încă trag nădejde,

Că poate să-l mai văd venind

Dar, anii trec şi bucuria

Mereu s-arată zăbovind!


Şi nu mi-ar fi aşa de jale,

Când te-aş vedea mai mărişor,

Dar iată eşti abia de-o şchioapă

Şi eu ca mâine poate mor!


Ca mine nimeni n-are milă

Să-ţi poarte grijă, fiul meu,

Decât doar singur Milostivul

Şi Înduratul Dumnezeu!


La El să-ţi pui toată nădejdea,

Pe El să-l rogi mereu fierbinte,

Că El fiinţelor sărmane

Le este "Maică şi Părinte"!


Când maică-ta era în viaţă,

Am pus atunci făgăduinţă

Să merg la Sfânta Mănăstire

Grijindu-mă de pocăinţă.


Dar părăsindu-te părinţii

A fost nevoie să te cresc,

Şi n-am avut săraca parte

De cinul cel călugăresc!


De-ar face Dumnezeu prin tine

Plinirea sfântului meu dor!

Să am şi eu o mângâiere

Că te-am păzit ca un odor!


Ştergându-se la ochi bătrâna,

Sărută pe nepot cu drag,

Iar el citeşte mai departe

Al "Patimilor" Sfânt şirag!"


Oglinda noastră cea de obşte

Mai opriţi-vă din cale

Fraţilor întru Hristos

Şi uitaţi-vă cu jale

La mormântul meu de jos.


Ca şi voi am fost odată

Dornic pentru bunul trai,

Iar acum în groapă... iată

Sunt pământ şi putregai.


Cel cu mintea ascuţită

- Capul meu cel răsfăţat -

Azi îi hârcă scofâlcită

Pentru toţi de speriat.


Iată unde-au fost sărmanii

Ochii mei iscoditori,

Azi în locul lor guzganii

S-au făcut locuitori!


Unde-au fost odinioară

Limba mea cuvântăreaţă

Azi jivini otrăvitoare

Fără frică se răsfaţă!


Iar urechea mea şi nasul

Care ieri se desfătau,

Azi, nici sunete plăcute,

Nici mirosuri nu mai au.


La picioare şi la mână

Suni acum cătuşe noi

Şi rămân înţepenite

Pân-la ziua cea de-apoi.


Sârguiţi-vă pe calea

Noului Ierusalim

Şi atuncea iar cu toţii

La un loc avem să fim.


Despre multe ale vieţii

Nu cunoaştem ce va fi,

Dar necruţătoarea moarte

Ştim precis că va veni.


Astăzi biata omenire

Desmierdări şi-a făurit

Ca să nu-şi aducă aminte

Niciodată de sfârşit.


Născocirile moderne

Fac pe omul trecător

Să-şi închipuie că este

Veşnic şi nemuritor.


Radioul cântă, lumea joacă,

Tunul bubuie mereu

Şi puţini mai pot pricepe

Tainele lui Dumnezeu.


Fraţilor, să nu vă-nşele

Bunătăţile deşarte,

Fiţi cu pază despre ele,

Cugetând mereu la moarte!


Viaţa este ca şi rouă,

Ca un vis înşelător,

Repede se ia perdeaua

Către veacul viitor.


Nu uitaţi la rugăciune

Pre cei duşi de lângă voi,

Că şi voi mâine-poimâine

Veţi veni aici la noi!

Tinerii în societate - Ispite bărbătești

Poate că am exagerat uneori abordând mai mult tema înfățișării femeii și am vorbit mai puțin despre cea a bărbatului. Acest articol este dedicat întru totul lor: băieților și bărbaților.

De la bun început vă spun, ca să evităm conflictele, că a nu purta barbă nu este considerat un păcat, deși este în firea bărbatului să fie așa. De fapt chiar etimologic, substantivului bărbat provine din limbile romanice de la cuvântul barbato/barbado cu sensul de om cu barbă. Probabil această definiție avea ca scop diferențierea verbală a părții masculine de cea feminină.

Barba este un aspect al înfățișării umane care diferențiază clar bărbații de femei. Femeilor nu le crește barbă pe față, deci este o caracteristică genetică a bărbaților, e în ființa lor acest lucru. Este logic pentru un bărbat cu puțină minte că a purta barbă nu este o opțiune ci este o caracteristică genetică a firii sale. Așa am fost creați noi bărbații de către Dumnezeu.

De ce totuți majoritatea bărbaților își rad barba?

Înainte de a vă spune de ce și-o rad, vreau să vă spun că fiind un lucru nefiresc, bărberirea este adesea un chin pentru bărbați, mai ales pentru cei cărora le crește barba foarte repede. Sunt unii oameni care se bărbieresc în fiecare zi. Vi se pare oare firesc lucrul acesta? Pielea feței este foarte sensibilă în comparație cu pielea din alte zone ale trupului și din acest motiv o bărbierire deasă e însoțită de iritații, tăieturi accidentale și alte probleme medicale. E ușor de înțeles că așa cum un băiețel în copilărie nu a avut grija aceasta a părului de pe față, pentru că nu i-a crescut, la fel ar trebui și ca bărbat să nu aibă această grijă ci să se poarte așa cum l-a lăsat Dumnezeu.

Când zic să purtăm barbă nu spun nicidecum: neîngrijit, ci pur și simplu să-și accepte caracteristicile firii așa cum sunt ele lăsate de Dumnezeu în structura noastră genetică.

De ce-și rad bărbații barba? Pentru că așa-i văd pe ceilalți în jurul lor și percep acest lucru ca o normalitate. Pentru că societatea în care trăim promovează excesiv grija trupului și carnalitatea, iar părul de pe trupuri incomodează privirile pline de poftă ale omului desfrânat. Din acest motiv bărbații nu numai că au ajuns să-și radă barba, dar își rad și părul de sub braț, și părul de pe piept, și cel de pe picior, și mână ba chiar și cel din zona intimă. Epilarea bărbaților este promovată tacit prin bărbați care pozează în fel de fel de reviste, care joacă în filme, care apar în diferite videoclipuri, care prezintă lenjerie intimă, care fac reclamă la spume și aparate de ras și care sunt epilați complet.

Epilarea bărbaților este o consecință a indecenței și a culturii trupului promovată constant în societatea de astăzi.

De ce să purtăm noi bărbații barbă?

Înainte de a vă răspunde o să vă spun ce discuții am eu acasă cu fetițele mele. Le mai văd câteodată că-și pun brățări la mâini, lanțuri la gât, inele pe degete, sau se înfășoară în prosop și defilează ca miresele prin casă având umerii goi, și atunci zic: „Sofi, ia uită-te tu la Măicuța Domnului în icoană, are cumva brățară la mână? Nu. Are cumva lănțișor la gât? Nu. Are cumva inele pe degete? Nu. O vezi tu cu spatele gol, sau pielea goală? Nu. E machiată la ochi? Nu. Atunci, așa trebuie să fiți și voi, curate și frumoase ca Măicuța Domnului.” Același lucru l-am putea observa și la celalte femei cu viață sfântă: Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Împărăteasă Elena, Sfânta Maria Egipteanca, Sfânta Teodora, Sfânta Sofia, etc.

Același raționament l-am putea aplica și noi băieții atunci când nu știm dacă ar trebui să purtăm barbă sau nu: „Are Domnul Iisus Hristos barbă în icoanele în care este reprezentat? Are. Au sfinții barbă în icoanele în care sunt pictați? Au.” Bun. Atunci răspunsul e simplu: Dacă noi îl avem ca model de viețuire pe Hristos Dumnezeul nostru, atunci dacă El poartă barbă atunci voi purta și eu.

Dacă mie mi-e tare drag de Sfântul Ioan de Kronstadt, de Sfântul Nicolae Velimirovici, de Sfântul Siluan Athonitul, de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica și de alții, și toți poartă barbă, atunci în mod firesc ar trebui să port și eu.

De ceva timp încoace am început să port și eu barbă, deși nu am o barbă așa frumoasă, ci una mai rară și mai răsfirată, dar sunt bucuros că o port. E barba mea și mă bucur când văd în oglindă ce frumos se continuă părul din cap cu barba de pe față, întregindu-se astfel un chip natural, nu unul schimonosit de preconcepțiile lumii.

Dar o barbă aranjată, tunsă, dichisită cu model, e la fel improprie chipului bărbătesc ca o față bărbătească rasă.

Spunea un băiat la un moment dat că pe el barba îl smerește. Așa spun și eu că pe mine, a ieși în societate cu barbă, mă responsabilizează în fața celorlalți. De obicei oamenii asociază persoanele cu barbă cu preoții sau călugării sau cu creștinii mai râvnitori. Astfel un om cu barbă va beneficia de mai multă încredere în relația cu ceilalți oameni, decât unul fără barbă, și asta probabil pentru că în mintea noastră barba este asociată cu o oarecare relație cu Dumnezeu. Ba mai mult, barba care acoperă fața, e un semnal că persoana respectivă nu pune așa mare preț pe trup și nefiind împătimit de plăcerile trupului va fi mai de încredere ca unul căruia îi lipsește naturalețea. Iată cum barba influiențează starea sufletească. Și chiar Sfântul Clement Alexandrinul spune că ”barba are o mare înrâurire sufle­tească asupra cugetului”.

De când port barbă oamenii mă recunosc mai ușor ca fiind omul lui Dumnezeu, și asta mă obligă să mă comport mai atent pentru a nu sminti. Cineva chiar a crezut că sunt preot, dar n-am reverenda pe mine, știind că am terminat facultatea de teologie.

Să nu vă gândiți că a purta barbă e o mândrie, pentru a te arăta oamenilor credincios! Asta e firea bărbatului, să poarte barbă! Gândiți-vă invers, că e anormal să te razi și să te arăți cu o față feminină în societate.

Ce taină mare! Un lucru atât de mic: barba, dar care ar putea schimba așa de multe în comportamentul nostru.

Ai încercat vreodată să vezi ce om frumos ești dacă-ți lași barbă? Ce mult te asemeni cu Dumnezeu Cel din icoană.

Nu contează ce fel aveți barba: deasă, rară, mare, mică, oricum ar fi ea trebuie să conștientizați că așa a considerat Dumnezeu potrivit pentru firea voastră, atât pentru fizicul vostru cât și pentru temperament.

Barba va restabili chipul bărbatului frumos și cuviincios, așa cum l-a lăsat Dumnezeu pe pământ și vă va ajuta spre mântuire.

Cu cât bărbații își pierd mai mult din caracteristicile care-i diferențiază față de femei, cu atât femeile vor fi mai neascultătoare și mai nesupuse lor. Cu cât femeile vor încerca mai mult să se asemene bărbaților (să conducă lumea, să fie puternice, etc.) cu atât bărbații le vor manipula mai mult și le vor folosi pentru plăcerea lor.

În ambele situații, atunci când bărbatul nu-și împlinește menirea sa are de suferit și el și femeia lui. La fel când femeia nu-și împlinește menirea ei, are de suferit și ea și bărbatul. Aceasta e voia lui Dumnezeu, este o lege nescrisă a creației și ne îndeamnă pe toți spre împlinirea poruncilor Lui.

Bărbatul cu chipul lui Hristos din icoană și cu Duhul lui Dumnezeu în el este bărbatul adevărat: drept, credincios, curajos, harnic, puternic, ocrotitor al familiei sale și luptător pentru mântuirea lumii.

Cui oare să mă asemăn, dacă nu lui Dumnezeu?!

Mai puteți găsi un alt articol frumos despre barbă pe site-ul crestinortodox.ro: Barba, firescul devenit accesoriu

Fapte rele și patimi - Fumatul, băutura și drogurile

Cea mai mare problemă a secolului al XXI-lea o reprezintă drogurile, aceste capcane nimicitoare ale diavolului care duc la pierzanie mii de tineri. Mai grav este faptul că majoritatea consumatorilor de droguri provin din rândul adolescenţilor care, influenţaţi de anturaj sau de problemele tipic adolescentine, cred că-şi vor regăsi fericirea maximă in droguri. Dar nu e aşa! În acest fel, ei îşi adâncesc suferinţa mai tare, devenind prieteni cu drogurile.

Dorinţa de afirmare a tinerilor este tot mai puternică şi nu exista metodă mai bună ca drogurile.Tinerii vor să fie plăcuţi celor din jur, să fie mereu băgaţi în seamă şi să simtă că sunt importanţi pentru societate. De aceea, din ce în ce mai mulţi tineri o iau pe calea de pe care cu greu se mai poate întoarce. Ceva îi îndeamnă să-şi distrugă viitorul şi să producă suferinţa adâncă celor apropiaţi.

Drogurile „de stimulare” (canabis, cocaină) le accelerează funcţionarea sistemului nervos central, producând alertă şi excitabilitate.Tinerii consumă aceste droguri din dorinţa de senzaţii tari, iar ca efect principal apare deformarea imaginii realităţii şi scăderea percepţiei riscului.

Drogurile “de relaxare” (tranchilizante, sedative), încetinesc activitatea sistemului nervos central, produc o stare de relaxare şi induc somnul. Tinerii care consumă aceste droguri se protejează de solicitările din mediu, evită confruntarea cu problemele din cauza unui sentiment de neputinţă.

Drogurile halucinogene (L.S.D., marijuana, ecstasy) produc tulburări ale funcţionării intelectuale, inducând o stare psihologică cu iluzii şi halucinaţii. Efectele posibile sunt percepţia eronată a timpului şi distanţelor, euforia şi un comportament dezorientat.

Adolescenţii de azi sunt firi rebele şi sensibile, iar la cel mai mic necaz sau supărare se refugiază într-un iad de unde doar cei puternici şi ambiţioşi reuşesc să scape. Astfel că dependenţa de droguri nu apare dintr-o dată, ci pe o perioadă de cateva săptămâni sau luni, in funcţie de imunitatea şi de cerinţele fiecărui organism. Până să ajungă consumatori înrăiţi de droguri, tinerii se simt atraşi şi influenţaţi de ele.

Dinamica instalării dependenţei este următoarea:

1. consumul experimental, din curiozitate.
2. consumul regulat, în diverse întâlniri cu prietenii.
3. consumul devenit preocupare, în diverse situaţii, a căror căutare devine un scop în sine.
4. dependenţa, întreg comportamentul fiind controlat de nevoia organismului de a consuma droguri. Persoana nu mai este liberă, este controlată de substanţele halucinogene.

Se vorbeşte tot mai mult de o dublă dependenţă: trupească şi sufletească. În cazul unei dependenţe sufleteşti, persoana simte nevoia să consume drogul pentru a obţine anumite stări sufleteşti. Dependenţa trupească duce la apariţia unor simptome (dureri de cap, de stomac, epuizare, depresive etc)., atunci când nu foloseşte substanţe toxice. Unele persoane sunt cuprinse de ambele tipuri de dependenţă, atât fizică cât şi sufletească.

Influenţa grupului este extrem de puternică încât mulţi nici nu mai gândesc când li se oferă droguri, ci le iau cu plăcere. Acest fapt arată cât de mare este influenţa celor din jur. Unii nu sunt stăpâni pe sine şi nu sunt în stare să spună un”NU” hotărât, ceea ce demonstrează că nu au o personalitate puternică.

Cel mai important aspect este că drogurile nu au limite, fiind foarte ispititoare, mai ales in rândul tinerior. Unii tineri îşi spun în sinea lor: ”Încerc doar o dată să văd cum este,iar apoi dacă nu-mi place mă lipsesc”.Aceasta este fraza care duce la distrugere, la căderea în păcatul stupefiantelor, căci este de ajuns o singură injecţie cu droguri, iar apoi nu mai este cale de întoarcere. De aici încolo putem spune că dependenţa de droguri începe să se instaleze, iar aceasta este devastatoare atât pentru trup, cât şi pentru suflet. Cel care are un suflet bun, curat şi devine consumator de droguri, sufletul aceluia se întunecă, devine negru şi păcătos.

Sunt tineri care-şi dau seama că merg la prăpăd, la moarte sigură, dar nu se pot opri. O putere vrăjmaşă îi ţine încătuşaţi. Să nu fie oare demoni ai drogurilor? Nu se poate! Sunt tineri care se droghează, devin dependenţi, doctorii îi opresc şi le spun să nu se mai drogheze, căci astfel se distrug singuri. Ei ştiu bine că sunt apucaţi în ghearele pierzării, dar nu se pot opri…Sunt ca nişte fluturi de noapte care-şi pârlesc aripile la flacăra lumânării sau a lămpii şi totuşi dau buzna la flacără pănă cad morţi. Sunt ca muştele care sorb din otravă şi sunt atrase de dulceata acelei otrăvi şi nu se pot îndepărta până nu mor lângă ea.

Cea mai gravă problemă a dependenţei de droguri apare atunci când tinerii doresc să se drogheze, dar nu au cu ce. E perioada în care se văd adevăratele consecinţe ale drogurilor,când apare în mintea dependenţilor imaginea lor, iar ei fac tot posibilul să le obţină. Recurg la injurii, la violenţă, la orice metodă de a dobândi ceea ce doresc. Sunt unii aşa de furioşi că sparg farfuriile cu mâncare, rod paharele în gură, dărâma mese, scaune şi sunt in stare să facă chiar şi omor, căci aşa vrea nimicitorul, diavolul.

Şi spun asta pentru că majoritatea tinerilor care cad în mrejele drogurilor sunt necredincioşi ,lipsiţi de cel mai mic sentiment de religiozitate. Astfel, unde nu este Dumnezeu, se instalează diavolul care se bucură că astfel îşi mai câstigă încă un aliat spre pierzare.

Pe lânga faptul că distrug trupul, consumul de droguri reprezintă şi un mare păcat. Majoritatea tinerilor se duc la doctor cu speranţa că vor putea să scape de acest calvar în care au intrat dar fără nici un rezultat. Şi ştiţi de ce? Pentru că în această privinţă este foarte importantă spovedania. O dată spovedit sufletul şi curățat trupul se pregătesc să intre în etapa finală, a vindecării complete.

Aşadar dragi tineri consumatori de droguri, nu mergeţi numai la doctor, ci şi la duhovnic, căci Dumnezeu Singur are antidotul bolii voastre. Rugaţi-vă la Dumnezeu şi vă veţi izbăvi! Credeţi şi vi se va da!

Tinerii în societate - Modele și idoli

Eram în biserica Mănăstirii Sihăstria Putnei și mă uitam la pictura frumoasă de pe pereți și la un moment dat văzându-l pictat pe episcopul locului, Înaltpreasfințitul Pimen, îmi vine așa un gând: „Ce interesant să vezi pictat într-o biserică pe un om pe care l-ai văzut în realitate, care trăiește și căruia i-ai auzit vorbele și i-ai văzut comportamentul.”

Suntem cu toții obișnuiți ca pe pereții bisericilor să-i vedem pictați pe sfinți, oameni pe care noi nu i-am cunoscut, care au trăit cu mult timp în urmă și pe care-i considerăm mai mult cetățeni ai raiului decât persoane care au trăit pe pământ. Citind viața Sfântului Mare Mucenic Gheorghe sau a Sfântului Mucenic Pantelimon, văzând chinurile la care au fost supuși, ne vom duce cu mintea mai degrabă la un basm decât la o întâmplare reală. Viețile Sfinților Mucenici care au trăit în primii 300 de ani de la întemeirea Bisericii Creștine par a fi desprinse din cărțile de povești pentru copii, decât dintr-un manuscris istoric.

Din acest motiv e foarte posibil ca imaginea unui astfel de sfânt, pictat într-o biserică să nu fie foarte relevantă pentru viața noastră, pentru că mintea noastră neștiutoare și păcătoasă ar cârti: „Ce legătură are balaurul ucis de Sfântul Gheorghe, cu viața mea ca tânăr în mileniul trei? Ce legătura are aruncarea Sfântului Pantelimon în cușca cu fiare sălbatice, cu jocurile de calculator de care sunt eu împătimit?”

Dar gândiți-vă, dacă peste vreo 40 de ani veți vedea pictat pe peretele unei biserici ortodoxe un om pe care l-ați cunoscut în tinerețe? Ce impresie vă va crea? Gândiți-vă că astăzi sunt oameni care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca și-l văd acum în icoane, și cu ajutorul lui Dumnezeu poate-l vor vedea și canonizat ca sfânt, cu slujbă, cu acatist, cu zi de prăznuire în calendar.

Gândiți-vă ce ciudat ar fi să aud eu peste 40 de ani cântându-se despre Dan, în biserică

„Bucura-te Dane, cel care pe deplin Sfânt te-ai aratat; Bucura-te Dane, cel care de cele materiale te-ai lepadat; Bucura-te Dane, a credinței răsplată stralucitoare;”

Ce suprins aș fi vâzându-l pictat pe pereții bisericii! Ce consternat aș rămâne când aș vedea oamenii că vin să se închine icoanei lui și s-o sărute!”

Abia în acel moment relizezi ce-i sfințenia! Când voi vedea în calendar scris:

4 ianurie: ☩ Sfântul Dan de la malul Dunării

atunci realizezi: „De ce oare Biserica îl cinstește pe acest om?” și începi să te gândești la viața lui, la felul lui de a fi. Abia atunci înțelegi că sfinții nu sunt îngeri căzuți din cer și puși înaintea oamenilor de Biserică pentru a-i urma ca model, ci au fost oameni păcătoși ca și noi, care prin râvna lor către Dumnezeu au reușit să se schimbe și să se umple de Harul Lui.

Gândiți-vă că sunt destui oameni astăzi care se uită în biserici și văd chipul pictat al celor pe care i-au cunoscut. Mi-aduc aminte cum cineva spunea la TVR că sora Sfântului Ioan Iacob Hozevitul ar fi zis: „E ciudat să-l văd pe fratele meu în icoană, când eu știu că-i dădeam capace peste cap când eram mici.”

Mai jos am făcut un mic colaj cu 12 oameni care au trăit în vremurile noastre și pe care Biserica Ortodoxa i-a canonizat ca sfinți sau urmează să-i canonizeze.

 

 

Ce-ar fi dacă pe pereții bisericii parohiei noastre ar fi pictați numai oameni pe care i-am cunoscut, care au avut o viața sfântă? Impactul lor ar fi mult mai puternic asupra noastră, pentru că i-am întâlnit persoanl, și pentru că am vedea ce apreciază de fapt Biserica la un om.

Vorbim foarte frumos despre cei ce au adormit și au trecut la Domnul, indiferent cum le-a fost viața. E și o vorbă în poporul nostru care zice: „despre morți numai de bine”. De aceea uneori virtuțile lor sunt hiperbolizate, iar defectele minimizate. Uneori accentuăm doar o parte a vieții unui om care a murit, încercând să scoatem în evidență ceva, ascunzându-i de fapt viața așa cum a fost, cu rele și bune.

Iată de ce și sfinții care au trăit cu mult timp în urmă ni se par supra-oameni. Dar de fapt nu sunt așa. Să presupunem că Părintele Gheorghe Calciu va fi canonizat la un moment dat, peste câțiva ani. Gândiți-vă ce interesant va fi când creștinii vor putea vedea interviuri pe Youtube cu sfântul din icoană! Părintele Calciu a avut și perioade de căderi mari, când sufletul i se întuneca de deznădejde și necredință. Atunci cu siguranță nu-i vor mai hiperboliza viața ci vor înțelege că sfințenia e luptă, e zbatere, e chin, e durere, e muncă multă, asceză continuă, și nicidecum o moștenire genetică, sau un dar primit pentru ”privilegiați”.

Pentru că toți sfinții pictați în biserici să ni se pară cunoscuți ar trebui să le cercetăm cu de-amănuntul viața, să aflăm unde au trăit, ce virtuți au avut, cum și-au împlinit vocația lor personală, cum au murit, dacă au moaște, unde se află astăzi moaștele lor, care sunt minunile pe care le-au făcut, care sunt scrierile lor.

Ideea acestui articol mi-a venit de la câteva vorbe ale Părintelui Dorin Picioruș:

„Noi, ortodocșii, trebuie să facem cercetări și studii amănunțite despre Sfinții Bisericii. Nu numai despre unii ci despre cât mai mulți Sfinți. Despre viețile, locurile unde au trăit, Sfintele lor Moaște, Sfintele lor Icoane, despre minunile lor, despre Bisericile zidite în cinstea lor…Și toate acestea ne vor duce spre o perspectivă clară, profundă, plină de evlavie despre istoria Bisericii dar și despre actualitatea ei.”

Eu de câteva zile citesc o carte a Sfântului Nicolae Velimirovici, „Gânduri despre bine și rău” și sunt foarte încântat de scrierile lui. Așa că am început să-i citesc viața, să văd ce altceva a scris. Am aflat cu bucurie că e oarecum contemporan cu noi și există chiar filme vechi în care-l putem vedea. Există deasemenea și fotografii și un documentar făcut despre viața acestui om, numit „noul Gură de Aur”. Pregătirea lui profesională mi se pare relevantă pentru viața mea și a devenit rapid un model de urmat pentru mine.

Viețile Sfinților sunt de fapt întrupări în realitate ale Evangheliei lui Hristos. Cine crede că Biserica propovăduiește porunci utopice (de neîndeplinit) acela să cerceteze cu deamănuntul viețile a milioane de sfinți și să observe că totul e cu putință atunci când stăm în comuniune cu Dumnezeu.

Citind viețile sfinților ne vom întări în credință și vom avea mai multe argumente în mintea noastră pentru o viață duhovnicească mai curată și fără de păcat.

Citiți Proloagele, în care găsiți viața sfinților zilei pe scurt, la care se adaugă unul-două cuvinte de învățătură care sunt tare de folos. Durează doar 10-15 minute.

Cercetați viețile sfinților contemporani cu noi, născuți după 1900 încoace și vă vor da multă nădejde.

Viața unui creștin fără mireasma curată a vieților sfinților este ca un drum cu mașina nemarcat. În întuneric e foarte posibil să ieșim în decor, iar pe timp de ziuă să încurcăm drumul.

Viețile sfinților sunt semne de circulație duhovnicească prin care suntem încredințați că mergem pe drumul cel bun, și că nu mai avem mult până la destinație.

Ideal ar fi să ne împrietenim cu toți sfinții Bisericii, și când intrăm într-un sfânt locaș să vorbim cu ei față către față, ca doi oameni care ne cunoaștem de mult.

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, abia am început anul bisericesc 2012-2013…și în loc de relaxare…de luarea cu binișorul a noastră…Evanghelia zilei este despre lucrători/ slugi rele [Mt. 21, 33-44]…și despre roadele ascetice ale Împărăției lui Dumnezeu.

E o parabolă despre muncă și nemuncă…despre lipsa de recunoștință, despre răutate, moarte…dar și despre judecată.

Despre judecata lui Dumnezeu care reașează lucrurile în adevărul lor.

Pentru că lucrătorii suntem noi, cei puși să slujim cele Sfinte ale lui Dumnezeu. Dar și toți creștinii ortodocși sunt lucrătorii lui Dumnezeu, pentru că toți trebuie să fim muncitori pentru Împărăția lui Dumnezeu și nu leneși!

Și am fost puși de Dumnezeu în via Lui, în Biserica Lui…pentru ca să lucrăm.

Și El așteaptă roade de la noi: adică struguri mulți și mari de fapte bune.

Pentru că strugurii faptelor bune, strugurii virtuților…puși în teascul vieții acetice…naște vinul iubirii de Dumnezeu și de oameni.

Iar marii Sfinți ai Bisericii vorbind despre vin și despre beție în Sfânta Scriptură…într-o înțelegere mistică, dumnezeiască…au vorbit despre vinul dragostei de Dumnezeu, care ne răpește mintea, ne-o îmbată în vederea lui Dumnezeu.

Pentru că bucurie imensă este curăția sufletului și a trupului…curăția gândurilor și a mișcărilor inimii…iar mintea îmbătată de Dumnezeu…se umple de vederea Lui.

Căci ce ne cere Domnul aici, acum și în tot anul bisericesc? Să ne umplem de roadele faptelor bune…adică de simțirea și de vederea lui Dumnezeu.

Pentru că postul, rugăciunea, îngenuncherea, umilința, milostenia, iubirea de Dumnezeu și de oameni și atenția la întreaga făptură…trebuie să ne ducă aici: la îmbătarea de frumusețea și de milostivirea lui Dumnezeu.

Însă cum să ajungem la atâta dor de Dumnezeu…fără să renunțăm la propria noastră răutate, aroganță, nesimțire?

Pentru că viața evlavioasă nu e cu jumătăți de măsură…ci e pe de-a-ntregul…

Și Domnul, de la slujitorii Lui, așteaptă roade, adică schimbări continue ale vieții. Schimbări în bine continue…

Însă a-L alunga pe El, a-L trata cu dispreț, a-L omorî din nou și din nou în oamenii creați după chipul Lui…înseamnă a-i disprețui pe oameni.

Și pe oameni îi disprețuiești când nu îi crezi…buni pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Te crezi numai pe tine bun…

Nu faci nimic pentru ca și alții să fie buni…mai buni…și mai buni pentru Împărăția Lui.

Și când ținem numai pentru noi citirea, când ținem numai pentru noi banii, când ținem numai pentru noi luminarea lui Dumnezeu…în jurul nostru este un pustiu de frumusețe.

Însă acolo unde stricăm „ordinea” nesimțirii…unde stricăm lentoarea minții…unde stricăm „buna încredere” în ei înșiși a oamenilor…vine neliniștea…vine frica bună…vine căutarea iluminatoare…

Pentru că omul neafundat în multe rele…înțelege, pricepe repede lucrurile…Se dezbracă repede de patimi…

Dar cel perversizat…cel care a exersat în sine și pe sine perversitatea…are o cutremurare mare…față în față cu oamenii verticali.

Nu poate să accepte că nu sunt toți „neam prost” ca el.

Nu poate să accepte că nu e întreaga lume „o albie de porci”.

Și îl cutremuri, tu, ortodoxule, dacă ești plin de har și de învățătura lui Dumnezeu!

Ești o cutremurare și pentru oameni…și pentru demoni…dacă îți plângi păcatele…dacă ieși din rele…dacă te luminezi continuu cu teologia văzătoare de Dumnezeu…dacă iradiezi bunătate, înțelepciune, curăție, măreție dumnezeiască a conștiinței…pentru că îi scoți pe oameni și pe demoni…din „liniștea” lor.

Le dai frisoane…

De aceea…cel care nu bagă în seamă pe Piatra credinței, pe Dumnezeul stabilității de acum și veșnice…nu va putea să cutremure pe nimeni.

Pentru că adevărata cutremurare e plină de har și de bucurie dumnezeiască…și nu e silă, lehamite, groază…

Demonii se îngrozesc când nu ești de groază…ci înfrumusețat de har.

De aceea Împărăția lui Dumnezeu nu este pentru mimi, pentru actori, pentru oameni care joacă/dramatizează viața cuvioasă…ci pentru cei care o respiră în așa fel…încât e foarte evidentă în ei înșiși…

Pentru că a avea roadele Împărăției…înseamnă a trăi în ritmul Împărăției.

Înseamnă a fi om al Bisericii, om al mărturisirii păcatelor, al împărtășirii cu Domnul…al atenției contemplative și al profundei străvederi a teologiei dumnezeiești.

Înseamnă a fi…și nu a mima ortodoxizarea ta.

Iar din v. 34 nu trebuie să înțelegem că Domnul ne ia Împărăția…sau îi lasă numai pe unii să intre în ea.

Ci noi…aruncăm Împărăția în mâna altora…

Și dacă alții, acum necredincioși, acum păgâni, acum schismatici, acum eretici…își dau seama că roadele Împărăției sunt sfințenie…și vor deveni ortodocși pentru asta…ei ne-o vor lua înainte.

Ne vor lua Împărăția din mână…pentru că noi am găsit de cuviință că ea este „fără valoare”.

Căci cine sunt ziditorii…care nu pun la temelia vieții lor…pe Piatra credinței?

Noi! Cine alții?…

Noi…când desconsiderăm adevărurile Lui, poruncile Lui…frumusețile Lui…când ne uităm de sus la oameni…când nu compătimim împreună cu ei…când nu ne pasă de ei…Îi dăm cu piciorul lui Dumnezeu.

Și de aceea Domnul ne atenționează…de faptul că judecata Lui este dreaptă!

Căci dacă cazi pe Piatra-Hristos…te sfărâmi…

Dacă ai o mare părere de tine însuți…și El vrea să te facă să îți vezi jegul…atunci căderea ta va fi „din înălțime”…din înălțimea părerii deșarte de tine însuți.

Și bine e să îți sfărâmi tot orgoliul, toată încrederea în tine…pentru ca să te reconstruiești/ să te rezidești, prin harul lui Dumnezeu, în faptele pocăinței.

Însă dacă nu vrei…și nu vrei…să renunți la păcatele tale, la buna plăcere de sine, la dezmierdările nesfârșite…mai devreme sau mai târziu vei simți mâna Lui/ puterea slavei Lui…care te va zdrobi/ te va strivi pe tine.

Și a fi strivit de Dumnezeu înseamnă a fi lăsat în moarte veșnică. În chin nespus…adică în ceea ce tu ai vrut…și tot ai vrut…toată viața.

De aceea Împărăția e pentru cine o dorește…pentru cine se zbate…pentru cine o propovăduiește din el însuși.

Pentru că nu trebuie să spui că ești ortodox sau teolog…pentru ca oamenii să înțeleagă că ești acestea două…ci trebuie doar să te vadă…să te privească în ochi…și să se cutremure dumnezeiește.

Și cei care sunt ai Lui au ce să spună…au cu ce să uimească…au cu ce să învolbureze iubirea și cunoașterea lui Dumnezeu în oameni.

Un nou an bisericesc…și de fiecare dată trebuie să ne precizăm identitatea eclesială.

Adică suntem oamenii lui Dumnezeu? Suntem plini de cuvintele și de slava Lui…sau suntem niște triști, niște ființe jalnice, niște ratați pentru Împărăție?

Acestea sunt întrebările de început de an…și pe ele trebuie să le lămurim prin ce suntem și facem.

Și fie ca Dumnezeu, Cel care ne-a adunat în Biserica Lui…și ne poartă de grijă fiecăruia în parte și tuturor la un loc, să ne lumineze pentru a ști ce să facem, ce să vorbim, ce să căutăm…ce să transmitem și altora!

Pentru că bucuria de El și frumusețea Împărăției trebuie propovăduite prin fiecare mișcare a vieții noastre. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Duminica a 13-a după Rusalii [2012])

Fapte bune - Iertarea

Suferim de fiecare dată când simţim că dragostea lipseşte. Chiar dacă încă nu avem iubirea, totuşi o râvnim, tânjim după ea. Toată viaţa noastră se construieşte şi poate avea un rost doar pornind de la iubire şi sfârşind în iubire, deoarece de iubire sunt legate însuşi toate poruncile Lui Dumnezeu.

Cel mai mult suferim când oameni foarte apropiaţi nouă (precum familia, îndeosebi părinţii, rudele, prietenii), ne rănesc voluntar sau involuntar prin comportamentul lor, prin limbajul sau acţiunile lor. Suferim când ei se descarcă pe nedrept pe noi, de multe ori neînţelegând şi negăsind o logică în reacţiile lor. Şi atunci, ne măcinăm, ne frământăm, o sucim în toate felurile : " De ce s-a purtat aşa cu mine? De ce a ţipat la mine ? Nu i-am făcut nimic rău! '' Ca urmare, ne amărâm, crezând că e inacceptabil ca tocmai cei dragi, singurii noştri apropiaţi, să ne trateze aşa, şi picăm în deznădejde, pentru că nu primim iubirea.   

Iubirea este un dar dumnezeiesc, este Însuşi Dumnezeu. Nimeni nu poate iubi în afara Duhului Sfânt, nimeni nu poate înţelege iubirea în afara Duhului Sfânt. Cu toate acestea, fiecare caută iubirea în modul său. Încă din copilărie, fiecare dintre noi a căutat iubirea părinţilor, iubirea fraţilor. Fiecare ne-am închipuit cum trebuie să fie iubirea, fiecare credea că ştie ce ar trebui să facă ceilalţi pentru ca el să se simtă iubit. Fiecare şi-a închipuit nişte gesturi, vorbe, feţe care privesc într-un anumit fel. Suferim apoi că cei din jurul nostru nu ştiu să ne iubească, suferim pentru că iubirea, aşa cum ne-am închipuit-o noi, nu există. 

De ce ne aflăm în această stare de suferinţă şi de ce trecem peste ea atât de greu? 

Din neputinţa noastră de a iubi dumnezeieşte şi de a ierta. Observăm, că atunci când am dori să iertăm, trebuie să simţim multă durere şi renunţare. O durere care mă omoară pe mine, ca să îi fac loc celuilalt să trăiască. Iar această durere e cu atât mai adâncă, cu cât cei care ne-au făcut să suferim sunt oamenii noştri dragi, care aparent, nici nu îşi vor cere iertare. Dar '' Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată aşteptaţi? Oare nu şi păgânii fac aşa? Dar eu zic : iubiţi pe vrăjmaşiî voştri.'' Vrăjmaşii noştri nu sunt cei care ne-au spart casa. Sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin cuvinte, prin felul lor de a fi. 

O persoană foarte apropiată şi dragă mie m-a făcut de multe ori să sufăr. Deşi o persoană bună la suflet şi foarte corectă, dar care atunci când e orbită de mânie  și nu reușește mereu să se controleze, se răzbună verbal sau prin comportament față de ceilalți. Un comportament de nerecunoscut , irațional uneori , dur, lipsit de iubire. Cât am suferit, am plâns și m-am întrebat de ce se poartă așa cu mine. Acestea le gândeam când eram mai mică. Apoi am început să gândesc puțin diferit. Să observ problemele, lucrurile care probabil au măcinat-o pe persoana respectivă. Am luat în calcul copliăria și educația primită în familie.nDe fiecare dată când cineva mă face să sufăr, încerc să mă gândesc , oare ce suferință are pe suflet, de se poartă așa ? Căci persoanele furioase și nedrepte, care se răzbună pe cei dragi nu sunt definiți prin așa ceva. Nu îi caracterizează asta. Țipătul lor este de fapt strigătul sufletului după iubire.

Părinții ne ziceau așa: "Când cineva îți greșește, te ceartă. tu dă vina pe diavol."  Pentru că nimeni dintre noi nu vrea să facă răul. Dar totuși, noi îl facem. De ce ? Cu voie? Nu cu voie, pentru că diavolul ne învață să facem rău. Să dăm vina pe diavol și să ne scutim aproapele de vina asta. O greșeală a noastră, care ne provoacă suferință , este să credem că răul ce ne fac părinții sau apropiații noștri îi definesc și că aceștia au ceva personal cu noi. Nu trebuie să ne facem impresia asta despre ei și să îi vedem prin prisma acestui rău pe care îl fac. Asta înseamnă a judeca. Răul pe care aproapele  nostru îl face este accidental, s-a întâmplat, e trecător. Cine știe ce are omul pe suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate. E mai morocănos căci așa e el, dar știm noi ce face el când e singur în gândurile sale? Poate îi pare rău și lui de felul cum este și îi este greu sau nu știe cum să își ceară iertare.

Cu tot felul de gânduri de acest fel să încercăm să iubim. Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui. Nu spun că eu reușesc acest lucru mereu, căci această neputință de a iubi și de a ierta o avem toți. Iertarea și iubirea sunt  o lucrarea permanentă. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Când iubești, până într-atât te dăruiești, până într-atât dorești să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăiești în propria inimă, să-i înțelegi necazurile și durerile. Cea mai mare dragoste este de a-ți pune viața pentru aproapele tău, de a-ți omorî voia, așa cum a făcut Hristos. Apostolul Pavel sfătuiește pe fiecare " să nu caute pe ale sale, ci ale aproapelui ". În aceată dăruire se descoperă taina iubirii. A da aduce mai multă fericire decât a primi. Cel ce se dăruiește pe sine aproapelui său prin tăierea vorbii, primește în schimb și binecuvântarea lui Dumnezeu.

Ne dăruim pe sine ori de câte ori iertăm celor ce ne greșesc. A ierta înseamnă a renunța la tine însuți , la drepatea ta pentru a îndreptăți pe cel ce a greșit, înseamnă să mori tu , pentru a lăsa pe celălalt să trăiască. De fiecare dată când nu iertăm, ucidem cu piatra inimii noastre, atât pe noi cât și pe celălalt, dar când iertăm, dăruim viață. Încercați să vă aduceți aminte cum vă simțeați când erați iertați pentru greșelile voastre. Nu-i așa că vă simțeați iubiți, fericiți, mai deplini, mai puternici? " Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor ".  Spunea Savatie Baștovoi , că dacă cineva nu poate ierta pe aproapele său, dacă îl judecă, e numai pentru că nu a cunoscut încă iertarea Dumnezeiască, dragostea Dumnezeiască asupra sa. De ce ? Pentru că nu crede că o poate primi, nu are credință.

Totul sună frumos și ușor, și totuși de ce este așa de greu de pus în practică? Este greu nu pentru că iubirea ar fi grea, ci pentru că noi, prin cădere, ne-am începărtat atât de mult de ea, încât cu greu mai înțelegem despre ce e vorba. Nu degeaba Sfântul Ioan Scărarul, în Scara sa, a pus starea de a iubi, stare noastră normală, ca ultimă treaptă. Până să o putem atinge trebuie să trecem prin pocăință, prin ascultare, prin plâns, prin tăierea vorbii. Dar acesta nu este prilej de deznădejde. Apostolul Pavel a socotit să povestească cum s-a lepădat de Hristos tocmai ca noi să prindem curaj. De altfel, Dumnezeu descoperă iubirea cui și când voiește.

Să ne aducem aminte de tâlharul de pe cruce, care până atunci petrecuse o viață de fărădelegi. Vedeți cum a iertat Dumnezeu pe tâlhar? Atunci noi de ce nu ne-am ierta familia și prietenii? Oare ce înseamnă tot ce am făcut noi pentru aceștia și devotamentul nostru pe lângă sângele lui Hristos? Iar noi care îl trădăm pe Hristos mereu , oare putem cere socoteală celor ce greșesc , nu față de noi, ci în primul rând , tot față de Dumnezeu? Dacă ne-am aduce aminte de aceste lucruri la timp, nu am putea ține supărare în noi prea multă vreme.

Să nu ne necăjim dacă vedem cum ne luptăm cu noi, căci nimeni nu poate ierta dintr-o dată. Dacă ar fi așa de simplu, nu ar mai făgădui Dumnezeu Împărăția pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de ușor. Și să nu urâm pe Domnul pentru oamenii ce își descarcă furia pe noi sau ne fac rău. Noi nu putem urî pe Dumnezeu, ce-a făcut El ca să-l urâm? A murit pentru noi, ne-a dăruit toată dragostea Lui...Sfântul Isaac Sirul ne spune că semnul iertării este să urâm păcatul. Niciodată omul. Mereu să gândim că aceasta nu este firea lui adevărată, ci o minciună a diavolului. Femeia samarineancă, care a avut șase bărbați, nu i-a cerut lui Hristos să o binecuvânteze ca să aibe și ea o căsnicie mai bună. Ea avea alte preocupări legate de rugăciune, de cum ar trebui să ne rugăm. Asta arată ce fel de inimă avea.

Când ne nedreptățesc sau se poartă cei dragi urât cu noi , să încercăm să le înțelegem durerile. Să vă povestesc o întâmplare. Am avut un bunic care a fost alcoolic. Deși se purta îngrozitor când era beat și teroriza casa, eu , ca și copil mic atunci, mereu l-am simțit ca pe un om cu un suflet și o inimă foarte bună. Ceea ce și era, când nu era băut. Ajuns în comă alcoolică, tot zăcea așa la pat de câteva zile. Cu multă și grea convingere ( pentru că alcoolismul lui era vestit în tot satul ) au adus un preot să îi facă o rugăciune de iertare a păcatelor. În timpul rugăciunii, din ochii bunicului meu au început să curgă lacrimi, deși era inconștient. La scurt timp, murit.

Oare nu este evident că și în acest om a zăcut tânjirea după Dumnezeu, că și în acest om rămăsese o parte din lumina lui Dumnezeu, iar alcoolismul a fost doar o dovadă de durere?  Nu au destulă suferință acești oameni? De ce să le mai înmulțim durerea dragilor noștri cu nemulțumirea și supărarea noastră? Să iertăm! Cei care aung astfel, ajung din cauză că se simt însingurați, pentru că nu au mai avut parte de dragoste, pentru că nu li s-a acordat atenție. Mult mai târziu, când am fost mai mare, am aflat că bunicul meu a fost de mic orfan de mamă. Să ne uităm mai senin la păcatele celorlalți, pentru că păcatul întotdeauna aduce foarte multă durere. Să ne gândim la durerea din inima celuilalt, la suferințele lui. Să iertăm, căci nu știu ce fac. Dacă ar ști, ar cădea în fața Domnului și ar plânge.

Sfântul Non, văzând pe desfrânata cetâții, numită Pelaghia, s-a gândit astfel : "Cât timp pierde ea la oglindă, să se împodobească (...). Și eu pentru Mirele Ceresc nu îmi împodobesc sufletul, nu-mi fac atâta vreme." Cuvântul smerit al Sfântului a smerit-o și pe Pelaghia, care a devenit mai apoi Sfântă. Uitați ce poate face dragostea! O replica simplă, dar adâncă! Să nu ne bucurăm pentru că ne iubesc pe noi oamenii, să-i iubim noi pe ei, asta-i mare lucru. Să mulțumim Lui Dumnezeu pentru familia și oamenii ce ni-i aduce în cale, să mulțumim pentru că ne dă prilej să ne exersăm iubirea, să ne pară rău pentru că nu avem noi destulă bunătate în suflet, nu pentru că ne-a rănit cineva!

Cum să iubim pe cineva care permanent ne face rău? Cu mintea îndreptată spre Hristos. Să ne întrebăm cum îl vede Hristos pe acest om. Nu știm cum îl vede, dar a murit pentru el. Fiecare dintre noi dacă se uită în urmă, vede câte neajunsuri , câte confuzii a avut în mintea sa, în drumul spre Dumnezeu. Și , cu toate acestea, Dumnezeu a căutat spre noi. Așa să vedem și pe apropiații noștri. Dacă săvârșesc vreo greșeală, o fac din neștiință și Dumnezeu îi judecă în această neștiință, vede ceea ce noi nu vedem. Se întâmplă că oamenii care au la vedere neajunsuri și tot felul de apucături, au tot felul de daruri în spate, pe care Domnul vrea să le ascundă.

Avem datoria să ne izbăvim de răul din inima noastră, invidia, slava deșartă că suntem mai buni, și să răspundem cu aceeași dragoste celorlalți, așa cum ne-a iubit și ne-a iertat Dumnezeu când s-a pogorât în lume, când l-am trădat în rai, când nu i-am ascultat poruncile și când a murit pentru noi. Așa cum el i-a iertat pe toți fiii Săi, care l-au necăjit și îl necăjesc clipă de clipă.

În măsura în care iubim, ne umplem de rost și ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu. Dacă nu vedem iubirea din jur, este pentru că noi înșine nu o avem. În noi să construim dragostea, căci porunca ne spune " Iubiți pe vrăjmașii voștri" , și nu "Faceți-i pe vrăjmașii voștri să vă iubească mai mult". A ierta înseamnă "să reîntorci la viață , să dăruiești viața" . Dacă ne putem asemăna cu ceva prin Dumnezeu, atunci prin iertare ne facem asemenea lui Dumnezeu.


Doamne ajută!

 

Fotografii - Mănăstiri

N-or fi nici 150 de ani scurşi de când Mihai Eminescu socotea Mănăstirea Putna, ctitoria aproape să împlinească 550 de ani a Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca fiind “Ierusalimul neamului românesc”.

Vorbe prea mari, din cărţi pe care în zilele noastre nu le mai deschide nimeni?! O sintagmă pompoasă, dar desuetă, care nu rezonează cu manelele a căror bogăţie stilistică ţine hangul sărăciei sufleteşti a celor care se adapă cu ele?! Mai poţi vorbi de ceva sfânt – căci în acest sens era folosită de Eminescu ideea de Ierusalim, de ceva care să le fie sfânt tututor românilor – în România?

Ce mai este sfânt şi pentru câţi dintre locuitorii unei ţări relativ creştine, unde cele care par a se preţui mai mult sunt fie sfântuleţul smartphone, ba sfântul BMW, ori sfântul cont bancar, sau sfântul tupeu şi unde toţi ne bălăcim într-o sfântă ipocrizie?!

Până să calci pe la Putna, este inevitabil să nu ţi se gârbovească mintea sub povara multor temeiuri care să crediteze dureroase îndoieli precum cele mai sus.  Odată ce te-a binecuvântat Dumnezeu să ajungi pe acolo, nu că ţi s-ar preschimba subit amarul zilnicelor dezamăgiri în dulceaţa nădejdilor senine, dar măcar revii întrucâtva pe linia de plutire, te restabileşti în credinţă, cutezi să mai speri. Mai poţi nădăjdui că noaptea nu poate să fie absolut neagră, câtă vreme o armată de oameni în straie negre încă mai luptă, ca să răzbată către noi lumina adusă de Hristos în lume.

După ce ai străbătut aproape întreaga porţiune de dealuri din jumătatea rămasă românească a Bucovinei, spre nordul judeţului Suceava (SV), ajungi la Putna, într-un luminiş duhovnicesc din ceea ce fusese cândva un ocean păduros. Încă de la intrarea, prin trei rânduri de porţi (care arată cât s-a extins mănăstirea de-a lungul veacurilor), surprinde plăcut sobrietatea locului. Treptat, eşti îndemnat să laşi lumea aceasta învolburată în urmă, să intri în pridvorul celeilalte, cea veşnică.

Nici urmă de bâlci, de tarabe cu magneţi de frigider, covoraşe, brelocuri, căniţe, mici, bere sau îngheţată. Cum, din păcate, se mai găsesc în jurul altor mănăstiri, chiar din Bucovina.

Mai pe urmă, biserica şi zidurile înalte arată a bastion al credinţei, o dovadă vie că lupta – pentru sufletele fiecăruia dintre noi şi sufletul neamului în sine – încă se poată, după cinci veacuri de la punerea cu botul pe labe a turcilor otomani.  Mormântul lui Ştefan cel Mare – cel fără de care nici Moldova (aşa ciopârţită cum a rămăs azi), nici România, ba poate nici vreo Uniune Europeană (ci un mare califat?!) nu ar fi existat – nu poate să nu-i impresioneze pe cei care mai au o licărire de cuget sănătos asupra istoriei.

La fel de impresionante sunt comorile de artă bisericească din muzeu şi icoanele calde dincolo de zidurile austere, ca de fortăreaţă militară.  Dincolo de aceste impresii, care, măcar parţial, s-or putea desprinde şi din fotografii, ceea ce impresionează este atmosfera duhovnicească – întreaga dedicare a monahilor pentru orice ascultare ar avea şi deschiderea lor deopotrivă spre lume, cât mai ales faţă de Dumnezeu.

Desigur, şi în alte colţuri ale ţării, şi în alte mănăstiri mai puţin faimoase, sunt monahi care îşi ţin cu acrivie voturile, între care or fi şi sfinţi în devenire. Sunt şi alte locuri unde să te simţi binevenit, iubit, nu doar îngăduit ca vizitator.  Totuşi, la Putna parcă simţi cum o întreagă oştire (cea mai numeroasă comunitate monahală din România, de 105 suflete) se află în lupta nevăzută cu puterile întunericului.

Iar din vâlvătaia încleştării, de parcă ar fi o ascultare în plus aplicabilă tuturor – de la cioban, la ghizii din muzeu, vânzători la pangar etc – fiecare astfel de luptător trebuie să facă în aşa fel, încât cu nimic să nu rănească, ci să-i odihnească pe vizitatori.  Aceşti urmaşi ai Sfântului Ştefan cel Mare nu îşi mai poartă luptele cu buzdugane, nici cu săbii şi arcuri cu săgeţi, ci cu arme duhovniceşti şi, mai ales, cu zâmbetul pe buze. 
N-am văzut monah care să nu-ţi răspundă amabil, în condiţiile în care a-ţi păstra până şi răbdarea cea mai de suprafaţă, darămite liniştea necesară îndeletnicirilor duhovniceşti, este o uriaşă provocare în această mănăstire.

Sute de oameni (ba chiar mii – în zilele de sărbătoare) calcă pragurile mănăstirii zi de zi, cei mai mulţi ca turişti, vag sau deloc îmbisericiţi, alţii ca pelerini însetaţi de un cuvânt de folos, unii cu familia, alţii în grupuri mari, unii în excursie, alţii în vizite oficiale…

Vizitatori din toate colţurile ţării sau ale lumii, fiecare cu dorinţele ori, poate, chiar ifosele sale. Iar fiecăruia, turist gălăgios ori credincios evlavios, român (probabil) ortodox sau străin eterodox, monahii trebuie să le arate aceeaşi atenţie.

Şi la o întrebare tâmpă, şi la una cu miez duhovnicesc, şi în faţa unuia care te ia tare (ca pe un funcţionar de la ghişeu), şi în faţa unuia care nu-şi găseşte cuvintele (din cauza sfielii sau a cine-ştie-căror poveri de pe inimă), monahul de la Putna trebuie să se străduiască a rămâne în duhul de blândeţe a lui Hristos.

Unii tineri se fac corporatişti (corporate people) şi îşi vând sufletele unor găunoase idealuri care se spulberă ca praful în vânt în faţa mormântului ori chiar mai devreme.

Alţii se fac monahi la Putna, acceptând invitaţia Mântuitorului de a prelua jugul Său, aşadar de a se face blânzi şi smeriţi cu inima. O fi zbanghie comparaţia, dar, pe cât de frapantă, pe atât îmi pare de relevantă.

Şi unii, şi ceilalţi, lucrează pe rupte. Dar ce imensă diferenţă de rost, între a munci ca o rotiţă în maşinăria capitalistă, ca o pregustare a muncilor veşnice, şi a lucra în slujba semenilor, ca pentru Hristos şi în nădejdea odihnei în Hristos!

De hram şi nu numai, Putna devine un furnicar supus unor constrângeri logistice comparabile cu cele pe care le înfruntă mari companii în goana lor după profit. 

Doar că aici nu se caută profitul în sens lumesc, ci păstrarea roadelor Duhului Sfânt, chiar şi în condiţii aparent potrivnice, de permanent du-te-vino, agitaţie, gălăgie, tulburare, valuri şi valuri de turişti şi pelerini.

Se înşală cine o crede că ordinea şi zâmbetul pe buzele pot fi păstrate doar cu o disciplină de colegiu iezuit, că monahii pot fi instruiţi să fie amabili şi gata. 

Inevitabil, te întrebi… Oare monahii aceştia când mai au timp să se dedice rugăciunii fără de care nu ar fi decât cuiere umblătoare pentru haine negre?

O fac în orele de rugăciune nocturnă, poate rupându-şi din puţinele ore de somn rămase, sau, care or fi mai sporiţi, poate că se roagă chiar când stau de vorbă cu noi. Când şi cum o fac, cum anume se păstrează legaţi de Dumnezeu, rămâne o taină.

Însă este neîndoielnic că fiinţe umane, trăind în condiţii atât de solicitante precum la Putna, nu şi-ar putea păstra dragostea de aproapele fără să rămână în legătură cu Hristos.

Dragostea şi pacea pe care le resimt cei care trec porţile mănăstirii nu pot fi obţinute prin dresarea sau autosugestia monahilor, ci ele sunt primite (ca să poată fi dăruite mai departe vizitatorilor) de la Duhul Sfânt, după rugăciuni stăruitoare.

Iubirea - Special

"Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreţ ar fi respins acela. " (Cântarea Cântărilor)

Nu ştiu ce ar trebui să-ţi scriu, nu ştiu ce ai vrea să auzi de la mine.

Ştii, am visat marea. Părea atât de reală şi singură...Valurile ei îşi întindeau limbile amorţite pe plaja stânjenită, lăsând în urmă acea emoţie vie pricinuită de un fior văratic. Am vrut să le însoţesc pentru o clipă. Dar aveam nevoie de cuvinte pentru a o înţelege. Aveam nevoie de dragoste pentru a o conduce. Până dobândeam toate acestea mă lăsam eu cea condusă de ea. Mereu alte valuri, mereu alte stări, însă acelaşi suflet...

Poate am uitat să-ţi spun că un amurg răcoros îmbibase inexpresiv nisipul senin şi aspru. Albastrul ei trezea în mine convingerea şi totodată...teama. Îmi era teamă de ce? Poate de obrăznicia verii, de nebănuitele adâncuri ale mării, de epava propriilor sentimente...Îmi era teamă de mine. Vroiam să fug, dar "doamna" cu ochii senini din visul meu mă chema suav în braţele sale nestatornice. Marea din vis m-a făcut să descopăr atunci, pentru prima dată, frigul zămislit în văgăuna mea lăuntrică. Lumea mea opacă, stările anoste din interiorul meu, întâmplările crâncene şi firul înroşit al vieţii...Toate aveau atunci un semn de întrebare. Dar cum fiecare început are câte un sfârşit, la fel, orice vis frumos are şi o încheiere destul de rigidă. M-am trezit din mica mea înlănţuire de imagini, oarecum buimacă, cu ochii aţintiţi asupra zăgazurilor cerului. Mi-am revenit din neputincioasa mea amăgire, din jocul meu infantin cu buclele tulburătoare ale mării. Am tresărit în mine o secundă...

"Totdeauna ştim ce se întâmplă cu noi, numai că nu vrem să recunoaştem. "

Îmi este somn. Nu, să nu crezi că vreau să adorm iarăşi pe un pat nesătul; îmi este doar somn. Am obosit de atâtea întrebări fără răspuns, de atâtea sentimente nostalgice hămesite de un dor puternic. Am obosit de acelaşi pământ unsuros în care neîmplinirile înfloresc pe zi ce trece mai mult. Am obosit de atâtea amintiri încărcate cu un zaţ puternic şi amar. De atâta zădărnicie.

"Tot aşa şi noi, când eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii." (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel)

Ah, când eram doar o copilă, lucrurile păreau a fi altfel. Tot ce se întâmpla în jurul meu construia un fel de basm. Orice durere era de scurtă durată încât nici nu o mai puteam numi durere sau suferinţă. Jocul era propria mea lume. Joc de umbre şi de lumini neistovite. Acum se pare că am devenit noi doi jucării ale sorţii. Ale vieţii...

"De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens." (Nicolae Steinhardt)

În căutarea mea poate nu voi găsi nimic. De fapt, ce caut? Aş vrea să te găsesc pe tine. Aş vrea în tine să mă regăsesc. Dar simt doar cum mă rătăcesc printre frazele înţepenite aici; sunt prinsă în sfioşenia lor implacabilă. Şi totuşi, o nestăvilită foame creşte în mine. Foame de iubire. De sens. De Înviere. O foame de cuvinte solitare, de poveşti fără seamăr şi fără ţesătură.

"Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi..." (Savatie Bastovoi)

Sunt atât de neputincioasă! Nu ştiu să te iubesc. Poate nici pe mine...Am înfipt pe o bucată de pânză propria himeră, propriul canon în proză. Propriile mele gânduri. Am devenit poate o criminală nesăbuită în propria celulă. Am vrut să îmi ucid orgoliul călcând peste firele de iarbă alungite în mine. Am călcat dar rădăcinile stau agâţate în continuare de caseta mea plină de obidă. Poate sentimentele mele sunt adânc săpate în curgerea timpului. Uneori îl urăsc, alteori îmi doresc să mă scald în plapuma vaporoasă a orelor ce trec înfierbântate pe lângă mine.

"Dragostea! Iar asta e totul..." (Dostoievski)

Nu ştiu ce ar trebui să-ţi scriu, nu ştiu ce ai vrea să auzi de la mine.

Ştiu doar că adevărata Înviere va fi dincolo, aici e un şir nesfârşit de răstigniri. Poate dragostea este o răstignire.
Totul se răscoleşte în propria-mi fiinţă.

Dragostea...

 

Iată, soarele s-a întunecat. Pămîntul s-a înfiorat şi s-a cutremurat. S-a sfîşiat de sus şi pînă jos catapeteasma templului, care despărţea Sfînta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfînta Sfintelor - în cer, la Tronul Tatălui Său.

Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpînirea lui. Despicatu-s-au stîncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: “Săvîrşitu-s-a”.

Ce s-a săvîrşit? S-a săvîrşit lucrarea mîntuirii neamului omenesc de stăpînirea diavolului, s-au împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legămînt.

El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat - şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pămînt viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormîntul Lui a fost pus lîngă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvîrşit nici o nedreptate şi nici înşelăciune n-a fost în gura Lui (Is. 53, 4-9).

Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota o dată cu acel cuvînt ce a cutremurat întreaga lume: “Săvîrşitu-s-a!” A căzut pe piept capul încununat cu cunună de spini, împurpurat cu Sînge. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironosiţele, a venit Iosif cel din Arimateea şi în adîncă jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al învăţătorului lor şi au făcut deasupra lui plîngere cu amar.

Iată, şi acum stă înaintea noastră, închipuit pe Sfîntul Epitaf, Trupul mort al lui Iisus. Să facem, dar, şi noi plîngere pentru El - plîngere pentru păcatele noastre, pentru care El S-a adus pe Sine de bunăvoie jertfă, răscumpărîndu-ne cu Preacuratul Său Sînge. Neajunsa înălţime a dragostei dumnezeieşti ne-a arătat-o pe Cruce Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii - fiindcă aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).

Pe Cruce a răsărit Soarele Dreptăţii, Soarele dragostei, Care a luminat întreaga lume cu lumina Sa, cu lumina împreună-pătimirii dumnezeieşti - şi de la Acest Soare s-au aprins milioane de inimi, Care L-au îndrăgit pe Domnul Iisus Hristos. În inimile acestea au fost înscrise cu litere de foc cuvintele Lui: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24).

Domnul a luat cel dintîi Crucea - cea mai cumplită cruce -, iar în urma Lui şi-au luat pe umeri crucile, deşi acestea sunt mai mici, nenumăraţii mucenici ai lui Hristos. În urma Lui şi-au luat crucile o mulţime uriaşă de oameni şi, plecîndu-şi lin capetele, au apucat pe calea lungă şi spinoasă arătată de Hristos: calea către Tronul lui Dumnezeu, către împărăţia Cerurilor. Iată că sunt deja două mii de ani de cînd în urma lui Hristos merg noi şi noi oameni. Şi pe această cale stau cruci, pe care sunt răstigniţi mucenicii lui Hristos.

Cruci, cruci… Şi mai departe, cît cuprinde privirea, tot cruci, cruci… Merg în şir nesfîrşit oameni care au lepădat toate bunătăţile pămînteşti, au dispreţuit totul pentru Domnul Iisus Hristos, au părăsit tot ce le era drag cîndva şi au închinat toată viaţa lor slujirii Lui.

Merg nebunii pentru Hristos sub greutatea lanţurilor şi a crucilor de fier, merg monahii şi monahiile, merg arhiereii lui Dumnezeu cu crucea şi cu Sfîntul Potir în mîini. Merg în urma lor, ca în urma unor păstori, robii cei buni şi blînzi ai lui Dumnezeu, robii supuşi ai lui Hristos, urmînd îndrumătorilor duhovniceşti, păstorilor şi dascălilor Bisericii. Merg la nesfîrşit… Merge poporul simplu, care-L iubeşte pe Hristos, asupra căruia s-a împlinit cuvîntul Lui: În lume necazuri veţi avea (In. 16, 33). Merge, purtînd crucea grea a durerilor sale. Merg în şir lung cei prigoniţi pentru dreptate, cei prigoniţi pentru numele lui Hristos.

Merg femeile curate, neprihănite, ducîndu-şi de mînuţe pruncii, cărora Domnul le-a deschis intrarea în împărăţia Cerurilor.

Şi atunci, oare noi nu ne vom alipi acestui rîu nesfîrşit al iubitorilor de Hristos, acestei sfinte procesiuni pe calea necazurilor şi pătimirilor? Oare nu ne vom lua crucea şi nu vom merge după Hristos? Să nu fie! Să se cutremure inima noastră de priveliştea Trupului neînsufleţit al lui Hristos, ce zace înaintea noastră. Hristos, Care atît de greu a pătimit pentru noi, să umple cu harul Său inimile noastre. Să ne dea la capătul îndelungatului şi osteniciosului nostru drum al crucii cunoaşterea spuselor Sale: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Amin.

II. Lecţii ale dragostei de Hristos

Iată că am venit din nou să ascultăm despre pătimirile Domnul Iisus Hristos - şi acest lucru are o foarte mare însemnătate.

Ceea ce auzim şi vedem are o adîncă înrîurire asupra sufletelor noastre. Auzim lucruri rele, vedem crime - ne cutremurăm, ne înspăimîntăm. Suntem martori ai unor fapte bune, curate şi înalte - inima noastră e mişcată şi ne spunem în gîndul nostru: “Aşa ar trebui să mă port şi eu!”

Nu puţine fărădelegi cumplite au fost în istoria neamului omenesc. Conştiinţa protestează împotriva lor. Dar oricît de cumplite ar fi toate aceste fărădelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf faţă de un munte uriaş, ca o picătură de apă faţă de ocean dacă stăm să ne gîndim la cea mai mare dintre fărădelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorît din ceruri pe pămînt pentru a mîntui neamul omenesc, a Celui Care era blînd şi liniştit, Care trestia frîntă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste faţă de neamul omenesc - de dragoste nepămîntească, de dragoste cum pămîntul nu mai văzuse şi nu-şi închipuise niciodată. El a fost dat morţii, sîngele Lui curge pe Cruce…

Inima noastră este înfiorată de grozăvia acestui omor, dar totodată ea se umple de cea mai adîncă evlavie şi bucurie, fiindcă tocmai această Jertfă de bunăvoie, moartea prin răstignire a nevinovatului Pătimitor ne arată culmea iubirii dumnezeieşti, care a luminat lumea de pe Cruce. Şi de pe Cruce auzim cuvintele Lui, pecetluite cu nemaiauzită dragoste, nemaiauzită blîndeţe şi atotiertare, fiindcă El Se roagă pentru cei ce L-au răstignit, deschide tîlharului care s-a pocăit uşa raiului, întinde preacuratele Sale mîini către noi toţi, păcătoşii, însetînd de mîntuirea noastră.

Lumea a auzit însă de pe Cruce şi cuvintele înfricoşătoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeaşi gură care a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a rămas întotdeauna în împărtăşire nedespărţită cu Tatăl Său? Bineînţeles că da. Şi atunci, ce înseamnă aceste spuse înfricoşătoare?

Oameni obraznici spun că Domnul n-a încercat pe Cruce nici un fel de suferinţă, În vremurile timpurii ale creştinismului erau nişte eretici numiţi dochetişti, care învăţau lumea în chip nelegiuit că Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevărat, ci nălucă (însuşi numele de dochetişti vine de la verbul grecesc dokein - a părea), şi ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofiziţii susţineau că în Iisus Hristos firea omenească a fost înghiţită cu totul de cea dumnezeiască. Noi ştim însă că El a fost şi Dumnezeu Adevărat, şi Om Adevărat.

Ştim că firea Lui omenească a îndurat pe Cruce suferinţe şi chinuri cumplite, de nedescris. Şi aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, întăresc cu mai multă putere decît orice altă dovadă lucrul acesta şi răstoarnă învăţăturile eretice. Dacă Trupul lui Hristos ar fi fost nălucă, dacă în Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpănit cu totul asupra omenităţii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse înfricoşătoare?

Ar fi putut Tatăl să-L părăsească? Bineînţeles că nu. Dar chinurile au fost atît de groaznice şi greu de îndurat încît a strigat ca Om către Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?

Iată ce a spus Sfinţitul Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trăit în veacul al III-lea: “De ce este părăsit Domnul? Ca să nu fim noi părăsiţi de Dumnezeu. A fost părăsit pentru răscumpărarea noastră de păcate şi de moartea veşnică; a fost părăsit ca să se arate preamărea dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc; a fost părăsit ca să se vădească dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, ca să fie atrase inimile noastre la Dînsul, spre pildă tuturor pătimitorilor”.

Să mai primim şi sfînta lecţie harică a dragostei Lui faţă de Preacurata şi Preasfînta-I Maică, a Cărei inimă a fost, cînd stătea lîngă cruce, străpunsă de sabie, lovită de cumplită jale, potrivit prorociei Sfîntului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Ea tăcea, şi tăcerea aceasta îi arăta durerea neasemuit mai adînc decît orice strigăte, vaiete şi tînguiri. Alături de Ea stăteau Maria, soţia lui Cleopa, Maria Magdalena şi ucenicul cel iubit al lui Hristos - Ioan. Grija Ei o purta Fiul lui Dumnezeu, Care îndura acele chinuri negrăite. El Şi-a întors privirea către Ea şi, arătînd cu ochii către apostolul Ioan, a zis: Femeie, iată fiul Tău. Şi Ioan a primito pe Maica Domnului în casa sa, şi a odihnit-o, şi a avut grijă de ea pînă la moartea ei (In. 19,26-27).

Iată însă că a venit sfîrşitul neînchipuit de anevoioasei nevoinţe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a răscumpărat omenirea din stăpînirea diavolului. Noi auzim cele din urmă cuvinte ale Lui, pline de dragoste către Tatăl, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Părinte! În mîinile Tale încredinţez duhul Meu! (Lc. 23, 46). Gura Lui a tăcut, ochii I s-au închis, limba I-a amorţit, sfîntul Lui cap I-a căzut pe piept. Dar n-au putut să tacă pietrele. Pămîntul s-a cutremurat, şi stîncile s-au despicat.

Sutaşul însărcinat cu împlinirea osîndei la moarte, pe numele său Longin, împreună cu ostaşii aflaţi sub porunca lui, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat văzînd toate acestea. Dragostea lui Hristos sfărîmă şi inimile de piatră. Sutaşul a crezut în Hristos şi a strigat: Cu adevărat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! (Mc. 15, 39). Toate cele văzute şi auzite l-au cutremurat atît de mult încît a primit Botezul în scurtă vreme şi mai apoi şi-a sfîrşit viaţa cu moarte mucenicească, fiindcă vrăjmaşii lui Hristos - cărturarii, arhiereii şi fariseii - n-au suferit faptul că sutaşul roman s-a întors la Hristos, l-au clevetit în faţa lui Pilat, şi acesta a dat poruncă să i se taie capul.

O, fericite mucenic Longin, învaţă-ne şi pe noi să ne întoarcem la Hristos şi să-L iubim din toată inima!

O, Doamne! Ce laudă, ce mulţumită îţi vom aduce pentru ceea ce ai făcut de dragul nostru! Noi nu putem face nimic spre a fi cîtuşi de puţin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem ţie tot puţinul pe care îl putem aduce. Aducem lacrimile noastre şi rourăm cu ele Trupul Tău preacurat, ucis de cei pe care ai venit să îi mîntuieşti. Dragostea noastră aducem Ţie.

Ajută-ne, Doamne, să Te iubim din toată inima pînă la sfîrşitul vieţii noastre, ajută-ne să mergem pe calea pe care ne-ai arătat-o Tu. Ajută-ne să scăpăm de stăpînirea diavolului, de ispitele pe care el le face. Du-ne pe calea mîntuirii şi adu-ne întru împărăţia Ta. Amin.

Sf. Luca al Crimeei

In aceste zile tulburi in care asteptam sa aiba loc in tara noastra Adunarea Ecumenica Europeana, praznuirea Sfantului Alexandru, arhiepiscop al Constantinopolului, este si un prilej pentru a ne reaminti care este limita apropierii pe care putem s-o avem cu ereticii.

Avand porunca imparateasca de a-l primi pe Arie in Biserica si de a se impartasi impreuna, Sf. Alexandru s-a rugat zi si noapte pentru ca aceasta rusine sa nu se intample: “Doamne, daca Arie trebuie sa fie impacat cu Biserica, atunci slobozeste pe robul tau cu pace. Dar daca ai mila de Biserica Ta si nu vrei ca mostenirea Ta sa se faca de rusine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii sa nu ia erezia drept Adevarata Credinta“. Rugaciunea sa disperata este atat de surprinzatoare incat, in primul moment, ne poate parea chiar necrestina. Nu incalca oare Sf. Alexandru porunca iubirii, in numele careia astazi ni se spune ca suntem frati cu totii, indiferent de credinta, ca avem acelasi Dumnezeu si ca, implicit, ne putem ruga impreuna? Nu “forteaza” ierarhul mana lui Dumnezeu, punandu-L sa aleaga intre moartea sa si cea a lui Arie? Raspunsul ni-l da chiar Dumnezeu. Rugaciunea sfantului a fost bine-placuta Lui, Care a primit-o si a implinit-o!

 

Cealalta amenintare asupra Bisericii venea din partea filosofilor pagani, cu care Sf. Alexandru, desi era neinvatat, a acceptat o confruntare publica. Spre uimirea tuturor, ierarhul “a legat limba ritorului” prin puterea lui Hristos, si, in fata imparatului si a tuturor, a cuvantat nestingherit invatatura crestineasca, pe multi dintre filosofi rusinandu-i si aducandu-i la credinta prin aceasta minune. Sa ne fie si noua pilda, in aceste vremuri in care primim atatea atacuri rationaliste din afara sau dinauntru si sa putem sa poruncim gandurilor de necredinta: “In numele Domnului meu Iisus Hristos, iti poruncesc sa taci!”.

Sfinte Ierarhe Alexandre, pastorule preabun, fii mijlocitor catre Preamilostivul Dumnezeu ca sa stinga cugetele viclene ale vrajmasilor nostri si sa ne izbaveasca de toata nevoia si necazul care tulbura odihna si linistea vietii noastre! AMIN!

 

<!-- .entry-meta -->

Fapte bune - Vizitarea bolnavilor

Într-o noapte friguroasă de noiembrie o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat.

Printr-o minune dumnezeiască copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase. Nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.

Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrană... Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.

Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere, dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.

În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar, în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:

- Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.

Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.

Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.

- De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilaşul orb în timp ce se aşeză lângă el.

- Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit

- Noapte? Cum arată noaptea?

Cu ochii mari de uimire, băieţelul îi răspunde:

- Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în faţa ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere

- Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundaţi ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.

- Spune-mi, te rog, cum este lumina?

Foarte sigur pe el, băieţelul îi răspunde:

- Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viaţă

- Dar lumea? Cât e de mare?

Încercând să-i răspundă la întrebare, băieţelul îşi întinde cât poate el de tare braţele:

- Uite atât de mare.

Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reuşeşte în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanţă care îl împiedică să atingă întreaga mâna fără a fi nevoit să-şi schimbe poziţia

- Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?

- Hm... Dumnezeu toate le poate.

- Prietenul meu micuţ, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?

După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.

- Acolo, sus în cer

- Şi e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.

Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuţia.

- Mama, e mămica! Strigă bucuros copilaşul, fugind spre mama lui.

Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.

- Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul, dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame... Tu eşti iubirea şi viaţa mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată.

- Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta şi aşa te voi lăuda mereu.

O bucurie de nedescris îi cuprinde inima şi lacrimile iubirii şi ale recunoştinţei apar din ochii atât de frumoşi, de curaţi, dar lipsiţi de lumină.

Dintr-un buzunar scoate un carneţel şi, cu un creion scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent şi ca amintire pentru micuţul prieten care-l v-a căuta a doua zi:"Dumnezeu locuieşte în inimile noastre! ’’

S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze şi cu o inimă plină de pace şi iubire, lăsând în urma sa doar tristeţea băieţelului pe care-l cunoscuse.