Duhul lui Dumnezeu a lucrat şi printre păgâni, deşi cu mai puţină putere, găsind în rândurile lor adepţi, cu toate că nu-L cunoşteau cu adevărat pe Dumnezeu. Fecioarele proorocite, de pildă, îşi păstrau fecioria pentru un Dumnezeu necunoscut, dar pe care-1 socoteau Creatorul universului, Atot­puternic să guverneze lumea. Filozofii păgâni erau în întunecimea necunoaş­terii lui Dumnezeu, dar căutând adevărul, puteau primi, într-o oarecare măsură, Duh Sfânt. S-a spus de fapt: „Când păgânii, care nu au lege, îşi sunt loruşi lege” (Romani 2, 14). Aşa de plăcut este adevărul lui Dumnezeu, încât exclamă: „Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit” (Psalmul 84, 12). Aşadar cunoaşterea lui Dumnezeu a fost descoperită poporului ales, care Îl iubea pe Dumnezeu, în timp ce păgânii îl ignorau, de la căderea lui Adam până la întruparea Domnului Hristos

Cum ar fi putut neamul omenesc să ştie cu siguranţă că Hristos a venit, El care, după promisiunea făcută lui Adam şi Evei, trebuia să se nască dintr-o fecioară şi să zdrobească capul şarpelui, dacă n-ar fi avut mereu această conştiinţă păstrată întru sine? Dar iată că Simeon, căruia i se descoperise, la vârsta de 65 de ani, taina naşterii lui Hristos din Fecioară, strigă cu tărie în Templu că avusese nădejdea, în Duhul Sfânt, de a-L vedea pe Mântuitorul lumii. Naşterea Lui din Sfânta Fecioară de la Duhul Sfânt i-a fost prezisă, cu 300 de ani înainte, de către un înger. Proorocița Ana, fiica lui Fanuel, care după văduvia sa, 84 de ani L-a slujit pe Dumnezeu în Templu, plină fiind de har şi înţelepciune ştia că Mesia e de faţă, Hristos Cel adevărat, Dumnezeu şi Omul, Împăratul lui Israel venit să-l scape pe Adam şi întreg neamul omenesc.

După ce Domnul nostru Iisus Hristos îşi încheie opera Sa de mân­tuire, înviind din morţi, suflă peste Apostoli, reînnoind suflarea de viaţă, de care se bucura Adam, şi le dăruiește din nou acelaşi har pe care-1 pierduse el. Le şi spuse: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi”.

Dacă n-am păcătui, am rămâne mereu slujitori ai lui Dumnezeu, sfinţi şi nepătaţi, străini de orice necurăţie, atât trupească cât şi sufletească. Din nefericire, înaintând în vârstă, noi nu creştem cu înţelepciunea şi cu harul cum făcea Domnul nostru Iisus Hristos (Luca 2, 52), ba dimpotrivă, ne ticălo­şim tot mai mult şi devenim, lipsiţi de Duhul Sfânt, mari păcătoşi.

Când un om, trezit la viaţă de înţelepciunea divină care mereu caută mântuirea noastră, se hotărăşte să se întoarcă la Dumnezeu pentru a scăpa de pierzare, trebuie să urmeze calea pocăinţei, trebuie să lucreze virtuţile potrivnice păcatelor pe care le-a făcut, trebuie să se străduiască, lucrând în numele lui Hristos, să dobândească Duhul Sfânt, Care pregăteşte înlăuntrul nostru Împărăţia cerească.

N-a spus în zadar Mântuitorul: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăun­trul vostru” (Luca 17, 21). Dacă, cu toate legăturile păcatelor care îi ţin captivi şi încearcă să-i împiedice de a se întoarce cu toată inima la Mântui­torul, oamenii se străduiesc să scape de legăturile lor, la urmă vor ajunge în faţa lui Dumnezeu mai albi ca zăpada, curăţiţi prin harul Său. „ Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi” (Isaia 1, 18).

Vizionarul din Apocalipsă, Sfântul Ioan Teologul, a văzut astfel de oameni îmbrăcaţi în alb, curăţiţi, ţinând ramuri de finic în mâini ca semn al victoriei şi cântând: „Aliluia”. Frumuseţea cântării ce o cântau este de nedescris. Îngerul Domnului vorbind despre ei a zis: „Aceştia sunt cei care vin din strâm­toarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului” (Apocalipsa 7, 14).

Sângele Mielului este dăruit în schimbul fructelor din pomul vieţii. „Spălaţi” suntem prin suferinţă, „albiţi” prin cuminecarea cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Mielului nevinovat, care de bună voie S-a jertfit şi Se jertfeşte şi azi pentru mântuirea lumii. Se jertfeşte şi Se împarte fără a se sfârşi vreodată, cu scopul de a ne face să participăm la viaţa veşnică şi de a da răspuns bun la Înfricoşata Judecată din urmă. Această Taină este dăruită în schimbul poamelor din Pomul vieţii de care voia să ne păgu­bească vrăjmaşul omenirii, Lucifer, cel căzut din cer.

Tinerii în Biserică - Rugăciunea

Găsind într-un număr din anii trecuţi ai revistei ''Vestitorul Ortodoxiei'' cuvintele folositoare despre rugăciune, rostite de Părintele Sofian Boghiu, în Aula Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti în luna Decembrie anul 1996, în cadrul „Serilor Filocalice” şi a Conferinţelor spirituale şi duhovniceşti organizate de către ASCOR, le redăm şi le împărtăşim, în cele urmează, cititorilor noştri, cu certitudinea că le vor fi de folos şi lor..

Despre programul de rugăciune al unui student

În Atena a fost cândva o pereche de studenţi care a impresionat foarte mult pe contemporanii lor: Grigorie şi Vasile, unul numit ''cel Mare'' iar celălalt ''Teologul.'' Aceştia erau fericita pereche de studenţi care, pe lângă studiile lor, aveau şi preocupările Evangheliei. Şi urmau două drumuri aceşti studenţi, ne spune Sfântul Grigorie, colegul Sfântului Vasilie, un drum era la şcoală şi altul la biserică. Aşa ar trebui să împletească viaţa şi studenţii noştri de azi, între studii şi rugăciune. Nu ştim cum îşi pot face programul, însă, pe lângă hrana trupească pe care vrând-nevrând o căutăm şi ne-o însuşim, avem nevoie de hrana sufletească, fără de care murim, deşi trăim, devenim sterpi, împietriţi, uscaţi, nesimţitori, geloşi, mândri s.a.m.d. După cum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ''Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.'' Viaţa aceasta duhovnicească de rugăciune este o legătură cu Izvorul sfinţeniei, al vieţii şi al înţelepciunii şi ea ne ajută să şi învăţăm bine, să sfâşiem întunecimile de pe mintea şi inima noastră, care ne fac nesimţitori la cuvintele lui Dumnezeu. Prin rugăciune aceste valuri se îndepărtează, iar dacă punem accentul pe apropierea de Dumnezeu, toate celelalte vin aproape de la sine, în mod firesc. Să nu fie goluri în viaţa noastră, rugăciuni numai câte o zi sau câte o clipă şi restul timpului petrecut cu celelalte preocupări, ci fiecare zi cu toate ascultările ei şcolăreşti şi sociale să fie marcată de rugăciune. Fără această alternanţă viaţa noastră şchioapătă şi se îmbolnăveşte.

Calea de urmat în viaţă: căsătorie sau călugărie?

Căsătoria este calea normală a vieţii. De la începuturile lumii a fost o pereche de oameni, strămoşii noştri Adam şi Eva. Ei au avut această poruncă de la Dumnezeu să crească şi să se înmulţească fiind rânduită astfel familia ca temelie a neamului omenesc şi ca izvor al vieţii. Prin căsătorie omul, bărbat şi femeie, devine creator înmulţind neamul omenesc. Este o chemare generală pentru acest mod de viaţă.

Călugăria este sfat evanghelic şi vine la călugărie numai cine are chemare, cine este îndemnat din miezul fiinţei lui. De aceea este mare deosebire între un mod şi altul de viaţă, călugărul are o misiune iar familia alta. Viaţa călugărească am putea spune, pune accentul pe lumina când apune soarele; viaţa familiei are mai mult în vedere latura socială, adeseori cu grijile şi problemele ei priveşte mai mult în jos sau pe orizontală, nu are timp să se uite şi în sus. Cel care vine la mănăstire mai ales pentru acest tel special, legătura cu Dumnezeu, poate interveni spre a atrage atenţia şi a lumina mintea şi credinţa oamenilor, spunându-le că mai este un rest de viaţă, nesfârşit însă, şi dincolo de viaţă de aici, sa gândească deci dincolo de mormânt. Deseori agonisind zi şi noapte pentru pâinea şi adăpostul de toate zilele uităm că vom muri într-o bună zi şi că vom da seama şi de orice cuvânt deşert rostit în viaţă, ne spune Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Monahul şi preotul care se căsătoreşte au datoria de a lumina întunericul din viaţa noastră de toate zilele.

Ce este rugăciunea fără cuvinte? Dar rugăciunea ca focul, de care vorbeşte Sfântul Ioan Cassian?

Rugăciunea aceasta este rugăciunea inimii, când se roagă nu numai mintea sau gura ci şi inima şi se roagă fără cuvinte, ziua şi noaptea, când harul lui Dumnezeu lucrează asupra noastră în aşa măsură încât tot lăuntrul nostru arde ca un foc asemănător sfintei lumini de la Ierusalim ori cu flacăra rugului aprins din Sinai. Această lumină nu mistuie materia, ca şi focul inimii. El arde şi luminează aşa cum luminează Dumnezeu mintea noastră şi inima noastră, când dorim ceva dumnezeiesc.

Rugăciunea poate suplini împărtăşania?

Nu, împărtăşania are rolul ei şi rugăciunea rostul de chemare a acestei mari Taine, Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Iisus Hristos. Sfânta Maria Egipteanca, prin rugăciune, fără împărtăşanie, după 47 de ani de sihăstrie, în pustiul Iordanului a ajuns ca în rugăciune să se înalţe de la pământ şi totuşi a avut nevoie de împărtaşanie. Sfântul Zosima care a găsit-o în pustie şi i-a adus Sfintele Taine, a pus pecetea pe înalta ei treaptă de rugăciune. Dorinţa ei cea mare a fost să-i aducă Sfânta Împărtăşanie, ca împlinire şi desăvârşire a rugăciunii.

Când ne rugăm cu glas tare, acatiste, canoane, psalmi sau orice altă rugăciune, chiar şi rugăciunea lui Iisus, adeseori mintea colindă pe alte coclauri. De aceea este bine să fim mai concentraţi să facem un efort. Dacă nu reuşim dintr-o dată, putem repeta rugăciunea şi să ne căim pentru această rătăcire a minţii şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute pentru a ne aduna mintea în noi înşine. Biserica are rugăciuni deosebit de frumoase, dar pentru a avea un folos sporit din ele trebuie să avem mintea concentrată asupra fiecărui cuvânt al lor. Dar pentru că mintea rătăceşte, după ce ne rugăm suntem aceiaşi oameni cum eram şi înainte de a ne ruga, nu se întâmplă nimic înlăuntrul nostru. Mă uit în biserică la noi, se fac rugăciuni, Sfânta Liturghie - care este cea mai mare rugăciune a Bisericii, se ţine un cuvânt despre rugăciune ori despre altceva, însă după ce a încetat slujba se face hărmălaie în biserică. Dovadă că n-a rămas aproape nimic în mintea şi inima celor ce au ascultat, este că fiecare vorbeşte cu totul altceva decât cuvântul sau rugăciunea spusă. De aceea este nevoie în rugăciunile noastre spuse cu glas tare sau în taină să fim concentraţi la fiecare cuvânt, iar dacă nu reuşim, să o repetăm de câte ori este nevoie. Despre rugăciunea rostită fără atenţie spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ''Mă cinstiţi numai cu buzele iar cu inima sunteţi departe de Mine.'' Scopul rugăciunii, şi al rugăciunii lui Iisus în special, este să ne conducă spre centrul fiinţei noastre, spre locul unde Dumnezeu este ascuns în noi. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, la fel şi Sfântul Apostol Pavel: ''Voi sunteţi temple ale Duhului Sfânt'' (I Cor. 3, 16). Aici chemăm pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe ceilalţi sfinţi, invocaţi în rugăciune, şi fără această atenţie rugăciunile noastre nu se întorc către noi ci rămân plutind în văzduh, nu ne folosim de ele. Este ca şi cum ne-am uita într-o vitrină încărcată cu toate bunătăţile, dar între noi şi ele rămâne un geam şi nu putem pune mâna pe ele. Astfel şi rugăciunile noastre, sunt despărţite de noi prin neatenţie, ca printr-un obstacol.

Ce este de făcut când un duhovnic îndeamnă la câte un creştinism social din care este exclusă rugăciunea minţii şi latura lui mistică?

Cred că nu este o viaţă creştină aceea care nu este şi mistică în acelaşi timp, adică tainică şi legată de Dumnezeu. Un creştin adevărat este cel care se împărtăşeşte de Tainele Bisericii, care îşi sfinţeşte viaţa sa lăuntrică ''Intră în cămara ta şi roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns'' (Matei 6, 6). Cum poţi să trăieşti şi să te rogi fără să te gândeşti la Acest Tată Ceresc, Care este ascuns undeva şi vede starea ta sufletească, interioară? Cum poţi fi lumesc, pământesc, lipsit de energia sufletului, care dacă nu este în noi, această materie foarte perfecţionată - trupul - ajunge de nimic, se topeşte şi-l mănâncă jivinele? În fiecare dintre noi este un centru tainic prin care să se îndrepte toate relaţiile noastre cu aproapele: dragostea, bunătatea, mila, smerenia, bunăcuviinţa. Toate sunt legate de centrul mistic al fiinţei noastre, în care locuieşte Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt. Şi păgânii aveau o viaţă socială, îndreptată însă pe latura orizontală. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune să căutăm ''mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.'' (Mt. 6, 33). Aşa încât nu cred că este o piedică în viaţa socială dacă în acelaşi timp ai un izvor nesecat de viaţă, prezentă lui Dumnezeu în tine însuţi.

Cum ascultă Dumnezeu rugăciunea celor care nu s-au spovedit de ani de zile şi care trăiesc în păcate mari?

Dacă se roagă ca vameşul din Evanghelie, cu umilinţă, cu durerea inimii, cerându-şi iertare pentru ticăloşiile de până atunci, Dumnezeu îl ascultă. Pentru păcătoşi S-a întrupat Dumnezeu în istorie. Tâlharul de pe cruce a spus câteva cuvinte numai şi a fost iertat. Despre el spune Fericitul Augustin acest cuvânt ''Fericit tâlhar, toată viaţa a furat şi la urmă a furat Raiul.'' Dumnezeu ascultă rugăciunea făcută cu căinţă, cu regret faţă de tot ceea ce a fost rău în viaţa lui până atunci, până in momentul în care s-a gândit că este Dumnezeu şi are şi răspundere în viaţa aceasta pământească

Există ispite de-a stânga şi de-a dreapta; primele sunt foarte cunoscute: beţia, lenevia, desfrâul, furtul, răzbunarea, mânia şi altele, sunt ispite de-a stânga. Cele din urmă, de-a dreapta, sunt exagerări şi extreme nesănătoase ale faptelor bune. Postul este rânduit de Biserică spre a ne folosi în curăţia noastră lăuntrică şi trupească. Dar el trebuie să fie nu doar trupesc, ci şi sufletesc. Unii pun accent numai pe postul trupesc în aşa măsură încât ţin posturi lungi şi seci. Chiar azi am auzit un lucru foarte interesant: spunea cineva că a întâlnit un grup de persoane care nu mâncau brânză fiindcă se face cu cheag şi de aceea se amestecă şi puţin sânge în brânză. Aceasta este o exagerare. Nicăieri în viaţa duhovnicească a Sfinţilor Părinţi nu este o analiză atât de strictă şi de falsă în acelaşi timp. Deci postul dacă nu este făcut cu dreapta socoteală ca să fie cu adevărat de folos, neunit cu bunătatea inimii, cu paza gurii, cu ferirea de a osândi şi judeca pe altul - lucru foarte vinovat înaintea lui Dumnezeu - nu foloseşte, ba chiar vatămă. Poţi să te usuci şi să mori de foame dar dacă ai răutate împotriva aproapelui tău şi-l vorbeşti de rău când el nu e da faţă, zadarnic îţi este postul. Asemenea fapte făcute cu gând bun au rolul de a ne sfinţi viaţa, însă când sunt exagerate devin căderi de-a dreapta. Greşeşti calea prin fapte bune. De aceea este bine să cerem de la Dumnezeu înţelepciune ca să ne lumineze calea, să mergem pe calea aceasta împărătească, via aurea (calea de aur), spre a nu greşi. Postul să fie cu înţelepciune făcut, înfrânarea să fie cu adevărat abstinentă, paza simţurilor să fie sinceră, la fel şi căinţa, rugăciunile cât de multe să fie atente şi cu smerenie făcute. Atunci toate vor merge bine.

Este bine ca un grup de credincioşi, de prieteni să facă rugăciunile de seară, de dimineaţă ori alte rugăciuni împreună fiind?

Rugăciunea făcută în grup este foarte bine primită de Dumnezeu. În momentul în care Sfântul Apostol Petru era închis, undeva într-o casă creştinii erau adunaţi şi se rugau pentru el. Toţi aveau acelaşi dor, aceeaşi năzuinţă, aceeaşi rugăciune ca Sfântul Apostol Petru să fie scăpat de la moarte, fiindcă a doua zi trebuia să fie executat în văzul ierusalimitenilor. Fiindcă s-au rugat toţi cu acelaşi dor, Dumnezeu i-a ascultat. Aşa încât, atunci când se roagă mai mulţi laolaltă, cum se roagă de pildă pe la internate sau cămine - unul citeşte şi ceilalţi ascultă - este frumos şi bine dar cu o condiţie necesară: să fie toţi atenţi la cuvintele rugăciunii. Rugăciunea particulară este mai bună, mi se pare mie, pentru că, atunci când mă rătăcesc cu mintea, cu luarea aminte, mă pot întoarce, o repet şi mă căiesc şi zăbovesc asupra unei vorbe sau părţi din rugăciune. Când sunt mai mulţi nu pot să-i opresc pe toţi şi să reiau rugăciunea de unde m-am rătăcit eu cu mintea. În asemenea cazuri este mai bună rugăciunea particulară.

Ce trebuie să facem atunci când, în timpul rugăciunilor de seară şi de dimineaţă, suntem obosiţi sau nu avem disponibilitate sufletească?

Dacă putem face efortul de a continua rugăciunea atunci când suntem obosiţi, să o continuăm. Dar dacă nu, Dumnezeu ştie starea reală şi sinceră a vieţii noastre. Dacă suntem obosiţi cu adevărat şi mintea ne este risipită să spunem măcar o rugăciune, două, făcând şi câteva metanii şi apoi ne putem odihni. Dacă reuşim să ne trezim în timpul nopţii, să continuăm această rugăciune. Rânduiala pentru rugăciune este să se facă în mod conştient, să fii atent la ceea ce spui înaintea lui Dumnezeu Care este prezenţă continuă, ne ştie şi ne vede în orice clipă. La fel să fim şi noi, prezenţi şi atenţi atunci când vorbim cu El.

Cum să înţelegem expresia ''singura grabnic ajutătoare'' adresată în rugăciune Maicii Domnului?

Maica Domnului este Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos. O mamă totdeauna este foarte sensibilă faţă de copilul său. Orice i se întâmplă, este repede mişcată. Dacă este într-o cumpănă grea fiul ei, ori de s-a purtat mai rău până atunci, ea degrabă se îngrijorează şi nu ştie cum să-l ajute mai repede să scape din acel impas. Am întâlnit din acestea foarte multe în viaţa mea de preot. Mama Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o mare excepţie. Fiind Iisus Hristos pe cruce a spus către Maica Domnului: ''Femeie, iată fiul tău'' şi ucenicului şi Sfântului Apostol Ioan: ''Iată mama ta!'' Prin această încredinţare de către Mântuitorul Iisus Hristos în cel mai greu moment al Său, când era răstignit, Fecioara Maria devine maica noastră a pământenilor. Ea şi Sfântul Ioan Botezătorul sunt mari mijlocitori înaintea lui Dumnezeu, aceşti doi martori ai Mântuitorului având multă trecere înaintea Lui. Când ne adresăm către Maica Domnului neavând curajul să vorbim cu Domnul Iisus Hristos din cauza faptelor noastre de ruşine, ea mijloceşte pentru noi: ''Doamne, Tu care Te-am purtat pe braţele mele, Care Te-am crescut în viaţa Ta pământească, ajută-mă în rugăciunea mea şi ajută-l pe acesta care se roagă mie!'' În acatistul Acoperământului Maicii Domnului este acest loc într-un icos de acolo, unde Maica Domnului se roagă Mântuitorului nostru Iisus Hristos spunând: ''Împărate ceresc, primeşte pe tot omul ce se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor ...''

Cu adevărat rugăciunea Maicii Domnului este primită de către Fiul său, căci El este Dumnezeu, plin de dragoste. Să vă spun o mică istorioară, din închisoare: Cuiva care a fost închis şi a stat douăzeci de ani în temniţă, unui tânăr, îmbătrânit acolo într-o anchetă extraordinar de grea i s-a terminat răbdarea. Şi-a pus în gând să găsească un mijloc prin care să-şi curme viaţa. Dar cugetând el acestea şi-a adus aminte că, afară când era, bunica lui îi spunea să se roage Maicii Domnului pe vreme de necaz mare. Spunea el: ''Către Mântuitorul n-aveam curaj să mă rog, din cauza greşelilor mele, însă către Maica Domnului care a fost şi ea pământeană ca şi noi m-am rugat.'' Am rostit scurt, o rugăciune la disperare: ''Maică a Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici. Ajută-mă!'' Se ruga în celulă şi peste câteva momente vede intrând, prin uşa înaltă a încăperii, o făptură în alb cu un prunc în braţe: ''M-ai chemat am să te ajut. Fii în pace'' şi a plecat mai departe. După aceea pe tânăr l-au chemat la anchetă şi l-au mutat în alt loc, însă toată perioada de închisoare pe care-a mai făcut-o a fost o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele. Maica Domnului l-a ajutat imediat după rugăciunea sa. Această întâmplare o ştiu de la cel care a păţit-o, el mi-a spus-o. Şi în închisoare ne se minte, spune fiecare ce are curat în inima lui. Aşa poate fi Maica Domnului grabnic ajutătoare. Însă rugăciunea să fie cu tot dorul, cu toată fiinţa, cu toată puterea şi încrederea, la disperare făcută. Uneori rugăciunea se împlineşte atunci, nu trebuie timp şi rugăciuni prea lungi. Este nevoie de rugăciuni lungi ca să ne potolim şi să ne adunăm noi, să ne putem concentra către Dumnezeu. Dar în momentele acestea grele, pe loc, atunci, ţi se răspunde...

Despre dragoste, iertare şi suferinţele provocate de cei dragi

Suferim de fiecare dată când simţim că dragostea lipseşte. Chiar dacă încă nu avem iubirea, totuşi o râvnim, tânjim după ea. Toată viaţa noastră se construieşte şi poate avea un rost doar pornind de la iubire şi sfârşind în iubire, deoarece de iubire sunt legate însuşi toate poruncile Lui Dumnezeu.

Cel mai mult suferim când oameni foarte apropiaţi nouă (precum familia, îndeosebi părinţii, rudele, prietenii), ne rănesc voluntar sau involuntar prin comportamentul lor, prin limbajul sau acţiunile lor. Suferim când ei se descarcă pe nedrept pe noi, de multe ori neînţelegând şi negăsind o logică în reacţiile lor. Şi atunci, ne măcinăm, ne frământăm, o sucim în toate felurile : " De ce s-a purtat aşa cu mine? De ce a ţipat la mine ? Nu i-am făcut nimic rău! '' Ca urmare, ne amărâm, crezând că e inacceptabil ca tocmai cei dragi, singurii noştri apropiaţi, să ne trateze aşa, şi picăm în deznădejde, pentru că nu primim iubirea.

Iubirea este un dar dumnezeiesc, este Însuşi Dumnezeu. Nimeni nu poate iubi în afara Duhului Sfânt, nimeni nu poate înţelege iubirea în afara Duhului Sfânt. Cu toate acestea, fiecare caută iubirea în modul său. Încă din copilărie, fiecare dintre noi a căutat iubirea părinţilor, iubirea fraţilor. Fiecare ne-am închipuit cum trebuie să fie iubirea, fiecare credea că ştie ce ar trebui să facă ceilalţi pentru ca el să se simtă iubit. Fiecare şi-a închipuit nişte gesturi, vorbe, feţe care privesc într-un anumit fel. Suferim apoi că cei din jurul nostru nu ştiu să ne iubească, suferim pentru că iubirea, aşa cum ne-am închipuit-o noi, nu există.

De ce ne aflăm în această stare de suferinţă şi de ce trecem peste ea atât de greu?

Din neputinţa noastră de a iubi dumnezeieşte şi de a ierta. Observăm, că atunci când am dori să iertăm, trebuie să simţim multă durere şi renunţare. O durere care mă omoară pe mine, ca să îi fac loc celuilalt să trăiască. Iar această durere e cu atât mai adâncă, cu cât cei care ne-au făcut să suferim sunt oamenii noştri dragi, care aparent, nici nu îşi vor cere iertare. Dar '' Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată aşteptaţi? Oare nu şi păgânii fac aşa? Dar eu zic : iubiţi pe vrăjmaşiî voştri.'' Vrăjmaşii noştri nu sunt cei care ne-au spart casa. Sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin cuvinte, prin felul lor de a fi.

O persoană foarte apropiată şi dragă mie m-a făcut de multe ori să sufăr. Deşi o persoană bună la suflet şi foarte corectă, dar care atunci când e orbită de mânie și nu reușește mereu să se controleze, se răzbună verbal sau prin comportament față de ceilalți. Un comportament de nerecunoscut , irațional uneori , dur, lipsit de iubire. Cât am suferit, am plâns și m-am întrebat de ce se poartă așa cu mine. Acestea le gândeam când eram mai mică. Apoi am început să gândesc puțin diferit. Să observ problemele, lucrurile care probabil au măcinat-o pe persoana respectivă. Am luat în calcul copliăria și educația primită în familie.nDe fiecare dată când cineva mă face să sufăr, încerc să mă gândesc , oare ce suferință are pe suflet, de se poartă așa ? Căci persoanele furioase și nedrepte, care se răzbună pe cei dragi nu sunt definiți prin așa ceva. Nu îi caracterizează asta. Țipătul lor este de fapt strigătul sufletului după iubire.

Părinții ne ziceau așa: "Când cineva îți greșește, te ceartă. tu dă vina pe diavol." Pentru că nimeni dintre noi nu vrea să facă răul. Dar totuși, noi îl facem. De ce ? Cu voie? Nu cu voie, pentru că diavolul ne învață să facem rău. Să dăm vina pe diavol și să ne scutim aproapele de vina asta. O greșeală a noastră, care ne provoacă suferință , este să credem că răul ce ne fac părinții sau apropiații noștri îi definesc și că aceștia au ceva personal cu noi. Nu trebuie să ne facem impresia asta despre ei și să îi vedem prin prisma acestui rău pe care îl fac. Asta înseamnă a judeca. Răul pe care aproapele nostru îl face este accidental, s-a întâmplat, e trecător. Cine știe ce are omul pe suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate. E mai morocănos căci așa e el, dar știm noi ce face el când e singur în gândurile sale? Poate îi pare rău și lui de felul cum este și îi este greu sau nu știe cum să își ceară iertare.

Cu tot felul de gânduri de acest fel să încercăm să iubim. Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui. Nu spun că eu reușesc acest lucru mereu, căci această neputință de a iubi și de a ierta o avem toți. Iertarea și iubirea sunt o lucrarea permanentă. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Când iubești, până într-atât te dăruiești, până într-atât dorești să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăiești în propria inimă, să-i înțelegi necazurile și durerile. Cea mai mare dragoste este de a-ți pune viața pentru aproapele tău, de a-ți omorî voia, așa cum a făcut Hristos. Apostolul Pavel sfătuiește pe fiecare " să nu caute pe ale sale, ci ale aproapelui ". În aceată dăruire se descoperă taina iubirii. A da aduce mai multă fericire decât a primi. Cel ce se dăruiește pe sine aproapelui său prin tăierea vorbii, primește în schimb și binecuvântarea lui Dumnezeu.

Ne dăruim pe sine ori de câte ori iertăm celor ce ne greșesc. A ierta înseamnă a renunța la tine însuți , la drepatea ta pentru a îndreptăți pe cel ce a greșit, înseamnă să mori tu , pentru a lăsa pe celălalt să trăiască. De fiecare dată când nu iertăm, ucidem cu piatra inimii noastre, atât pe noi cât și pe celălalt, dar când iertăm, dăruim viață. Încercați să vă aduceți aminte cum vă simțeați când erați iertați pentru greșelile voastre. Nu-i așa că vă simțeați iubiți, fericiți, mai deplini, mai puternici? " Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor ". Spunea Savatie Baștovoi , că dacă cineva nu poate ierta pe aproapele său, dacă îl judecă, e numai pentru că nu a cunoscut încă iertarea Dumnezeiască, dragostea Dumnezeiască asupra sa. De ce ? Pentru că nu crede că o poate primi, nu are credință.

Totul sună frumos și ușor, și totuși de ce este așa de greu de pus în practică? Este greu nu pentru că iubirea ar fi grea, ci pentru că noi, prin cădere, ne-am începărtat atât de mult de ea, încât cu greu mai înțelegem despre ce e vorba. Nu degeaba Sfântul Ioan Scărarul, în Scara sa, a pus starea de a iubi, stare noastră normală, ca ultimă treaptă. Până să o putem atinge trebuie să trecem prin pocăință, prin ascultare, prin plâns, prin tăierea vorbii. Dar acesta nu este prilej de deznădejde. Apostolul Pavel a socotit să povestească cum s-a lepădat de Hristos tocmai ca noi să prindem curaj. De altfel, Dumnezeu descoperă iubirea cui și când voiește.

Să ne aducem aminte de tâlharul de pe cruce, care până atunci petrecuse o viață de fărădelegi. Vedeți cum a iertat Dumnezeu pe tâlhar? Atunci noi de ce nu ne-am ierta familia și prietenii? Oare ce înseamnă tot ce am făcut noi pentru aceștia și devotamentul nostru pe lângă sângele lui Hristos? Iar noi care îl trădăm pe Hristos mereu , oare putem cere socoteală celor ce greșesc , nu față de noi, ci în primul rând , tot față de Dumnezeu? Dacă ne-am aduce aminte de aceste lucruri la timp, nu am putea ține supărare în noi prea multă vreme.

Să nu ne necăjim dacă vedem cum ne luptăm cu noi, căci nimeni nu poate ierta dintr-o dată. Dacă ar fi așa de simplu, nu ar mai făgădui Dumnezeu Împărăția pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de ușor. Și să nu urâm pe Domnul pentru oamenii ce își descarcă furia pe noi sau ne fac rău. Noi nu putem urî pe Dumnezeu, ce-a făcut El ca să-l urâm? A murit pentru noi, ne-a dăruit toată dragostea Lui...Sfântul Isaac Sirul ne spune că semnul iertării este să urâm păcatul. Niciodată omul. Mereu să gândim că aceasta nu este firea lui adevărată, ci o minciună a diavolului. Femeia samarineancă, care a avut șase bărbați, nu i-a cerut lui Hristos să o binecuvânteze ca să aibe și ea o căsnicie mai bună. Ea avea alte preocupări legate de rugăciune, de cum ar trebui să ne rugăm. Asta arată ce fel de inimă avea.

Când ne nedreptățesc sau se poartă cei dragi urât cu noi , să încercăm să le înțelegem durerile. Să vă povestesc o întâmplare. Am avut un bunic care a fost alcoolic. Deși se purta îngrozitor când era beat și teroriza casa, eu , ca și copil mic atunci, mereu l-am simțit ca pe un om cu un suflet și o inimă foarte bună. Ceea ce și era, când nu era băut. Ajuns în comă alcoolică, tot zăcea așa la pat de câteva zile. Cu multă și grea convingere ( pentru că alcoolismul lui era vestit în tot satul ) au adus un preot să îi facă o rugăciune de iertare a păcatelor. În timpul rugăciunii, din ochii bunicului meu au început să curgă lacrimi, deși era inconștient. La scurt timp, murit.

Oare nu este evident că și în acest om a zăcut tânjirea după Dumnezeu, că și în acest om rămăsese o parte din lumina lui Dumnezeu, iar alcoolismul a fost doar o dovadă de durere? Nu au destulă suferință acești oameni? De ce să le mai înmulțim durerea dragilor noștri cu nemulțumirea și supărarea noastră? Să iertăm! Cei care aung astfel, ajung din cauză că se simt însingurați, pentru că nu au mai avut parte de dragoste, pentru că nu li s-a acordat atenție. Mult mai târziu, când am fost mai mare, am aflat că bunicul meu a fost de mic orfan de mamă. Să ne uităm mai senin la păcatele celorlalți, pentru că păcatul întotdeauna aduce foarte multă durere. Să ne gândim la durerea din inima celuilalt, la suferințele lui. Să iertăm, căci nu știu ce fac. Dacă ar ști, ar cădea în fața Domnului și ar plânge.

Sfântul Non, văzând pe desfrânata cetâții, numită Pelaghia, s-a gândit astfel : "Cât timp pierde ea la oglindă, să se împodobească (...). Și eu pentru Mirele Ceresc nu îmi împodobesc sufletul, nu-mi fac atâta vreme." Cuvântul smerit al Sfântului a smerit-o și pe Pelaghia, care a devenit mai apoi Sfântă. Uitați ce poate face dragostea! O replica simplă, dar adâncă! Să nu ne bucurăm pentru că ne iubesc pe noi oamenii, să-i iubim noi pe ei, asta-i mare lucru. Să mulțumim Lui Dumnezeu pentru familia și oamenii ce ni-i aduce în cale, să mulțumim pentru că ne dă prilej să ne exersăm iubirea, să ne pară rău pentru că nu avem noi destulă bunătate în suflet, nu pentru că ne-a rănit cineva!

Cum să iubim pe cineva care permanent ne face rău? Cu mintea îndreptată spre Hristos. Să ne întrebăm cum îl vede Hristos pe acest om. Nu știm cum îl vede, dar a murit pentru el. Fiecare dintre noi dacă se uită în urmă, vede câte neajunsuri , câte confuzii a avut în mintea sa, în drumul spre Dumnezeu. Și , cu toate acestea, Dumnezeu a căutat spre noi. Așa să vedem și pe apropiații noștri. Dacă săvârșesc vreo greșeală, o fac din neștiință și Dumnezeu îi judecă în această neștiință, vede ceea ce noi nu vedem. Se întâmplă că oamenii care au la vedere neajunsuri și tot felul de apucături, au tot felul de daruri în spate, pe care Domnul vrea să le ascundă.

Avem datoria să ne izbăvim de răul din inima noastră, invidia, slava deșartă că suntem mai buni, și să răspundem cu aceeași dragoste celorlalți, așa cum ne-a iubit și ne-a iertat Dumnezeu când s-a pogorât în lume, când l-am trădat în rai, când nu i-am ascultat poruncile și când a murit pentru noi. Așa cum el i-a iertat pe toți fiii Săi, care l-au necăjit și îl necăjesc clipă de clipă.

În măsura în care iubim, ne umplem de rost și ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu. Dacă nu vedem iubirea din jur, este pentru că noi înșine nu o avem. În noi să construim dragostea, căci porunca ne spune " Iubiți pe vrăjmașii voștri" , și nu "Faceți-i pe vrăjmașii voștri să vă iubească mai mult". A ierta înseamnă "să reîntorci la viață , să dăruiești viața" . Dacă ne putem asemăna cu ceva prin Dumnezeu, atunci prin iertare ne facem asemenea lui Dumnezeu.

Doamne ajută!

Judecarea aproapelui și leacul ei

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; Căci cu judecată cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsură cu care măsuraţi vi se va măsura” (Matei 7, 1-2)

Din păcate, mulţi oameni contemporani au devenit nişte judecători veritabili ai aproapelui... iar eu mă număr printre ei. În momentul în care am conştientizat această patimă am încercat să renunţ la ea şi am crezut că am început să mă vindec, dar m-am înşelat. Acum câteva momente am căzut din nou, mi-am judecat aproapele.

Pentru a nu mai judeca am încercat să privesc doar părţile bune din oameni, să nu pun accentul pe patimile lor, pentru că în primul rând şi eu am patimi iar în al doilea rând dacă aş privi doar patimile care-l macină pe aproapele meu aş începe să mă îndepărtez de el, să îl judec, poate chiar să încep să urăsc persoana respectivă în cazul în care mi-a greşit sau mi s-a părut mie că mi-a greşit.

De multe ori mi s-a întâmplat să judec o persoană, imaginându-mi diverse situaţii pe care eu le credeam reale, dar după puţin timp mi-am dat seama că situaţiile imaginate au fost cele false, realitatea fiind cu totul altă iar victima judecăţii mele fiind nevinovată. Prin falsa noastră judecata rănim sufletul semenului nostru, cauzându-i de multe ori răni ce se vor vindeca cu greu, sau niciodată.

Pentru a nu mai judecă trebuie să învăţăm să iertăm, fiindcă iertarea este balsamul care vindeca atât rănile sufletului nostru cât şi cele ale aproapelui. Noi singuri ne facem vrăjmaşi prin judecăţile noastre, de multe ori absurde, dacă nu în totalitate absurde.

Vrăjmaşii noştri sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbura prin prezenţa lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Adică oamenii despre care spunem "Lasă-mă, că m-am săturat de el!". Și aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! "Nu pot să-l iert, pentru că este mândru". Dar tu cum eşti? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor şi piatra de temelie pe care se zideşte mai târziu dragostea, (A iubi înseamnă a ierta, Ieromonah Savatie Bastovoi)

Când avem tendinţa să judecăm pe cineva să ne gândim că Hristos a murit şi pentru el, să ne gândim cum îl judecă şi îl vede Dumnezeu, iar cu aceste gânduri vom putea să scăpăm treptat de acest păcat, sau, cel puţin să diminuăm puterea pe care o are asupra sufletului nostru.

În Patericul egiptean se povesteşte următorul caz despre Sfântul Cuvios Ioan Persul. A ieşit odată sfântul afară şi a văzut un frate care păcătuia cu un copil care fusese adus pentru a fi tămăduit. Atunci Cuviosul şi-a întors privirea şi a zis:, Doamne, dacă Tu îl vezi şi nu-l arzi, cine sunt eu ca să-i mustru?”¹

Acest Sfânt a lăsat judecata în mâinile lui Dumnezeu, fiind un exemplu pentru noi toţi. Dumnezeu vede toate violurile, crimele, beţiile, vede toate păcatele care se petrec în lume şi un intervine în viaţa acestor oameni pentru că îi aşteaptă aşa cum ne aşteaptă pe fiecare. Dacă Dumnezeu un îi judecă nici noi să un judecăm!

În cele de mai sus am menţionat care este calea ce trebuie parcursă pentru a nu mai judecă, iertarea.

În Rugăciunea domnească zicem, Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”,

Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru... Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea” (Savatie Bastovoi)

Dumnezeu să ne dea puterea de a nu mai judeca şi de a primi iertare şi a dărui iertare!..

DOAMNE AJUTA.

Puterea malefică a cuvintelor

Se spune că acum câtva timp un tânăr s-a dus la un bătrân înţelept să-l întrebe despre puterea cuvintelor. Tânărul a spus că el are obiceiul de a vorbi direct, dar că oamenii din jurul său spun că vorbeşte într-o manieră dura. A spus că el e obişnuit să vorbească sincer, dar oamenii consideră că el vorbeşte jignitor.

"Şi-n plus, chiar dacă aş vorbi urât uneori, ce contează? Sunt simple cuvinte, dispar în aer în clipa în care le-am rostit."

Bătrânul îl privi şi apoi îi spuse să-l urmeze. L-a condus pe tânăr la coliba unde locuia el.

"Ce vezi pe masă?" l-a întrebat bătrânul înţelept

"Două coli de hârtie albe" răspunse oarecum nedumerit tânărul.

"Bun. Ia una dintre coli şi strânge-o în mâini, mototoleşte tare."

Tânărul nu înţelegea ce legătură avea acest lucru cu întrebarea sa şi începuse chiar să regrete că a apelat la ajutorul bătrânului, dar totuşi nevrând să-l dezamăgească pe înţelept făcuse ce-i ceruse acesta. Luase hârtia şi timp de câteva minute o strânse puternic în mâini. În scurt timp coală de hârtie devenise o minge mică şi albă.

"Şi acum?" întrebase tânărul.

"Acum încearcă să o faci să semene la loc cu coala cealaltă de pe masă, cea pe care nu ai atins-o."

Tânărul încercase zeci de minute să facă acest lucru. În final, renunţase. Coala pe care el o strânsese în mâini nu mai semăna a ceea ce a fost. Era o hârtie plină de îndoituri, aspră, pe alocuri chiar ruptă.

"Nu pot să o fac să fie ca înainte!" răspunse înfrânt tânărul

"Nici cuvintele pe care le arunci în inimile altora nu le poţi scoate" zise zâmbind trist înţeleptul.

"Inima este precum o coală de hârtie, fiecare cuvânt dur pe care tu-l arunci în vânt şi crezi că se "dizolvă" în aer, de fapt intra adânc în inima respectivei persoane. Uneori îndoaie inima, alteori pe alocuri chiar o rupe. Gândeşte-te că tu ai strâns hârtia asta în mâini doar câteva minute, însă uneori, răneai inimile celor din jur cu vorbele tale chiar şi câteva ore... Întotdeauna o inimă aspră, este aşa din cauza cuvintelor care ani de-a rândul şi-au făcut loc cu forţa în ea."

Iar tânărul plecase trist, însă învăţase o lecţie importanta.

Povestioară aceasta nu este scrisă de mine, era pusă într-un clip video, însă mi-a plăcut şi m-am gândit mult la ea.

De foarte multe ori duritatea nu e sinceritate. Spun asta din proprie experienţă, de multe ori mama îmi spune " eşti prea dură! Jigneşti uşor când eşti nervoasă!" iar eu îi răspund:"sunt sinceră!", sau: "Şi? Adevărul e dur!", dar nu, mă mint singură. Eu ştiu foarte bine că nu am intenţia de a fi sinceră ci dimpotrivă am intenţia de a jigni pentru a-mi stinge furia.

Oamenii când sunt nervoşi nu au nici pe de parte bună intenţie de a spune adevărul, ci vor doar să se descarce, să se elibereze de furia adunată în ei. Însă furia nu poate fi eliberată prin cuvinte urâte, prin jigniri, dimpotrivă, cuvintele urâte alimentează furia şi crează răni adânci în sufletele noastre şi a celui de lângă noi. Cuvintele urâte şi jignirile întotdeauna aprind mai tare furia, în loc să calmeze rana din sufletele noastre, o fac mai adâncă.

De mii de ori mi-a spus mama "când eşti nervoasă nu face nimic. Nu căuta să lămureşti probleme, nu vorbi, nu scrie, pur şi simplu caută un loc unde să stai în linişte pentru a te calma şi apoi du-te să rezolvi problema", până acum însă, nu i-am ascultat niciodată sfatul acesta, întotdeauna am "uitat" de el, întotdeauna când am fost nervoasă spuneam tot ce credeam şi mai ales ce nu credeam cu adevărat însă o făceam pentru a răni pe cel care m-a jignit/rănit la rândul său. E un lucru foarte dureros şi urât în acelaşi timp să crezi că dacă celui de lângă tine îi provoci o durere mai mare decât ţi-a provocat-o el ţie durerea ta se va stinge. Însă nu este aşa, durerea ta se amplifică, pentru că după câteva momente când îţi dai seama ce-ai zis, cum te-ai comportat încep să apară regretele, ruşinea, lacrimile. Mie întotdeauna după ce spuneam ceva groaznic, ceva ce bineînţeles era spus la nervi deci nu era adevărat, nu simţeam lucrul acela şi nu-l credeam, aveam în minte întrebarea: "cum am putut să fac asta? Trebuia să tac, să procedez altfel, "dar întotdeauna era prea târziu...

Şi ca să "anulez" un pic regretele şi tristeţea tot pe cel pe care l-am rănit dădeam " vina" şi îi spuneam: "ştii că nu trebuie să mă iei în seama când sunt nervoasă! Că spun lucruri oribile pe care nu le cred şi nu le simt"

Am tot spus lucrul acesta până într-o zi când mi-am dat seama că pentru cel rănit nu e aşa uşor să nu ia în seamă cuvintele adresate lui.

Eram la şcoală când o colegă a intrat val-vârtej în clasă, nervoasă fiindcă îşi pierduse telefonul. O altă colega i-a sugerat să-l caute în bancă. Respectiva colega a răspuns foarte urât însă totuşi când s-a uitat în bancă, exact acolo îi era telefonul. M-am gândit că dacă eu aş fi apucat să-i dau sugestia şi aş fi primit acel răspuns, m-aş fi simţit rănită şi probabil aş fi ripostat şi dacă ea mi-ar fi spus: "nu te supăra, am zis-o la nervi" probabil m-aş fi supărat mai tare şi unde am fi ajuns? E ca şi atunci când răsplăteşti raul cu rău crezând că va ieşi ceva bine. Niciodată din două rele nu va ieşi un lucru bun.

Cuvintele au o putere mai mare decât credem noi. De fapt noi le dăm acea putere. Un cuvânt blând, plin de iubire are puterea de a ridica un om de jos, însă un cuvânt spus la nervi, din furie, ură, din dorinţa de a răni poate să distrugă un suflet, să-l ucidă.

Există iertarea şi împăcarea numai că, în unele cazuri, este ca şi atunci când cineva te-a rănit cu un cuţit. Rana sângerează dar dacă o dezinfectezi, o cureţi şi o pansezi în câtva timp se va închide. Dar uneori rămâne o cicatrice pentru toată viaţa.

Inimile noastre sunt precum nişte hârtii. Cuvintele pot să facă inima să se strângă ca un ghem, iar apoi când se desface să fie plină de rupturi. Un “iartă-mă” este precum scociul cu care lipeşti acea ruptură, însă totuşi ea rămâne acolo. Eşti iertat, dar din păcate nu poţi lua cuvintele înapoi, nu poţi închide complet rana. Deci cea mai bună metodă ar fi să ne gândim mai întâi la rană ce o putem deschide în sufletele celor de lângă noi înainte de a adresa acele cuvinte.

Nu merg pe ideea “iert dar nu uit”, sunt de părere că atunci când iertăm să o facem din tot sufletul. Dar asta nu înseamnă că nu ne rămân cicatrici, că nu ne rămâne amintirea durerii, a suferinţelor. A ierta înseamnă că dragostea pentru persoana care ţi-a făcut rău este mai mare decât răul ce ţi l-a făcut, dar asta nu şterge nimic din sufletele noastre. Sufletul este precum o casă. Când ierţi, cel mai mult spaţiu îl oferi dragostei, iar pe ură şi suferinţa încerci să le oferi cel mai mic loc iar cu timpul să le dai afară cu totul. Însă rămâne amintirea că... odată, cândva au “locuit” în sufletul tău din cauza faptelor şi de cele mai multe ori a cuvintelor cuiva.

Mi-ar plăcea atât de mult să am o metodă de a şterge din sufletele celor din jurul meu toate cuvintele urâte pe care le-am rostit, toată suferinţa şi toate amintirile neplăcute legate de mine care au fost create din cauza a ceea ce eu am spus. Însă nu pot, nu putem. Şi poate e mai bine aşa, pentru că dacă am putea, nu ar mai exista iertare, nu ar mai exista dorinţa de a ne autocontrola când vorbim, ideea de a ne stăpâni în a nu răni pe cineva prin ceea ce spunem.

Putem fi sinceri fără a răni. Sinceritatea nu înseamnă a jigni. Sinceritatea înseamnă adevăr. Iar Dumnezeu este Adevărul şi Dumnezeu niciodată nu poate răni sufletul cuiva.

Putem fi direcţi dar totodată blânzi. Sau mai bine “copiem” modelul sfinţiilor care întotdeauna au fost duri într-o manieră blândă. Pare un paradox, însă se poate. Să fii dur şi totuşi blând, înseamnă să spui ce este greşit dar să nu greşeşti şi tu când spui acest lucru, pentru că atunci când suntem duri pentru a ne elibera de furie, greşim. Când suntem duri într-un mod blând atunci într-adevăr o facem pentru îndreptarea celui de lângă noi...

                                                             DOAMNE AJUTA.

Esti "ciudat" cand marturisesti pe Hristos

Pentru ca de multe ori v-am vorbit de alte persoane sau situatii acum va voi vorbi de mine. Am senzatia, uneori, de intristare atunci cand unii colegi sau oameni ma privesc cam ciudat atunci cand le zic ceva de Dumnezeu, si iata ce intalnesc in calea mea:

Eram zilele acestea la scoala si vorbeam cu o colega (ortodoxa) despre credinta de drept - ortodoxia. Fiind intr-o ora libera eram afara pe banca. La un moment dat ea afirma urmatoarele: "De ce se construiesc atatea biserici? De ce nu se dau banii la saraci....Eu nu sunt de acord cu atatea biserici....sa fie una si buna..." Si primul raspuns care mi-a venit a fost urmatorul: "Pai e bine ca sunt mai multe biserici ortodoxe in oras, astfel ca se savarseste Sf. Liturghie care e cea mai importanta parte dintr-o slujba..." si ea mi-a raspuns: "Eu daca ma rog acasa in fata icoanei e bine, inseamna ca am credinta, iar biserica(ca si constructie se referea) e un ritual".

Iar raspunsul meu a fost: "Nu ai dreptate, Sf. Liturghie care se savarseste este foarte importanta,daca te uiti la televizor nu se transmite si sfintenia slujbei, iar parintele Arsenie Boca a zis ca vin vremuri si mai grele...ce vom face cand se vor inchide bisericile? Tot parintele acesta spune ca Sf Liturghie se va lua la ceruri, si atunci (zic eu din ce am citit) lumea va primi pe Antihrist" si raspunsul ei:"Stii lasa-ma cu dintr-astea...la mine in Republica Moldova nu se vorbeste cum se vorbeste la voi,de toate chestiile astea, la noi se vorbeste de pacate. Daca te duci la un parinte, unul iti spune ceva, daca te duci la altul atunci acela iti spune altceva" iar eu raspund:"Sa stii ca multi au interes sa distruga ortodoxia, acum evreii conduc prin orice mijloace, protestantii ne-au calcat de mult pragul..." iar raspunsul ei "Sa stii ca cei mai mari dusmani sunt America si Rusia, de aici pleaca totul, iar cum vrei tu sa faci adica sa spui unuia ca religia lui nu e buna fiind el si protestant, nu vei reusi sa il convingi."

Atunci eu i-am raspuns:"Nu incerc sa conving pe nimeni, dar Dumnezeu arata si in fiecare an la Ierusalim cum se pogoara Sf. Lumina numai la Pastele ortodox" iar raspunsul colegei: "Aici nu vreau sa contrazic pentru ca sunt ortodoxa si stiu dar totusi..."iar raspunsul meu imediat: "Totusi hai sa iti zic cat de bine ma simt eu cand iau Sangele Mantuitorului...Este o pace si o bucurie care imi invadeaza sufletul, nu pot explica in cuvinte momentul acesta." iar ea imi raspunde: "Orice raspuns la mine se afla in psihologie. E vorba de psihologie aici. Si cand intri in biserica creierul e cel care iti schimba starea de spirit" iar eu zic: "Nu e adevarat. Uite, un preot se intreba mereu cum se transforma painea in Trupul Mantuitorului? Atunci a vazut imediat cum un inger se pogoara din ceruri si frange trupusorul Domnului..." iar raspunsul ei: "Sa stii ca nu are rost sa mai discutam, sa mergem. Totusi nu putem nega celelalte religii, Dumnezeu a zis sa nu judecam!" iar eu raspund: "Adevarat este, nu putem judeca dar nu putem accepta erezia!! Sunt multi sfinti care au patimit din cauza Adevarului propovaduit! Nu putem accepta minciuna. De altfel unul singur e Adevarul si langa un Adevar nu mai incape altul." Si aici se termina conversatia noastra. Imi pare rau ca sunt din ce in ce mai multi tineri ortodocsi care nu mai cred nici in propria religie. Si aici vine protestantul si "ii invata" pana le dezbina constiinta ortodoxa si asa ii paraseste harul Duhului Sfant! Ceea ce pot sa zic este ca pentru aceasta marturisire imi iau verbal multe palme dar stiu ca nu e degeaba. Dar cum si ei vin si ma intreaba uneori diverse lucruri de fata cu catolici si protestanti "ma cam ispitesc" dar urmez pe Hristos si le vorbesc Adevarul...si sa dea bunul Dumnezeu sa fie numai Adevarul! Amin.

"Va veni timpul cand lumea va innebuni si vazand pe unul doi ca nu sunt nebuni vor zice :Nebunilor de ce nu sunteti ca noi?" (Sf. Ioan Gura de Aur).

DOAMNE AJUTA.

Tinerii în Biserică - Predici la duminici și sărbători

Iubiții mei, Evanghelia de azi [Mc. 8, 34-38; 9, 1] ne subliniază faptul că viața ortodoxă nu este o victorie lejeră ci o pierdere/ o omorâre a sufletului pentru Hristos și Evanghelia Sa (v. 35).

Lucru care, la prima vedere, pare negativist la culme.

Sau pur și simplu absurd…dacă ne gândim la faptul că sufletul e spiritual și nemuritor…iar aici, prin verbul apollimi se vorbește despre distrugere, pierdere, ruinare, omorâre a…sufletului.

Mai pe scurt: cum să îți omori sufletul…sau să îl pierzi pentru Hristos și pentru Evanghelia Lui? Cum să fie pierderea un câștig…și nu victoria fără drept de apel?

Însă lucrurile sunt uluitor de frumoase în acest caz.

Pentru că aici Domnul ne cere nu să ne sinucidem…ci să omorâm sau să pierdem sau să distrugem din noi orice păcat și patimă care omoară în noi…viața duhovnicească. Adică dragostea de El și de Evanghelia mântuirii.

Și astfel un suflet și un trup ascetizate/ pline de nevoință duhovnicească sunt tocmai împlinirea cerinței Domnului: renunțăm la viața pentru noi…pentru viața cu și pentru El.

Așadar scopul vieții ortodoxe e acela de a-L face pe Dumnezeu centrul vieții noastre. Ca în jurul Lui și cu El și pentru El să trăim toate acțiunile, gândurile și sentimentele noastre.

Dar până acolo…trebuie să ne descentrăm din iubirea de sine.

Trebuie să ieșim din buna impresie pe care o avem despre noi înșine.

Adică să renunțăm la faptul de a mai gândi lucrurile pur uman, egoist, mărginit ci, mereu, divino-uman, lăsându-L pe Dumnezeu, prin harul Său, să ne inunde ființa, să ne curățească, să ne îndrepte, să ne lumineze spre tot lucrul bun.

Pentru că asta e pierderea/ omorârea de sine pe care ne-o cere Domnul: renunțarea la modul nostru de a gândi, de a simți, de a acționa, care e bădăran și necizelat…pentru un mod paradoxal de existență, duhovnicesc, care e plin de profunzime mistică.

Căci fără această renunțare la tot ce e urât, plictisitor, obscen, diform, grețos, păcătos, neconform cu Dumnezeu din gândurile, sentimentele și viața noastră…nu putem trăi, cu adevărat, nicio stare reală, adică duhovnicească.

Pentru că omul e chemat la viața în har, la viața cu Dumnezeu…și tot ce nu e din viața cu El e o non-viață.

Acesta e motivul pentru care Domnul ne pune în prim-plan renunțarea/ negarea sinelui fals, care înseamnă asumarea Crucii, adică a nevoințelor duhovnicești, ce ne creează un nou sine, sinele duhovnicesc, pentru a putea să Îi urmăm Lui (v. 34). Sau să trăim o viață proprie Lui.

Pentru că viața divino-umană pe care noi o trăim în Biserică, adică cea plină de har, e viață nouă, viață de la zero…adică răsărită/ zidită/ fundamentată pe pogorârea harului Treimii în noi la Botez.

Botezul e nașterea noastră de sus, dumnezeiască…și de aici încolo începe viața bisericească, divino-umană, mistică/ tainică, în care Dumnezeu e în noi prin harul Său ridicându-ne continuu la comuniunea cu Sine.

Și orice ieșire din voia lui Dumnezeu e păcat…și pe el îl spovedim și pentru el ne nevoim.

Pentru că nevoința noastră e tocmai pentru a păstra și a intensifica lucrarea harului lui Dumnezeu în noi înșine, prin toată fapta cea bună și frumoasă, plină de har, pe care o facem în viața noastră bisericească.

…Însă în v. 36, în cutremurătoarea întrebare a Domnului, avem un verb la infinitiv, zimioo, care vorbește despre pierderea sufletului…atunci când vrem să câștigăm/ să obținem „ton cosmon olon” [lumea întreagă, cf. GNT].

Și cu toate că e vorba tot despre o pierdere a sufletului…aici, la v. 36, avem vorbire despre pierderea dureroasă a sufletului…în comparație cu pierderea evanghelică a sufletului din v. 35, unde pierderea înseamnă curățirea de patimi.

Pentru că în v. 36, omul care vrea să câștige/ să atragă de partea sa întreaga lume, care vrea să fie iubit și apreciat de toți…se comportă în așa fel încât să placă tuturor…dar nu și sieși.

De aceea, pe cât e un icon/ un chip reperabil pentru mulți, un star…pe atât se îndepărtează de scopul lui: despătimirea și umplerea de slava lui Dumnezeu.

Asta nu înseamnă că dacă suntem persoane notorii/ cunoscute de foarte mulți…ne periclităm mântuirea. Ci aici se pune problema omului care face un scop din faptul de a fi cunoscut și apreciat potrivit unei imagini retușate despre el însuși.

Și, după cum se observă, Domnul ne-a atenționat cu peste 2000 de ani mai înainte asupra inutilității imaginii artificiale de sine.

Că orice am face noi, oricum ne-am cosmetiza trupul sau orice limbaj am folosi în expunerea vieții noastre interioare…noi, cei adevărați, suntem cei care iradiem prin faptele, gândurile, sentimentele noastre.

Așa că nu putem minți pe nimeni lucid la minte, împodobit cu înțelepciune duhovnicească și o viață sfântă…asupra interiorității noastre.

Dacă avem un sine netransfigurat, un interior lipsit masiv de adevăr și de har…alergăm după himere…după o împlinire iluzorie…pentru că împlinirea reală e înăuntrul nostru, e în relația și prezența energetică/ harică a lui Dumnezeu în noi înșine.

Iar rolul absolut al Părintelui duhovnicesc, al omului harismatic/ plin de experiențe mistice și de teologie în viața noastră constă în aceea de a ne ajuta să distrugem falsul sine și, totodată, de a ne ajuta să ne rezidim/ să ne creăm/ să ne construim ca oameni duhovnicești…în contagiune/ în iradiere cu viața și experiența lui.

Căci Părintele duhovnicesc nu e, în primul rând, un demolator al omului celui vechi…ci un împreună-ziditor cu noi a omului celui nou, duhovnicesc…el ajutându-ne și purtând cel mai adesea sarcinile neînțelegerilor, ale nedumeririlor și ale ispitelor de tot felul…prin care noi trecem alături de el.

În lipsa unui astfel de om, de înaintemergător al vieții duhovnicești…cuvintele Scripturii și ale Părinților sunt uși închise.

Pentru că viața bisericească/ ortodoxă/ mistică e un nou mod de a trăi existența de aici și pe cea din veșnicie…și pentru ea ai nevoie să vezi, să simți, să auzi…pe cineva care o întrupează deja.

Ultimul verset al Evangheliei ne vorbește tocmai despre noul mod de a trăi, adică despre trăirea Împărăției lui Dumnezeu, care vine în noi „in dinami” [în putere] (9, 1, cf. GNT).

În și prin puterea harului dumnezeiesc.

Și tot ceea ce nu facem în și prin puterea lui Dumnezeu – după cum subliniam anterior – înseamnă o vânare de vânt, o non-posesiune.

Căci tot binele făcut cu harul lui Dumnezeu înseamnă creștere duhovnicească, personalizare duhovnicească…pe când tot ce e îndrăzneală păcătoasă, vicleșug, ipocrizie, dezordine, extremism înseamnă ruinare de sine, urâțire a sufletului.

De aceea, fiecare dintre noi suntem chemați la a nu gusta moartea…până ce nu vedem Împărăția lui Dumnezeu venind în putere…în putere dumnezeiască în noi înșine.

Și vederea Împărăției înseamnă, de fapt, vederea lui Dumnezeu, a slavei lui Dumnezeu.

Căci suntem chemați la a ne despătimi, la a ne simplifica interior și la a ne umple de har…pentru ca să Îl vedem, încă de aici, pe Împăratul slavei, pe Dumnezeul nostru treimic.

Tocmai de aceea a alerga după imagine, după funcții, după onoruri, după ocuparea întregii lumi e un eșec…pentru că adevăratul eroism e să te învingi pe tine însuți.

Și pentru ca să te învingi…trebuie să îți omori patimile, să îți modelezi caracterul, să îți schimbi purtările.

Iar asta înseamnă să Îi urmezi lui Hristos întru înnoirea vieții, a vieții duhovnicești, care nu are sfârșit. Amin!

*

Autor: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș.

Fotografii - Mănăstiri

Acum câteva zile am descoperit minunata colecție de cruci populare realizate de țăranii și meșterii români, vizitând pe internet Turul Virtual al Muzeului Țăranului Român. Am rămas mirat de simplitatea și bucuria pe care le emană aceste cruci.

E foarte interesant de observat cum au înțeles străbunii noștri credința în Dumnezeu, dogmele Bisericii, și cum le-au transpus în felul lor simplu... oameni care n-aveau școli teologice... dar care au perceput în sufletul lor adâncurile tainice ale Teologiei mai bine decât ne-am închipui.

Cultura și tradiția poporului român se identifică cu viața și credința românului în Biserică.

Aceste cruci de lemn țărănești sunt adevărate obiecte de artă izvorâte din sufletul blând și duios al românului. Pentru noi românii credința în Dumnezeu este o parte fundamentală din ființa poporului nostru.

Deși obiecte simple realizate din lemn, fără a fi împodobite cu materiale prețioase, simți, privindu-le, încărcătura duhovnicească.... curăția sufletească a românului care a crezut dintotdeauna în Hristos cel Înviat.

Bogația de detalii, de forme, de culori ale acestor cruci are la baza dragostea românului pentru Dumnezeu și dorința lui de a-și exprima în chip văzut recunoștința.

Mare parte din crucile din fotografiile de mai sus sunt preluate de pe site-ul Fine Art. Aceste cruci sunt realizate recent dar copiate după modele de cruci țărănești care s-au găsit în bisericile vechi de lemn din România. Ele sunt realizate cu aceeași tehnică, cu aceleași materiale și culori. Le puteți cumpăra dacă vreți, dând comandă direct pe site, sau participând la târgurile de meșteri populare care se organizează destul de des prin țară. Dacă veți intra pe acest site veți găsi explicații pentru fiecare cruce împarte: denumire, execuție, descriere, simbolis și alte observații.

Tot în galerie veți găsi și icoane de vatră.

„Unele dintre cele mai vechi mărturii iconografice de credinţă ortodoxă ale neamului românesc le reprezintă icoanele de vatră. Despre ele, puţinii meşteri de astăzi care moştenesc meşteşugul realizării lor din moşi strămoşi spun că şi-ar avea obârşia în adâncul începutului nostru creştin. Acest inestimabil tezaur spiritual autohton însumează în prezent mai puţin de 50 de exemplare originale, răspândite prin muzeele ţării şi prin colecţii particulare. Icoanele de vatră aveau rol de protecţie a caselor ţărăneşti şi erau lucrate de anumiţi meşteri, numiţi cruceri, cu scopul de a fi aşezate pe horn, deoarece se credea că pe acolo puteau pătrunde duhurile rele.

Icoanele de vatră au fost realizate şi au avut o prezenţă mai mare în gospodăriile ţărăneşti din sudul subcarpatic al ţării, în zone precum Oltenia, Argeş, Dolj, Gorj, Teleorman sau Prahova.

Indiferent de suportul material, scopul, realizarea artistică sau cine ştie ce alte criterii academice, icoanele de vatră au fost şi rămân acte de credinţă, mărturii ale unei trăiri profunde şi originale a sacrului de către românul simplu, ancorat cu toată fiinţa lui în lumea cerului şi a pământului. De aceea, pierderea sau neglijarea meşteşugului, ignorarea acestui tezaur spiritual ar aduce un gol imens în cultura identitară a neamului nostru, pe care anumiţi vectori ai societăţii secularizate de astăzi încearcă şi aşa să o minimalizeze, să o distrugă. ” (Dumitru Manolache – Ziarul Lumina)

Pentru că ieri a fost Ziua Crucii am fost la o expoziție de icoane în aer liber la Muzeul Țăranului Român unde am găsit și câteva cruci populare pe care le-am pozat și le-am atașat în galerie.

N-am rezistat, și văzându-le așa de frumoase am cumpărat și eu una.... o cruce verde cu un strugure roșu în mijloc.... o frumusețe! Când o privești te liniștește, îți dă speranță! O voi duce s-o sfințesacă părintele duhovnic. A costat doar 50 de lei.

Dacă ne-am cunoaște mai bine neamul din care provenim nu ne-am mai grăbi așa ușor să ne denigrăm țara și poporul.

Tinerii în Biserică - Moartea și învierea

Acum două zile am participat la înmormântarea mamei unui prieten. Slujbă de înmormântare te trezește la realitate, îți deschie ochii și te face mai atent sufletește. Pentru că am gustat și eu din suferința prietenului meu, m-am tot gândit în acele momente ce este moarte și ce semnifică pentru noi.

Mai întâi de toate vreau să vă spun că de la o perioadă am învățat să nu-mi mai impun punctul de vedere legat de cele ale credinței, în fața celor depărtați de Biserică. Am învățat să spun tuturor că a crede în Dumnezeu și a fi un om curat este o alegere, și nu-ți impune nimeni să fii așa. Și asta pentru că am întâmpinat multe persoane care se supărau când le vorbeam de cum ar trebuie să se comporte un om firesc, normal, un om care are chipul lui Dumnezeu. Nu erau deacord cu mine și relativizau normalitatea, îndreptățindu-și propriile patimi și păcate. Îmi spuneau: “Cine a zis că e anormal să faci cutare lucru...? Biserica? Eu cred că e foarte normal să faci și așa...”

Pentru că n-aveau ca reper credința în Dumnezeu și nici o educație morală sănătoasă primită în familie, era foarte greu să-mi întemeiez argumentația atunci când vorbeam de anumite comportamente imorale din societate, duhul lumesc secularizat viind foarte puternic. Astfel am ajuns la concluzia că e mai bine să-i propui omului curăția și sfințenia... Dacă și-o dorește, foarte bine! Dacă nu, să rămână în mizeria patimilor și să vadă dacă este mai fericit.

Dumnezeu nu obligă pe nimeni și este Primul care acceptă libertatea omului și nu trece peste voința lui.

Fiecare-și trăiește viața cum vrea, cum vede la alții, cum aude împrejurul lui. Cu rele, cu bune, omul nu este constrâns să creadă ci este doar impulsionat și sedus de Dumnezeu spre acest lucru.

Totuși vine o perioadă când mai toți începem să ne gândim la moarte. Bătrânețea predispune omul la astfel de gânduri și-i inspira teama aceea a unei lumi necunoscute în care va păși. Totuși gândul la moarte poate apărea și în tinerețe, in special când ești bolnav trupește și când suferi suflește foarte mult.

În fața morții niciun om de pe acest pământ nu mai este necredincios și nu mai are curajul să-și spună sincer sieși: „Dumnezeu nu există” și asta pentru că e conștient că nu vrea să moară, că viața este așa de frumoasă, că moartea îl desparte de cei dragi, că anii au trecut așa de repede și acum urmează să putrezeească în pământ ca un vierme.

În fața morții orice om învață ce-i veșnicia pentru că nu-și dorește moarte, ba dimpotrivă, vrea să trăiască cât mai mult, dacă se poate fără să mai moară niciodată. Totuși, experiența vieții îți spune că toți murim și indiferent cât de mult îmi doresc să fiu veșnic, cu o moarte toți suntem datori.

Atunci apare frica: Unde mă duc? Ce se va întâmpla cu mine? Există oare Dumnezeu?

Paradoxal, deși cei dragi ți-au fost alături toată viața, ei nu pot merge împreună cu tine pe drumul acesta al morții. Pe ușa morții intri singur și dai piept în piept cu cea mai mare temere pe care ai trăit-o vreodată: „Ce este dincolo de această ușă?”

Chiar dacă n-ai spus o rugăciune în viața ta și n-ai călcat în biserică, teama din fața morții te duce cu gândul la o singură soluție: Dumnezeu. Ai auzit că există... știi că este bun, iubitor, dar mai știi că și pedepsește și că a dat atâtea porunci pe care trebuia să le împlinim. Atunci începi să te gândești la faptele tale... începe conștiința să te mustre pentru tot răul făcut... și ajungi să realizezi un lucru cutremurător: „Cum va interpreta Dumnezeu faptele mele?”

Dacă toată viața ai trăit fără să te gândești la Dumnezeu, și faptele tale nu le-ai raportat niciodată la poruncile Lui, acum ajungi într-un moment al vieții când ești obligat de conjuctură (de momentul moarții) să te gândești: „Oare am făcut bine ce am făcut? Oare îi plac lui Dumnezeu faptele mele?”

Asttel gândul la moarte și moartea în sine ți-L înfățișează pe Dumnezeu ca reperul ultim după care se vor analiza (judeca) toate faptele noastre. În cartei Apocalipsei din Noul Testament Domnul Hristos spune despre sine Însuși:

„Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul.” (Apocalipsă 1, 8)

El este Începutul lumii, Cel care a dat viață la tot ce este creat, și tot El este cel care pune capăt acestei lumi. În bisericile ortodoxe veți putea vedea pictată pe pereți o icoană în care îngerii înfășoară lumea ca un sul, așa cum roluiești (strângi) o hartă după ce ai terminat să o citești. Iar în spatele acestui sul se revelează glorios Dumnezeu Tatăl, ca Principiu Unic al Sfintei Treimi și al Universului.

Sfârșitul vieții ni-L revelează în mod cu totul minunat pe Dumnezeu, ca o realitate pe care de data aceasta n-o mai putem evita, așa cum am făcut-o pe pământ. Dacă în timpul vieții am avut libertatea de a alege să-L cunoaștem sau nu, acum după moarte suntem puși în fața Lui și-L vom vedea față către față.

Atunci și ateii, și păgânii, și necredincioșii, și creștinii... vom cunoaște toți pe Dumnezeu în toată măreția și puterea Lui.

Gândul la moarte te ajută să conștientizezi că Dumnezeu este sigurul care te mai poate scăpa din moarte, din suferința iadului.

Vine un moment când realizezi că Dumnezeu este ultima ta soluție.

De aceea spune Sfântul Vasile cel Mare că gândul la moarte este cea mai mare filozofie, pentru că te îndeamnă să te raportezi la Dumnezeu nu numai în fața morții ci permanent, în fiecare secundă a vieții.

„Păstrați aducerea aminte de Dumnezeu și aducerea aminte de moarte. Acestea dau putere fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu naște în om luarea aminte la sine însuși și la toate faptele, gândurile și simțămintele sale. De aici - viața cucernică, în trezvie. De aici - înăbușirea patimilor. De aici și curația. Din curăție - petrecerea cu Dumnezeu nu doar cu gândurile, ci și cu simțirile. Osteniți-vă! Osteneala învinge totul cu ajutorul lui Dumnezeu.

De ce să vă temeți de moarte? Doar de ceea ce este după moarte trebuie să vă temeți și să vă străduiți a fi întotdeauna pregatiți în aceasta privință. Pregatirea sta în plânsul pentru păcate, în făptuirea după putință a binelui și în credința neclintită în Domnul Mântuitorul, Care vrea ca toți să se mântuiască. Toți, prin urmare și dumneavoastră. Și cine poate împiedica dorința Domnului ? Atâta doar: în ce vă privește, nu va lăsați pe tânjală, iar Domnul nu vă va parasi.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, editura Sophia, Bucuresti, 2002 )

De ce gândul la moarte ne amintește de Dumnezeu?

Pentru că ne este frică de o lume pe care n-o cunoaștem.

Pentru că ne e teamă de raportarea tuturor faptelor noastre la modul de a gândi a Lui Dumnezeu, ca fiind reperul ultim și absolut a tot ce există.

DOAMNE AJUTA.

Tinerii în Biserică - Abecedar ortodox

Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului, are trei semnificaţii: obiect sfânt, semn de închinare şi cale/misiune de urmat. În cele ce urmează prezentăm o cateheză despre importanţa şi semnificaţiile Sfintei Cruci, material concis, care trebuie neapărat întregit în prezentarea orală din cadrul comunităţilor parohiale cu temeiuri biblice, dar şi cu alte elemente semnificative, uşor de obţinut din sursele bibliografice indicate, mai ales cu privire la răspunsurile ortodoxe vizavi de atitudinile neoprotestante, în funcţie de situaţia concretă din fiecare parohie.

I. Sfânta Cruce - semn creştin, distinct şi distinctiv

Toate religiile lumii, din trecut şi de azi, au avut şi au semne şi simboluri specifice: unele corpuri cereşti (soarele, luna, stelele), altele corpuri şi figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. În acelaşi timp, suverani şi popoare, armate, instituţii, asociaţii, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, socotite reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc! Deosebit de toate religiile şi celelalte instituţii omeneşti, creştinismul se prezintă în faţa lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar şi cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce. Prin comparaţie, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască. Părinţii Bisericii ne învaţă că Sfânta Cruce are trei semnificaţii: obiect sfânt, semn de închinare şi cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit şi s-a scris enorm despre ea, că ştim, aşadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esenţă, o mare taină, sau 'uşa tainelor' - cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), aşa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim şi le înţelegem numai prin credinţă. Trebuie să reţinem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului şi înaintea sfinţilor. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rosteşte: 'Hristos - Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu pu-terea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi cu ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască…'. Înţelegem, astfel, că Hristos ne mântuieşte şi cu puterea Crucii.

II. Tema catehezei noastre are ca obiectiv prezentarea unei sinteze a învăţăturii ortodoxe despre Sfânta Cruce, cu evidenţierea importanţei pentru mântuirea noastră.

III. Tratarea va parcurge următoarele puncte: cele trei semnificaţii (obiect, semn, cale); locul Crucii în cultul ortodox; rătăcirile neoprotestanţilor.

1.a. Crucea ca obiect. Toate locurile şi obiectele care au intrat în legătură cu viaţa pământească a Mântuitorului au fost consacrate prin harul izvorât asupra lor din Fiinţa Lui Dumnezeiască. Evenimentele deosebite ale vieţii şi activităţii Sale au dat naştere la biserici şi mănăstiri vestite, în locuri ca: Betleem, Iordan, Tabor, Ierusalim, Golgota, Ghetsimani etc. Slujitori ai Bisericii, demnitari politici de bună credinţă şi credincioşi de rând, au preţuit întotdeauna locurile şi obiectele despre care vorbim. Între acestea, grija împărătesei Elena (c. 248-329) pentru descoperirea Crucii de pe Golgota, aprox. în anul 327. Fericită că a găsit Sfânta Cruce, s-a îngrijit de zidirea unei biserici pe acel loc (odată cu alte 17 în Ţara Sfântă!). La sfinţirea bisericii (335), episcopul Macarie a înălţat Crucea Domnului pe Amvon, marcând, astfel, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 sept.). Împărăteasa Elena era trecută la cele veşnice, dar credem că Mântuitorul i-a dăruit şi ei bucuria vederii din ceruri a minunatei privelişti… De atunci, cultul Crucii, ca obiect, s-a dezvoltat uimitor: va străjui toate bisericile creştine şi casele credincioşilor, în anumite zone. Va fi prezentă pe altare, la toate slujbele Bisericii, în casele credincioşilor şi chiar purtată la gât de creştinii evlavioşi. În anumite ţări (Egipt, de ex.), crucea este tatuată pe mâna pruncilor, la Botez, pentru a-i apăra de trecerea forţată la islam. Această practică, admirabilă prin scopul ei, poate fi înţeleasă în anumite locuri, dar în ţara noastră nu este nevoie să fie încurajată. În schimb, bine este ca fiecare creştin să poarte o cruciuliţă la gât, de bun gust, dar ca pe un obiect sacru şi discret, nu ca pe o podoabă oarecare şi nu la un loc cu amulete ori bijuterii extravagante. Tot la capitolul 'obiect' intră şi troiţele, de mare frumuseţe pe alocuri, întâlnite pe la răspântii, în curţile bisericilor şi ale oamenilor, în munţi şi pe dealuri etc. Trebuie cultivată şi această tradiţie, cu grija ca troiţele să fie confecţionate cu acelaşi bun gust ca şi celelalte cruci şi cruciuliţe.

1.b. Crucea ca semn de închinare. Însemnarea cu Sfânta Cruce este un gest liturgic cunoscut chiar din vremea Sfinţilor Apostoli, la început într-o formă mai simplă. Iudeii şi păgânii care intrau în creştinism prin Taina Botezului şi a Mirungerii erau însemnaţi/pecetluiţi cruciş pe frunte, cu degetul arătător. Cu timpul, semnul a primit forma de astăzi, folosind toate degetele mâinii drepte: inelarul şi cel mic, lipite de podul palmei (simbolizând faptul că Hristos este Dumnezeu şi Om), iar primele trei degete împreunate (închipuind Sfânta Treime). Rostim 'În numele Tatălui' şi ne însemnăm la frunte; 'şi al Fiului' şi ne însemnăm la piept; 'şi al Sfântului Duh', însemnând, de la dreapta la stânga, cei doi umeri; 'Amin' - lăsând mâna jos. Semnul Crucii trebuie făcut corect, fără grabă, cu evlavia cuvenită. Când ne închinăm? În toate împrejurările potrivite: la sfintele slujbe, la rostirea rugăciunilor, la culcare şi când ne sculăm, înainte şi după masă, când trecem pe lângă o biserică sau o troiţă, când suntem ispitiţi sau speriaţi de un duh rău etc. Pe scurt, 'la fiecare pas şi la fiecare faptă' - cum spune Tertulian, un scriitor creştin din secolul al III-lea (De corona militis). Este 'semnul prin care ne despărţim cei credincioşi de necredincioşi şi ne recunoaştem' (Sf. I. Damaschin, Dogmatica). Întâlnim adesea întrebarea: de ce ortodocşii se închină de la dreapta la stânga şi catolicii invers? Tot pe scurt: sunt tradiţii diferite, datorită schismei. Practic, semnul Crucii se făcea la fel până prin secolul al XIII-lea (vezi explicaţii detaliate la ierom. N. Moulinier, Scurt istoric al Sfintei Cruci, trad. M. Bojin; www.crestinortodox.ro//scurt-istoric-semnului-sfintei-cruci). Fără să criticăm practica romano-catolică, vom respecta, desigur, tradiţia noastră. Detaliile închinării au importanţa lor, fără îndoială, dar mai importantă decât forma este atitudinea închinării/însemnării: cu credinţă, nădejde, evlavie, smerenie etc.

1.c. Crucea - cale/misiune. Acest aspect se leagă de cunoscuta chemare a Mântuitorului: 'Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie' (Mc 8, 34). La modul general, ştim că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creştină a desăvârşirii. La modul concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. 'Crucea vieţii' nu înseamnă doar necaz şi suferinţă, ci şi 'misiunea vieţii personale', împlinită în familie, la locul de muncă, în lume etc., cu bună credinţă, hărnicie şi conştiinciozitate. Cu sacrificii de tot felul, inclusiv cel suprem, la nevoie, după exemplul desăvârşit al Mântuitorului.

2. Locul Crucii în cultul ortodox este marcat de sărbătorile închinate ei (două 'cu ţinere' - cruce roşie: Înălţarea - 14 sept. şi Duminica a III-a din Postul Mare; una cu cruce neagră: Scoaterea Sfintei Cruci - 1 aug.). Marcat, de asemenea, prin faptul că nici o slujbă nu se face fără prezenţa Crucii, ca obiect şi ca semn de închinare, mai ales atunci când se invocă Sfânta Treime, Maica Domnului, sfinţii. Vorbind de 'cult', trebuie să-l avem în vedere şi pe cel particular: închinarea şi însemnarea cu Sfânta Cruce, însoţeşte toate rugăciunile creştinului, din pruncie până la mormânt.

3. Neoprotestanţii (şi protestanţii, în general) nu aduc cinstire Sfintei Cruci, după cuviinţă, după cum nu cinstesc nici sfinţii, icoanele, moaştele. Motivaţia lor şi răspunsul ortodox ar necesita un spaţiu pe care nu-l avem acum, dar îndemnăm a se citi amănunte în cartea părintelui Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, accesibilă şi 'online' (www.resurse-ortodoxe.ro/carti-ortodoxe/despre-credinta-ortodoxa). Interesant (şi interesat, credem) este faptul că în ultimele decenii se observă şi la ei semnul Crucii zugrăvit sau lipit pe casele lor de adunare… Socotim gestul ca pe o recunoaştere publică a importanţei Sfintei Cruci, chiar dacă neoficială încă, din punctul lor doctrinar de vedere.

IV. Recapitulăm (sintetizăm) noţiunile 'cheie': altar de jertfă, uşa tainelor, obiect sfânt, semn creştin, cale şi putere de mântuire.

V. Asociem cinstirea Crucii cu cinstirea sfinţilor, a icoanelor, a Sfintelor moaşte, pe care, din păcate, neoprotestanţii le ignoră acum, în pofida Tradiţiei Bisericii nedespărţite şi a unor hotărâri sinodale din vremea când creştinii erau una.

(Ex., Sinodul al VII-lea, 787: 'Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor... Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinţi, să fie anatema!'. Iar când spunem 'sfinţi', cinstim şi ceea ce este legat de ei: icoane, moaşte etc.

VI. Generalizând binefacerile cinstirii Sfintei Cruci, evocăm fragmente din Acatistul ei:
(Bucură-te) ridicarea celor căzuţi, îndreptarea celor robiţi de patimi, sprijinirea sărmanilor, apărătoarea deznădăjduiţilor, doctorul celor ce bolesc, veselia sufletului… În acelaşi timp, crâmpeie din mărturisirea inspirată a Sf. Ioan Damaschin: Crucea este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului… Este scularea celor căzuţi, sprijinul celor statornici, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor înaintaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonitorul răutăţilor, pricinuitorul bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice (Dogmatica, IV, 11).

VII. Aplicarea învăţăturilor despre Sfânta Cruce înseamnă recunoştinţă faţă de jertfa Mântuitorului de pe Golgota, printr-o închinare corectă, prin credinţă în puterea ei de mântuire şi prin mărturisire liturgică, dimpreună cu întreaga suflare creştină: 'Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!' (Înălţarea Sfintei Cruci, Laude).

Repere bibliografice: ****Învăţătura de credinţă ortodoxă, Bucureşti, 2008.
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1993.
Arhim. Ilie Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, Bucureşti, 1981.
Prof. T. M. Popescu, Meditaţii teologice, Bucureşti, 1997.
Ierom. N. Moulinier, Scurt istoric al Sfintei Cruci, trad. M. Bojin, www.crestinortodox.ro//scurt-istoric-semnului-sfintei-cruci

Nou program catehetic misionar în Arhiepiscopia Bucureştilor

Începând cu 8 septembrie 2012, 'Ziarul Lumina' al Patriarhiei Române va publica în fiecare sâmbătă câte o cateheză în cadrul unui nou program catehetic misionar coordonat de Sectorul Învăţământ şi activităţi cu tineretul al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Catehezele prezentate în ediţia de sâmbătă a 'Ziarului Lumina' sunt susţinute în următoarea săptămână după publicare, în cadrul parohiilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor. Cele 15 cateheze-model publicate în 'Ziarul Lumina' sunt alcătuite de cadre didactice de specialitate de la Facultatea de Teologie Ortodoxă 'Justinian Patriarhul' din Bucureşti şi vor fi îmbogăţite în prezentarea orală din cadrul parohiilor cu temeiuri din Sfânta Scriptură şi teologia Sfinţilor Părinţi. Deoarece catehezele au un caracter misionar, de clarificare a învăţăturilor de credinţă ortodoxă şi de combatere a unor răstălmăciri şi rătăciri pentru alcătuirea şi îmbogăţirea acestor cateheze, autorii vor apela la folosirea 'Mărturisirii de Credinţă Ortodoxă' sau a 'Catehismului', a 'Călăuzei ortodoxe' şi a manualelor de sectologie şi îndrumări misionare. Prima cateheză publicată astăzi, 8 septembrie, are ca temă Sfânta Cruce şi este alcătuită de părintele profesor Vasile Gordon, de la Departamentul de Teologie Sistematică, Practică şi Artă Sacră al Facultăţii de Teologie Ortodoxă 'Justinian Patriarhul' din Bucureşti.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediţia din data de 8 septembrie 2012)

Fapte bune - Smerenia

În măsura în care ai inima înfrântă și smerită, devii tot mai liber interior și atunci Dumnezeu coboară în tine. Rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu. Și nu ne putem umple de Dumnezeu decât prin smerenie. Smerenia trebuie să fie fundamentul vieții noastre. Nu ne realizăm prin trufii ieftine, ci numai prin smerenie.

A trăi în smerenie înseamnă a trăi o viață reală. Iar a trăi în trufie este o viață artificială. De aceea, de câte ori ești umilit, rabdă și roagă-te:"Doamne, primește aceste umilințe, în locul smereniei de care am lipsă. Să răscumpere umilințele mândria de care nu mă pot izbăvi de bunăvoie!"

Am fost închis în temnițele comuniste și numai Dumnezeu știe câtă nedreptate era acolo, câtă ură, câtă răutate... Parcă nici nu poți spune în cuvinte. Atunci când eram mai chinuit, încercam să nu mă revolt, să nu cârtesc. Mă gândeam așa: Hai să-mi amintesc cu ce am greșit eu față de Dumnezeu, de pătimesc acum aceste nedreptăți! Și mă gândeam la niște păcate ale mele pe care le știam numai eu și Dumnezeu, iar suferința o priveam ca pe un canon și nu mă revoltam. Mă gândeam că, dacă și eu aș fi fost mai bun, nici gardienii n-ar fi fost atât de răi - așa - dar și eu eram vinovat pentru răutatea lor. Așa îi puteam ierta pe toți și mă puteam ruga pentru ei, și aproape că nu mai simțeam suferința pe care mi-o pricinuiau.

Și vă spun drept că atunci când puteam să fac toate acestea și să mă gândesc la păcatele mele, simțeam în inimă o bucurie așa de mare, și o pace, și o bogăție de iubire, că parcă zburam, deși eram în pușcărie. Eram atât de preocupat ca să-mi văd păcatele, încât și noaptea vorbeam prin somn și îmi ceream iertare de la Dumnezeu. Și erau acei caralii care pândeau pe la uși, și ascultau pe la gratii ce spuneam eu; iar a doua zi mă chemau la anchetă și-mi serveau cuvintele pe care le spusesem prin somn, din cauza frământărilor mele sufletești.

Îmi strigau: Păcătosule! Popă păcătos!, și-mi repetau tot ceea ce spusesem noaptea prin vis, Dumnezeu știe cum.

Dar asta am vrut să spun: este foarte important să ne recunoaștem starea de nevrednicie față de Dumnezeu.

Să nu aduci nimănui nici o vină, decât numai ție. Să te căiești mereu din toată inima. Dacă nu mă găsesc vinovat în mod real și nu mă căiesc din adâncul sufletului, atunci nu mă pot ruga cu putere și nu pot avea bucuria deplină a rugăciunii. Dacă ai acestea două, smerenia și iertarea aproapelui, ai să vezi cum începi să capeți în tine ceva din Dumnezeu, ceva extraordinar. Numai Duhul Sfânt poate aduce acest "ceva" în inimile noastre. N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare.

Acolo era nevoie și de mine ca, împreună cu frații noștri români, să suferim cu toții urgia venită asupra țării. Fie, Doamne, suferința noastră, ca un canon pentru păcatele noastre, dar și ca o jertfă adusă pentru iertarea păcatelor neamului românesc și pentru binecuvântatea dumnezeiască asupra întregii noastre țări!

Căutați să faceți cât mai mult bine în jurul vostru, rugați-vă cât mai mult cu Rugăciunea lui Iisus, nu vorbiți de rău pe nimeni și astfel veți avea pacea inimii. Bunul Dumnezeu și Maica Domnului să vă ajute neîncetat, în orice loc vă veți afla.

(Pr. Sofian Boghiu - Revista Familia Ortodoxă, nr. 9(44)/2012, pag. 1-2)

Sunt aici căzut Doamne!

Sunt aici căzut, încerc să mă ridic cu greu, Te ating ca un murdar, dar Tu din iubirea Ta mă iei de mână şi mă ridici. Îmi pui crucea în spate, şi-mi dai un înger bun. Drumul mi se pare lung, mă sperii, nu am răbdare, mă înfricoşez....Tu eşti aici, am uitat să mă uit în adâncul inimii mele ca să Te găsesc. Doamne, Bunule Iisuse...iartă-mă că sunt neputincios şi murdar! Cum să mă rog? Nu am cuvinte curate Doamne, cum să mă rog?

Te rănesc mereu? Te doare Doamne, biciul vorbelor mele spurcate? Te întristez Doamne cu indiferenţa mea, către Tine şi către fraţii mei. Am uitat iar că sunt pământ trecător, şi iar am căzut în noroi. Ajută-mă să mă pot ridica din nou, să iau crucea mea , să am răbdare, că Tu eşti cu mine. Te-am rănit mult Hristoase, Dumnezeul meu şi acum ce mă fac? Am ochii pierduţi, inima nu mai bate, gura mea tace...sufletul doar suspină.

Te rog să mai stai aici, cu mine, chiar de sunt murdar. Mă ridic Doamne, te rog mai stai aici lângă mine, să te simt aproape. Nu mă privi că nu-mi pot ridica capul meu, mă doare că nu ştiu să te iubesc...

Mă laşi să mă apropii? Încet...încerc să-mi deschid sufletul către Tine, dar mă simt nedemn şi putred. Doamne, trebuia să cad, ca să mă întorc la Tine? Mă duc să-mi iau crucea, dar Te rog, nu pleca...că mi-e frică singur. Te rog să mă ierţi...Ajută-mă să stau în pace, să mă smeresc....Timpul trece, nu-l mai pot pierde, se scurge repede....Te rog mai stai aici cu noi, să se încălzească sufletul un pic. Mi-e teamă că dacă uit de rugăciunea Ta, o să cad din nou...Doamne, Tatăl nostru, atât de mult ne iubeşti pe noi? Cum mai poţi răbda păcatele acestea mari şi grele?

Poţi să mai stai puţin Doamne Iisuse, aici...vreau să mă vindec, Tu eşti viaţa de lumină şi Duh...nu merit să mă iubeşti atât. Doamne Iisuse Hristoase, vreau să ştii că te iubeşte inima mea păcătoasă şi îmi este dor de Tine! Doamne Iisuse Hristoase inima mea se roagă, să mă miluieşti pe mine păcătosul şi pe toţi fraţii şi părinţii noştrii!

Acum...eu, nu mai pot decât să rostesc aceste cuvinte: Mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase că ai rămas lângă un păcătos!...

DOAMNE AJUTA.

Tinerii în Biserică - Rugăciunile tinerilor

Nu am mai scris de multă vreme şi tare mult simt nevoia să-ţi vorbesc Bunule.

Despre mine nu am multe lucruri de spus, nu am nicio faptă bună în traistă, ci mult gunoi adunat. Am umblat în zdrenţe, prin noroi, puţină rugăciune am făcut şi ce e cel mai dureros din lume este faptul că fără Tine nu am puterea să încetez să mă mai plâng şi să fac ceva, orice, numai să-mi îndrept viaţa mea...

Bunule sunt mai mult decât un copil risipitor şi rătăcit. Doamne sunt zile când respir şi simt că fără aerul tău nu pot trăi, sunt aşa de departe şi aşa de dor îmi este de Tine...

Amân rugăciunea, stau cu capul în hârtii, în gânduri deşarte, în lenevie... Bunule unde te găsesc? Nu am pe altcineva în afară de Tine. Tu eşti Domnul şi Dumnezeul meu, izbăveşte-mă, că pe altul nu ştiu...

Doamne, Tu ai vrea să vorbeşti cu mine? Ştiu că nu sunt vrednică să priveşti la mine... dar simt că îmi cunoşti fiecare colţ al sufletului şi al trupului meu.

Doamne de-ai şti că n-aş fi vrut să fiu aşa niciodată, Doamne izbăveşte-mă de durerea mea...

Fără Tine lumea e haos, Doamne fără Tine eu sunt nimic, mulţumesc că ai grijă de mine cu toate gunoaiele după mine... Doamne noi nu ne putem apropia de oamenii murdari şi săraci care trăiesc în cutii şi canale... dar în sufletul nostru e plin de gunoaie, praf, murdărie şi cu toate astea Tu vii la noi...

Iartă-mă pe mine Doamne...
 

Credință și Știință - Analogii

Pentru că mâine sărbătorim Înălțarea Sfintei Cruci aș vrea să mai vorbim puțin despre simbolismul ei, dar de data aceasta într-un mod mai neconvețional.

Acum câteva zile am aflat că pe autocarul echipei de fotbal Steaua București este afișată o cruce mare. M-am mirat la început și în același timp m-am bucurat că într-o lume secularizată mai există oameni care au puterea să-L mărturisească pe Hristos.

Ca să înțelegeți mai bine de unde vine mirarea mea vă voi da câteva detalii.

De câțiva ani fotbalul a început să fie o industrie care învârte foarte mulți bani și care atrage în mrejele ei milioane și milioane de spectatori, la care se alătură mii de companii din toată lumea care vor să-și expună brandul sau produsele în fața unui public așa de larg. Boom-ul acesta mediatic al industriei fotbalului se datorează răspândirii pariurilor sportive dar și dezvoltării tot mai largi a mijloacelor de comunicație și transmisie a partidelor de fotbal (prin televiziune, internet, pe telefonul mobil, pe ipad-uri, pe ecrane gigant, pe televizoare afișate în mediile publice, etc.). Concomitent cu acestea s-a dezvoltat peste noapte și o adevărată industrie mediatică specializată pe sport, de fapt pe fotbal (sportul cel mai îndrăgit) apârând foarte multe portaluri de sport, site-uri web, bloguri, televiziuni sportive, radiouri sportive, etc.

Pe baza acestor premize interesul pentru fotbal în rândul populației a crescut destul de mult în ultima perioadă. Unde există un interes foarte mare apare și o piață pe care se pot câștiga mulți bani.

Astăzi fotbalul este un mare business care cointeresează și aduce la aceeași masă reprezentați din domenii variate: federația de fotbal, președinți de cluburi, reprezentanți UEFA, directori de companii, directori de televiziuni, primari, prefecți, reprezentanți mass-media, designeri, fotografi, organizatori de evenimente, programatori și dezvoltatori web, reprezentanți din turism (hoteluri și restaurante), tipografii, edituri, etc., toți având același interes: profitul.

Un meci de fotbal nu mai este de mult doar o simplă partidă în care câștigă cine dă mai multe goluri ci a ajuns un adevărat spectacol mediatic. Este ușor să ne dăm seama de acest lucru dacă ne aducem aminte de finala campionatului european din acest an când jucătorii Italiei și Spaniei erau filmați cu elicopeterul încă de când erau în autocar și până când au intrat la vestiare.

Orice detaliu dintr-o partidă de fotbal la nivel înalt este bine gândit și nu se tolerează greșeli, pentru că acestea de multe ori pot aduce mari pierderi de imagine și bani.

Într-o astfel de lume Gigi Becali are curajul să pună pe autocarul echipei sale Crucea lui Hristos. Într-o lume puternic secularizată cum este cea a fotbalului, în care identitatea vizuală e echipei trebuie să fie impecabilă, pentru a se constitui într-un adevărat motor de marketing pentru magazinele sportive, crucea lui Hristos poate „deranja” multe inimi și bineînțeles poate scădea încasările la bugetul echipei.

Într-o lume a fotbalului în care clipurile publicitare sunt futuriste, folosind cele mai sofisticate efecte speciale, Crucea lui Hristos poate părea pentru unii un element grafic învechit și neavând nicio legătură cu fotbalul.

Becali n-a ascultat de sfaturile reprezentanților de marketing și nici gura lumii, ci în inima lui știe că fără Dumnezeu nu poți face nimic.

Gestul lui are un simbolism cu atât mai puternic, în condițiile în care în România ultimilor ani s-a discutat intens despre scoaterea din școli a icoanelor și Crucii lui Hristos, simboluri grafice care chipurile ar putea deranja copiii sau i-ar forța să aibă anumite alegeri de credință în necunoștință de cauză.

Gigi Becali, pe lânga o serie de fapte care-i nu fac cinste și pe care nu vreau să le discutăm aici, are meritul de a fi printre puținele persoane publice din România care în ultimii ani L-au mărturisit pe Hristos la televizor și în toată mass-media fără nicio rușine. Ca să vedeți că este așa, gândiți-vă câte persoane publice ați auzit la televizor în ultimii 5 ani menționând numele lui Hristos? Eu nu mi-aduc aminte de nimeni. Absolut nimeni.

Se mai găsește câte cineva să-L pomenească Lui Dumnezeu, dar pe Hristos foarte foarte rar, și asta pentru că nimeni nu poate rosti numele lui Hristos decât în Duhul Sfânt, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel.

Nu este Becali modelul creștinuluui desăvârșit, dar este un om curajos căruia nu-i este frică să-și mărturisească încrederea în Dumnezeu. Nu se rușinează cu numele lui Hristos, așa cum facem mulți dintre noi în public!

Pare nebun în fața lumii, pentru că este singurul care mai înțelege că Dumnezeu este implicat în tot ce facem și nimic nu se mișcă fără voia Lui.

Becali nu este nebun pentru Hristos dar cu siguranță este un nebun care-L mărturisește pe Hristos. Știu, are păcate multe... se laudă cu milostenia... trăiește în lux...știu toate astea, dar peste toate acestea este și sincer: merge la Sfânta Liturghie, se spovedește, postește, își crește copiii în frica Lui Dumnezeu, nu-și înșeală nevasta, și pune mereu victoriile mari pe seama lui Hristos, iar uneori înfrângerile pe păcatele lui și ale echipei. Iată ce a spus după o victorie a Stelei în Europa League:

„Noi suntem creștini ortodocși, suntem aleșii lui Hristos. Nu se putea Hristos să lase astăzi niște creștini, de fapt miei din turma Lui, săptămâna asta făra apă, fără nutreț...că vorbesc în parabole...Așa că n-am avut nici un fel de frică. Când mai aveam câte-o emoție îmi spuneam în gând: "De ce te temi de Mine? De ce ? N-ai încredere necredinciosule? Și-atunci îmi venea inima la loc."

Nu e ușor să rămâi ancorat în viața Bisericii în condițiile în care ești un om foarte bogat, celebru, înconjurat de atâtea ispite... Nu-l judecați! Este în putința Lui Dumnezeu să-l mântuiască și pe el așa cum îi mântuiește și pe alți bogați, care de altfel ar intra foarte greu în împărăția cerurilor.

Haideți să luăm ce-i frumos de la fiecare!

De ce nu-L mărturisesc conducătorii țării noastre pe Hristos așa cum Îl mărturisește Becali? De ce nu merg președintele și primul-ministru la Sfânta Liturghie? De ce nu-i vezi închinându-se în fața unei icoane? De ce nu vorbesc niciodată de Dumnezeul nostru, Cel Căruia noi românii ne închinăm de două mii de ani? De ce nu-și aduc aminte că Ortodoxia este identitatea poporului român, și nicidecum un detaliu nesemnificativ al vieții noastre?

Îndrăznesc să spun că Becali are ceva din curajul Sfântului Ștefan cel Mare.

Când văd oameni care au curajul să-L mărturisească pe Hristos într-o lume care se rușinează permanent de numele lui Dumnezeu, de frică să nu fie înfierați, acuzați sau dați la o parte, mă gândesc cu bucurie că poate în următorii ani va veni la conducerea țării un român credincios și mărturisitor.

Gândiți-vă cât de mult s-ar schimba țara noastră dacă președintele ar fi un creștin adevărat!

Comentează cineva din Clubul Steaua că Becali a pus crucea pe autocar? Nicidecum, n-au curajul. Ar comenta cineva dacă președintele țării ar propune în Parlament afișarea unei icoane cu Hristos în toate instituțiile țării? Nu cred.

Ce mare lucru ar fi dacă președintele României ar susține în Parlament sus, tare și cu credință promovarea unei legi anti-avort! Legea n-ar fi propusă de un deputat, sau un senator, ci de însuși omul ales de milioane de cetățeni ca să-i reprezinte în Parlament. Ce mare lucru ar fi dacă președintele României ar participa duminică de duminică la Sfânta Liturghie în Catedrala Patriarhală! Ce exemplu frumos ar da!

Autoritatea cu care este investit un conducător îi oferă multe privilegii, și prin ea se pot face lucruri mari.

Sfântul Constantin a pus Crucea Domnului pe scuturile de luptă ale soldaților săi! Becali a pus crucea pe autocarul echipei sale de fotbal. Și unul și altul recunosc prin gestul lor puterea Sfintei Cruci.

Crucea e mustrare pentru mulți! și din acest motiv se rușinează de ea.

Crucea e putere a lui Dumnezeu pentru toți cei ce cred în ea!

Sfaturile Sfinților - Sfântul Nicolae Velimirovici

UNUI TÂNĂR CARE SUFERĂ ŞI ÎNTR-UN FEL, ŞI ÎN ALTUL

"Scrisoarea ta m-a mişcat mult. N-am să-ţi ascund: am plâns asupra ei, citind-o şi recitind-o de mai multe ori. În ea este înscrisă întreaga dramă a vieţii omeneşti. Îmi scrii că ai crescut cu totul în ticăloşie. Mai ales furtul îţi stătea în obicei – dar te păzeai cu îndemânare, şi toţi te lăudau ca pe un tânăr de treabă. Odată, însă, ai fost prins furând şi fugărit. Ai fugit şi ţi-ai rupt piciorul. Nimeni nu a aflat taina ta. Au chemat doctorul. Doctorul ţi-a zis că s-a terminat cu piciorul.

Au chemat preotul să citească rugăciune. Rugăciunea, spui tu, nu a ajutat piciorului tău rupt, dar ţi-a cutremurat sufletul.

Ţi-ai amintit de Dumnezeu, şi ţi s-a făcut silă de viaţa ta ticăloasă. Te-ai pocăit cu sufletul şi ai făgăduit că vei trăi după legea lui Dumnezeu.

Şi atunci, cum spui că rugăciunea nu ţi-a ajutat? Te-a deşteptat; a înviat sufletul tău. Şi asta este principalul. Ai plătit sufletul cu un picior. Ieftin l-ai plătit.

Fii liniştit. Dar asta nu e totul. După ce te-ai înzdrăvenit, ai început să te rogi lui Dumnezeu cu osârdie. Atunci, unii te-au reclamat ca vrăjitor şi descântător. Şi ai fost pedepsit de autorităţi. Acest lucru te-a tulburat mult, şi de aceea scrii întrebând ce înseamnă asta.

Înseamnă că este strâmt drumul ce duce în împărăţia lui Dumnezeu.

Mântuitorul i-a preîntâmpinat cu privire la acest lucru pe cei ce merg în urma Lui. Şi aici nu trebuie să încapă mirarea.

Faci răul, te va pedepsi Dumnezeu; faci binele, te pot pedepsi oamenii. Dacă faci răul, oamenii pot să te şi laude, însă Dumnezeu te va pedepsi. Dacă faci binele, oamenii pot să te şi pedepsească, însă Dumnezeu te va răsplăti.

Hristos a făcut doar binele, şi totuşi oamenii L-au răstignit. Nu te uita la oameni. Trebuie să tinzi către Dumnezeu.

Ai dat un picior pentru suflet. Dacă trebuie, dă-ţi pentru suflet trupul tot. Şi totuşi, ai plătit ieftin pentru sufletul tău. Fiindcă ai dat putreziciune pentru un mărgăritar de mult preţ.

Nu te teme. Tu doar să propăşeşti pe calea pe care ai apucat-o.

Dumnezeu să îţi fie într-ajutor!"

(Sfântul Nicolae Velimirovici - Răspunsuri la întrebările lumii de azi)

Ce strigi către Mine ?

Inima noastră strigă după Dumnezeu chiar şi atunci cand noi nu ştim să rostim cuvintele potrivite.

Ne rugăm o dată, de două ori, de zeci şi sute de ori şi vedem că nu obtinem ceea ce am dorit şi atunci ne mâhnim şi renunţăm, uitând de canaaneancă, care prin insistenţa ei a obtinut ceea ce a dorit (fie ţie după cum voieşti), de Isaac, de vameş şi de atâţia alţii, care prin rugăciune stăruitoare au primit ceea ce au dorit, chiar dacă erau nevrednici.

Unii se gândesc că Dumnezeu nu îi ascultă pentru că au prea multe păcate, dar ei uită că Dumnezeu e iubire şi că El i-a ajutat şi pe vames şi pe tâlhar pentru că au stăruit în rugăciune şi au indrăznit să spere la ajutorul Său, deoarece Dumnezeu-Dătătorul doreşte să ne dăruiasca poate mai mult decât dorim noi să primim.

Indiferent de cât de îndreptăţiţi sau nu ne simţim în a primi ceea ce dorim,trebuie să ne rugăm neincetat, atât până primim, cât şi după, mulţumind.

Ne putem intreba insă de ce e nevoie de rugăciune, de ce Dumnezeu nu ne dă inainte de a cere sau imediat ce am cerut; dar El ştie mai bine de ce avem nevoie şi dacă nu ne răspunde cănd vrem noi e pentru că vrea să ne întărească, să fim vrednici cănd vom primi,să ne fie spre folos.

Ar mai trebui poate să ştim că noi ne rugăm, dar nu toţi inaintea Domnului, pentru că deşi rostim rugăciuni, mintea noastră nu e la rugăciune., iar aici e mai multă nevoie de cugetul îndreptat către Dumnezeu decat de glasul rugăciunii.

Să privim către cer şi să spunem: "Milueşte-mă,Dumnezeule!" pentru că Tatăl nu vrea de la cel ce se roagă vorbe frumoase, ci căldură sufletească şi râvnă.

Când nu suntem auziti de Dumnezeu e fie pentru că nu cerem ceva de folos nouă, fie cerem cu nepăsare sau nu suntem încă pregătiti pentru a primi ceea ce dorim, dar nu trebuie să ne întristăm sau să abandonăm rugăciunea, ci să continuăm cu stăruinţă pentru că Dumnezeu face totul spre folosul nostru.

"Bateţi şi vi se va deschide!", deci trebuie să cerem cu stăruinţă şi răbdare si să nu deznădăjduim, ci să asteptăm cu nădejde....

DOAMNE AJUTA.

Lasă-mă să te iubesc (un text extraordinar)

Iată câteva cuvinte care mie mi-au dat mare nădejde şi bucurie. Sper să vă placă. Sunt extraordinare cuvintele si mai ales felul cum vede Dumnezeu relatia cu noi.

 

"Nu imi spune nimic. Iti cunosc mizeria, necazurile, luptele si ispitele sufletului tau. Iti cunosc si stiu si lasitatea pacatelor si cu toate acestea iti spun: “Iubeste-ma asa cum esti tu! Da-mi inima ta!” Daca o sa astepti ca sa devii un inger ca sa mi te daruiesti intru iubire, atunci n-ai sa ma iubesti niciodata! Chiar cand esti las, fricos, neincrezator in implinirea dragostei si in savarsirea sfinteniei, chiar cand ai sa recazi in acele pacate pe care nu ai vrea sa le mai faci Eu nu iti dau voie sa nu ma iubesti. Iubeste-ma asa cum esti tu, in orice moment si in orice situatie te-ai afla, in credinciosie sau tradare, in ravna sau in uscaciune. Tu iubeste-Ma asa cum esti.

 

Eu vreau sa ma poti iubi din putina si saraca ta inima. Daca astepti pana cand ai sa fii desavarsit ca sa ma poti iubi, atunci n-ai sa ma iubesti niciodata. N-as putea sa fac eu oare din fiecare fir de nisip un serafim, un inger care sa straluceasca de curatie si dragoste?! Nu sunt eu Domnul Dumnezeu care a creat toate si pot totul?! Omule, ti-ai dat tu viata pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru mine? Atunci din ce motiv nu ma lasi sa te iubesc? Fiul meu, lasa-Ma sa te iubesc, eu iti vreau inima care este lacasul Meu.

 

Desigur, cu timpul am sa te schimb, insa chiar pana atunci iubeste-ma asa cum esti tu, fiindca eu te iubesc cu toate ca esti asa. Eu vreau ca dragostea ta pentru mine sa se nasca din putina si saraca ta inima, din adancul neputintei si al murdariei tale. Eu te iubesc si cand esti slab si necurat. Nu vreau o dragoste inzvorata si hranita din mandria virtutilor tale, ci dintr-o inima smerita pe care eu o pot curati oricand. N-am nevoie de virtutile tale, de talentele tale, de intelepciunea ta. Eu vreau doar sa ma iubesti si sa lucrezi cu dragoste pentru Mine.

 

Nu virtutile tale le doresc. Daca ti le-as da, tu esti asa de slab si mandru, incat ele ar hrani amorul tau propriu si nu m-ai cinsti pe Mine. Deci ele sa nu fie un motiv pentru care nu ma cauti si stai departe de mine. Aproprie-te cu dragoste. Unui fier ruginit, flacarile, nu numai ca i-ar curata rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeste-ma si pacatele se vor arde si tu vei fi fericit. Iubeste-ma nu numai ca sa fii curat, caci asta ar fi din nou o mandrie pentru tine, ci pentru ca Eu vreau sa ma odihnesc in inima ta. Deci nu te mai ingriji de asta!

 

As putea sa fac prin tine lucruri mari pentru mintea omeneasca, dar nu, tu ai sa fii sluga rea si nefolositoare si neputincioasa. Am sa-ti iau si putinul pe care tu te crezi ca-l ai. Eu te-am facut din iubire si pentru ca sa-ti dau iubirea fara ca tu sa-mi poti da ceva. Nu incerca sa-mi platesti iubirea prin nimic. Asta ma doare atat de mult de la tine. Iubeste-ma in dragostea duhului Meu si fara motive. Numai sta departe de mine. Iti lipeste nu sfintenia pe care eu ti-o pot da, ci o inima gata sa ma iubeasca oricand si pana la capat.

 

Astazi eu stau la usa inimii tale ca un cersetor. Eu, singurul, adevaratul Imparat si Domn. Eu bat si astept. Grabeste-te sa-mi deschizi prin smerenie. Nu-mi aduce motive intinaciunea si saracia ta. Daca ti-ai cunoaste-o pe deplin si in adanc, ai muri de durere. Dar ceea ce m-ar durea pe Mine ar fi ca tu si acum sa te indoiesti de Mine, de iubirea pe care o am pentru tine. Crede ca eu pot totul...si tu nu poti nimica fara mine. Doar pacatul esti in stare sa il faci fara ajutorul meu.

 

Sa nu te increzi in tine fara Mine caci astfel o sa fiu nevoit sa te las in cadere in masura in care tu te apreciezi. Nu te framanta ca nu ai virtuti, am sa-ti dau Eu sfintenia Mea. Deschide-ti inima prin pocainta si ma primeste in potirul sufletului tau prin trupul si sangele Meu pe care-n dar ti-l dau la Sfanta Liturghie. Atunci o sa te fac sa intelegi totul si sa ma iubesti mai mult decat iti poti inchipui.

 

Lasa sa curga sangele Meu in sangele tau si sa bata inima Mea in inima ta. Eu ti-am dat-o pe Sfanta si Preacurata Mea Maicuta. Lasa sa treaca totul prin inima ei curata incat sa poata mijloci pentru tine. Orice s-ar intampla nu astepta nici-decum ca sa devii sfant, ca pe urma sa ma iubesti. In acest fel tu nu mai iubi niciodata. Si acum dute acum. Eu sunt cu tine!"

 

Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.