“Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moraliza­tori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui“. (Sf. Ioan de Kronstadt)

Dorim sa facem cunoscut unui numar mai mare de persoane un alt cuvant extrem de actual apartinand unui sfant din alt veac – cum a fost si acesta, al Sfantului Vasile – dar care pare ca si cum ar fi scris de cineva care ar mai trai printre noi si acum, desi are o “vechime” de mai bine de o suta de ani. Este un cuvant al Sfantului Ioan de Kronstadt – gasit si preluat, cu acordul ei, de la sora noastra care intretine blogul “Ramura inflorita” – care isi afla, din pacate, o arie de aplicabilitate din ce in ce mai larga astazi, intr-o lume care-si zice “ortodoxa”, dar care este din ce in ce mai poluata de toxinele unor duhuri vrajmase Duhului lui Hristos. Din acest motiv dorim sa facem mai intai o introducere personala la acest text.

“Aceasta cale le este sminteala lor si celor ce vor gasi de bune spusele lor”. (Ps. 48, 13)

Trebuie sa admitem ca traim intr-o perioada bisericeasca caracterizata parca mai mult decat oricand de confuzie si dezbinare si in care, partial din cauza patimilor noastre nestrunite, a neascultarii, a lipsei de elementara smerenie si de discernamant, a superficialitatii [1] sau a iresponsabilitatii, dar si, poate chiar in mai mare parte, din cauza unor strategii diversioniste bine puse la punct, pentru a incerca surparea Bisericii din interior. Iar acestea din urma isi gasesc cu usurinta cele mai docile instrumente in cele dintai, astfel ca impreuna sa construiasca un redutabil arsenal pentru pulverizarea totala a unitatii noastre (deci si de slabire a fortei noastre; unii cautand in mod evident sa “vampirizeze” astfel Biserica, cautand sa dizloce parti importante din ea si vanandu-i pe credinciosi slabi pentru sectele sau gruparile lor schismatice – cum fac stilistii, care se afla, pe cat se pare, intr-o agresiva expansiune in aceste zile, direct proportional cu gradul tot mai inalt de escaladare a pan-ereziei ecumeniste), ca si pentru smintirea cat mai “eficienta” a credinciosilor.

Este evident ca traim intr-un spatiu (cel putin virtual) ce isi zice ortodox, dar care lasa loc ca, sub alibi-ul apararii credintei sau al trantei cu dusmanii Bisericii si ai omenirii, sa prolifereze atat pescuitorii in ape tulburi, cat si ultra-zelotistii sincer fanatizati, dar nu mai putin culpabili. Astazi Ortodoxia este lovita cu cea mai mare perfidie nu numai “de-a stanga”, de ecumenisti, de eretici, atei, masoni si pagani, ci si “de-a dreapta”, tocmai de multi dintre cei care se pretind aparatorii cei mai inflacarati ai ei! Dar, pentru cei care au o minima formare si intelegere duhovniceasca…. “dupa roadele lor ii veti cunoaste“. Asistam fie la campanii intregi, duse cu violenta, dar si metodic, sistematic – dupa regulile tratatelor de manipulare si de linsaj moral -, fie la discrete si periodice “inserturi” otravite piezise, prin care se urmareste semanarea indoielii, a suspiciunii sau chiar distrugerea increderii credinciosilor mai ales in oamenii duhovnicesti cei mai importanti, care pot sa mai constituie repere valide in labirintul de ispite al vietii contemporane. Se ataca la gramada – pentru a capata credibilitate – eretici si impostori reali, cu oameni ai Bisericii de buna-credinta, dar “amestecati”, cu bune si cu rele (sau chiar cazuti, dar vrednici de mila si, oricum, recuperabili) – cu duhovnici, ierarhi si personalitati laice de cea mai inalta si incontestabila statura ortodoxa, care ne erau printre ultimele si putinele faruri si puncte de sprijin in lumea aceasta a raului si minciunii dezlantuite.

Nu se critica constructiv (daca e ceva de criticat), ci se desfiinteaza; nu se atentioneaza cu dragoste, decent, onest si cu atentie la context si la nuante, ci se trage fara mila cu mitraliera vorbelor ucigase de suflet. Nici macar nu se arunca doar cu pietre, ci se pravalesc bolovani grei in capetele care trebuie sa cada. Se amesteca grosolan adevarul cu minciuna, faptele reale cu fabulatiile si rastalmacirile si se practica atacul prin invaluire, plecand de la oamenii mai putin importanti sau de la cei mai vulnerabili moral (la care “petele” si “bubele” sunt mai usor de gasit, chiar daca nici in cazul lor nu se justifica linsajul moral) catre cei mai mari si mai de prestigiu. Se construiesc scenarii delirante si grotesti, se fac asocieri halucinante, se induc banuieli dintre cele mai odioase – care se si transforma rapid in certitudini si apoi se mediatizeaza ca atare – nimic din panoplia clasica a manipularii nu lipseste, doar-doar vor convinge – si vor arunca in deznadejde – pe creduli ca toti sunt “o apa si-un pamant” si ca nu mai poti avea incredere in nimeni, daca si cei pe care te bizuiai fara ezitare pana mai ieri sunt astazi compromisi prin strategii mizerabile de intoxicare si poarta deja pe frunte, fara dreptul de a fi ascultati sau de a se apara, etichetele stigmatizante de “masoni”, “eretici”, “vanduti”, “tradatori”, “Iude”. Ca in anii 50, e de ajuns o eticheta infamanta pusa de cine detine oarece “putere” de influenta, ca sa devii compromis pe viata. Dar Dumnezeu le sta impotriva celor trufasi si-i va rusina si prabusi amarnic pe cei care astazi sapa gropi pentru altii, cum numai El stie s-o faca…

“Iar pacatosului i-a zis Dumnezeu: “Pentru ce tu istorisesti dreptatile Mele si iei legamantul Meu in gura ta?

Tu ai urat invatatura si ai lepadat cuvintele Mele inapoia ta.

De vedeai furul, alergai cu el si cu cel desfranat partea ta puneai.

Gura ta a inmultit rautate si limba ta a impletit viclesug.

Sezand impotriva fratelui tau cleveteai si impotriva fiului maicii tale ai pus sminteala.

Acestea ai facut si am tacut, ai cugetat faradelegea, ca voi fi asemenea tie; mustra-te-voi si voi pune inaintea fetei tale pacatele tale.

Intelegeti dar acestea cei ce uitati pe Dumnezeu, ca nu cumva sa va rapeasca si sa nu fie cel ce izbaveste”. (Ps. 49. 17-23)

O, om, ce mari raspunderi ai… Vai tie, celui care ucizi sufletele pruncesti prin cuvintele tale nesocotite; vai tie, celui care minti si otravesti in jur fara rusine; vai tie, celui care pe Hristos Il prigonesti si Il necinstesti atunci cand cauti sa injosesti pe fratele ori pe parintele tau; vai tie, celui care iti calci in picioare propria constiinta care te arde ca un fier rosu, fiindca ai lepadat si ascultarea si dragostea, cocotandu-te singur pe scaunul de judecator inchizitorial!

Nu este mai mare rana si batjocura la adresa Ortodoxiei – comparabila, in duh, cu modul in care Il loveau, Il scuipau si Il huleau soldatii pe Mantuitorul, imbracat in hlamida rosie – decat aceasta transformare a ei intr-un pretext de perpetuu scandal, de manevre josnice si murdare, de coborare a discursului ori a subiectelor la un nivel de care pana si paganii se scarbesc. Nu poti sa ataci mai eficient Ortodoxia decat transformand-o intr-o arena a urii si a necinstirii aproapelui, a turnatoriei si a banuielii generalizate, a calomniei si a intrigii, a agresivitatii si a vulgaritatii, a barfei murdare si a can-can-ului. Nu se poate da o contra-marturie mai puternica despre ce este Biserica si nu exista un tablou mai jalnic decat acela in care, pe nesimtite, oamenii fara caracter si fara bun-simt au ajuns sa dea lectii de morala si sa se proclame lideri de opinie in Biserica. Sau decat sa vezi cum ia proportii ceea ce am numit odata gruparile “Ortodoxiei ultras“, sau ale Ortodoxiei de tip “vadimist si becalian”, care au inlocuit porunca iubirii (intru Adevar) cu ideologia urii si a violentei, pentru care marturisirea Adevarului a fost pervertita in denunturi meschine, in scurmarea si ‘demascarea’ securistica a greselilor reale sau, mai ales, inchipuite, ale fratilor si unde “cuvantul placut, dres cu sare” al Apostolului a fost preschimbat in huiduielile si urletele dezarticulate ale unor multimi dezlantuite care pare sa fi venit de pe stadion.

Dar sa nu ne temem si sa nu ne lasam nici amagiti, nici tulburati! “Smintelile trebuie sa vina, dar vai aceluia prin care vine sminteala!”. Nevoie este de cernere, ca sa se aleaga cei care Il urmeaza pe Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos in Duh si in Adevar de cei care slujesc patimilor proprii, sub pretextul “dreptatii” (care nici macar dreptate omeneasca nu este!). Roadele duhului il vadesc pe fiecare si nimeni dintre cei care traiesc cu sinceritate viata duhovniceasca si cunosc poruncile evanghelice si invataturile sfintilor nu va putea fi inselat… sau nu pana in sfarsit, cel putin. Trebuie sa avem totala incredere ca Dumnezeu nu va lasa in ceata sau in bezna, lipsit de orientare pe nimeni dintre cei care Il cauta cu adevarat, daca si acestia isi vor face partea lor de nevointa pentru curatirea launtrica, pentru trezvie si pentru dreapta socoteala.

“Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui”. (Apocalipsa 22, 11-12)

Duminica a XV-a după Rusalii (Porunca cea mai mare din lege) Matei 22, 35-46

În vremea aceea s-a apropiat un învăţător de lege şi, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în lege? Iar Iisus i-a răspuns: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii.

Şi, fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus zicând: ce vi se pare vouă despre Hristos? Al cui fiu este? Şi ei I-au răspuns: al lui David. El i-a întrebat iarăşi, cum atunci David, cu duhul, Îl numeşte pe El Domn, când zice: zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al Lui?

Dar nimeni nu putea să-I răspundă o vorbă şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe pe El ceva.

“Cand invatatorul de lege, care stia bine legea, Il intreaba, ispitind pe Domnul, care este cea dintai porunca, Domnul a zis: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…” si S-a grabit sa dea si a doua porunca – nu a fost intrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – “sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine”. Si a adaugat: “de aceste doua porunci atarna toata Legea si Proorocii”. Prin asta putem sa vedem ca orisice vrem sa intelegem in gandirea noastra duhovniceasca, in intelegerea noastra teologica, daca nu stim sa raportam la aceste doua porunci, inseamna ca… inca nu am inteles.

Intotdeauna trebuie sa ne nevoim – asta pentru noi este o nevointa – sa ne amintim de dragostea de Dumnezeu si de dragostea de aproapele. Si pentru ce?

Porunca lui Dumnezeu nu este atat porunca ce trebuie sa facem, cat o descoperire cine este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ne da ca porunca chipul Lui, ca intr-acel chip sa ne asemanam. Noi din fire purtam chip dumnezeiesc, ca zice ca “a facut pe om chipul si asemanarea lui Dumnezeu“, dar asemanarea a ramas in libertatea noastra, printr-un continuu dialog cu Facatorul nostru, sa o insusim. Chipul il avem, dar asemanarea ramane in libertatea noastra, sa ne-o insusim. Libertatea noastra ca alegere, nu ca putere, ca numai Dumnezeu ne poate da puterea sa devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie sa fie a noastra si pentru alegerea noastra trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinta omului, adica… sa devenim ca Dumnezeu.

Ce vreau sa zic prin asta? Daca Dumnezeu a dat ca prima porunca: sa ne amintim de porunca sa iubim pe Dumnezeu, asta nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu ne iubeste pe noi asa cum ne-a poruncit noua sa-L iubim pe El. Si daca ne spune sa ne iubim pe aproapele ca insuti pre sine, inseamna ca asa iubeste Tatal pe Fiul si pe Duhul Sfant, si Fiul pe Tatal si pe Duhul Sfant, si Duhul Sfant pe Tatal si pe Fiul, si pe noi ne face ca in dragostea fata de aproapele sa devenim – in sfarsitul nevointei noastre si cand trecem in vesnicie – precum este Dumnezeu Unul in Trei Persoane, si noi intr-un numar nesfarsit de persoane, incepand cu Adam cel dintai zidit pana la cel mai de pe urma, sa devenim si noi un Om, fiindca porunca lui Dumnezeu nu este porunca morala – sa devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este si energie pentru noi, pentru ca sa devenim acele ce ne sunt poruncite.

(…) Frati si surori, aceste lucruri pe care eu vi le impartasesc, nu din teorie ci din dureroasa experienta, vi le impartasesc cu incredere. Dumnezeu sa faca restul, sa va dea in inimile voastre rabdare si incredere. Si sa stiti ca omul neputincios este, dar asta nu inseamna ca viata voastra este compromisa!

Pentru zilele care vin, omul este din ce in ce mai singur si nu stiu pana unde va merge singuratatea asta. Dar daca ramai singur in toata lumea, sa nu uiti ca si Hristos a fost singur in toata lumea, ocarat de toti, iar cei care Il iubeau erau departe de el. Si ramanand si tu singur si neputincios si aparent parasit de toti, te-ai asemanat cu Hristos, care si el a fost ocarat. Daca vreti o pricina pentru a nu deznadajdui… Continuam in starile alea si… venind, Dumnezeu va veni si ne va milui (…)”

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA APOSTOLUL DIN DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

(Galateni 6, 11-18)

CRUCEA ÎNVINGE LUMEA

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14)

“Dacă, iubiţii mei, dacă există ceva pentru care un creştin trebuie să se bucure, să se veselească şi să se laude chiar, acest lucru este crucea; crucea, pe care peste câteva zile Biserica ne va chema să o sărbătorim.

Dar când zicem cruce nu înţelegem doar lemnul din care este confecţionată. Îl înţelegem pe cel Răstignit, pe Domnul nostru Iisus Hristos, care a suferit înfricoşata mucenicie a răstignirii, şi prin această jertfă, pe care a oferit-o pe lemnul crucii, a izbăvit neamul omenesc de păcat. Fiecare picătură a sângelui care s-a vărsat din rănile celui Răstignit, din mâinile, picioarele şi coasta Lui găurite, fiecare picătură a sângelui lui Hristos s-a făcut un râu – ce zic? -, s-a făcut o mare, un ocean, în care se spală şi se curăţesc milioanele de oameni păcătoşi.

***

Crucea! Fără sângele lui Hristos nimeni, niciun om, oricât de bun şi sfânt ar părea, nu poate să se mântuiască. Se mântuieşte, se curăţeşte, se izbăveşte doar omul care crede în Izbăvitorul lumii cel Răstignit. Puterea, care izvorăşte din jertfa pe cruce a lui Hristos, depăşeşte orice altă putere. Este o putere tainică şi nevăzută. Această putere a crucii a atins sufletul tâlharului şi l-a făcut să spună: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Această putere l-a făcut pe sutaş să îngenuncheze înaintea celui Răstignit şi să spună: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!” (Matei 27, 54). Această putere a atins şi sufletul unui fanatic vrăjmaş al celui Răstignit şi l-a făcut cel mai fierbinte propovăduitor al Evangheliei; şi acesta este apostolul Pavel. Acum, plin de recunoştinţă, Pavel cade şi se închină crucii Domnului şi spune cuvinte care, împreună cu cuvintele pe care le-au spus tâlharul şi sutaşul, constituie un veşnic imn al celui Răstignit. Zice Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Adică: Alţii să se laude cu ce doresc – e dreptul lor. Eu însă, doar cu un lucru mă laud, cu crucea Domnului. Crucea Domnului m-a mântuit. Ea mi-a dat putere să înving răul care există în lume. Răul nu poate să mă învingă. Eu sunt mort pentru lume, iar lumea este moartă pentru mine.

***

Dar care este lumea, despre care vorbeşte Pavel? În Sfânta Scriptură cuvântul lume are un înţeles bun şi unul rău. Lumea în înţelesul bun sunt toate cele pe care le-a creat Bunul Dumnezeu. Este pământul, marea, copacii, munţii, soarele, luna, stelele. Sunt peştii, păsările, animalele. Este omul. Este întreaga creaţie divină. Şi lume, în înţelesul rău, sunt oamenii; nu toţi oamenii, ci cei care nu cred în Dumnezeu, Îi calcă poruncile, înjură şi blasfemiază şi nu simt nicio mustrare de cuget pentru răul pe care îl fac, ci încearcă prin diferite mijloace să-i atragă şi pe alţii în necredinţă şi în depravare. Asta este lumea în înţelesul rău, în sens rău. Iar domnitor, care stăpâneşte toată această lume, este satana. De aceea, şi satana se numeşte „stăpânitorul lumii” (Efeseni 6,12).

Lumea, în înţelesul ei rău, constituie un uriaş curent de necredinţă şi de stricăciune. Este un mare şi groaznic duşman al mântuirii omului.

Această lume îi urăşte pe adevăraţii creştini şi încearcă să-i atragă, să-i târască de partea ei, să-i facă de-ai ei, să gândească, să simtă şi să facă nu ce vrea Hristos, ci ce vrea lumea. Iar armele, pe care le foloseşte lumea împotriva creştinilor, sunt două: farmecele şi sperietorile.

Care sunt farmecele? Sunt acele lucruri mulţumitoare pe care le oferă lumea. Sunt banii, pe care fără efort şi sudoare este gata să-i dea fără măsură celor care o ascultă. Sunt chefurile, beţiile, desfrânările, erosurile ruşinoase. Sunt poziţiile şi funcţiile, pe care lumea e gata să le ofere oamenilor, ajunge să cadă pentru a i se închina. Acestea şi altele încă sunt cele mulţumitoare pe care le oferă lumea. Sunt farmecele ei.

Iar sperietorile ei care sunt? Sunt ironiile, vorbele de ocară, dezbinările, calomniile, ameninţările împotriva creştinilor, care vor să trăiască o viaţă creştină. Împotriva acestora se ridică lumea. Sperietori mai sunt şi marginalizările, nedreptăţile, concedierile, prigoanele, temniţele, exilurile, şi, în sfârşit, aspra moarte mucenicească. Acestea sunt cele neplăcute cu care ameninţă lumea. Acestea sunt sperietorile ei.

Ah, ce putere are lumea! Unii dintre oameni sunt învinşi de farmecele lumii şi sunt prinşi în cursele satanei şi îşi pierd comportamentul moral şi credinţa şi devin oameni lumeşti, una cu lumea păcătoasă. Alţii, iarăşi, sunt învinşi de sperietoarele pe care le foloseşte lumea împotriva creştinilor. Aceşti oameni se tem şi tremură de lume. Vor să meargă la biserică, să se spovedească, să se împărtăşească, vor să împlinească îndatoririle lor religioase, dar nu le împlinesc. Tremură: „Ce va zice lumea?”. Într-un aşa punct de laşitate au ajuns, că nu îndrăznesc să-şi facă semnul crucii, ca să nu-şi bată joc de ei oamenii moderni. Dar – Slavă lui Dumnezeu, slavă celui Răstignit! – există şi creştini, pe care nici farmecele, nici sperietorile lumii nu-i învinge. Aceştia sunt eroii răstigniţi ai creştinismului. Aceştia sunt morţi faţă de farmecele şi sperietorile lumii, dar realmente vii, care au în inima lor pe Hristos şi Hristos le dă puterea de a învinge şi de a triumfa în lume.

***

Iubiţii mei! Între eroii, între învingătorii lumii, se distinge apostolul Pavel. El a învins lumea şi niciun farmec şi nicio sperietoare nu au putut să-l influenţeze, iar pentru asta pe bună-dreptate este auzit spunând: ”Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Dar noi? O, noi, pe care ne înving răutăţile şi patimile! Nu putem să spunem aceste cuvinte ale lui Pavel. Să ne pocăim deci. Să cerem mila celui Răstignit şi să luăm hotărârea să trăim după sfânta Lui voie până la moarte”.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea „Apostolos”, Atena, 2001)

sursa: Pelerin ortodox

“Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu!”

  //< ![CDATA[ show_e458cf5325a6cd(448, 46); //]]>

Parintele Rafail Noica – Toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut

- Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog.

- Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.

Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi: mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa: “glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“. Monahul şi-a adus aminte de acest glăsuieşte şi a zis: Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert. Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage: “Doamne spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”. Într-o zi vine fugind către mine: “Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”. Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.

Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.

Chemaţi-L pe Dumnezeu!Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine! Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.

În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne”   şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există.

- Părinte Rafail, aţi spus că pe meleagurile noastre ortodoxia este puţin înţeleasă şi trăită, am dori să ne conştientizaţi mai mult asupra acestui lucru.

- Părintele Rafail: Mă bucur de întrebarea asta. Ce mi s-a întâmplat mie s-a întâmplat multora în Apus când ne-au lipsit cele ce le luam de bune, am început să căutăm, căutând am găsit mai mult decât ne-am aşteptat. În cazul meu, când vă spun că am trăit ortodoxia ca fiind însăşi firea omului a fost acel mult mai mult decât mă aşteptam. Întrebam pe Dumnezeu în taina inimii: Doamne! Dar de ce ar fi ortodoxia mai adevărată sau mai înţeleaptă sau mai adâncă sau mai nu ştiu ce decât protestantismul pe care-l descoperisem eu aşa cum mi se părea? Mi-a arătat Dumnezeu că nu era mai înţeleaptă, mai adevărată, era firea omului. De-aia este mai… decât orişice. Orice religie, orice rătăcire, orice ideal este un om care se caută şi ortodoxia este aia ce caută omul.

Pe meleagurile noastre se întâmplă ce se întâmpla cu evreii din Vechiul Legământ. Conştientizaţi de descoperirea dumnezeiască că ei sunt poporul ales, bineînţeles că păcatul şi-a tras spuza pe turta lui şi atuncea au început să se mândrească. Care este primul cuvânt de propovăduire al glasului Cuvântului lui Dumnezeu, adică Ioan Botezătorul? – Troparul zice că e glasul Cuvântului, glasul cel din pustie – “şi să nu vă ziceţi vouă că sunteţi sămânţa lui Avraam că zic vouă că din pietrele acestea Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam”. Echivalentul acestor cuvinte este valabil pentru toată ortodoxia în baştina ei astăzi; la noi, la ruşi, la greci am văzut aceleaşi lucruri. Paradoxal, ce s-a întâmplat în istorie, ce s-a întâmplat în Vechiul Legământ, aşa se întâmplă şi astăzi, multe rătăciri în Apus şi diaspora, omul se caută şi un pic se găseşte şi un pic se pierde, dar conştientizarea a ce este ortodoxia mult mai puternic se dă acolo unde nu este, unde omul caută, decât aici unde o ai pe toată pe toate drumurile, o iei de bună, ai una aici, ai una acolo, toate străzile sunt pline de preoţi, vrei să te spovedeşti – ai unde să te duci. Da! Toate sunt la îndemână, dar o luăm de bună, şi fiindcă o luăm de bună o pierdem, fiindcă păcatul îşi trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferenţa, păcatul fiind nepăsarea, păcatul fiind mândria că noi suntem popor aşa şi pe dincolo, poporul lui Dumnezeu. Vă spun că din popoarele pe care le-am cunoscut nu este nici un popor care să nu fie buricul pământului. Sunt zeci de burice dintre care, bineînţeles, sunt eu şi poporul meu. Ăsta este păcatul şi spuza care şi-o trage, pentru asta poporul lui Dumnezeu pe Dumnezeu L-au răstignit şi pe Dumnezeul lor şi tradiţia lor au pierdut-o. Apostolul Pavel s-ar fi făcut el anatema de la Hristos numai pentru ca poporul lui să poată reveni la adevăr şi n-a venit până astăzi. Spunea părintele meu duhovnic: noi suntem ortodocşi, dar noi nu putem fi mândri că suntem ortodocşi, noi trebuie să fim smeriţi că suntem ortodocşi. Ortodoxia în smerenie se păstrează.

- Părinte Rafail cum să mă păzesc de gândurile rele care îmi vin în minte?

- Părintele Rafail: Tot prin satelitul “Doamne”. Nu te poti pazi [prin puterile tale].  Si spun asta: tot ce este porunca a lui Dumnezeu, cand ti se pare ca este teribil de greu: cum o s-ajung eu vreodata la lucrurile astea? Ce-am spus şi altor tineri vă spun şi vouă astazi: nu este greu deloc, este… cu neputinţă! Firea ta când se simte deznădăjduită că … voi putea eu vreodata să ajung la asta, firea îţi mărturiseşte că nu face parte din mine, nu face parte din firea noastră biologică. Dar de la Dumnezeu nici să nu aşteptati mai puţin decât cele cu neputinţă. Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, în cele cu putinţă facem şi noi. Nu Dumnezeu învârte la mămăliga ta. Dar dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu numai Duhul lui Dumnezeu în tine va putea lucra. Vrei să te păzeşti de gânduri? Dumnezeu să te ajute şi faci asta. De câte ori vezi un gând rău în inima ta spune: Doamne, uite ce este în mine! Şi cere lui Dumnezeu. Poate ai nedumeriri: dar de ce este pacatos gandul asta?, întreabă-L pe Domnul, leagă şi dezleagă în Duh. Vrei să ştii cum să nu le mai faci, cere Domnului să nu le mai faci, cere Domnului apărare să nu mai cazi în păcat. Întotdeauna cu Domnul lucrează! Dumnezeu, ştiind că ne dă porunci – cuvinte cu neputinţă omului de urmat, total cu neputinţă – nu aşteaptă ca eu să le împlinesc, aşteaptă ca eu văzând că nu sunt ăla cum ar trebui să fiu, să zic: “Doamne! fă tu ceva, du-mă Tu pe calea Ta!” Cum zice şi Hristos: “Precum am zis evreilor vă zic şi vouă: unde merg Eu voi nu puteţi să mergeţi, dar veţi veni mai pe urmă”. Când mai pe urmă? După Pogorârea Duhului Sfânt. Acea pogorâre facă-se vouă, ţie frate sau soră care mi-ai pus întrebarea şi tuturor! Contactaţi satelitul “Doamne”!

- Cum putem ajunge la rugăciunea curată, la statornicia gândului în rugăciune?

- Părintele Rafail: Iarăşi vă zic: este cu neputinţă. Rugăciunea curată este o stare mai presus de fire. Ei, acest cu neputinţă să vi se facă vouă prin lucrarea lui Dumnezeu. Acuma lucrarea lui Dumnezeu are mai multe laturi. Spunem după împărtăşanie în rugăciune “să-mi fie acestea spre merinde, spre viaţa de veci”. Ce este această merinde? Este împuternicire. Când eşti slăbănog, ai muncit mult, ai umblat mult, te-aşezi niţel, mănânci ceva şi o iei din nou şi continui să lucrezi, aşa sunt şi aceste merinde – Tainele Bisericii, cu precădere Sfânta Împărtăşanie, dar şi toate sfinţeniile Bisericii - aghiasma, untdelemnul sfinţit, anafura şi tot ce este sfinţenie - sunt lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem să continuăm viaţa pocăinţei noastre, ba să o facem lucrătoare şi să ajungem la Cel neajuns, adică la cele cu neputinţă omului prin lucrarea lui Dumnezeu cu împreună-lucrarea noastră.

Profit să vă spun încă un lucru: de multe ori am avut şi eu întrebarea şi mulţi tineri m-au întrebat: dar dacă Dumnezeu ştie toate de ce trebuie să mă rog şi să-I spun? Nu trebuie, dar de multe ori rugăciunea este singura metodă prin care îmi pot arăta împreuna- mea – lucrare cu Dumnezeu. Zicând “Doamne, vreau asta!”, Dumnezeu ştie că vreau, dar făcând-o încep o împreună lucrare. Uneori poate este singurul lucru pe care pot să-l fac, alteori se adaugă la ceea ce fac. Deci, “Doamne, dă-mi răbdare!” este deja o împreună-lucrare, Dumnezeu îmi dă răbdare. De ce? Pentru că e îndelung-răbdător. Vine un moment în care trebuie să-mi exersez răbdarea, încerc cum pot, voi reuşi sau voi cădea, vedea-voi! Dar cerând de la Dumnezeu răbdare, împreună lucrez cu Dumnezeu mântuirea mea. Nu aştept pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Fac şi eu ceva! Cer Domnului: dă-mi asta!“

(fragment din raspunsurile parintelui Rafail Noica la conferinta: “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“, Alba-Iulia, aprilie 2002,

“Atât de încăpăţânat este omul! Nu vrea să deschidă… Deşi înţelege că se va izbăvi de iad şi va scăpa de acel chin, totuşi nu o face”.

Ego-ul se împotrivește vindecării sufletului

Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele. Acasă aveam o cățea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă și eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea și când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o. Căutând-o, fără să-mi dau seama, m-am așezat în fața micuței grote în care născuse. Imediat ce a observat că sunt lângă cățelușii ei, m-a atacat. N-a mai știut că sunt stăpânul ei. Când s-a repezit să mă muște, am reușit să țip, mi-a recunoscut vocea și s-a dat înapoi. În clipa aceea critică, câinele nu se mai îngrijea doar de el, ci și de cățelușii lui. Așa se întâmplă și în noi. Vai de cel care are ca lucrare să scoată șarpele din gaura lui. Vai de cel căruia Dumnezeu i-a încredințat o asemenea lucrare, să spargă fortăreața numită EGO.

Va fi sfâșiat.

Va fi mușcat și sfâșiat, fiindcă fortăreața nu se predă ușor.

În funcție de cunoștințele și însușirile pe care le are cineva, va aduce argumente pentru a se convinge pe sine și pentru a se amăgi pe sine, firește, chiar și spre pieirea lui, spre nimicirea lui.

Așadar, când sosește acest ceas critic, oricâtă dispoziție ar avea cineva să asculte, nu va asculta. Puțini sunt aceia care, cu simplitate și cu lipsă de viclenie, pot spune: ,,Așa să fie, așa să fie” și înaintează spre sfințenie.

Mulți suferă și îi fac și pe alții să sufere. Dar după cum a spus apostolul Pavel: ,,Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”.

Da, prin Iisus Hristos, în cele din urmă, toate se vor rezolva, toate se vor rândui. (…)

Sufletul nostru este o fortăreață de necucerit

Delicatețea Harului și încăpățânarea nostră

În adânc sufletul este o fotăreață de necucerit. Ajung până acolo haruri, tot felul de ajutoare, însă fortăreța rămâne necucerită, pentru că poarta se deschide pe dinăuntru. Și dacă nu se deschide pe dinăuntru, Harul lui Dumnezeu are delicatețea să nu o forțeze. Altfel, n-ar mai fi Har! Ar fi altceva. Ar fi energie demonică.

Harul are delicatețea, finețea să nu forțeze porți, ci să aştepte, să facă prezența. Așteaptă ca poarta să se deschidă pe dinăuntru. Iar cheia o are cel care se află înăuntru. Posibilitatea să deschidă poarta pe dinăuntru o are numai omul, care se încăpățânează și o ține închisă. Îi este teamă să o deschidă, deși știe că afară este Harul lui Dumnezeu care așteaptă, deși știe că afară este Însuși Hristos care așteaptă, este cerul care așteaptă, este Împărăția lui Dumnezeu care așteaptă, este mântuirea lui!

Atât de încăpățânat este omul! Nu vrea să deschidă. Sărmane sunt aceste suflete! Și sunt multe care fac așa. Veșnic – pomenitul Aspiotis spune despre tipul melancolic, despre cineva care are o formă gravă de melancolie, spune că melancolicul simte că trăiește în iad și înțelege că dacă vrea să iasă din iad, va intra într-o nouă stare. Deși înțelege că se va izbăvi de iad și va scăpa de acel chin, totuși nu o face. (…)

Lasă-te liber în mâinile lui Dumnezeu

Starea patologică are o mare forță și de aceea oamenii sunt chinuiți. Oamenii bolnavi se chinuiesc. După părerea mea răul acesta nu este nevindecabil. Deși pare așa, nu este. Cineva ar putea să conștientizeze foarte bine împotrivirea și să spună: ,,A! Deci așa stau lucrurile?” și să nu-i dea importanță. Cum au făcut nemții. N-au mers de-a dreptul în Franța. Dacă ar fi mers de-a dreptul, ar fi murit mulți. Au cucerit Belgia și de acolo au mers în Franța.

Uneori este nevoie ca omul să nu meargă împotriva curentului. Acum vorbesc despre oamenii bolnavi, dar și în general. Omul poate să vadă ca ființă rațională, că acest lucru este împotriva lui Dumnezeu. Să vadă și să recunoască. Nu poate înlătura, dar poate vedea, poate recunoaște și spune către Dumnezeu: ,,Doamne, fă Tu cum este mai bine. Cât despre mine…! ”și să meargă mai departe. Astfel, sufletul se va izbăvi și se va lăsa în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu știe cum să iconomisească.

De aceea, cred că bolnavii care pot avea dispoziția să facă așa, desigur, ajutați și sprijiniți de cineva, se izbăvesc. Nu numai că scapă, dar își dau seama cât de cumplită, căt de amară este închiderea în iad. Devin mai însetați de Dumnezeu. Îl iubesc pe Dumnezeu și mai mult.

Iar când se vor îndulci puțin de Dumnezeu, nu-i va putea întoarce înapoi nimeni, cu nici un chip.

Stările bonăvicioase sunt o extremă, sunt realități intense care-l ajută pe om să vadă realitatea. Fiecare om este așa în adâncul sufletului său. Crede că nu i se dă atenție, că este nedeptățit și face precum copilul încăpățânat care stă într-un colț și plânge.

De ce plângi? De ce te vaiți? Lasă-ți sinele liber în mâinile lui Dumnezeu.

Dar acest ,,lasă-ți sinele tău” este moarte.

Ce înseamnă moartea?

Înseamnă să te lepezi de sinele tău, să nu mai păstrezi nimic.

Este singurul lucru bun pe care-l are de făcut orice om supus căderii. Oricine se trage din Adam este supus căderii.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantina, 2009)

“Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii”.

Naşterea din nou

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.

Valeriu Gafencu

Intre studenţii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul: înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Il chema Valeriu Gafencu.

Se născuse în Basarabia, în Ajun de Crăciun, la 24 ianuarie 1921. Tatăl lui, Vasile Gafencu, era intelectual şi luptase, ca deputat în Sfatul Ţării, pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară. Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie cu iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Insă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata Roşie. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

- Ce facem, tată? l-a întrebat.

- Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

- Tată!…

- Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Aşa se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi pentru soarta României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune.

Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Comunismul ameninţa lumea.

In aceste condiţii, Valeriu a aderat la organizaţia „Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare, nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german.

El avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual.

In cele mai intime fibre ale sufletului Valeriu năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea să stăruie în educarea tinerilor.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibrau însă înlăuntrul lui necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale.

Il înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Infrigurat deci, apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare.

In 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie.

In ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

In temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, însă curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică in latura sa duhovnicească.

Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. (…) Lectura lui se concentra mai ales asupra Sfintei Scripturi. In acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei.

Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăitor; fusese animat de creştinismul tradiţionalist, iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

Tânărul visător se întorcea cu grijă şi râvnă în sine însuşi. Descoperea lumea lăuntrică, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme, pentru a se putea dedica lucrării duhovniceşti. Abia acum înţelegea ce este naşterea din nou.

Tot căutând, într-o zi a căzut cu faţa la pământ, izbucnind în lacrimi şi spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieţii sale duhovniceşti. De aici înainte va trăi pentru a se curaţi lăuntric şi a se desăvârşi prin unire cu Hristos.

Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii.

(…)

Isihastul

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfatuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată”.

(din: Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006)

Doamne dă-mi sa întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Doamne, dă-mi întru totul să mă supun voii Tale Sfinte.

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate. Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare, că pentru toate este Sfântă voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele. În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi fraţii mei, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet.

Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin.

***

ALTE CUVINTE DE FOLOS EXTRASE DIN VOLUMUL: “Ne vorbesc Staretii de la Optina“, Editura Egumenita, 2007:

CADERILE

• Caderile noastre in manie si in celelalte fapte ale patimilor ne arata mandria duhovniceasca avuta inainte si, fara sa vrem, ne smeresc. Daca ne vom stradui sa distrugem aceasta radacina, mladitele de la sine se vor vesteji. (Sfantul Macarie)

• Trebuie sa avem parte de multe incercari pana sa ne cunoastem neputinta cu adevarat si sa ne smerim. Si acest lucru nu se dobandeste in putin timp, ci de-a lungul vremii. Chiar caderile noastre infraneaza aroganta noastra si, fara sa vrem, ne smeresc. Iar inaintea lui Dumnezeu este mai bun un pacatos care se pocaieste decat un drept care se mandreste. (Sfantul Macarie)

• Cel ce cade si se ridica, cel ce se caieste si se smereste este mai bun decat cel ce nu cade si nu se caieste, si nu se smereste; din lupte invatam arta razboiului. (Sfantul Macarie).

NEPUTINTA

• Vazandu-ti neputintele tale, poti judeca cu ingaduinta si neputintele celorlalti. (Sfantul Macarie)

• De neputintele trupesti trebuie sa tii seama, iar daca te silesti peste masura, poti slabi de tot; trebuie numai sa te inarmezi impotriva lenii. (Sfantul Macarie)

TRISTETEA

• Niciodata nu a existat, nu exista si nu va exista un loc lipsit de tristete pe pamant. Un asemenea loc poate exista numai in inima, cand Domnul salasluieste in ea. (Sfantul Nicon)

• In greutati, in neintelegeri si in toate imprejurarile, cel mai apropiat mijloc si sigur spre folosul nostru este adresarea catre Domnul si lasarea in seama Lui a necazurilor si grijilor noastre. In acelasi timp trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu pentru cei cu care avem de-a face si totul va merge bine. Domnul lumineaza pe tot omul care vine in lume si da pace sufletelor noastre. Tristetea nu este de folos in lucrul care cere barbatie. (Sfantul Moise)

• Daca nu aveti inaintea cui sa deschideti sufletul vostru, spuneti-I Domnului Dumnezeu necazul vostru. (Sfantul Nicon)

• Este dezastruos sa ne intristam peste masura si sa ne omoram inainte de vreme: trebuie prin toate mijloacele sa-I multumim Domnului pentru tot, oricare ar fi pedepsele pe care El ni le-ar trimite in aceasta lume. (Sfantul Leon)

DESPRE MANGAIERE SI NECAZ, DESPRE NADEJDE SI BARBATIE IN LUPTA DUHOVNICEASCA, DESPRE MUSTRARE SI LAUDA, DESPRE TREZVIE SI IMPRASTIERE

• Mantuirea noastra, dupa cuvantul Sfantului Petru Damaschin se afla intre frica si nadejde, ca sa nu avem incredere prea mare in sine si sa nu deznadajduim, ci cu buna nadejde si incredere in mila si ajutorul lui Dumnezeu sa ne straduim sa ne petrecem viata in implinirea poruncilor lui Dumnezeu. (Sfantul Ambrozie)
• Fara iarna nu ar exista primavara, fara primavara nu ar exista vara. Asa este si in viata duhovniceasca: putina mangaiere, iar apoi putina durere si, astfel, putin cate putin, se formeaza calea mantuirii. (Sfantul Anatolie)
• In conceptia oamenilor, calea mantuirii ar trebui sa fie o cale neteda, usoara si linistita, dar, dupa cuvantul Evangheliei, calea aceasta este dureroasa si stramta. Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant – zice Domnul -, n-am venit sa aduc pace, ci sabie (Matei 10: 34). (Sfantul Ambrozie)
• Daca te vei astepta numai la conditii favorabile mantuirii, nu vei pune inceput vietii placute lui Dumnezeu. (Sfantul Nicon)
• Domnul ne poate mangaia tot timpul. Insa mangaierea neincetata ne face rau, asa cum, daca soarele va dogori neincetat, totul se va usca sau se va culca la pamant. Dar, cand fenomenele alterneaza este bine. (Sfantul Anatolie)
• In viata duhovniceasca intotdeauna este asa: fie mangaierea este precedata de necaz, fie necazul este precedat de mangaiere. Aceste schimburi dau nastere la nadejde si smerenie. Numai necazurile sunt diferite, sunt si lumesti si duhovnicesti, dar acest lucru este inca devreme sa-l cunosti. Primeste ceea ce-ti trimite Dumnezeu, cu multumire si cu seninatate; cu sentimentul mangaierii sa nu te mandresti, iar in necazuri sa nu deznadajduiesti. (Sfantul Macarie)
• Adevarata barbatie este legata intotdeauna de sentimentul smereniei adanci. Cel smerit intotdeauna este gata sa indure totul – si pe cele dinaluntru, si pe cele dinafara – socotindu-se vrednic nu numai de necazurile trimise, dar si de altele mai mari. Cel smerit nu poate fi zdruncinat, tulburat. El tot timpul este pregatit pentru orice. Asa a spus Moise Arapul cand a fost alungat din trapeza: Gata am fost si nu m-am tulburat (Psalm 118: 60). Asadar, sa pregatim sufletele si inimile noastre prin smerenie si ea ne va ajuta in rabdarea tuturor ispitelor. (Sfantul Nicon)
• Orice necaz te-ar lovi, orice neplacere ti s-ar intampla, tu sa spui: “Voi rabda aceasta pentru Iisus Hristos!”. Numai sa spui asa si iti va fi mai usor. Caci numele lui Iisus Hristos este puternic: datorita lui, toate necazurile se vor potoli, diavolii vor pieri, supararea si descurajarea ta vor inceta cand vei repeta dulcele Lui nume. “Doamne! Da-mi rabdare, marime de suflet si blandete! Doamne! Da-mi sa vad greselile mele si sa nu osandesc pe nimeni!” (Sfantul Antonie)
• Oricate valuri s-ar ridica impotriva sufletului tau, intotdeauna sa alergi la Hristos Mantuitorul si El iti va veni in ajutor si va potoli valurile. Sa crezi ca Domnul ti-a oranduit o asemenea viata spre vindecare; nu o respinge si nu cauta odihna trupeasca, nici pacea falsa; mai intai se cuvine sa fii zguduit si sa induri multe; si daca vei avea o descoperire, ea va usura mult lupta ta si vei avea mai multa liniste decat daca o vei cauta singur. (Sfantul Leon)
• Agatati-va de camasa lui Hristos si El nu va va lasa! (Sfantul Varsanufie)
• De lupii cei tainici, fara ajutorul lui Hristos este cu neputinta sa ne izbavim – pentru alungarea lor este nevoie de harul Lui cel atotputernic, nu de neputinciosul ajutor omenesc. De aceea trebuie sa mergem pe urmele lui Iisus cu cea mai mare smerenie, Lui sa I le cerem pe toate si inaintea Lui sa revarsam toata durerea noastra si mai presus de aceastea s-o rugam pe Maica Domnului si pe ceilalti placuti ai lui Dumnezeu pentru indreptarea noastra, recunoscandu-ne cu adevarat pacatele si neputintele noastre. (Sfantul Moise).
• Ca sa existe rod duhovnicesc, sunt necesare anumite conditii: samanta (cuvant) buna si ogor bun. Rodul se coace daca exista rabdare. Cate cazuri au fost cand omul, nevazand rodul asteptat, a cazut in deznadejde si toate ostenelile lui s-au pierdut. Trebuie sa avem fermitatea de a indura totul. Numai atunci putem nadajdui sa dobandim cele dorite. Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre (Luca 21: 19) (Sfantul Nicon)
• In vremurile noastre, Dumnezeu nu le trimite nevoitorilor ispitele pe care le trimitea celor din vechime, deoarece nu le-ar putea indura, si nici nu le da daruri ca acelora, ca sa nu se inalte peste masura. (Sfantul Leon)
• Cat de mult trebuie sa asudam, cate osteneli trebuie sa savarsim si cate lipsuri, boli, necazuri si suspine trebuie sa induram pentru dobandirea vesnicei odihne in ceruri! Iar noi credem ca, trandavind, adica sezand pe pat moale, dupa o viata luxoasa, vom si intra in Imparatia cerurilor! (Sfantul Antonie)
• Soarta tuturor celor care vor sa se mantuiasca este sa sufere. De aceea, daca suferim, sa ne bucuram, caci se cladeste mantuirea noastra. (Sfantul Nicon)
• Nu suntem socotiti a fi smeriti atunci cand ne umilim singuri pe noi insine, ci cand, umiliti fiind de ceilalti, fara tulburare primim aceasta umilinta ca fiind vrednici de ea. De asemenea, sterpiciunea noastra sufleteasca, fara sa vrem, ne coboara in adancul smereniei si patimile care ne chinuie au aceeasi influenta. (Sfantul Macarie)
• Straduieste-te sa pui de acord purtarea smerita exterioara cu smerenia launtrica. Socoteste-te cea mai rea si ultima dintre toti, nu numai cu buzele rostind, ci in inima cugetul inradacinand; el iti va aduce liniste. (Sfantul Macarie)
• Pentru cei mandri, mustrarea este cutit ascutit, iar pentru cei smeriti comoara bogata. (Sfantul Antonie)
• Slava desarta, daca o atingi cu degetul, tipa: are pielea fina. (Sfantul Ambrozie)
• Cine ne mustra ne daruieste, iar cine ne lauda ne jefuieste. (Sfantul Ambrozie)
• Laudele adresate tie sa nu le asculti si sa te temi de ele. Adu-ti aminte ce spune unul dintre Sfintii Parinti: daca cineva te lauda, sa te astepti si la mustrare din partea lui. (Sfantul Ilarion)
• Trebuie sa ne inspaimante orice slava si lauda omeneasca, pentru ca, dupa invatatura Sfintilor Parinti, “nu numai daca primesti slava de la oameni, dar si daca asculti sunetul acestor cuvinte si te desfeti cu ele, pierzi slava vesnica“. Nu ingadui, Doamne, sa fim atrasi de desfatarea cu slava desarta de aici! (Sfantul Macarie)
• Toata greseala din partea noastra consta in faptul ca nu vrem sa ne supunem voii atotbunei Pronii a lui Dumnezeu, care ne arata prin imprejurari calea folositoare sufletului, ci tot cautam o cale linistita a noastra, care exista numai in vise, iar in realitate pe pamant nu exista; nu toti, ci numai unii vor avea parte de liniste… atunci cand li se va canta: “Cu sfintii odihneste…” (Sfantul Ambrozie)
• Toti traim acum si umblam in umbra mortii, caci moartea nu este peste mari si tari, ci este langa fiecare. Ne inspaimantam de moartea unuia si a altuia, insa hotararea cu privire la indreptarea noastra o amanam pe viitor, cand limba noastra nu va mai putea vorbi. (Sfantul Antonie).
• Mare nenorocire sufleteasca este viata imprastiata. O impresie deosebit de neplacuta le produce celor care accepta imprastierea dupa ce au inceput deja sa duca o viata atenta. Crestinul evlavios trebuie sa-si petreasca viata cu toata atentia fata de sine si cu trezvie. Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita (Marcu 14:38) – a spus Domnul. (Sfantul Nicon)
• Cine a izbutit sa-si aprinda candela sa, acela va triumfa impreuna cu Preadulcele si Preadoritul sau Mire in rasunetul cel mare al celor ce praznuiesc. Iar candela aceasta este rugaciunea. Inima este fitilul, rugaciunea este focul, iar bucuria cea negraita in inima rugatoare este lucrarea Duhului Sfant sau desfatarea in logodna cu Mirele Ceresc. De aceea va si indemn si va rog: nu motaiti, nu pierdeti timpul cu rasete si glume, caci timpul nu se mai intoarce; toate aceste mangaieri vremelnice se vor preface in carbuni aprinsi, in duhoare si miros urat, in intuneric de nepatruns si nu ai unde sa fugi. De aceea le-a spus Domnul celor iubiti ai Sai: Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita (Matei 26: 41). (Sfantul Anatolie)

__________________________________________________________________

Cititi si:

• ACATISTUL PREACUVIOSILOR STARETI AI OPTINEI
• Aforisme duhovnicesti de la Staretii sfinti ai Optinei (I)
• Sfintii de la Optina: “POCAINTA ESTE RAVNA INIMII”
• Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata
• Sfantul Ambrozie de la Optina – Staretul mangaierii
• Sf. Macarie de la Optina despre pacea buna si pacea inselatoare
• Sf. Nectarie de la Optina despre chipul Bisericii de la sfarsitul veacurilor
• Sf. Varsanufie de la Optina: “Azi este foarte usor sa cazi de la Hristos…”

6 Comentarii »

Cuvantul de mai jos – avand ca punct de plecare Evanghelia potolirii furtunii de pe mare de catre Hristos – este, fara indoiala, una dintre capodoperele omiletice ale parintelui Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, incluse in faimosul volum de predici “Daruind vei dobandi” si cuprinde un mesaj de o forta si de o vitalitate duhovniceasca exceptionala. Este un cuvant de care are nevoie orice luptator intru Hristos, orice calator duhovnicesc pe marea involburata a lumii acesteia si este un cuvant extrem de necesar si de actual mai cu seama in vremurile noastre, caracterizate prin excelenta de un coplesitor duh al deznadejdii:

“Textul evanghelic, atat in referatul lui Matei (8, 22-35) cat si in referatele lui Marcu (4, 36-41) si Luca (8, 23-27) foloseste cuvantul credinta (cum de nu aveti credinta? sau unde este credinta voastra sau iarasi putin credinciosilor) dar in pericopa linistirii (potolirii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul incredere a fi mai potrivit.

Domnul isi cearta ucenicii pentru doua pricini: ca sunt fricosi si ca le lipseste credinta. Fricosi cu adevarat nu s-ar zice totusi ca sunt, deoarece pericolul a fost real si iminent (de calificativul infamant „fricos” invrednicindu-se socot, mai degraba cei pe care ii tulbura si-i zapacesc simpla eventualitate a unei amenintari); tustrele pericope vorbesc fie de-o furtuna atat de mare incat corabia se acoperea de valuri, fie de valuri ce se pravaleau peste corabie (si corabia era aproape sa se umple), fie de corabia ce se umplea de apa asa incat erau in primejdie; in asemenea cazuri de pericol real si iminent poate ca nu de frica trebuie sa fie vorba ci de alarma legitima. Si, tot astfel, poate ca in loc de substantivul credinta este mai adecvat, mai oportun acel de incredere. De aceasta, gandesc, au dat mai ales dovada ca sunt lipsiti apostolii. N-au pus temei pe actualitatea prezentei in corabie a invatatorului lor, nu au dat crezare simtamantului, intuitiei, convingerii ca nimic rau nu li se poate intampla atata vreme cat se afla sub obladuirea imediata a lui Hristos.

Se vede, totusi – recunosc – si necredinta propriu-zisa, parca au uitat care este insotitorul lor. Au uitat de buna seama, deoarece toti se mira dupa ce vantul inceteaza si marea se astampara, si se intreaba: Cine o fi Acesta Care porunceste, iar vantul si apa Il asculta?

Emotiile si starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia incercata de valuri nu sunt specifice vietii pamantesti a Mantuitorului. Ele isi au echivalentul in diferite imprejurari ale istoriei profane, unde, in acelasi fel, se vadeste neincrederea. Cand Cezar trece din Galia in Britania si se dezlantuie o puternica furtuna pe bratul de apa dintre cele doua tari, sotii lui, de asemenea, sunt cuprinsi de panica. Ii cearta Cezar: oare nu stiti cine este cu voi? Oare nu pricepeti ca nimic cu adevarat rau nu are putere asupra voastra cata vreme sunteti cu Cezar? (Nu spune: cu mine, vorbeste la persoana a treia, se obiectiveaza – ca in De bello gallico, se desprinde parca de sinele sau.) Baltazar Gracian in Criticonul observa: „Barbatilor de seama si primejdiile le stiu de frica sau le poarta respect: moartea uneori nu se-ncumeta sa-i infrunte, iar ursita se potriveste dupa firea lor“, (trad. de Sorin Marculescu, Criticonul, edit. Univers, 1987, pag. 47). Gracian citeaza si el „tempestele” lui Cezar si adauga: naparcile care l-au iertat pe Hercule, otelurile pe Alexandru Macedon, gloantele pe imparatul Carol Quintul. S-ar zice ca stihiile, primejdiile, armele ucigatoare nu se ating, nu au liber acces asupra anumitor oameni atata vreme cat acestia nu au implinit sarcina incredintata lor, cat timp nu si-au predat mesajul. Cezar pe corabia din Canalul Manecii pare a detine informatia ca nu si-a jucat inca rolul in intregime, ca nu a predat lumii mesajul sadit de Istorie in cugetul si in mintea sa.

Aceeasi liniste la Hristos pe marea Tiberiadei, in timpul furtunii: stie prea bine ca inca nu I-a venit ceasul. De aceea doarme pasnic, de aceea isi invinovateste (desi poate in pripa) discipolii si-i dojeneste ca nu au credinta. Intr-adevar, cand esti intr-o oarecare imprejurare pizmasa cu Acel caruia I-ai afierosit toata puterea ta de iubire si de crezamant, nu-ti este ingaduit sa te mai ingrijorezi, sa te mai indoiesti, sa cugeti ca sortii au cazut potrivnici si ca vei pieri.

Scena detine ceva din dramatismul unui tablou de Gericault ori Delacroix: noaptea e intunecoasa si rea, cerul acoperit, valurile uriase, vantul sufla nemilos, mica ambarcatiune tremura si sovaie intre viata si abis. Hristos, la capataiul corabiei, doarme nepasator, departe de indarjirea realitatii iar ucenicii se zbat, isi frang mainile, nu stiu sa faca altceva desi sunt, cativa dintre ei, pescari, deprinsi cu de-ale marii – decat, sa-si trezesca invatatorul din somn. Si parca indraznind sa-L mustre: sunt pe cale de a se prapadi cu totii, iar El doarme!

Editorii si comentatorii textului evanghelic fac trimiteri la Vechiul Testament, acolo unde este mentionata puterea divinitatii asupra furtunilor. Asa, spre pilda: Psalmul 88, 10: „Tu stapanesti puterea marii si miscarea valurilor Tu o potolesti”; Psalmul 106, 29: „Si i-a poruncit furtunii si s-a linistit si au tacut valurile marii”; Iov 26, 12: „Cu puterea Lui El a despicat marea si cu intelepciunea Lui a sfaramat furia ei”.

Dar e in episodul domolirii furtunii de catre Hristos un talc secund, mai adanc: se da aici in vileag insasi taina relatiei dintre faptura omeneasca si Mantuitorul ei, ba si problema capacitatii omului de a se increde pe deplin, in chip absolut, fara pic de indoiala si ingrijorare in Acel pe Care si L-a ales drept indrumator si invatator. Duhul, da, e osarduitor si gata sa creada, sa se increada; trupul, totusi, ori zonele intermediare dintre carne si spirit, regiunile inferioare ale sufletului vegetativ sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor ancestrale si dubiilor scepticismului salasluitor pana si-n adancurile entuziasmului celui mai sincer.

Apostolii, in imprejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni in toata taria sau mai bine, mult mai bine zis, in toata slabiciunea cuvantului. I-au urmat lui Hristos, Il insotesc, Il iubesc, dar la o adicatelea, in fata primejdiei reale si peremptorii, cand le vorbeste de la atat de mica departare si atat de furios, de amenintator, de implacabil, de vizibil, de real - tot ce este supe­rior, fierbinte, ideal intr-insii se clatina, se frange si-n cele din urma se da in laturi spre a face loc fricii si mai ales neincrederii, imposibilitatii de a percepe glasul care le spune: nu va temeti! O putere mai mare decat a valurilor acestora invrajbite va ocroteste, e aici alaturi de voi. Apostolii, confruntati cu furtuna, reintra in randul oamenilor stiutori numai de ce se vede si se aude si se simte, cunoscatori numai ai datelor imediate ale sensibilitatii informate de instincte, reflexe si tropisme; grav – si de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru – se arata a fi ca ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizeaza Cine le este tovaras de drum, ca se tem de ceea ce tine de o lume inferioara, ca nu inteleg ca materia e subordonata Duhului.

Cand Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind si venind careva sa-mi demonstreze cu argumente irezistibile ca nu Hristos e adevarul ci altceva, eu voi ramane cu Hristos si ma voi desparti de adevar, el a dat expresie unei stari de spirit opusa celei careia vremelnic a cazut prada mica turma a lui Hristos. In prezenta valurilor vietii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanse, zgomote si furii, crestinul e dator sa-L aleaga – oricat ar fi tumultul de mare, de naprasnic, de incontestabil - pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevarul este Hristos!). Sa se increada in Cel nevazut, sa nu se supuna cerintelor semete si spaimelor negre faurite de o regie abila dar in fapt superficiala, aparenta, care-i in functie de durata, adica val care ca valul trece. Taraboiul desigur e mare si realitatea se arata a fi devenit numai ostilitate si vuiet, hau si navala, portile s-ar zice ca au fost ferecate, iesire nu mai incape, ajutor nu mai are de unde si pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile; da, valurile pot acoperi in orice clipa mica, neputincioasa nava a vietii omenesti. A spune totusi: NU, a repeta (cum ne sfatuieste Andre Suares) cuvantul lui Neptun catre valurile dezlantuite: ‘nu, nu, nu’, a considera drept maya (cum zic hindusii) – adica iluzie, amagire, scenografie – tot decorul acela ce se straduieste a transmite impresia de ineluctabilitate si iremediabil, iata arta de a fi crestin: increderea in Hristos chiar si la ananghie, nu numai in zilele vietii de sart, cand cerul e senin ori usor posomorat, cand zgomotul de fond al realitatii nu s-a prefacut in urgie sonora, iar stihiile nu au prins a ranji si a se urni asupra-ne ca padurea de la Birnam impotriva nefericitului rege Macbeth.

Nu-i de ajuns sa credem in Hristos si in Dumnezeirea sa. Ni se cere si simtamantul mai omenesc, mai putin teologal, mai intim, mai direct si mai cald, mai apropiat de o relatie de tip eu – tu (Martin Buber), de la persoana – la persoana (Dumitru Staniloae), al increderii de fiecare clipa, in toate diversele (maruntele ori decisivele) vicisitudini ale vietii. E limpede ca exista o deosebire – macar ca nu e decat o nuanta, echivalentul unui semi-ton – intre credinta si incredere. Cei de pe corabia amenintata de mania valurilor mai cu seama de incredere nu au dat dovada. Increderea are drept temei entitati mai putin abstracte si falnice decat credinta: un anume soi de naivitate, de pornire copilaroasa a inimii, un refuz de a lua in serios hidoseniile si asupririle lumii neinsufletite, o incredintare totala a eului care se preda (neconditionat) ocrotitorului sau: ingerul pazitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfantul cel mai iubit, Puterii numai de El stiuta. Increderea e ca un fir telefonic particular, o lungime de unda selectiva care leaga sufletul de obiectul nedezmintitei, neindoielnicei, neironicei Sale iubiri. Ea creeaza ceva asemanator unui meterez de aparare, ce nu poate fi strapuns de variatele si complicatele siretlicuri si subterfugii – adeseori spaimantatoare, sumbre, teribile – ale sarcasmului diabolic hotarat sa surpe tot ce este curat, candid si darz in sufletul totodata matur si profund pueril al fiintei ganditoare.

“Cred in Hristos si am incredere in El“ – se cade a fi deviza completa a crestinului. El stie ca pe corabia in care strabate marea vietii, in nava aceea oricand expusa scufundarii, nu e singur; undeva in ascunzisurile, in umbrele ei se afla, dimpreuna calatorind, Hristos. Si aceasta ii daruie un calm, o putere de indurare, o stapanire de sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele incercari, dar nu anihilate si prefacute in deznadejde, haos, ratacire.

Daca, strans cu usa, ar trebui sa definesc cu precizie deosebirea dintre incredere si credinta m-as incumeta sa enunt – referindu-ma la Holderlin si Heidegger – ca increderea se infatiseaza indeosebi ca o putere poetica a spiritului omenesc, in vreme ce credinta este facultatea sa pneumatica.

Iar despre acele clipe de indoiala, spaima si descumpanire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne invata a fi smeriti (ne arata cat de subrezi suntem toti) si totodata ne amintesc aceste cuvinte pline de har si adevar ale lui Dostoievski: „Spre a judeca forta morala a unui norod (n. n.: a unui om, a unor oameni) si ceea ce este el in stare a face cu ea in viitor, nu se cuvine a lua in consideratie gradul de josnicie la care se poate sa fi cazut la un moment dat; se cuvine a lua in consideratie numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge cand va veni momentul“.

Apostolii, cei sovaitori si tematori de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-plapande (ar zice Goethe, asa cum e talmacit de St. Aug. Doinas) sunt neclintitii si vitejii mucenici si marturisitori de mai tarziu ai lui Hristos – Biruitorul“.