Viata Sfantului Nectarie de la Eghina, dupa sinaxarul Parintelui Macarie de la Manastirea Simonos-Petras (Muntele Athos)

Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a nascut la 1 octombrie 1846, in Selibria (Tracia), din parinti saraci dar credinciosi piosi : Dimos si Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez numele de Anastasie, el dovedi inca din copilarie o mare mila si o inclinare profunda pentru studiu. Cum mama sa il invata Psalmul al 50 lea, lui ii placea sa repete versetul : "Invata-voi pe cei fara de lege caile Tale" (Psalmii 50 :15). Primind in tara sa primele notiuni de invatatura, fu trimis de catre parintii sai la Constantinopol pentru a-si continua educatia, lucrând in acelasi timp ca angajat intr-un magazin. Tânarul baiat ramase atunci insensibil tulburarilor vietii mondene, preocupându-se zi si noapte doar de cladirea inlauntrul sau a omului interior dupa chipul lui Hristos, prin rugaciune si meditatie asupra scrierilor Sfintilor Parinti.


La vârsta de 20 de ani parasi Constantinopolul pentru a deveni invatator in insula Chios. Acolo incuraja cu multa sârguinta pe tineri si pe sateni intru milostenie si virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul insusi al vietii sale de privatiune si rugaciune. Dorindu-si de mult sa imbratiseze o viata asemeni Ingerilor, deveni calugar sub numele de Lazar, la 7 noiembrie 1876, in renumita manastire din Nea-Moni. Cautând doar lucrurile de Sus, model de blândete si supunere, se facu indragit de toti fratii din comunitate si deveni Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea unui locuitor pios din insula, apoi prin protectia Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu sa isi continue studiile la Atena si sa obtina diploma Facultatii de Teologie.

In 1885 ajunse la Alexandria unde la putina vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al Pentapolisului (fosta diocesa corespunzând Libiei superioare). Predicator si secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. In ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa si stia sa comunice turmei sale spirituale sârguinta pentru virtutile Evangheliei. Dragostea si admiratia pe care i-o purta poporul se intoarsera insa impotriva lui. Impinsi de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidiosi pe succesele sale, il calomniara, spunând ca ar cauta sa isi atraga favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu incerca sa se justifice, ci isi punea increderea in promisiunea lui Hristos care spune : " Fericiti veti fi când va vor ocarî si va vor prigoni si vor zice tot cuvântul rau impotriva voastra, mintind, din pricina mea" (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul sau si se imbarca pentru Atena unde se trezi singur, nestiut, dispretuit si lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, caci nu stia sa pastreze nimic pentru sine si isi impartea saracilor putina sa avutie. Abandonând proiectul initial de a se retrage in Muntele Athos, blândul si umilul urmas al Domnului nostru Isus Hristos, prefera - in favoarea mântuirii aproapelui sau - sa sacrifice dragostea sa de a se retrage in singuratate. Ramase câtiva ani ca predicator (1891-1894), apoi fu numit director al scolii ecleziastice Rizarios, destinata pregatirii viitorilor Preoti. Profunda sa cunoastere a Scripturilor, a Sfintilor Parinti si chiar a stiintelor profane, precum si autoritatea sa plina de blândete orientata catre oameni aveau sa ii permita sa insufle in scurt timp acestei institutii o inalta calitate intelectuala si morala. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea si lectiile Pastoralei, dar nu inceta totusi sa isi traiasca programul de ascet, de meditatie si de rugaciune a unui calugar, adaugând la acestea inaltele functii de predicare si de oficiere regulata a Sfintelor Taine, in sânul scolii dar si in regiunea din jurul Atenei.

Nectarie pastra insa in adâncul inimii sale o dragoste arzatoare pentru linistea si pacea vietii din manastiri, de aceea profita de dorinta exprimata de câteva din fiicele sale spirituale pentru a se retrage din tulburarile vietii mondene si sa puna bazele unei manastiri feminine in insula Eghina (intre 1904 si 1907).



In ciuda nenumaratelor griji si dificultati, Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viata cenobitica scrupulos fidela spiritului Sfintilor Parinti. Isi consuma fara masura forta trupului si cea morala pentru instalarea cladirilor, pentru oficierea Slujbelor si pentru conducerea spirituala a fiecareia din ucenicele sale. Putea fi vazut adesea lucrând gradina, imbracat cu o sutana ca vai de ea, sau când disparea ore intregi, era usor de ghicit ca se inchisese in chilia sa pentru a-si inalta mintea spre Dumnezeu, fixând-o in inima sa pentru a gusta astfel dulceata Sfântului Nume al lui Hristos. Desi fugea de orice contact cu lumea si isi limita cu strictete vizitele la manastire, renumele virtutilor sale si a harurilor pe care i le daduse Dumnezeu se raspândira in intreg tinutul, iar credinciosii veneau la el, atrasi ca un metal de magnet. Vindeca pe numerosi laici si calugarite de bolile de care sufereau, facu sa vina ploaia peste insula care suferea de seceta. El usura, mângâia, incuraja... Era totul pentru toti, putând sa faca totul intru Hristos care salasluia in el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al Sfintilor si al Maicii Domnului iar acestia i se aratau adesea in timpul Sfintei Liturghii sau in chilia sa. In ciuda dificultatilor care au urmat primului razboi mondial, el interzise cu strictete calugaritelor sale sa faca provizii de hrana si ordona sa fie impartit saracilor surplusul lor, incredintându-se de pe o zi pe alta milei lui Dumnezeu. In afara acestor sarcini, Nectarie gasea timp sa redacteze un mare numar de lucrari de teologie, de morala, de istorie a Bisericii pentru confirmarea Bisericii din Grecia in Sfânta Traditie a Parintilor, adesea ignorata in vremea aceea din cauza influentelor apusene. Traind deci ca un Inger in trup si facând sa straluceasca in jurul sau razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de suferit calomnii si acuzatii nedrepte asupra manastirii sale, din partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste incercari cu rabdarea lui Hristos : fara un murmur si fara revolta. Atunci fu atins de o dureroasa boala timp de peste un an si jumatate. El ii multumea lui Dumnezeu ca il incerca astfel si se straduia sa tina in secret durerea pâna cu putina vreme inaintea mortii sale. Dupa un ultim pelerinaj la o icoana a Maicii Domnului, situata nu departe de manastire, el anunta ucenicilor sai plecarea sa la cer si fu transferat intr-un spital din Atena, unde dupa 50 de zile de suferinte, pe care le suporta cu o rabdare care ii stupefia pe toti cei din jurul sau, isi dadu sufletul in pace lui Dumnezeu (pe 8 noiembrie 1920). Credinciosii din Eghina, ucenicii sai si toti Crestinii care il cunoscusera plânsera pierderea blândului si compatimitorului ucenic al lui Hristos, care toata viata suportase calomnia, persecutarile si nedreptele acuzatii, luând ca model Dumnezeiasca Patimire a Stapânului sau. Dar Dumnezeu ii dadu slava in schimb si, imediat dupa odihna sa, Minunile au inceput sa apara si continua in fiecare zi si acum pentru cei care se apropie cu incredere de Moastele sale sau care se incred puternicei sale mijlociri.

Trupul Sfântului ramase ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani, degajând o mireasma cereasca si delicata. In 1953, când fu in sfârsit dispersat dupa legile naturii, se proceda la mutarea Moastelor (3 septembrie) sale si se constata atunci ca acelasi parfum se degaja cu putere. De atunci nu a incetat sa isi bucure credinciosii care se apropiau de aceste pretioase ramasite, dându-le incredintarea ca Sfântul Nectarie a gasit calea catre Dumnezeu, in casa Sfintilor. Cultul sau a fost recunoscut oficial in 1961 iar povestea minunilor sale nu inceteaza sa fie scrisa in fiecare zi. Mormântul sau, la Eghina, se numara printre pelerinajele cu cea mai multa lume in Grecia.
 

După 5 examene restante, iar o foaie goală

Pentru a fi ajutati de Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri, oamenii trebuie sa i se roage cu credinta, evlavie si dragoste. Oamenii care au fost ajutati de Sfantul Efrem cel Nou i-au citit Paraclisul sau Acatistul, sau (daca nu aveau timp si problema trebuia rezolvata urgent) numai l-au chemat din toata inima in ajutor, simplu, fara o rugaciune speciala, ci spunand doar: "Sfinte Efrem cel Nou, ajuta-ma sa... (si spuneau problema pe care o aveau) !". De multe ori, ajutorul Sfantului Efrem cel Nou a venit inainte ca oamenii sa termine rugaciunea catre el sau imediat dupa aceasta. Alte persoane care aveau probleme mai dificile de rezolvat, i-au promis Sfantului Efrem cel Nou diverse daruri (flori, ceara curata, candele etc.), iar Sfantul Efrem i-a ajutat la scurt timp dupa ce i-au facut promisiunea.

De ce a fost descoperit ABIA ACUM Sfantul Efrem cel Nou?

Cand este SARBATORIT Sfantul Efrem cel Nou?

• pe 3 ianuarie – ziua aflarii Sfintelor sale Moaste, si
• pe 5 mai – ziua mortii sale martirice.

Unde se afla SFINTELE MOASTE ale Sfantului Efrem cel Nou?

CINE ESTE Sfantul Efrem cel Nou?

Care sunt DARURILE DEOSEBITE ale Sfantului Efrem cel Nou?

1. Mare Tamaduitor

2. Mare Facator de minuni

3. Super-grabnic Ajutator in toate nevoile

• s-au vindecat de boli incurabile
• au izbandit in procese
• au biruit deznadejdea - Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, "SALVATORUL celor DEZNADAJDUITI"
• au fost izbaviti de foc, de inec, din furtuni si din alte primejdii de moarte
• au fost salvati de la sinucidere - Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, "SALVATORUL celor DEZNADAJDUITI"
• au rezolvat probleme legate de programe si calculatoare
• au fost izbaviti de droguri - Sfantul Efrem cel Nou este cunoscut si ca "OCROTITORUL celor DEPENDENTI de DROGURI"
• L-au cunoscut pe Dumnezeu.

• universalitatea ajutorului sau - Sfantul Efrem cel Nou rezolva toate problemele, indiferent de natura (tipul) sau gravitatea lor, de aceea este supranumit "Grabnic ajutator intru toate nevoile".
• rapiditatea ajutorului oferit - Sfantul Efrem cel Nou le vine grabnic in ajutor tuturor celor care-l cheama cu credinta si dragoste, motiv pentru care este cunoscut ca "Super-Grabnic ajutator intru toate nevoile".
•  

Cuvant al parintelui Gheorghe Calciu:

“Aceşti mucenici se prăznuiesc in a 5-a zi a lunii Noiembrie, iar viaţa şi pătimirea lor a fost scrisă de Eutolmie monahul, servitorul Sf. Epistimia. Citeam mai zilele trecute Vieţile Sfinţilor tipărită de Preacuviosul Părintele Ioanichie Bălan de la Sihăstria, cel cu binecuvântare de la Dumnezeu spre înţelepţirea noastră duhovnicească, prin cărţile de duh publicate de-a lungul vieţii lui. Dumnezeu să-i lungească zilele.

Am dat peste ziua a cincea, ziua prăznuirii celor doi mucenici din titlul lucrării noastre. Mi-am amintit că, pe când eram profesor la seminarul teologic din Bucureşti, am avut un tânăr pios, deştept, bun, care se numea Stângă. Incă înainte de a-şi fi terminat Seminarul, a intrat ca frate la Sf. Mănăstire Crasna din Muntenia. Am fost şi la călugărirea lui, împreună cu toată clasa de care ţinea el şi a primit, la călugărire, numele de Galaction. L-am iubit foarte mult şi m-am bucurat să văd că Dumnezeu l-a chemat întru arhierie şi că Vrednic este. L-am întâlnit o dată sau de două ori, nu am putut vorbi împreună – sigur, pentru nevrednicia mea. De două ori am dorit să-l vizitez la reşedinţa sa episcopală şi de două ori nu am reuşit, Preasfinţitul fiind plecat din localitate. Inima mea este mângâiată ştiindu-l vrednic şi presupunând că şi eu, pe lângă ceilalţi părinţi şi profesori, am o parte la creşterea lui întru cele sfinte. Văzând sfinţii zilei a cincea, am zis: Oare de ce PS. Galaction şi-a ales acest nume de călugăr? Şi am citit viaţa lor. Am găsit cea mai curată poveste sfântă de dragoste, adică o dragoste desăvârşită, dusă până la ultima limită de puritate, dragoste neconsumată în taina nunţii, dar neveştejită în veci, prin ancorarea ei în Hristos.

Lumea a fost totdeauna fascinată de istoriile de dragoste şi este bine aşa, pentru că, din dragoste se uneşte bărbatul cu femeia sa, lăsându-şi părinţii şi făcându-se un trup cu bărbatul ei şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă. De la frumoasa Elena din Troia, la Tristan şi Isolda şi până la lacrimogenele în serie, poveşti de dragoste – love stories – oamenii citesc, ascultă, se uită la televizor şi lăcrămează pentru suferinţele celor ce se iubesc. Dar câţi citesc oare vieţile sfinţilor Galaction şi Epistimia? Eu însumi nu am citit despre viaţa lor până acum. Când eram adolescent mi s-a părut că cea mai pură iubire era cea dintre Tristan şi Isolda cea blondă. Nu vreau să detaliez, nu acesta este scopul unei predici, de aceea voi spune foarte scurt povestea iubirii lor.

Tristan era un brav şi un fidel seniorului său. Acesta l-a trimis să-i aducă o nevastă – pe Isolda. La întoarcere cu logodnica seniorului său, din greşală, amândoi beau dintr-o poţiune miraculoasă dată Isoldei spre a-l adăpa cu ea pe sotul sau spre a o iubi mereu. Astfel, din aceasta greseala, intre Tristan si Isolda se naste o dragoste mistuitoare, care pune in pericol viata lui Tristan. Pentru a evita razbunarea seniorului, Tristan fuge din tara, merge in alta parte si acolo se indragosteste de o alta Isolda, care era bruna. Dar dragostea sa pentru blonda Isolda il consuma si il imbolnaveste de moarte. La rugamintea lui, Isolda cea bruna il incarca pe o corabie si porneste spre tara lui Tristan, spre Isolda blonda. Vestea venirii lui se raspandeste, Isolda blonda il asteapta mereu pe tarm pe agonicul Tristan care, mereu o intreba pe Isolda bruna: Se vede tarmul drag? Se vede Isolda asteptandu-ma pe tarm, spre a o vedea macar o data inainte de moarte? Cand au ajuns aproape de tarm, intr-adevar, Isolda blonda il astepta, dar cea bruna, intr-un acces de gelozie, i-a spus ca blonda nu era pe tarm, ca nu-l asteapta. Si a murit Tristan de durere, chiar in clipa in care trebuia sa-si intalneasca iubita; a murit si Isolda blonda si tara intreaga s-a intristat de aceasta durere. Au fost ingropati amandoi in doua morminte alaturate si, a doua zi, cand oamenii au venit la mormantul lor spre a-i plange, au vazut ca, din mormantul lui Tristan iesise un trandafir inflorit care intrase in mormantul Isoldei, semn al iubirii eterne.

Iubirea dintre Sf. Mucenic Galaction si Sf. Mucenica Epistimia are o alta frumusete, o frumusete mantuitoare si semnul eternitatii ei sta in inflorirea intru Hristos a sangelui lor mucenicesc. Sf. Galaction s-a nasut intr-o familie pagana, in mod minunat. Familia lui era instarita si locuia in cetatea Emesiei din Fenicia, pe timpul persecutiei crestine a lui Diocletian. Mama Levchipia suferea cumplit, mai ales că tatăl său Clitofon o certa şi dispreţuia din cauza aceasta şi o lovea uneori. Un călugăr care se prefăcuse cerşetor pentru a scăpa cu viaţă de persecuţie, a venit să cerşească la poarta familiei. La început Levchipia nu a vrut să-l primească, apoi, făcându-i-se milă, l-a primit şi l-a omenit. Călugărul care avea vedere duhovnicească a întrebat-o de ce e aşa de tristă şi ea i-a spus povestea ei. Şi a întrebat călugărul: Cui te-ai rugat să-ţi dea copil? Femeia a răspuns că Zeiţei celei mari Artemida. Atunci călugărul i-a vorbit despre Hristos şi despre milostivirea Lui faţă cei ce-L iubesc şi că numai El ascultă şi împlineşte cererile, pentru că El a făcut toate, nu ca idolii păgâni care sunt făcuţi de mâini omeneşti. I-a vorbit astfel mai multe zile, dar femeii îi era frică să meargă la Dumnezeul Galileenilor, ca să nu fie ucisă de persecutori. Călugărul i-a spus că nu trebuie să mărturisească public credinţa şi a botezat-o în taină şi a născut un fiu care a fost botezat în taină şi el.

Clitofon s-a bucurat de fiu, s-a întors cu dragoste spre soţia sa şi a hotărât să meargă la zeiţa Artemida să-i mulţumească şi să-i închine pruncul. Levchipia s-a speriat să nu ajungă pruncul la idoli şi i-a mărturisit cine este Dumnezeul care i-a dat prunc şi l-a convins sa se boteze şi el în taină. Astfel Galaction creşte într-o familie creştină şi dragostea lui de Hristos îi înflăcăra inima. Când a ajuns vârsta de 24 ani, murind mama lui, tatăl său a vrut să-l însoare cu o tânără – Epistimia – de bună familie. Cei doi tineri s-au logodit, Galaction nu o cerea în căsătorie, deşi lunile treceau, pentru că era cu gândul la Iisus şi la chemarea spre viaţă monahală pe care o simţea în inima lui. Părinţii au început să-l îndemne la căsătorie şi chiar au pus-o pe Episitimia să-l întrebe de ce ezită sau poate că n-o iubeşte. Galaction i-a spus: De vreme ce nu eşti creştină şi ai o credinţă necurată, nu pot să-mi împărtăşesc viaţa cu tine, ca să nu mâhnesc Duhul Domnului meu. Dar dacă te vei boteza, te voi numi soţia mea şi te voi iubi şi aici în lume şi în viaţa de veci. Epistimia a răspuns: Ce-mi vei porunci, domnul meu, aceea voi face; cred în Dumnezeul tău şi voiesc să mă botez. Astfel Epistimia a devenit creştină fiind botezată chiar de Galaction în râul Chifos, pentru că era greu să găseşti preoţi în acea vreme de grozavă persecuţie. Epistimia, după botez, avea vise minunate care îi întăreau credinţa şi, atunci când Galaction i-a propus să fugă pe ascuns cu el la o mănăstire, la viaţa monahicească şi a veşnicei şi fericitei feciorii, a acceptat fără nici o ezitare.

Au fugit amândoi într-o noapte şi, după zece zile de mers pe jos, au ajuns la o mănăstire cu zece călugări, foarte bine ascunsă, în pădurile muntelui Puplion. Au luat cu ei şi pe servitorul Epistimei, care se creştinase şi se făcuse monah cu numele Eutolmie şi care a scris viaţa celor doi. Şi mărturia lui este adevărată. Stareţul mănăstirii, primind mărturisirea lor, l-a oprit pe Galaction la el spre pregătirea întru monahism, iar pe Epistimia a trimis-o la o mănăstire de maici, mai în adâncul codrului, unde erau numai patru călugăriţe bătrâne, stareţa fiind o maică în vârstă, cu o mare trăire duhovnicească. Aceasta a luat-o pe Epistimia în grija ei. Şi a înţeles tânăra despre ce dragoste veşnică îi vorbise Galaction şi inima ei s-a umplut de o iubire curată pentru Hristos şi aceeaşi iubire o simţea pentru Galaction. Aşa creştea ea în duh până la măsura maicilor celor duhovniceşti şi la priceperea cea tăinuită, iar Galaction se supunea întru totul stareţului său şi nu era la el clipă fără rugăciune şi fără ascultare şi toţi îl iubeau şi îl întăreau în strădania lui.

Dar Dumnezeu pregătea o mai mare răsplată pentru cei doi tineri şi o cunună nepieritoare pentru amândoi, unindu-i în legătura nestricată a dragostei veşnice în Iisus Hristos. S-a aflat atunci de către păgâni că, în muntele Puplion, este o mănăstire de creştini care defăimează zeii păgâni şi a poruncit noul ighemon să se trimită ostaşi care să-i prindă pe călugări şi să-i aducă în cetate spre chinuire ca să se lepede de Hristos. Creştinii din cetate au aflat şi au trimis veste călugărilor să fugă în pădure spre a scăpa de primejdie, ceea ce au şi făcut.

Inainte de aceasta, Epistimia a avut un vis în care se făcea că ea şi logodnicul ei ca frate erau într-un palat şi un împărat strălucit le punea la amândoi nişte cununi pe capete. Tulburată, a trimis o scrisoare stareţului mănăstirii, care era şi duhovnicul maicilor, rugându-l să vină la ea, ceea ce acesta a şi făcut. El i-a tâlcuit visul spunându-i că palatul era împărăţia cerurilor, că împăratul era însuşi Hristos Dumnezeu, iar cununile erau răsplătirea cerurilor pentru ea şi Galaction. Aceasta însă însemna că vor trece prin chinuri pentru Hristos, dar să nu se sperie, căci Dumnezeu le va pregăti răsplată scumpă în ceruri.

Intors la mănăstire, stareţul a poruncit tuturor să fugă în pădure, numai Galaction a rămas înăuntru, citind Sfânta Scriptură. Toţi ceilalţi au fugit în grabă fără sa-şi dea seama de lipsa monahului, pe care, singurul, ostaşii prinzându-l, l-au dus spre cetate. Aflându-se de această prindere, Epistimia a cerut voie staretei sa fuga dupa ostasi si sa mearga la acelasi sfarsit ca si Galaction, fiindca ei s-au legat sa fie impreuna aici pe pamant si in cer. Maica a incercat s-o opreasca, nefiind sigura de rezistenta ucenicei sale la chinuri, dar ea a insistat si atunci au lasat-o.

Alergand in graba mare, a ajuns ostasii si a inceput a striga dupa Galaction: Iubitul meu domn si frate, invatatorul mantuirii mele prin care am cunoscut pe Hristos, adevaratul Dumnezeu, asteapta-ma si ma ia cu tine si pe mine, saraca, ia-ma la chinuri caci tu m-ai scos din inselaciunea idoleasca. Du-ma la cununa cea muceniceasca. Adu-ti aminte de fagaduinta data mie ca nu ma vei parasi nici in veacul acesta, nici in cel ce va veni.

Ostasii, maniosi ca striga dupa ei si ca marturisea pe Hristos, au legat-o si pe ea si i-au dus pe amandoi in fata ighemonului. Pe drum, Galaction o invata si o intarea sa nu se lase amagita de fagaduintele paganilor, nici de amenintari, nici de chinuri, caci rabdand putin acum, vor capata rasplata cea vesnica. A doua zi dimineata, Galaction si Epistimia au fost pusi in fata ighemonului pentru interogatoriu. Ei au marturisit cu tarie ca sunt monahi si crestini, ca slavesc pe Dumnezeu cel intreit in persoana si defaimeaza idolii cei facuti de maini omenesti. A poruncit paganul ighemon sa-l dezbrace pe Galaction si sa-l bata cu bice de bou. Epistimia il ocara pe pagan numindu-l chinuitor nemilostiv al credinciosilor. Atunci el a poruncit s-o dezbrace si pe ea si a strigat fecioara: Blestemat sa fii, chinuitorule, ca nimeni, din pruncia mea nu a vazut goliciunea mea si acum, cu nerusinare, ma despoi in fata tuturor. Dumnezeul nostru cel adevarat sa va orbească pe toţi. Şi îndată au orbit chinuitorii şi căutau pereţii ca să se sprijine de ei şi rugau pe fecioară să le ridice pedeapsa, ceea ce ea a şi făcut şi 53 dintre ei au mărturisit pe Hristos. Dar ighemonul şi ceilalţi câţiva au zis că totul era vrăjitorie şi a poruncit să le taie mâinile. Iar Galaction şi Epistimia slăveau pe Dumnezeu cu glas mare; apoi a poruncit să le taie picioarele, dar ei nu încetau a slăvi pe Domnul şi atunci le-a tăiat limba şi, în cele din urmă, capetele şi au adormit cei doi întru Domnul şi trupurile lor ciopârţite au fost scoase în cetate şi părăsite pe străzi ca să vadă toţi ce se întâmplă cu cei care defăimează idolii. Călugărul Eutolmie, fostul servitor al Epistimiei, a urmat de departe pe Galaction şi pe logodnica sa. El a văzut toate cele petrecute şi a auzit toate cele spuse. A luat trupurile şi le-a îngropat cu cinste creştină şi a scris viaţa lor cea plină de pătimire şi de fapte bune.

Istoria acestei iubiri sfinte nu s-a terminat nici printr-un război troian ca în cazul frumoasei Elena şi a frumosului Paris, nici printr-o moarte de dragoste care ucide ca în cazul lui Tristan şi Isolda şi nici prin publicarea unei cărţi cu scrisori de dragoste cum se întâmpla în saloanele nobilimii din vremea lui Ludovic al XIV-lea. Istoria iubirii lor, de o puritate angelică nu s-a sfârşit niciodată. Lor le-a fost hărăzită veşnicia, pentru că au ancorat în Hristos, Dumnezeul cel Veşnic şi neprihănit. Nu au lăsat în urma lor nici dureri, nici dezastre, ci linişte şi credinţă şi o certitudine: că Dumnezeu iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El şi că răsplătirile Lui sunt eterne şi cât va exista lumea aceasta şi în veacul cel nou, pomenirea lor va fi neştearsă. Amin”.

• PS: Cu aceasta ocazie transmitem si noi un calduros La multi ani atat pentru PS Galaction Stanga, Episcopul Alexandriei si Teleormanului pentru ziua de nume, cat si pentru PS Sebastian Pascanu, Episcopul Slatinei, pentru ziua de nastere!

DOAMNE AJUTA.

Meditatie personala

Ce mai este, astazi, adevarat si natural in noi, in ce facem, in ce spunem, in cum ne exprimam credinta, in cum ne traim viata? Unde sa mai gasesti ADEVARUL si DUHUL in atata ocean de SCLIPICI, de IMAGINE, de ARTIFICIU, de PRETENTIE, de goana disperata dupa IMPRESIE, dupa SUCCES? Astazi nu ne mai place simplitatea, nu mai suportam modestia, naturaletea si discretia. Ne etalam patimile ca la taraba, fara jena, inselati fiind sa credem ca ele sunt virtuti [...].

Suntem grav bolnavi, dar tot ne place sa ne socotim doctorii altora. Detestam gandul ca ar trebui sa ne “subtiem” drastic ca sa incapem prin urechile acului, prin poarta cea stramta, ca ar trebui… chiar sa ne simplificam. Nu doar viata exterioara, materiala, ci si pe cea sufleteasca. Sa renuntam cat mai mult la placeri, la pretentii, la “accesorii” si farduri (la propriu sau la figurat) si la rafinamentul lumesc, la pretiozitate, la “randament”‘, “eficienta”, “dezvoltare personala” si “performanta” (opuse dorintei evanghelice de desavarsire in duh prin coborarea in adancul smereniei), la dorinta de a placea si la dorinta – oricat de subtila - de putere, de triumf, de admiratie si de loc fruntas, de a iesi catusi de putin in evidenta, de a ne etala, mai direct sau mai subtil, mai grosolan sau mai cu dichis, “talentul”, “meritele”, “desteptaciunea”, “frumusetea” si “valoarea”. Mai ales ca lumea chiar asta asteapta de la noi si, nu-i asa, cum am putea sa o dezamagim?!

[....]

In sensul asta pilda bogatului ne priveste pe toti. Iar nesimtirea lui nu, nu se reduce la lipsa de mila. Nesimtirea fata de Dumnezeu, fata de cei din jur si fata de insusi sufletul nostru are, oricum, grade si trepte. Si incepe cu preocuparea mai accentuata pentru stima de sine, pentru imaginea, recunoasterea si bunastarea mea (si a familiei mele, daca e cazul). De aici vine si orbirea. Ni se ingusteaza “campul vizual” al inimii pentru ca se labarteaza grija pentru noi. Si treptat, devenim ceea ce nu credeam ca putem fi vreodata si ceea ce nu ne place sa ne recunoastem nici acum.

Ce se intampla atunci cand intram in duhul bogatului, oricare dintre noi, chiar si cei saraci, dar nu cu duhul? De exemplu, facem galagie sau intram in galagia altora, a lumii, tinem nonstop sonorul vietii pe volum mare, ca nu cumva sa ne mai simtim, vedem si auzim pe noi insine, ca nu cumva sa ne poata vorbi constiinta noastra, ca nu cumva sa ne rabdam rusinea de a fi atat de GOI, atat de ipocriti, atat de uscati, ca smochinul.

Urâm linistea, urâm naturalul, simplul, austerul, sobrul, cumpatatul. Suntem mai mult sau mai putin… iesiti din fire, din tatani si intram rapid in sevraj daca se intampla sa nu ne mai putem lua doza zilnica de fals, de agitatie, de strident, de isterie, de zgomot asurzitor, de artificiu hipnotic. Nu ne place Evanghelia, nu ne plac Fericirile (atat de pe dos decat viata noastra, deci atat de plictisitoare!), nu ne place Liturghia – poate doar ca sa filosofam doct despre ele, ei, asa da. Nu ne place sa plangem – e atat de rusinos! – sau sa stam retrasi putin, in singuratate. Nu ne place sa fim doar noi si Dumnezeu. De fapt, nu ne place sa auzim glasul Lui. Un glas simplu, dar limpede, categoric.

Ne place sa ne auzim pe noi, sa auzim cele familiare, de zi cu zi, cele ale lumii. Rau cu rau, dar mai rau fara rau; pentru noi e realmente iad adevarat fara duhul lumesc care a ajuns sa fie BOGATIA NOASTRA, fara desertaciunile lumii, care fac parte integranta din noi, din identitatea noastra. Ele sunt toata viata noastra, deci cum sa traim fara ele, cum sa mergem in vesnicie fara ele? De fapt, cand sa mai avem timp si de… vesnicie? Poate doar cand n-om mai avea incotro…

doamne ajuta

După ce Domnul nostru Iisus Hristos îşi încheie opera Sa de mân­tuire, înviind din morţi, suflă peste Apostoli, reînnoind suflarea de viaţă, de care se bucura Adam, şi le dăruiește din nou acelaşi har pe care-1 pierduse el. Le şi spuse: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi”.

Dacă n-am păcătui, am rămâne mereu slujitori ai lui Dumnezeu, sfinţi şi nepătaţi, străini de orice necurăţie, atât trupească cât şi sufletească. Din nefericire, înaintând în vârstă, noi nu creştem cu înţelepciunea şi cu harul cum făcea Domnul nostru Iisus Hristos (Luca 2, 52), ba dimpotrivă, ne ticălo­şim tot mai mult şi devenim, lipsiţi de Duhul Sfânt, mari păcătoşi..

DOAMNE AJUTA.

“Fiecare cuvant al rugaciunilor pentru cel raposat este ca un strop de apa dat unui om insetat”

“Cat de importanta este pomenirea celor raposati in cadrul Sfintei Liturghii se poate vedea din urmatoarea intamplare: inainte de a fi acoperite moastele Sfantului Teodosie din Cernigov (1869), ieromonahul (renumitul staret Alexei din pustia Goloseyevsky, din Lavra Kievului, raposat in 1916) care savarsea reinvestmantarea moastelor, fiind ostenit si atipind acolo, langa moaste, il vazu inaintea lui pe sfant, care ii spuse: „iti multumesc pentru cat te trudesti cu mine. Te mai rog insa ca, atunci cand vei savarsi Sfanta Liturghie, sa-i pomenesti pe parintii mei” – si ii spuse numele lor (preotul Nikita si Maria). „Dar cum se face ca tocmai tu, o, sfinte, imi ceri mie sa ma rog, cand tu insuti te afli inaintea Tronului ceresc si mijlocesti oamenilor mila lui Dumnezeu?“, intreba ieromonahul. „Da, este adevarat“, raspunse Teodosie, „dar prinoasele aduse la Sfanta Liturghie au mai multa putere decat rugaciunile mele.”

Asadar, atat panahida, cat si rugaciunea personala facuta acasa pentru cei raposati le sunt de mare folos acestora, ca fapte bune savarsite intru pomenirea lor, precum si pomenile si contributiile aduse Bisericii. Dar deosebit de binefacatoare sunt pentru ei pomenirile din timpul Sfintei Liturghii. S-au petrecut multe aparitii ale raposatilor care confirma acest lucru. Multi dintre cei care au murit pocaindu-se, dar nu au mai apucat sa o vadeasca pe cand erau inca in viata, au fost izbaviti de chinuri si au dobandit odihna. Biserica inalta mereu rugaciuni pentru cei raposati, iar la praznicul Pogorarii Sfantului Duh, in cadrul vecerniei, are randuite rugaciuni speciale chiar si pentru „cei din iad“.

Sfantul Grigorie cel Mare, raspunzand in Dialogurile sale la intrebarea: „Exista ceva anume care le poate fi de folos sufletelor dupa moarte?“, invata: „Sfanta Jertfa a lui Hristos, Jertfa ce ne mantuie, aduce mari foloase sufletelor, chiar si dupa moarte, cu conditia ca pacatele lor sa fie dintr-acelea care se pot ierta si in viata de apoi. Din aceasta pricina, unele suflete de raposati vin si se roaga sa fie pomenite la Sfanta Liturghie… Bineinteles ca cel mai sigur lucru este sa facem noi insine, chiar din timpul acestei vieti, ceea ce ne-am dori sa faca altii pentru noi, dupa ce vom muri. Mult mai usor este sa iesi de aici liber, decat sa-ti doresti libertatea, dupa ce deja ai fost pus in lanturi. De aceea ar trebui sa defaimam aceasta lume din toata inima, ca si cum toata slava ei s-ar fi trecut deja, si sa ne aducem in fiecare zi prinosul de lacrimi Domnului, prin Jertfa Sfantului Sau Trup si a Preacuratului Sau Sange. Aceasta Jertfa are singura puterea izbavirii sufletului din moartea vesnica, pentru ca in chip mistic ne dezvaluie, fiecaruia, moartea Celui Unul-Nascut Fiu al lui Dumnezeu” (Dialog. IV, 57, 60, pp. 266, 272-273).

Sfantul Grigorie aduce mai multe exemple de raposati care s-au aratat celor vii cerand sau multumind pentru Savarsirea Sfintei Liturghii spre odihna lor; apare chiar si un caz in care sotia unui detinut, crezandu-l mort, se ruga preotilor ca in anumite zile sa implineasca Sfanta Liturghie pentru el; intors din captivitate, fostul detinut i-a povestit sotiei cum, in anumite zile, era dezlegat de lanturi – zile care s-au vadit a fi tocmai acelea in care Sfanta Liturghie era savarsita spre pomenirea lui (Dialog. IV, 57, 59, pp. 267, 270)

Protestantii considera, in general, ca rugaciunile Bisericii pentru raposati sunt incompatibile cu realitatea ca noi, oamenii, avem a ne afla mantuirea in timpul acestei vieti in primul rand: „Daca poti fi mantuit prin Biserica si dupa moarte, atunci ce rost mai are sa te chinui sau sa cauti credinta in timpul vietii? Hai sa mancam, sa bem si sa ne veselim“… Sigur, nimeni dintre cei cu o asemenea viata nu si-au dobandit mantuirea prin rugaciunile Bisericii; evident ca un asemenea argument este destul de superficial, daca nu chiar ipocrit. Rugaciunile Bisericii nu-i pot izbavi pe cei care nu-si doresc mantuirea sau care nu s-au luptat defel in timpul vietii spre dobandirea celor de sus. Intr-un anume sens, s-ar putea spune ca rugaciunea Bisericii sau cea personala, a unui crestin, pentru un raposat, vine ca rezultat al vietii raposatului: nimeni nu se va ruga pentru el, daca el nu a facut nimic care sa-i indemne pe cei ramasi in viata sa o faca dupa moartea lui.

Si Sfantul Marcu al Efesului discuta aceasta problema a rugaciunii pentru raposati si a imbunatatirii produse astfel asupra starii lor, citand drept exemplu rugaciunea Sfantului Grigorie Dialogul pentru imparatul roman Traian, rugaciune inspirata de o fapta buna pe care acest imparat pagan a savarsit-o candva.

Ce anume putem face noi pentru cei raposati

Oricare dintre cei care vor sa-si manifeste iubirea pentru cei raposati si sa le fie de un real folos, cel mai bine isi pot implini dorinta rugandu-se pentru ei, mai cu seama pomenindu-i la Sfanta Liturghie, atunci cand miridele scoase pentru vii si pentru adormiti sunt lasate sa cada in Sangele Domnului, iar preotul se roaga: „Curateste, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit acum, prin Preascump Sangele Tau, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai“.

Nu putem face nimic mai bun sau mai de pret pentru raposati decat sa ne rugam, pomenindu-i cu prinoase la Sfanta Liturghie, in vesnica nevoie sunt ei de sprijin prin rugaciune, si mai cu seama in vremea celor patruzeci de zile, cand sufletul o porneste pe calea spre salasurile de veci. Trupul nu mai simte nimic atunci: nu-i mai vede pe cei dragi adunati in jurul lui, nu mai simte mireasma florilor, nu mai aude cantarile de inmormantare. Dar sufletul simte rugaciunile rostite pentru el, este multumitor celor care le savarsesc si, duhovniceste, le este apropiat acestora.

O, rude si prieteni ai celui raposat! Faceti pentru el ceea ce-i este de trebuinta si va sta tuturor in putere! Nu va cheltuiti banii cu impodobirea pe dinafara a sicriului si a mormantului, ci cheltuiti-i spre ajutorarea celor aflati in nevoi, intru pomenirea celui drag, care a raposat, cheltuiti-i cu lucrarea Bisericii, care se poate ingriji de sufletul lui. Toti avem de urmat aceeasi cale: si noi vom avea trebuinta, odata, sa fim pomeniti in rugaciuni! Sa fim deci noi insine milostivi cu cel raposat.

Cand ti-a raposat cineva, da de stire cat mai repede unui preot, sa poata citi „Rugaciunea de iesire a sufletului“, care s-a randuit sa se citeasca fiecarui crestin ortodox indata dupa moarte, incearca, daca se poate, sa implinesti slujba inmormantarii intr-o biserica si mereu sa citeasca cineva „Psaltirea” la capataiul celui raposat, pana la ingropare.

Nu trebuie mare pompa in timpul slujbei, dar negresit inmormantarea trebuie savarsita in intregime, fara omisiuni; nu te gandi la tine sau la confortul tau, ci gandeste-te la cel raposat, de care sa te desparti pentru totdeauna.

Cand se intampla sa fie mai multi raposati in biserica, in acelasi timp, nu refuza daca cineva propune ca slujba sa se savarseasca pentru toti la un loc. Caci este chiar mai bine ca o inmormantare sa se slujeasca pentru doi sau mai multi raposati in acelasi timp: rugaciunea tuturor celor adunati acolo va fi mult mai vie decat daca s-ar sluji de mai multe ori, succesiv, in mare graba, cu neatentie si cat mai pe scurt, pentru fiecare separat; pentru ca fiecare cuvant al rugaciunilor pentru cel raposat este ca un strop de apa dat unui om insetat.

Foarte important este sa randuiesti imediat si pomenirea la Sfanta Liturghie pentru toata durata urmatoarelor patruzeci de zile. De obicei, in bisericile unde Sfanta Liturghie este savarsita zilnic, toti cei care s-au inmormantat acolo sunt pomeniti vreme de patruzeci de zile. Dar daca inmormantarea s-a savarsit intr-o biserica unde nu au loc slujbe zilnic, rudele ar trebui sa randuiasca aceste pomeniri oriunde se savarseste Sfanta Liturghie in fiecare zi. Bine este sa se trimita si prinoase spre pomenire pe la manastiri, sau la Ierusalim, unde rugaciunea este neincetata la Sfintele Locuri. Dar pomenirea de patruzeci de zile trebuie randuit sa fie inceputa imediat dupa moarte, cand sufletul se afla in cea mai mare nevoie de ajutor prin rugaciune si de aceea pomenirile trebuie incepute in cel mai apropiat loc unde se fac slujbe zilnic.

Sa ne ingrijim de cei care au plecat in lumea de dincolo inaintea noastra, ca sa putem face pentru ei tot ce ne sta in puteri, avand in minte ca „Fericiti sunt cei milostivi, ca aceia se vor milui”! “

Cuviosul Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte“:

Despre vedeniile iadului

“Pentru credincioşii ortodocşi adevărul iadului este la fel de cert ca şi acela al raiului. În multe prilejuri, Domnul nostru a vorbit despre acei oameni care, din pricină că nu au ascultat poruncile Lui, El îi va trimite în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41). Într-una dintre pildele sale, El dă pilda vie a bogatului care priveşte în sus la raiul pe care l-a pierdut şi îl roagă pe Patriarhul Avraam de acolo să-i îngăduie lui Lazăr, pe care l-a nesocotit pe când se afla în viaţă, să vină şi să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie . Dar Avraam a răspuns că între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, şi nu se află nici o legătură între cei mântuiţi şi cei osândiţi (Luca 16, 24, 26).

În literatura ortodoxă, vedeniile iadului sunt la fel de obişnuite ca şi vedeniile cerului şi raiului. Asemenea vedenii şi experienţe se arată în chip mai obişnuit păcătoşilor de rând decât sfinţilor, şi scopul lor este pururea limpede. Grigorie spune în Dialogurile sale: „În milostivirea Sa nemărginită, Bunul Dumnezeu îngăduie unor suflete să se întoarcă în trupurile lor, la scurtă vreme după moarte, aşa încât chipul iadului i-ar putea învăţa, în cele din urmă, să se teamă de pedepsele veşnice în care cuvintele singure nu i-ar putea face să le creadă” (Dialoguri IV, 37, pag. 237). Apoi Sf. Grigorie descrie câteva experienţe ale iadului şi povesteşte despre impresia pe care au pricinuit-o asupra celor ce au fost de faţă. Astfel, un oarecare pustnic spaniol, Petru, a povestit cum a murit şi a văzut „iadul cu toate chinuirile sale şi cu cazanele de foc fără de număr“. Întorcându-se la viaţă, Petru a povestit cele ce văzuse, „dar chiar dacă ar fi păstrat taina, posturile sale de pocăinţă şi nopţile sale de veghe, ar fi fost mărturisitori grăitori pentru mergerea sa înfricoşătoare în iad şi pentru frica lui adâncă de chinuirile îngrozitoare. Dumnezeu Se arătase prea milostiv, neîngăduindu-i să moară în această experienţă a morţii” (pag. 238).

Cronicarul englez din sec. al VIII-lea, Bede cel Vrednic, relatează cum un om din provincia Northumbria, s-a întors după ce a fost „mort” vreme de o noapte întreagă şi a povestit experienţa pe care a avut-o atât în rai cât şi în iad. În iad s-a aflat într-un întuneric adânc; „Izbucneau înaintea noastră mulţimi mari de flăcări întunecate, care ardeau ridicându-se ca dintr-o groapă mare şi cădeau din nou în ea… Pe când se înălţau limbile de foc, acestea erau pline cu sufletele oamenilor care, ca nişte scânteieri ce zburau în sus, împreună cu fumul, erau uneori aruncate sus în văzduh, iar altele cădeau înapoi în adâncurile lor, în vreme ce aburii focului se domoleau. Mai mult, o duhoare de nepovestit s-a răspândit împreună cu aceşti vapori, şi a umplut tot locul acesta mohorât… Pe neaşteptate am auzit în spatele meu strigătul cel mai urâcios şi văitări deznădăjduite, însoţite de un râs zgomotos… Am văzut o mulţime de duhuri rele, târând după ele cinci suflete care strigau şi se tânguiau în adâncurile întunericului, pe când diavolii râdeau şi erau în mare veselie… Între timp, unele dintre duhurile cele întunecate se iveau din adâncurile înfricoşătoare şi se năpusteau să mă împresoare, chinuindu-mă cu ochii lor aprinşi şi flăcări mârşave ieşeau din gurile si nările lor…”.

În Viaţa soldatului Taxiot se relatează că după ce Taxiot a fost oprit la vămi de către „vameşii” drăceşti, „duhurile cele rele m-au luat şi au început să mă bată. M-au coborât în pământ, care se crăpase ca să ne primească pe noi. Am fost dus prin intrări strâmte şi mărginite, prin crăpături rău mirositoare. Când am ajuns în adâncurile iadului, am văzut acolo sufletele păcătoşilor, silite să rămână acolo pe vecie. Existenţa de acolo nu se poate numi viaţă, căci aceea nu înseamnă nimic altceva decât suferinţă, lacrimi care nu-şi găsesc nici o mângâiere, şi o scrâşnire a dinţilor care nu se poate povesti în nici un chip. Locul acela este pururea plin de strigătul deznădăjduit: ‘Vai, vai! Vai, vai!’ . Nu este cu putinţă să povesteşti toată chinuirea care se află în iad, toate suferinţele şi durerile de acolo. Vaietele pornite din adâncul inimilor lor nu stârneau nimănui nici un fel de milă. Cei ce se află în iad plâng, dar nimeni nu-i mângâie pe ei; se milogesc stăruitor dar nimeni nu-i ascultă şi nu-i slobozeşte. Şi eu am fost răpit în acele locuri întunecoase, împovărate de suferinţe cumplite şi am plâns şi am suspinat cu amărăciune vreme de şase ceasuri“.

Călugărul din Wenlock a văzut o privelişte la fel ca aceasta în „adâncurile cele mai de jos” ale pământului, unde „a auzit un geamăt cumplit, înfricoşător, şi de negrăit, şi plânsul sufletelor în suferinţă. Şi îngerul i-a spus: ‘Vaietele şi strigătele ce le auzi venind de jos, ies din sufletele la care bunăvoirea plină de dragoste a lui Dumnezeu nu va ajunge niciodată, ci numai un foc nepieritor îi va chinui pururea” (Scrisorile Sf. Bonifatie, pag. 28).

De bună seamă, n-ar trebui să ne minunăm peste măsură de amănuntele unor asemenea experienţe, şi chiar mai puţin decât de rai şi cer, nu ar trebui să încercăm să alcătuim o „geografie” a iadului bazată pe aceste povestiri. Noţiunile apusene despre „purgatoriu” şi „pragul iadului” sunt încercări de a alcătui o asemenea „geografie”; dar tradiţia ortodoxă cunoaşte numai un singur adevăr al iadului, care se află dedesubtul lumii. Mai mult, aşa cum ne învaţă Sf. Marcu al Efesului, cele ce se văd în experienţele iadului sunt adesea, mai degrabă chipul chinuirilor viitoare decât o înfăţişare adevărată a stării de acum a acelora care aşteaptă Judecata de Apoi în iad. Dar fie că aceasta este o privelişte adevărată a celor ce se petrec acum acolo sau o vedenie a celor viitoare, experienţa iadului aşa cum se găseşte în izvoarele ortodoxe, este un mijloc puternic de a-l trezi pe om la o viaţă de nevoinţă creştină, care este singurul mijloc de a scăpa de chinuire veşnică; de aceea Dumnezeu îngăduie aceste experienţe.

Există în literatura de „după moarte” de astăzi vreo experienţă a iadului cu care se poate asemăna? Dr. Moody şi cei mai mulţi dintre cercetătorii de astăzi nu au aflat aproape nici un fel de asemenea experienţe, după cum am văzut deja. Am explicat mai devreme că acest lucru se datorează vieţii spirituale „tihnite” a oamenilor de astăzi, care adesea nu au nici un fel de frică de iad sau de cunoaşterea dracilor, şi astfel nu se aşteaptă să vadă asemenea lucruri după moarte. Cu toate acestea, o carte recentă despre viaţa de după moarte a adus o altă explicaţie, care pare să fie de aceeaşi însemnătate, care în acelaşi timp se împotriveşte faptului că experienţa iadului este cu adevărat atât de rară pe cât pare. Vom prezenta pe scurt descoperirile acestei cărţi.

Dr. Maurice Rawlings, medic în Tennessee, care se specializează în medicină internă şi boli cardiovasculare, a reanimat multe persoane care se aflaseră în „moarte clinică”. Relatările acestora l-au informat că, „spre deosebire de cele mai multe cazuri de viaţă după moarte publicate, nu toate experienţele de moarte sunt bune. Există şi iadul! După ce mi-am dat seama de lucrul acesta, am început să adun istorisiri despre întâmplări neplăcute, pe care alţi cercetători păreau că le ocoliseră. Cred că s-a întâmplat aceasta din pricina faptului că cercetătorii, în chip firesc psihiatri, nu au reanimat niciodată un bolnav. Ei nu au posibilitatea de a lua parte la asemenea întâmplări. Întâmplările neplăcute din studiul meu au scos la iveală că au cel puţin aceeaşi desime ca cele plăcute“. „Am aflat că cele mai multe experienţe rele sunt îndată ascunse adânc în memoria subliminală sau subconştientă a pacientului. Aceste experienţe rele par să fie atât de dureroase şi tulburătoare că sunt scoase din memoria conştientă, astfel încât sunt amintite numai experienţele plăcute – sau nici un fel de experienţe” (pag. 65).

Dr. Rawlings descrie „modelul” lui al acestor experienţe ale iadului: „Ca şi cei care au avut experienţe pozitive, cei care povestesc experienţe negative pot avea greutăţi conştientizând că sunt morţi, în vreme ce îi privesc pe oamenii care se ocupă de trupurile lor moarte. Aceştia pot intra de asemenea într-un tunel întunecat după ce pleacă din camera lor, dar în loc să ajungă în locuri luminoase, aceştia intră în întuneric, împrejurimi întunecate, unde dau peste oameni urâcioşi, care pot sta la pândă în locuri întunecate sau de-a lungul unui lac de foc arzător. Toată povestirea nu poate cuprinde lucrurile cele de groază şi sunt foarte greu de amintit” (pag. 63-64).

Sunt date felurite povestiri – socotind şi unele ale unor „membri obişnuiţi ai Bisericii” care sunt uimiţi să se găsească într-o asemenea stare – despre lucrările spiriduşilor şi ale uriaşilor urâcioşi, despre coborârea în întunecime şi o arşiţă înfricoşătoare, despre o văgăună şi un ocean de foc (pag. 103-110). În general, aceste experienţe – atât în scurtimea lor cât şi în lipsa oricărui călăuzitor îngeresc ori drăcesc – nu au însuşiri întregi de experienţe adevărate din cealaltă lume, iar unele dintre ele amintesc de întâmplările lui Robert Monroe în „planul astral”. Dar ele aduc o îndreptare importantă experienţei relatate pe larg a „desfătării” şi a „raiului” de după moarte: că sălaşul din „afara trupului” este, fără nici o îndoială, în întregime desfătare şi lumină, şi cei care au avut experienţa „iadului” sunt mai aproape de adevărul lucrurilor decât cei care au numai experienţa „desfătării” în această stare. Dracii din sălaşul din văzduh arată ceva din adevărata lor fire, celor care nu L-au cunoscut pe Hristos şi nu au ascultat de poruncile Lui, dându-le chiar un semn al chinuirilor care vor veni pentru aceia“...

Cuvinte de neuitat culese din Saptamana Patimilor -

“Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru. Ce doreşti mai mult?

Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte? Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund? Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum. Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul? Pentru ce alergi în zadar? Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip. Si dea Dumnezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgârcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte. Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii?“

“Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Si pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat val al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele dinlăuntru. Buna purtare în afară e frunza, în vreme ce bunătatea dinlăuntru e roada. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici una, l-a blestemat.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. „Dă-mi fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26) i-a spus Domnul celui înţelept [lui Solomon]. Din inimă iese tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva.

Şi judecarea altora e înşelătoare. Ceilalţi nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor? Şi nu se mai întâmplă ca unii, văzând răul din alţii, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie şi răutate; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot aşa am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judeca alţii?!”

“Slujitorul de altar conferenţiază cu eleganţă despre Hristos. Argumentele teoretice, frazele rostite cu o preţiozitate academică se ridică spre cer precum nişte baloane frumos colorate. Doar faptele mai lipsesc. Tainele Sfinte sunt administrate cu o măiestrie demnă de arta managerială a marilor companii şi produc bunăstare materială.

Noi, credincioşii, suntem căldicei, aplaudăm sau lăcrimăm de la galerie, ne lasăm diluaţi de o atmosferă de telenovelă sud-americană şi ne simţim bine. Un „bine” în care Hristos este doar un fel de scuză permanentă pentru greşelile noastre, relaţia cu El fiind pretextul obţinerii confortului psihic şi nu prilej de desăvârşire duhovnicească. Hristos, Biserica, Tainele, preotul, sărbătorile creştine sunt aşezate în vitrina sufletului nostru precum nişte bibelouri ieftine. Lucitoare, să se minuneze vecinii de ele, împietrite şi prăfuite în spatele unui geam. Se apropie Crăciunul, se apropie Sfintele Paşti, atunci ne amintim de bibelouri şi le curăţăm un pic, le punem mai în faţă, să le vadă lumea. Biată omenire…

(…) Când suntem ghiftuiţi de bunăstare, când suntem plini de „eul” orgolios, sărutul pe care îl dăm lui Hristos ni se pare tot aşa de dulce. Am dat obolul celor câteva zeci de minute petrecute prin curtea bisericii în aşteptarea strigătului „Veniţi de luaţi Lumină!” şi credem că ne-am făcut datoria. Ne călcăm în picioare să răpim Lumina asta pe care nu o mai simţim în suflet şi gata! L-am sărutat pe Hristos! Până la Crăciun ne ajunge…

Sărutul lui Iuda se multiplică pe buzele noastre, buzele celor căldicei. Efectele se propagă în progresie geometrică. Întunericul are puterea să ne transforme. Superficialitatea credinţei noastre, această sărutare păcătoasă pe care o aşezăm pe obrazul de icoane al lui Dumnezeu, ne face să fim precum trădătorul Iuda.

Însă, grozăvia nu se opreşte aici. Rătăcirile ne determină să fim crucificatori. Răul făcut semenilor, furtul care provoacă sărăcia poporului, minciuna care rătăceşte suflete, fariseismul care sminteşte stăpânind peste negoţul cu veşnicia, autoîndumnezeirea, suprema rătăcire care proclamă pe om centrul universului, toată această beznă ne dă chipul şi fapta evreilor din vechime care L-au dat pe Hristos pentru a fi bătut în cuie, pe crucea Golgotei.

Este greu să mai mărturiseşti. Oamenii pleacă plictisiţi la auzul cuvintelor tale, care le sunt de neînţeles, şi sunt temători să-ţi urmeze în faptele prin care te împotriveşti celor puternici ai vremurilor noastre. Predicatorii se simt concuraţi în afacerea lor cu mărfuri sfinte, până şi propriul suflet se chirceşte sub durerile ispitei. E miercuri astăzi. Ziua trădării, ziua întunericului… Doar o zi pentru că în veşnicie „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!” (Ioan I,5)”.

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

(Luca XVI, 19-31)

“Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam.

A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie!

Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.

Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.

Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi”.

*

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXII-a după Rusalii condamnă nerecunoştinţa, nepăsarea şi nemilostivirea care l-au “coborât” pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise dejainuman sau subuman.

A ajuns în starea de singurătate a iadului, fiindcă n-a adunat în suflet nici un dram de iubire smerită şi milostivă, singura care-l putea ajuta să se apropie de Dumnezeu Cel milostiv şi sfânt.

Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se vede în faptul că el nu era nici recunoscător faţă de Dumnezeu, nici milostiv faţă de oamenii săraci.

Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru bogăţia materială, bogatul nemilostiv a devenit şi insensibil sau nepăsător faţă de suferinţa semenilor săi. El a devenitindiferent faţă de suferinţa săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând aproape de casa sa.

Prin urmare, tocmai fiindcă n-a trăit pe pământ în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate ajunge în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăţia lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită a iadului spre care el s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare spirituală şi lăcomie materială dezumanizantă.

Întrucât bogatul nemilostiv trăia într-o stare de autosuficienţă, de mulţumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă de sine, el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, dătătorul vieţii şi al fericirii, nici la săracii şi bolnavii nefericiţi, care aveau nevoie de ajutorul lui.

Prin urmare, înţelegem că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoştinţă, nepăsare şi nemilostivire, adică pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut şi pentru că a confundat libertatea cu lenevia spirituală.

Nu bogăţia l-a dus în iad pe omul cel bogat, ci reaua ei întrebuinţare.

Pentru că nici bogăţia şi nici sărăcia nu sunt bune sau rele în ele însele.

Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “…Nu sărăcia şi nici bogăţia în sine nu este un bine absolut, ci voinţa liberă cu care noi suntem înzestraţi. Această voinţă liberă s-o punem, deci, în rânduială şi să ne deprindem a cugeta cu înţelepciune. Dacă aceasta va fi bine întocmită, nici bogăţia nu va putea să ne scoată din Împărăţia cerurilor şi nici sărăcia nu ne va face să avem mai puţin; ci vom suferi în linişte sărăcia, fără a pune în primejdie dobândirea bunurilor viitoare şi fără a ne pricinui aici vătămare. Ci vom fi mulţumiţi şi aici şi ne vom învrednici de bunurile cereşti”1*.

Sfânta Evanghelie de astăzi nu vorbeşte despre alte fapte rele ale bogatului nemilostiv, în afară de faptul că trăia întru îndestulare. Desigur, se înţelege că toate faptele rele pe care le va fi săvârşit în viaţa lui au fost pedepsite, însă el este osândit mai ales pentru nepăsarea sauindiferenţa lui faţă de suferinţa aproapelui său.

Ştim din Sfânta Scriptură a Noului Testament că oamenilor li se va cere răspuns şi pentruomisiuni, adică pentru faptele bune pe care ar fi trebuit să le împlinească, dar le-au nesocotit. Adică nu se acceptă ca firească indiferenţa unora faţă de suferinţa altora, adicăneomenia, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur:

“- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat?

- Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Aţi avut un leac atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atât de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii îi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc Împărăţia cerurilor”2*.

Deci, nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu e suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jigneşti, să nu asupreşti pe semenul tău, ci este necesar şi să-i faci mult bine după putinţă.

Când Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre Judecata viitoare (Matei 25, 31-46) spune că Fiul Omului sau Împăratul Judecător va zice celor de-a dreapta Sa, adică celor milostivi: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Cei milostivi sunt numiţi binecuvântaţi, întrucât pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, Împărăţia lui Dumnezeu, adică Împărăţia iubirii veşnice a Preasfintei Treimi.

În această Împărăţie a iubirii smerite vor intra oamenii cu suflet plin de iubire milostivă, care s-a arătat în fapta bună, în cuvântul bun, în prezenţa prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemniţat.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Mântuitorul nu a spus: “am fost bolnav şi nu M-aţi vindecat sau am fost în temniţă şi nu M-aţi eliberat, ci am fost bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat”.

Adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce întrece puterile noastre, nu ne cere să îl vindecăm pe cel bolnav, ci să îl cercetăm, să fim alături de el în singurătatea şi suferinţa lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situaţia în care se află. Aceeaşi atitudine se cere şi faţă de cel străin sau faţă de cel întemniţat.

Deci, criteriul ultim al judecăţii tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultură, poziţie socială sau vârstă este iubirea milostivă.

Câtă iubire milostivă a arătat un om în viaţa sa pe pământ, atâta binecuvântare primeşte el în bucuria iubirii veşnice a Preasfintei Treimi din Împărăţia cerurilor.

Cei care au fost indiferenţi şi nemilostivi faţă de semenii lor în suferinţă sunt numiţi blestemaţi.

Acest apelativ extrem de aspru este un reproş-sentinţă care explică gravitatea nepăsării unora faţă de suferinţa altora.

Mântuitorul Iisus Hristos le spune celor de-a stânga sa, celor nemilostivi: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul (sau iadul) cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat” (Matei 25, 41-43).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că iadul sau focul cel veşnic şi întunecos nu a fost pregătit pentru oameni, întrucât pentru oameni a fost pregătită Împărăţia cerurilor, adică Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi. Însă oamenii nemilostivi, care au ascultat mai mult de diavol şi de slujitorii lui decât de Dumnezeu, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece au trăit în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor.

Ca atare, deşi nu este destinat iadului, omul nemilostiv se aseamănă cu demonii prin lipsa de iubire smerită faţă de oameni. Demonii, deşi sunt inteligenţi, nu se mântuiesc, adică nu se pot uni cu Dumnezeu, fiindcă nu au în ei iubire smerită şi milostivă.

Aşadar, înţelegem că omul are o foarte mare responsabilitate faţă de oamenii aflaţi în suferinţă, încât mântuirea lui depinde de atitudinea lui faţă de ei. Nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu ocolind pe aproapele său.

La porţile Împărăţiei cerurilor vor sta martori pentru om cei care au primit ajutorul lui când se aflau în suferinţă sau în nevoi, dar şi cei care nu l-au primit, au fost uitaţi de el sau trecuţi cu vederea, dispreţuiţi ori alungaţi.

De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că săracii sunt apărători sau avocaţi puternici ai celor milostivi, dar şi aspri judecători ai celor care nu au fost milostivi. Ei sunt portarii Împărăţiei cerurilor.

Trăim astăzi într-o vreme de criză economico-financiară, care în mare parte se datorează lăcomiei unora în defavoarea altora. Această criză aduce suferinţă, sărăcie şi necaz celor mai mulţi dintre oameni.

Din păcate, astăzi există unii oameni care au belşug de lucruri materiale, dar le risipesc cu multă uşurinţă şi nepăsare, în timp ce alţi oameni mor de foame.

În acest sens, cineva se ruga cu aceste cuvinte: “Dă, Doamne, pâine celor flămânzi, şi foame de Tine celor ce au prea multă pâine!”.

Deci, mai rea decât criza financiară este criza de umanitate, deficitul de omenie, când oamenii nu mai sunt umani, când nu mai sunt milostivi, când nu mai sunt iertători. Când nu mai sunt binevoitori faţă de semenii lor, atunci se află cu adevărat într-o criză pierzătoare de suflet.

Astfel, criza financiară de astăzi este în esenţă tot o criză spirituală. De aceea, într-o lume aflată în criză spirituală, morală, economică şi ecologică, credinţa în Dumnezeu şi comuniunea cu El sunt surse de speranţă şi de putere spirituală pentru solidaritate, pentru lupta împotriva păcatului, împotriva sărăciei şi suferinţei, singurătăţii şi disperării, dezbinării şi conflictelor de tot felul.

Aşadar, comuniunea cu Dumnezeu trebuie să devină centrul vieţii particulare şi sociale. Întreaga viaţă umană este chemată să se hrănească cu prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu prin rugăciunea-respiraţie a sufletului şi printr-o vedere divino-umană a umanităţii şi a creaţiei.

De multe ori vedem că ajutorul dat aproapelui nu se poate realiza doar prin intenţii bune, ci, pentru a ajuta aproapele în situaţiile lui dificile, trebuie să cerem şi noi ajutorul lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 5).

De pildă, vindecarea demonizaţilor nu se poate face decât dacă ucenicii lui Hristos practică postul şi rugăciunea (cf. Matei 17, 21; Marcu 9, 29), pentru că numai Hristos, prezent duhovniceşte în ucenicii Săi, poate alunga demonii.

În concluzie, din Evanghelia de astăzi înţelegem că bucuria egoistă de bunurile materiale ale lumii pământeşti trecătoare, trăită în izolare şi indiferenţă de oamenii săraci, este o falsă bucurie care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Nu bucuria lăcomiei şi a îmbuibării egoiste, fără cumpătare şi fără milostenie, ci bucuria iubirii smerite şi milostive, bucuria vieţii în comuniune cu alţii este adevărata bucurie a vieţii.

Să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu Cel milostiv pentru a ne dărui puterea spirituală de a preţui şi cultiva chipul Său în noi şi chipul Său din fiecare om. Să ne rugăm lui Dumnezeu să sălăşluiască în noi prin Duhul Său Cel Sfânt şi să ne dăruiască puterea de a înlocui egoismul cu solidaritatea, indiferenţa cu grija faţă de alţii, obsesia profitului cu bucuria dăruirii, teama cu încrederea, violenţa cu pacea, disperarea cu speranţa, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Articol omagial şi comemorativ, cu prilejul împlinirii, anul acesta, a trei ani de la naşterea sa în împărăţia cea cerească şi veşnică…

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis vom susţine că încă de la întemeierea credinţei creştine ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!...

Drept urmare, mi-am adus aminte pentru câteva momente, cuprins fiind de emoţie, respect şi veneraţie, (şi) de Preacuviosul Părinte Arhimandrit Teofil Părăian – duhovnicul mănsătirii „Sf. Constantin Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, acum, la împlinirea a trei ani de la momentul naşterii sale în viaţa cea cerească, eveniment ce s-a petrecut în ziua de joi – 29 octombrie anul 2009, la Spitalul Militar din municipiul Cluj-Napoca.

După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele Arhimandrit Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la venerabila vârstă de 80 de ani, pe care i-a împlinit în anul 2009 la data de 3 martie. Totodată şi în timpul slujbei prohodirii şi înmormântării sale, care s-a desfăşurat în ziua de sâmbătă – 31 octombrie anul 2009, la mănăstirea sa de metanie, mai sus menţionată, unde se nevoia şi ostenea în cele duhovniceşti din anul 1953, sfântă slujbă la care am reuşit să particip şi eu alături de foarte mulţi slujitori ai altarului bisericesc străbun şi ai cinulului călugăresc, precum şi de mulţi fii duhovniceşti şi ucenici, cunoscuţi ori apropiaţi!...

Pentru a fi sincer, doresc să recunosc că, în iureşul acestor zile dintre moartea şi înmormântarea sa, am constatat cu oarecare srângere de inimă, că nu este uşor să vorbeşti ori să scrii despre Părintele Teofil, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ puţină vreme, adică de numai 20 ani!... De ce? Pentru că Părintele Arhimandrit Teofil Părăian s-a conturat şi s-a identificat în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte:

- în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui;

- după aceea cultura teologic – duhovnicească şi nu numai, cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale;

- luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă;

- pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii;

- comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, chiar natura, spiritual şi, de ce nu, şi cu acut simţ al umorului, sănătos şi autentic, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!...

Părintele Teofil Părăian a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!...

Totodată, sfinţia sa a fost unul dintre cei mai luminoşi şi mai învăţaţi călugări ai noştri, duhovnic aspru cu păcatul dar mereu blînd cu păcătosul, plin de harul păcii şi al bucuriei. Chiar dacă avea şi unele păreri pe care nu i le puteam împărtăşi, l-am apreciat mereu pentru felul în care ştia să-şi argumenteze opiniile şi să şi le spună simplu şi învăluindu-le în bunătate, spre a nu răni.

Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când:

- nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa;

- când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace;

- când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale.

Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”¹. Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”². Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!...

Vocea profetică a Bisericii şi a Părintelui duhovnicesc din Ea, se aude în istorie, căci nu se concepe ca, propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, curăţindu-l şi îndepărtându-l prin baia celui de-al doilea botez, adică prin lacrimile pocăinţei. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei şi a duhovnicului numai în ea sau din interiorul ei, se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, de-a lungul spaţiului pământesc, traversând toate vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare.

Trecând puţin, într-un alt registru al acestui material, vom susţine că înainte de a săvârşi Sfânta Taină a Spovedaniei, Duhovnicul trebuie să se pregătească „cel puţin atât cât se pregăteşte pentru slujba Sfintei Liturghii şi pentru predică” sau chiar mai mult decât atât. Spovedania este Taina dumnezeiască în care lucrează harul divin curăţitor al sufletului, prin mărturisirea păcatelor cu sinceritate şi pocăinţă, în faţa lui Hristos, prin mijlocirea duhovnicului, lucrare ce întăreşte hotărârea de îndreptare şi deschide omului calea mântuirii. După Sfântul Ioan Damaschin: „Pocăinţa este întoarcerea, prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavol la Dumnezeu”.

Cunoaştem cu toţii adevărul că Taina Mărturisirii a instituit-o Mântuitorul nostru după Învierea Sa din morţi, când a dat ucenicilor Săi puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, suflând asupra lor, ca act văzut şi zicându-le: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23), căci pentru a ne putea apropia de Pomul Vieţii, de Sfânta Euharistie, nu putem rămâne „goi”, precum Adam cel ce păcătuise, ci trebuie să ne îmbrăcăm în haina curată a harului pe care Dumnezeu îl revarsă în Biserica Sa. Fiecare credincios redobândeşte haina curată a Sfântului Botez prin Taina Sfintei Spovedanii, numită de Sfinţii Părinţi „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”.

Aşadar, „duhovnicia este o lucrare de mare importanţă în misiunea pastorală a Bisericii, o lucrare a Duhului Sfânt de purificare şi întărire sufletească şi o adevărată artă de conducere pe calea mântuirii, realizată prin persoane de vocaţie, anume instituite. De aceea, ea poate fi considerată ca o adevărată „instituţie”, atât prin valoarea şi importanţa sa, cât şi prin permanenta ei necesitate. Ca atare, „pentru Sfinţii Părinţi, duhovnicul este „omul duhului”, căruia i s-a încredinţat „toată puterea cerească”, este omul „ce nu mai vieţuieşte după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu şi e face fiu al lui Dumnezeu şi a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”. Printre altele şi, dincolo de „paternitatea sa spirituală” ce are două sensuri: - acela de „părinte” şi acela de „bătrân – avvă”, care avea ucenici, responsabilităţile părintelui duhovnicesc sunt: acceptarea şi asumarea delicatei meniri de părinte spiritual, rugăciunea continuă pentru fiii săi duhovniceşti, iubirea dezinteresată a acestora şi purtarea sarcinilor acestora, în duhul iubirii lui Iisus Hristos. În altă ordine de idei, „lucrarea sacramentală care se săvârşeşte în Biserică are şi latura sa tămăduitoare. Lucrarea preotului duhovnic se completează şi cu cea de mijlocitor în tămăduirea sufletească, putând fi numit cu un tehnic modern: „psihoterapeut”. Termenul acesta este pus în ghilimele pentru a nu reduce sau limita lucrarea duhovnicească, care este „sinergie”. Părintele duhovnicesc „îl ajută pe credincios să treacă de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemănării” cu Dumnezeu. Călăuzindu-l spre îndumnezeire, îl călăuzeşte de fapt spre vindecare – căci îndumnezeirea este vindecare”. Deci, „viaţa duhovnicească pentru toţi creştinii, clerici şi mireni este hotărâtor influenţată de legătura lor cu duhovnicul. În situaţia actuală a Bisericii şi pentru folosul credincioşilor, preotul paroh poate şi trebuie să fie un bun duhovnic” (p. 13 din cartea Sf. Ier. Nectarie de Eghina). În acest fel, „valoarea şi rolul Tainei Spovedaniei în Biserica Ortodoxă se află în strânsă legătură cu importanţa Sfintelor Taine în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, cu caracterul hristologic şi eclesiologic al acestora, precum şi cu „viaţa în Iisus Hristos” realizată prin Sfintele Taine, fiindcă Sfintele Taine reprezintă „poarta” şi „calea” prin care viaţa lui Dumnezeu lucrează în creaţie, o izbăveşte de păcat şi de moarte, o face vie şi o sfinţeşte. Cincizecimea care a avut loc odinioară se împlineşte mereu în sânul Bisericii, în Sfintele Taine, prin mijlocirea ierarhiei sfinţitoare” – potrivit afirmaţiilor spicuite din această carte, la pagina 13. „Prin Sfintele Taine, după Sfântul Nicolae Cabasila, trecem prin toate câte a trecut Iisus Hristos, repetând sacramental drumul firii umane asumate de Iisus Hristos spre unirea deplină cu firea dumnezeiască”. Sfintele Taine aparţin Bisericii ca acte ale Capului ei, Iisus Hristos. „Aceasta înseamnă că pe cât de sacramentală este Biserica, pe atât de eclesiologice sunt Tainele” (p. 14) Viaţa duhovnicească este „viaţă în Iisus Hristos” şi se realizează prin conştientizarea tot mai deplină a vieţii sacramentale. Prin harul mântuitor pe care îl împărtăşesc Sfintele Taine, ele ne nasc şi ne întăresc în viaţa cea nouă în Iisus Hristos, unindu-ne tot mai desăvârşit cu El. Prin Sfintele Taine devenim fii ai trupului bisericesc, cu posibilitatea şi şansa urcării noastre la Cer, ca fii ai împărăţiei. Mai precizăm faptul că Sfânta Taină a Spovedaniei în Biserica Ortodoxă poate fi prezentată din perspectivă dogmatică, scripturistică, precum şi în lumina hotărârilor sinoadelor ecumenice şi locale. Necesitatea acestei Sfinte Taine se impune datorită universalităţii păcatului (cf.Iac.3,2), iar instituirea ei s-a făcut de Mântuitorul Iisus Hristos după învierea Sa din morţi (Ioan 20, 22-23). Remarcăm faptul că în limbajul teologic ea apare sub mai multe denumiri – Pocăinţă, Mărturisire, Spovedanie, Căinţă – fiecare dintre ele punând în lumină unul sau altul dintre aspectele specifice ei. Mai reţinem că puterea de a ierta păcatele a dat-o Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor acestora printr-un act cât se poate de probatoriu şi de obiectiv. Ca urmaş al Sfinţilor Apostoli, episcopul are puterea şi dreptul de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. Această putere el transmite şi preoţilor care, prin hirotonie primesc în chip virtual puterea dezlegării păcatelor, dar dreptul de a o exercita în practică se acordă prin hirotesia întru duhovnic.

Aşadar, Sfânta Taină a Spovedaniei are o profundă fundamentare scripturistică şi patristică. Învăţătura despre această Sfântă Taină este întărită şi de hotărârile dogmatice şi canonice ale Sinoadelor ecumenice şi locale, precum şi de canoanele Sfinţilor Părinţi. Această Sfântă Taină în Biserica Ortodoxă (conform afirmaţiilor autorului), are o deosebită semnificaţie liturgică şi pastorală, constituind pentru preotul slujitor şi duhovnic cel mai important mijloc de pastoraţie individuală sau personală, deci duhovnicul (adică părintele duhovnicesc) în scaunul mărturisirii este un fel de judecător, dar „nu ca să rostească sentinţe, ci ca să aprecieze cu iubire pentru penitent (care este fiul duhovnicesc) şi cu pricepere de medic sufletesc mijloacele potrivite pentru vindecarea lui” (p. 45).

Pentru credinciosul de azi, spovedania este o necesitate spirituală foarte evidentă. Ca persoană, omul nu este o fiinţă singuratică, ci este întotdeauna în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii, şi prin aceasta cu societatea, cu creaţia întreagă. Ontologic vorbind, omul este într-adevăr legat de Creator şi de creatura Sa, chiar dacă nu are conştiinţa şi cunoştinţa acestei relaţii. Înzestrat de Creator cu aspiraţia spre comuniune, omul simte nevoia să comunice şi altuia viaţa sa interioară. A dialoga cu altul despre lucruri exterioare, nu-l mulţumeşte, ci simte dorinţa de a-şi comunica gândurile, sentimentele, înclinaţiile sau neputinţele sale interioare. Acest fapt implică şi un efort deosebit atunci când prin spovedanie se înţelege nu destăinuirea a ceea ce e bun în fiinţa sa, ci dimpotrivă, descoperirea a ceea ce este negativ, a ceea ce constituie piedică, deficienţă, neputinţă sau izvor al unor fapte şi gânduri rele” – potrivit afirmaţiilor făcute de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care aminteşte şi de faptul că: „două sunt ispitele care îl opresc pe creştin de la spovedanie. Este vorba de ruşinea şi teama că păcatele şi slăbiciunile dezvăluite vor fi folosite ca motive de dispreţ sau ca arme împotriva lui, de către cel care le ascultă. Sfinţii Părinţi, foarte buni cunoscători ai luptelor duhovniceşti ne previn spunându-ne că diavolul ne dă curaj şi ia ruşinea de la noi atunci când săvârşim păcatul, şi aduce asupra noastră ruşine şi teamă, când dorim să ne spovedim. Cunoscând această perfidă strategie a celui rău, trebuie să alergăm cât mai repede la duhovnicul nostru ca să ne mărturisim. Numai procedând aşa vom putea învinge ruşinea şi teama şi vom progresa în viaţa duhovnicească”.

Responsabilitatea preotului-duhovnic (potrivit afirmaţiilor făcute de către Sfântul Ioan Gură de Aur în „Tratatul său despre Preoţie”), are în vedere mulţimea sufletelor ce nu pot fi preţuite în lumea aceasta. Turma cuvântătoare este atacată de duşmani de natură morală cum ar fi: „adulterul, necurăţenia, neruşinarea, idolatria, înveninarea, vrăşmăşiile, certurile, mânia, clevetirile, murmurele, îngâmfările, neînţelegerile şi altele, toate numite faptele cărnii”. Însă există o mare deosebire între păstorul oilor şi cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum trataţi cu aceeaşi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenţa nici în acel mod în care o pot face judecătorii laici. Aşadar este nevoi de convingere, nu de constrângere. Trebuie păstrat şi echilibrul între acrivie şi iconomie în funcţie de situaţia şi de starea sufletească a credinciosului respectiv cu toate predispoziţiile ei. Şi aici, autorul acestei însemnate lucrări, face comparaţia cu recuperarea „oii pierdute”: omul rătăcit este mult mai mult greu de adus înapoi fără forţă, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20). Dacă vom pune faţă în faţă primele dintre faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti, şi anume: a sătura pe cel flămând, respectiv a îndrepta pe cel ce greşeşte, vedem de îndată superioritatea milosteniei sufleteşti (cap.10). Revenind la cele afirmate mai sus cu privire la dragostea faţă de păstoriţi, se aminteşte că: „Prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei dacă vă veţi iubi unul pe altul până la sacrificiul propriei vieţi: căci cea mai mare dovadă de iubire este de a muri pentru cel pe care-l iubeşte cineva”. Sfântul Ioan Hrisostom compară, apoi, preoţia creştină cu cea a lui Aaron. Diferenţa radicală constă în aceea că preoţia creştină a fost instituită de Însuşi Duhul Sfânt.

O altă deosebire decurge din jertfa adusă la altar de slujitor: preotul creştin oficiază jertfa cea fără de sânge în care prin pogorârea duhului Sfânt pâinea şi vinul se prefac în chip tainic în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Comparaţia cu jertfa făcută de proorocul Ilie ne dă, iarăşi, dimensiunea înfricoşată a preoţiei creştine (cap. 14). Desigur că sufletele omeneşti create nu pot să suporte vederea acestor minuni, drept care ele se petrec aşa cum am arătat sub forma văzută şi gustată a pâinii şi a vinului. Să nu uităm, aşadar, că minunea prefacerii din cadrul Sfintei Euharistii este cea mai mare de pe pământ!

Nu numai atât, dar preoţilor creştini li s-a dat o putere care covârşeşte toate făpturile create, văzute şi nevăzute: „Aceia ale căror păcate le veţi ierta vor fi iertate; şi pe ale cărora le veţi ţine vor fi ţinute”. Acest lucru petrecându-se atât pe pământ cât şi în ceruri preoţii devin conlucrători în iconomia mântuirii cu Însuşi Dumnezeu (1 Cor. III, 6-9; XV, 10; 2 Cor. VI, 1). Dacă adăugăm la aceste două taine (Spovedania şi Împărtăşania) şi Taina Botezului - poarta de intrare în comuniunea cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa, vedem că puterea şi răspunderea preoţească nu au asemănare nici în cer, nici pe pământ. Cât de puerile, ca să ne exprimăm cu prea multă blândeţe, ne par prin comparaţie „minunile” OZN-iste şi „puterile” paranormale cu care suntem asediaţi în mass media contemporană. Acestea pot avea aderenţă şi succes numai la acei la care legătura cu Biserica, Tainele – deci Harul – învăţătura şi liturghia s-au diluat la extrem prin fenomenul secularizării. Doar în condiţiile acestea se poate explica şi pierderea acelei facultăţi esenţiale dobândită în chip haric la Taina Mirungerii: - pentru a dobândi darul deosebirii duhurilor (diakrisis), discernământul ori dreapta socoteală. Aceasta s-a petrecut, desigur, în mod treptat pe parcursul ultimelor veacuri, şi s-a datorat, în cea mai mare măsură, percepţiei distorsionate, de tip nestorian şi augustinian, conform cărora cele cereşti rămâneau tot mai mult „acolo şi apoi”, oamenii gândind, din ce în ce mai mult, în sensul eshatonului iudaic de tip liniar-mesianic. Şi astfel în locul contactului cu Împărăţia şi Tainele ei, acel eshaton adevărat creştin, care este un veşnic prezent s-a instaurat, gradual, acea percepţie filozofică idealistă şi abstractă, culminând cu necredinţa, agnosticismul şi chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, fie de tip new-age. Drept urmare, Păstorul Duhovnicesc trebuie să folosească îndeosebi arma rugăciunii, care-l ajută să unească neputinţa şi nedesăvârşirea lui cu atotputernicia şi binecuvântarea lui Dumnezeu³.

În altă ordine de idei, citindu-i datele sale biografice mă uit, cu multă admiraţie, la faptul că Părintele Teofil s-a născut la 3 martie anul 1929, într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în anul 1948 urmează tot la Timişoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de intra în monahism. Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie anul 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu din localitatea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai anul 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 Părintele Teofil Părăian este hirotesit protesinghel, iar în anul 1988 arhimandrit. Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţilor din ţară şi participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Teofil Părăian a fost un om al bucuriei, un om care şi-a propus să înmulţească bucuria şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al părintelui Teofil de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ. Căciechilibrul moral al preotului-duhovnic nu trebuie să se clatine nici în faţa laudelor nici în faţa criticilor nemeritate pe care le primeşte de la credincioşii şi, mai cu seamă, de la colegii săi (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-şi atrage simpatia şi voturile ascultătorilor.

Prin sinceritatea, prin cultura sa duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, căci a voi şi a face în Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Părintele Teofil Părăian. Şi acest lucru pentru că păstorul spiritual, ca să poată să-l ajute esenţial pe fiul său duhovnicesc şi să-şi împlinească misiunea sa ultimă trebuie să dispună de calităţi religioase, morale şi raţionale eminente, dăruit prin asceză slujirii lui⁴. Reprezentarea Domnului de către preot sau păstor în timpul exerciţiului slujirii sale aduce ca rezultat asumarea din partea lui a responsabilităţilor celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor puterilor şi a capacităţilor lui pentru realizarea deplinătăţii virtuţilor, prin urmarea lui Iisus Hristos „după măsura întrupării”⁵. Astfel, preotul ar putea să devină „modelul credincioşilor” şi „Evanghelie vie”, propovăduind prin personalitatea lui⁶ caracterul izbăvitor şi mântuitor al vieţii în Iisus Hristos şi oferindu-se pe sine însuşi ca dovadă şi chezăşie că poruncile lui Iisus Hristos se pot înfăptui, împlini şi desăvârşi cu adevărat⁷.

Într-o altă ordine de idei, Părintele Arhimandrit Teofil Părăian a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Teofil a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc că avem tendinţa, capcana ori ispita de a-i uita foarte repede pe aceşti oameni, sporiţi duhovniceşte şi îmbunătăţiţi din punct de vedere moral, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!...

Alături de mentorii săi duhovniceşti: Arsenie Boca, Serafim Popescu, Veniamin Tohăneanu ori mitropoliţii: Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală, Avva Teofil a fost darul lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, Părintele Arhimandrit Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, Părintele Teofil şi-a întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură. Totodată, Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Iisus Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale. A plecat din această viaţă cu nădejdea că Domnul nostru Iisus Hristos îl va primii în Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, pentru că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor. Prin mutarea la cele veşnice, Părintele Teofil Părăian ne lasă aici o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cărţile, în înregistrările cu predicile, conferinţele sau interviurile realizate în ultimii 20 de ani în toată ţara.

Am vorbit, acum şi aici, despre acest mare Părinte al Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-l numim sfânt, căci ne temem de asta. Dar pentru noi aceste persoane ori personalităţi duhovniceşti au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Teofil Părăian - cel care a ajuns acum alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin

Acum, în încheiere voi susţine că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Teofil Părăian – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Această personalitate duhovnicească şi benucuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Zi caldă de iunie. Păşesc desculţ prin colbul moale de pe uliţă, mă îndrept spre casa bunicilor mei. Ei nu mai sunt, însă ulicioara aceasta, vântul şi susurul izvorului din apropiere mi-i aduce aici, cu mine.

Privesc cerul de culoarea safirului stins admirând norii albi ce se cern în fire subţiri. Când eram mică, din poveştile bunicului – în care îmi spunea cum a creat Dumnezeu lumea - mi-L imaginam pe Acesta ca pe un bătrân trecut de zile, cu pletele şi barba lungi şi albe.

Pe atunci, credeam că norii aceştia străvezii pe care îi privesc şi acum sunt pletele şi barba Domnului, pe care şi le întinde peste lume, pentru ca oamenii să se agaţe de ele şi să urce acolo, la El. Oare acolo sunt şi bunicii mei?

Fireşte, anii au trecut şi acum am înţeles că nu e chiar atât de simplu pe cât credeam atunci, şi îmi doresc nespus că ei să fie acolo sus, şi să mă învrednicesc a-i întâlni la vremea prielnică.

Mi-e cald. Mă apropii de izvor şi mă aşez pe muşchiul moale. Îmi astâmpăr setea cu apă rece care, parcă spune o poveste... O poveste cu mine şi bunicul, stand tot aici, aşteptând ca, dobitoacele taichii” - căci aşa le spunea - să îşi potolească setea, atunci când se întorceau acasă în fiece seară, iar bunicul, asemeni samarineanului milostiv, se îngrijea de ele.

Apa susură în continuare, trezind în mine, alte şi alte amintiri. Mă ridic şi deodată mă îmbată mirosul de mentă şi levănţică de pe marginea drumuşorului care urcă spre casă. Păşesc încet, să nu sperii vrăbiile ce se ceartă pe marginea cealaltă, pentru o cireaşă şi nici pe pisoii care se joacă veseli lângă buturuga unui pom. Fusese, pomul meu, însă bunicul l-a tăiat pe el şi pe alţii la fel de frumoşi ca şi el, să le facă o căsuţă unor vecini care o prăpădiseră pe a lor în faţa mâniei flăcărilor. Văzând o familie cu mulţi copii fără casă, bunicul nu a stat mult pe gânduri şi le-a construit o altă căsuţă imediat. Nu am înţeles atunci de ce a trebuit să taie şi pomul meu şi am plâns mult, dar acum înţeleg că era mai importantă ajutorarea aproapelui, fără a cere nimic în schimb, decât să te bucuri doar tu din roadele unui pom, căci, "fericit cel ce caută la cel sărman” şi iarăşi, "fericit cel milostiv”.

Şi, oricum, rămăsese o livadă întreagă lângă gospodăria bunicilor, pe care, privind-o acum, nu-mi vin în minte decât cuvintele psalmistului care spune: "Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai zidit”. Şi să vă spun şi de ce. Pentru că ceea ce am acum în faţa ochilor este exact aşa cum îmi imaginam, din poveştile bunicului, Grădina Raiului. Păsări pe care niciodată nu le-am mai văzut cântă acum prin copaci, colorând vântul, flori nenumărate mă copleşesc cu îmbinarea lor de culori şi miresme îndemnându-mă să le ascult simfonia.

Vreau să rămân aici, cu păsările cerului, care nici, nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe”, cum spune Mântuitorul, şi totuşi, "Tatăl Cel ceresc le hrăneşte”. Vreau să rămân aici printre flori şi miresmele lor, care, nu se ostenesc, nici nu torc” şi totuşi, mă gândesc din nou la ce spunea Mântuitorul, că nici Solomon, în toată măreţia lui, nu s-a îmbrăcat aşa cum s-au înveşmântat ele. Aş vrea să uit şi eu de grijile şi poverile lumeşti şi să rămân aici, în locul unde Raiul coboară pe pământ, unde mă pot întâlni mai uşor cu bunicii. Îmi plec genunchii întinzând mâinile pe iarbă...

O, sat cu amintiri frumoase!
Sat cu poveşti nepieritoare!
Sat plin de Duh şi-n florile sfioase!
Cu cerul din copilăria ce nu moare
Şi susurul izvorului cântând,
Ducând departe orice gând.

Deschid ochii. Ce-am spus? Ce s-a întâmplat... nu ştiu, dar mi-e bine. Liniştea şi calmul mă cuprind şi mă simt ca în braţele bunicului. Ce bine e! E greu să descriu mulţumirea şi împlinirea din inima mea, însă, un lucru este cert, eu nu mai sunt pe pământul acela murdar şi stropit de păcate, aici e un tărâm feciorelnic, un pământ sfânt. Nu îmi vin în minte decât cuvintele psalmistului iar şi iar: "Lăudaţi pe Domnul şi chemaţi numele Lui; vestiţi între neamuri lucrurile Lui”. Şi aşa şi trebuie să fac.

Mă ridic, repetându-mi: "În tot locul stăpânirii Lui binecuvintează suflete al meu pe Domnul”... de ce? Pentru că simt că trebuie să Îi mulţumesc pentru că mi-a lăsat şi mie o bucăţică din rai aici, pentru că trebuie să le spun tuturor cât de bun este Domnul, Cel care ne-a binecuvântat cu atâtea frumuseţi.

Casa e tot la locul ei, singuratică, cu prispa plecată precum genunchii într-o smerită rugăciune, nici ea nu mai e o parte din lume, ci este locuinţă din rai, uitată de Domnul pe pământ, atunci când l-a mutat acolo sus. Pe stâlpi, iedera bunicii, înfăşurată precum beteala, a înfrumuseţat casa, ca de sărbătoare.

Urc mai departe pe ulicioară, poposind la poarta bisericii. Mică, pierdută printre ierburi şi flori, bisericuţa este pentru mine o învăţătură de smerenie. Îmi aminteşte de cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul care spunea că, "simplitatea şi smerenia sunt cele două aripi care ne dau repeziciune în zbor”, în zborul către Înălţimea Înălţimilor, în călătoria cea mai folositoare nouă oamenilor, spre Domnul. În spatele ei e cimitirul. Merg la mormintele bunicilor, aprind câte o lumânare şi le mulţumesc pentru că au fost cu mine în această zi.

O Doamne, Doamne, iartă!
Păcatul, nedreptatea
Şi varsă peste lumea toată
Dragostea, mila, bunătatea!

Nu-mi pot stăpâni lacrimile când mă gândesc la oamenii din ziua de azi, la cum aleargă de colo până colo, fără rost, fără noimă, fără ştiinţă, uită de Domnul, uită de ceea ce este cel mai important, uită că, odată, şi ei vor ajunge aşa, că bunicii mei, tăcuţi şi solitari, în liniştea aceasta pe care numai păsările din când în când o alintă cu ciripitul lor.

Uită... uită oamenii să fie oameni, uită că sufletele sunt veşnice. În alergătura şi jocul urban, uită care este de fapt menirea lor pe pământ, uită că veşnicia trebuie să fie scopul lor în viaţă. Poate că şi eu am fost una dintre aceştia de multe ori, însă acum, în faţa crucii de lemn a bunicii care stă aplecată şi pioasă, bătută de ploi şi vânt, înţeleg că acesta este singurul lucru material care ne face legătura între viaţa pământească şi cea de dincolo. Nimic nu iau cu mine. Rămân aici, şi materialele, şi spiritualele, dar mă întreb, care le vor folosi celor ce rămân în urmă? Sfaturile, gândurile bune, învăţăturile, sau casa, maşina...? Casa bunicilor a rămas singură acum, livada la fel, dar sunt împodobite edenic. Îngerii, de-acolo de unde sunt şi bunicii mei, au adus flori, miresme şi necuvântătoare, binecuvântate toate, ca să binecuvânteze şi pământul acesta.

Oare pot eu schimba cu ceva lumea din ziua de astăzi? Nu ştiu. Dar îmi voi ţine cuvântul şi-L voi binecuvânta pe Domnul în tot locul stăpânirii Lui. Plec îngândurată. Plec în oraşul acela negru, închis, în care vezi ici-colo câte-un om şi în rest toţi sunt maşini, roboţi, slugi ale banilor şi avuţiilor, împătimiţi de concret şi material.

Îmi iau rămas bun de la livadă, de la casă, dar mă voi întoarce şi nu voi mai pleca şi a doua oară. Mă voi întoarce aici în colţul acesta de Rai, mă voi întoarce poate, asemeni fiului risipitor... nu ştiu, dar ştiu că numai aici, în sătucul acesta, voi găsi liniştea şi pacea, calmul, Duhul, Adevărul, sensul vieţii, pentru că, da, eu cred că veşnicia s-a născut şi încă vieţuieşte la sat...

doamne ajuta.

Este a treia a oara când aleg acest titlu, în seria mea cu articole despre credinţa în Dumnezeu. Nu doresc să ofer motive, pe care ateii le pot oferi drept motive proprii pentru a nu crede în Dumnezeu. Sincer, cred că majoritatea oamenilor nu ştiu de ce nu cred în Dumnezeu, şi, creştin ortodox fiind, aş presupune că toate discuţiile cu cei care nu cred în Dumnezeu, şi majoritatea discuţiilor cu cei care afirmă că ei cred în Dumnezeu, ar fi discuţii pline de amăgire, cel puţin până la un anumit nivel. Aşadar primul motiv pentru care nu putem crede în Dumnezeu:

1. Nu credem în Dumnezeu pentru că trăim într-o iluzie. Nu vedem lumea cum este ea defapt în realitate. Nu ne vedem pe noi cum suntem în realitate. Şi cel mai important este că nu Îl vedem pe Dumnezeu cum este El în realitate.

Scriptura ne spune: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8). Din acest motiv, creştinii ortodocşi apelează la scrierile Sfinţilor Părinţi şi la comoara vie a Tradiţiei Bisericii – moştenirea vie a celor care l-au văzut pe Dumnezeu. Împietrirea inimii a dus la sărăcirea cunoştiinţelor noastre, care sunt frecvent pline de amăgiri. Avem nevoie să auzim şi să învăţăm din cunoştiinţele altora.

2. Nu credem în Dumnezeu pentru că am substituit false definiţii pentru adevărata revelaţie a lui Dumnezeu.

Astfel, mulţi creştini care vorbesc despre Dumnezeu, vorbesc despre un Dumnezeu al silogismului, un Dumnezeu al raţionalului, şi nu despre adevăratul Dumnezeu. E o modalitate simplă care nu necesită asceza și lupta cu păcatul a celor care-l cunosc pe Dumnezeu în curăția inimii lor.

3. Nu credem în Dumnezeu pentru ca ne urâm duşmanii şi suntem consumaţi de mânia pe care o simţim împotriva lumii.

Din ceea ce înţeleg eu din Ioan 4; 7-8, este clar că îl cunoaştem pe Dumnezeu doar în măsura în care ne iubim duşmanii. Aceast verset stabileşte un nivel destul de ridicat pentru a ajunge să-L cunoşti pe Dumnezeu. Dar orice comportament mai prejos de iubirea dușmanilor este o amăgire. Această concluzie aduce cu sine şi faptul că a-L cunoaşte pe Dumnezeu presupune un anumit efor din partea noastră. Nu pot (decât printr-o minune) să-l cunosc pe Dumnezeu stând acasă pe canapea și uitându-mă la televizor, sau emiţând tot felul de teorii despre starea lumii în care trăim.

4. Nu credem în Dumnezeu pentru că o astfel de credinţă ne-ar costa prea mult

Nu ştiu cum să interpretez această idee din perspectiva altuia. Nu pot să vorbesc decât din proprie experienţă. În acest caz, sunt anumite puncte şi momente din viaţa mea când am preferat, ca în loc să-l cunosc pe Dumnezeu, să vorbesc despre Dumnezeu, să discut despre idei religioase. Acesta a fost refuzul meu de a trece din fotoliu în suferinţele lui Hristos. Dragostea este foarte scumpă. Dacă nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu fără dragoste, atunci alegem destul de des să nu plătim acest preț... al dragostei.

5. Nu credem în Dumnezeu din cauza durerilor şi a neînţelegerilor.

Doresc să afirm asta într-un mod cât se poate de indulgent. Sunt mulţi care nu îl cunosc pe Dumnezeu pentru că vieţile lor au fost atât de pline de durere şi deziluzi (nu alese de ei), încât doar menţionarea Lui este dureroasă. Aceştia sunt de cele mai multe ori victimele celor care pretind că îl cunosc pe Dumnezeu. Din mila lui Dumnezeu, refuzul lor de a-l accepta pe dumnezeul fals, care le-a fost oferit, este un act de har, primit de la adevăratul Dumnezeu. Astfel de persoane sunt mult mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu decât cei care au încercat să le impună părerile lor religioase.

Sigur voi dezvolta aceasta listă in viitor. Dar deocamdata asta este tot ce pot spune.

(Părintele Stephen Freeman)

Iubiții mei, cei care îi cinstesc pe Sfinți…cunosc ce fac Sfinții pentru oameni. Ce minuni fac Sfinții pentru oameni…când oamenii își deschid inima către ei. Când li se roagă cu inimă pocăită, plină de durere pentru păcatele lor…dar și ale întregii lumi.

Pentru că atunci când îți pasă de tine…începe să îți pese și de ceilalți. Iar dacă îți pasă de ceilalți…înțelegi sensul pelerinajului: acela de a ne uni în jurul unui Sfânt pentru a ne bucura împreună cu el…și între noi.

Însă cine nu înțelege bucuria pelerinajului…e atent doar la câți bani strânge Biserica de la pelerini…la cine s-a mai îmbrâncit…și la câți li s-a făcut rău.

Dar e bine să ți se facă rău…la Sfinți…decât să ți se facă rău de atâta băutură…sau de atâta plăcere…

Nevoința de a veni și a te ruga la Sfinți e una cuvioasă, una care te liniștește și te umple de pace…pentru că venitul rău ți se putea întâmpla oriunde.

Și acum, la sărăcia noastră, poți muri oriunde…sau oriunde ți se poate face rău…chiar dacă te văd sau nu te văd camerele de luat vederi.

Cu alte cuvinte: ce rost are să mergi spre Sfinți? Și de ce Sfinții nu au pur și simplu niște „rămășițe pământești” ci Sfinte Moaște?

Pentru că venirea spre Sfinți e învățarea comuniunii, învățarea lui a fi împreună…iar Sfinții nu au niște „cadavre” pe care le sărutăm ci niște „comori de har” prin care mirosim…Împărăția lui Dumnezeu.

Iar dacă ei sunt martorii Împărăției…atunci marile vedete/ noutăți ale lumii sunt Sfinții…pentru că ei ne vestesc prin viața, cuvintele și Sfintele lor Moaște…Împărăția lui Dumnezeu/ lumea ce va să vină.

Pentru că nu căutăm noi noutatea? Altfelul zilnic? Atunci asta e noutatea: schimbarea zilnică în bine. Transfigurarea noastră!

Și dacă vrem să vedem dacă suntem în bine…trebuie să fim mereu cu Sfinții Lui, să ne vedem prin vorbele și viața lor viața noastră…să îi rugăm pe ei să ne dea lecții de viață.

Tocmai de aceea un pelerinaj ne face întotdeauna avizi de a citi teologie și de a ne ruga…și nu de a căsca.

Ne trezește.

Ne face să fim atenți…

Și să înțelegem de ce Sfântul Dimitrie din Tesalonic privește din Icoanele lui spre noi cu arma în mână.

Da, el a fost militar…și a fost străpuns cu sulițele pentru credința în Hristos Dumnezeu…în primii ani ai secolul al IV-lea d. Hr.

Însă Sfintele Icoane nu ne îndeamnă la război între nații…ci la un război duhovnicesc, cu demonii și cu păcatele.

De aceea trezvia, privirea lui sigură înspre noi dar plină de cuviință…e un îndemn spre a îndrăzni în Hristos, spre a îndrăzni să facem binele și să ne bucurăm dar și să suferim pentru binele pe care îl facem.

Pentru că, în mod inevitabil, făcând binele vom stârni reacții adverse de la demoni și de la oameni…

Nu însă și de la Sfinții lui Dumnezeu…

Ei ne vor ajuta să înțelegem ceea ce doar intuim…să prețuim calea spre El…să o vedem tot mai clar…

Însă, au dreptate și cei care văd doar afaceri bisericești în jurul pelerinajului. După cum și cei care văd doar mersul la Sfinți…

Primii văd, în mod preponderent, latura văzută a lucrurilor…pe când ultimii, pelerinii, accentuează latura experimentală, duhovnicească, a întâlnirii cu Sfinții.

Însă pelerinajele se fac cu bani…și Bisericile se întrețin cu mulți bani.

Da, dar nu numai cu bani…ci și cu mult har și cu multe eforturi duhovnicești…

De aceea trebuie să împletim întotdeauna văzutul cu nevăzutul la un pelerinaj…cât și în percepția noastră despre Biserică.

Pentru că, dacă reducem Biserica la afacerile și păcatele ei nu mai Îl vedem pe Dumnezeu lucrând în ea…sau dacă vrem să Îl vedem doar pe Dumnezeu lucrând în ea și pe toți Sfinți…nu mai găsim slujitori care să fie „atât de Sfinți” pe cât ne trebuie.

Dar adunându-ne la un loc, văzându-ne unii pe alții, ne cunoaștem bunele dar și limitările noastre…

Pelerinajul și slujba, venitul la conferință sau colocviu, oriunde suntem împreună revelează adâncul nostru…dar și suspinul nostru.

Pentru că și neîmplinirea, păcatul nostru…e comunitar, afectează comunitatea…chiar dacă l-am făcut în ascuns.

Iar priveliștile acelea dramatice…în care…au fost martirizați Sfinții lui Dumnezeu erau tablouri vii ale măreției umane…dar și ale josniciei umane.

Pentru că torționarii și cei avizi de cruzimi se bucurau…iar creștinii erau siderați. Erau plini de durere pentru ce puteau să facă unii oameni…semenilor lor.

De aceea am accentuat faptul că armele Sfinților noștri militari nu apar în Sfintele lor Icoane pentru a îndemna la vreun „război sfânt” împotriva păgânilor și a ereticilor…ci la unul duhovnicesc: împotriva propriilor noastre patimi.

De ce? Pentru că scopul vieții noastre e de a scoate păcatul, pornirea spre rău din noi și de a ne umple de iubirea Lui.

Pentru că semnul de identificare al creștinilor nu este doar râvna pentru Ortodoxie…prin care vrem să îi mitraliem pe alții…ci râvna care iubește.

Râvna care îl iubește teologic pe celălalt.

Care îl iubește delicat.

Care îi arată în ea însăși pe Dumnezeu, Care cheamă…dar nu forțează oamenii spre a face binele.

Și de ce râvna care iubește, care îl iubește pe celălalt cu iubirea lui Dumnezeu e semnul Ortodoxiei?

Pentru că iubirea e relație și râvna pentru adevăr trebuie să fie în relație…și nu doar o asumare a unor lucruri scrise.

Căci dacă ne uităm cu atenție la altfel de „credincioși”, în istoria trecută și recentă, care i-au omorât, i-au ars, i-au jupuit de vii pe cei care nu avea „râvna lor”…înțelegem ce pericole ne pasc și pe noi…dacă vrem să îi ortodoxizăm cu forța pe alții.

Însă râvna reală, teologia reală e aceea care nu face binele cu forța…chiar dacă are binele care te sfințește.

E cea care acceptă capacitatea celuilalt de a înțelege, de crea, de a se ruga, de a posti…și care îl sprijină cu iubire spre o tot mai mare înțelegere.

Acesta fiind motivul pentru care am pledat și voi pleda pentru delicatețe în relații, pentru cunoaștere continuă a credinței noastre dar și a neputințelor noastre, pe comunicare și respect reciproc, pe asumarea a ceea ce ești.

Fără acestea toate suntem niște ortodocși aroganți și autosuficienți, care nu au timp de detalii…tocmai pentru că nu sunt oameni ai detaliilor.

Însă sfințenia e formată din detalii…

Din momente fără de care nu poți merge mai departe…ci te întorci ca racul…

Și în momentele de cumpănă, în momentele când trebuie să alegi…ai nevoie de ajutor, de luminare, de sprijin…și din partea Sfinților…dar și din partea slujitorilor Bisericii.

Ai nevoie de cuvântul și de fapta venite la…momentul potrivit.

De aceea în pelerinajele, în orele noastre de citire și de rugăciune, în odihna noastră…nu trebuie să uităm că ne pregătim pentru a da răspunsuri…și pentru noi…și pentru confrații noștri.

Iar Sfântul Dimitrie din Tesalonic, care izvorăște mir dar și multe minuni și întrajutorări a dat și dă răspunsuri pentru noi…pentru că și-a asumat viața și veșnicia cu Dumnezeu.

Fapt pentru care suntem îndemnați să luăm foarte în serios viața și relațiile noastre…pentru că ele trebuie să fie răspunsuri clare, fără echivocuri, pentru veșnicie.

Pentru că el luând în serios grija pentru alții și purtând/ răbdând chinuri pentru Stăpânul Bisericii a devenit „mare apărător întru primejdii”, după cum spune troparul său.

Mai ales în cutremurele înfricoșătoare de pământ…dar și în cele sufletești…

Pentru că a ieși biruitori în luptele noastre interioare e tot la fel de important ca și pacea lumii. Căci doar atunci când ești împlinit și plin de har…pacea lumii e o bucurie peste bucuria din tine. Dar când ești asediat și înăuntru și în afara ta…viața e un chin.

Iar noi venim cu chinurile noastre la Sfinți, ca la niște prieteni, și vedem cât de folositori sunt pentru noi!

Ce doctori, ce psihologi, ce prieteni, ce povățuitori de nota o mie sunt Sfinții.

Dar numai atunci când renunțăm la buna părere despre noi, la orgoliu, la superbie, la vanitățile de tot felul…și ne umplem de bunătatea și de frumusețea Sfinților.

Iar de Sfinții lui Dumnezeu și de Sfintele lor Moaște și Icoane trebuie să ne atingem mai întâi cu sufletul, prin rugăciune…pentru ca să simțim apoi…și prin trupul nostru bucuria întâlnirii cu ei.

Și Dumnezeu să ne dea tuturor să ne întâlnim cu Sfinții Lui…și să învățăm de la ei, de la toți, cum să Îl cinstim pe Dumnezeu Cel în Treime închinat și slăvit, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș)

Iubiții mei, mă jignește creștinul și, cu atât mai mult, teologul, care ia lucrurile minore sau slabe de la Sfinți drept exemplu de urmat pentru viața lui. Sau, și mai grav, cel care își găsește scuze pentru păcatele lui…prin aceea că și unii Sfinți au avut greșelile lor.

Însă, dacă vrei să înveți de la Sfinți sau dacă vrei să îi iei de exemplu…ia-i în acele lucruri cu care te întrec enorm de mult…și prin care te fac și pe tine ager/ mereu preocupat spre mai mult.

Adică nu trebuie să îl luăm pe Sfântul Dimitrie Basarabov drept paradigmă pentru a nu face studii…pentru că el era văcarul satului…ci să îl luăm paradigmă de asceză și de încredere în Dumnezeu…și de delicatețe față de făpturile lui Dumnezeu…încât și-a pedepsit trei ani de zile piciorul cu care a omorât păsările.

Cu siguranță el nu e teolog ca Sfântul Atanasie cel Mare sau ca Sfântul Fotie cel Mare…dar e Sfânt pentru smerenia lui, pentru cuviința lui, pentru iubirea lui de Dumnezeu și de oameni.

Și Dumnezeu așa Își iubește Sfinții: după măsura lor…și nu după una standard!

De aceea am tot zis și o să o repet până intră în toate urechile și inimile: Nu-i separați pe Sfinți sau nu căutați ca toți să fie la fel! Nu căutați să îi cunoașteți și să îi iubiți doar pe unii…ci puneți-i pe toți în inima dumneavoastră pentru că numai împreună, numai ucenicind la toți…învățați să fiți diversificați interior…adică personali!

Pentru că Sfântul Dimitrie de ieri, din Tesalonic, e altcineva decât cel de azi: Preacuvios Părinte, adică monah…slujind și în lume și la mănăstire ca păstor de vite.

E un altul și după viață și după loc și după secol și după intensitatea trăirii.

Însă tocmai pentru că e altul…pentru că Sfinții sunt diferiți…trebuie să le înțelegem unicitatea lor…și pe a noastră.

Și să luăm de la fiecare ceea ce ne împodobește ființa…și nu ceea ce ne umflă orgoliul.

Iar ceea ce ne împodobește ontologic e teologia și experiența duhovnicească. Pentru că cercetând/ examinând cu atenție, cu finețe de conștiință viețile și teologiile lor…ne umplem de bogăția lor de har și de sinceritate.

Dar numai dacă îi vedem pe toți împreună…și dacă ne pregătim împreună…de împreuna locuire cu Sfinții.

La o primă vedere pare foarte „orgolioasă”, „elitistă” rugăciunea Bisericii…aceea prin care ne dorește tuturor să ne…bucurăm, pentru veșnicie, împreună cu Sfinții.

Însă dacă nu ne bucurăm cu Sfinții…ne întristăm cu demonii…

Adică altă soluție nu e decât să ne sfințim viața.

Dar pentru că sfințirea vieții nu e cunoscută în parametrii ei normali…mulți își fac tot felul de complexe față de sfințenie.

Însă sfințenia e simplă și la vedere…așa cum mergem la Sfântul Dimitrie Basarabov la Sfintele Moaște.

Fiecare vine cu cine este și cu ce face toată ziua…

Vine, se roagă, se atinge de racla lui, de Sfintele lui Moaște…și pleacă cu starea pentru care s-a pregătit…

Adică fiecare înțelege și simte și trăiește duhovnicește pe cât e dispus să accepte și să se schimbe…

Și dacă vine dispus să se schimbe…Sfântul Dimitrie Basarabov îl luminează spre sensul lui…spre deschiderea lui…spre a-și duce până la capăt gândul.

Spre exemplu a venit cineva și s-a închinat lui…și avea pe sufletul lui un păcat. Când s-a atins de Sfintele lui Moaște a înțeles cât de grav e acel păcat și a cerut imediat să se spovedească…pentru a-l mărturisi.

Însă minunea s-a petrecut în sensul credinței lui, a deschiderii lui interioare.

La fel s-au petrecut lucrurile și cu demonizați și cu oameni cu boli grele: s-au vindecat, prin mijlocirea lui către Domnul, pe măsura așteptărilor credinței lor.

Adică toate țin de gradul nostru de credință, de cultură, de deschidere spre Dumnezeu și spre mijlocirile Sfinților Săi. Și la fel se petrec și minunile: pe măsura înțelegerii celor ce le trăiesc. Pentru că minunile lui Dumnezeu sunt tocmai pentru ca să le înțelegi și să te schimbi după ele…și nu să întreacă cu totul puterea ta de înțelegere.

De aceea am început prin a spune că mă jignesc cei care iau păcatele/ greșelile Sfinților drept motiv ca să fie și ei netrebnici. Sau cei care se bucură că găsesc erori și la Sfinți…

Pentru că Sfinții nu s-au întrecut între ei…ci s-au întrecut cu propria lor rezistență, cu propria lor oboseală, cu propria lor suferință.

Iar pentru mine toți sunt uluitori prin asceza lor, prin erudiția lor, prin nădejdea lor, prin bunul lor simț, prin omenia lor, prin iertarea lor…încât nu am cuvinte de bucurie pentru câte învăț, mereu, zilnic, de la Sfinți…

Lucruri de nuanță, lucruri de echilibru, un simț profund pentru bine, frumos, smerit, echidistant…

…Da, Sfântul Dimitrie Basarabov, ale cărui Moaște străluceau ca lumina în apa Lomului…strălucește și azi în inima noastră…prin bucuria pe care ne-o dăruie în rugăciune!

Dar el nu ne învață să fim neșcoliți…dacă el a fost văcar!…

Ci el ne învață să fim foarte instruiți…dacă Dumnezeu ne-a dat darul sănătății, al puterii de muncă, al minții cugetătoare.

Și, în același timp, ne arată că și animalele pe care le creștem și pământul pe care îl cultivăm necesită multă știință și multă dăruire.

Fiindcă numai o privire prostuță asupra lucrurilor ne conduce la faptul de a minimaliza anumite științe sau preocupări umane…care, de fapt, sunt fundamentale.

Nu ne place un lapte bun, o pâine bună, o haină serioasă pe noi? Ba da! Atunci acelea sunt produse de niște oameni…în aparență umili…dar atât de necesari pentru toți.

Pentru că și gunoiul trebuie strâns de cineva…și lucrurile mizere trebuie făcute de cineva…și cei care le fac merită tot respectul nostru.

…Da, e adevărat, e o lecție dură pentru noi…ca să venim cu miile la un om…care a murit singur…neîngropat!

E o lecție dură…și neapărată…să vedem cum nu se învechește sfințenia.

Însă, totodată, să vedem cum se învechește moda…falsa noutate…apariția fulminantă…cum dispar cei care erau „de neînlocuit” pentru secolul lor.

Da, și noi vom fi uitați!

Vom fi uitați dacă mizăm pe…faptul că „nimeni nu își dă seama cât de șarlatani suntem”.

Minciuna se evaporează repede…la fel și mirobolantele păreri despre noi înșine.

Rămâne numai cel care e unit intim/ ființial cu Dumnezeu prin slava Sa. Care e plin de har…și care lasă în urmă parfum de nemurire…

Rămâne omul teologic, cel care e plin de slava lui Dumnezeu și vede toate prin slava Lui.

Însă până acolo, până la a fi locașuri ale Stăpânului, trebuie să nu excludem niciun ajutor din partea cuiva, nicio luminare, nicio sugestie, pentru că numai astfel vom fi tot mai încăpători…

Nu, nu s-a terminat predica despre Sfântul Dimitrie Basarabov!

Fiecare dintre dumneavoastră, care v-ați închinat lui și i-ați cerut ajutorul, puteți da mărturie despre schimbările din viața dumneavoastră produse de către el.

M-am umplut de bucuria lui duhovnicească dar și de severitatea lui împotriva păcatului.

Am admirat cuviința celor care vin să se închine și nădejdea lor în el…

I-am văzut pe cei demonizați cum zbiară lângă Moaștele lui…și am ascultat slujbe și predici înălțătoare la pomenirea lui de peste an.

Asta înseamnă că sunt martorul direct al vieții lui de după moarte, ca și mulți dintre dumneavoastră, care îl simte viu și autentic în Biserica lui Dumnezeu.

De aceea trebuie să îi percepem la timpul prezent pe Sfinții tuturor secolelor…pentru că au enorm de multe lucruri să ne spună. Și să nu credem că i-am epuizat dacă i-am citit…recitit…re-recitit…pentru că și noi am devenit alții în urma contactului și a prieteniei cu ei.

Așadar să ne bucurăm de praznic!

Să învățăm esența praznicului: comunicarea și comuniunea cu Sfinții la timpul prezent!

Să le vorbim despre noi…și să îi lăsăm să ne spună ce cred și ce vor de la noi.

Și ne vor spune cu siguranță!

Numai că, în principal, ne vor spune despre aventura schimbării interioare…despre cine trebuie să devenim noi…dacă i-am întâlnit pe ei.

Și trebuie să fim gata, mereu, de drum…de un nou drum…în compania lor…pentru că ei ne duc departe…de cei care am fost până acum. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș)

Iubiții mei, pentru ca să crezi în înviere, adică să aștepți…învierea morților…trebuie să experiezi viața veșnică.

Și viața veșnică pe care trebuie să o simți e harul/ slava/ lumina lui Dumnezeu…care te face să vezi, prin tăria și curăția ei, prin perspectiva cu totul nouă și mai presus de lume pe care ți-o aduce în tine…că viața veșnică e deja o realitate…că ea există deja…și că trebuie numai să se producă inundarea lumii create de slava/ veșnicia lui Dumnezeu…la înnoireacreației, pentru ca ea să devină o evidență pentru întreaga existență.

Adică noi nu așteptăm evenimente eshatologice demolatoare ale lumii…citransfiguratoare.

Dacă îți faci buncăr subpământean…dacă pleci cu racheta în spațiu…când va veni Domnulîntru slava Sa nu poți scăpa de această a doua venire a Lui…pentru că ea va transfiguraîntreaga creație…nu numai pământul.

Aceasta e diferența fundamentală între apocaliptismul disolutiv, unde totul se dărâmă, piere, se distruge…predicat de eterodocși și perspectiva transfiguratoare la nivel cosmic a Ortodoxiei…unde cerul nou și pământul nou [Apoc. 21, 1] înseamnă umplerea/ transfigurarea lor de către slava lui Dumnezeu, înfrumusețarea și transparentizarea lor duhovnicească, prin revelarea valențelor imense, interioare, ale creației și nu distrugereatuturor planetelor și înlocuirea lor cu altele neexistente până atunci.

Căci a 11-a anatemă împotriva lui Origen, introdusă de noi în Traduceri patristice, vol. 1, p. 61, are următorul conținut: „Dacă cineva va zice, că Judecata viitoare înseamnădistrugerea trupului şi că sfârşitul istoriei va fi unul de stare (fisis) imaterială şi că, după aceea, nu va mai fi materie deloc, ci numai spirit (nous): să fie anatema”.

Adică noi nu propovăduim o veșnicie a sufletelor umane, unde numai sufletele se bucură în Rai sau se chinuie în Iad…ci a oamenilor transfigurați de a doua venire întru slavă a Domnului Hristos…dar care fiecare va avea conținutul interior și identitatea lor pământească.

Vor fi cu toții transfigurați, în sensul că și Sfinții și păcătoșii vor fi nemuritori și cu suflete și trupuri făcute apte de viața veșnică…însă nu vor fi toți egalizați…ci fiecare va avea conținutul interior pe care și l-a acumulat în viața pământească și care a atins cote din ce în ce mai mari în veșnicie.

Acesta e motivul pentru care Biserica exclude reîntruparea și mizează pe importanța capitală a vieții pământești pentru viața veșnică…pentru că aici, în Biserică, ne construimpentru veșnicie.

Și de aceea e atât de importantă curățirea noastră de patimi și umplerea noastră continuă de har…pentru că aceasta e ambianța vieții veșnice: trăirea în slava lui Dumnezeu.

Din acest motiv înțelegeți de ce experiența slavei lui Dumnezeu prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin atingerea de Sfintele Icoane și Sfintele Moaște, prin toată viața bisericească trebuie să fie cotidianitatea noastră. Dorința noastră de zi cu zi.

Pentru că în Biserică și prin continua noastră transfigurare experiem/ trăim…în avans sau, mai degrabă, ne pregătim pentru o astfel de viață duhovnicească continuă…unde numai trăirea contemplativă e întregul conținut al vieții umane.

Și am făcut acest preambul pentru ca să aibă sens relația dintre vindecarea femeii și învierea fiicei lui Iairos.

De ce Domnul a vorbit despre putere/ dinamis [Lc. 8, 46, cf. GNT] cu referire la vindecare…dar la înviere a vorbit despre mântuire [Lc. 8, 50, cf. Ibidem]?

Pentru că vindecarea e resimțită întotdeauna ca intrare a puterii lui Dumnezeu în tine. Sau ca acțiune puternică/ dumnezeiască în viața ta.

Și cel care s-a vindecat de o boală în mod minunat poate să confirme acest lucru: faptul căa simțit mâna/ puterea/ lucrarea lui Dumnezeu în ființa lui…ca pe o putere de viață și de bucurie.

Pentru că sănătatea reală, duhovnicească, e plină de bucurie, de exaltare dumnezeiască și nu de marasm, de față tristă, taciturnă.

Însă învierea din morți e mântuire/ eliberare de moarte adică eliberare de separareadintre trup și suflet pe care o aduce moartea. Și, mai mult decât atât, e umplere de viață, de nemurire învierea din morți pentru că e transfigurare a sufletului și a trupului la parametri noi de viață.

Numai că, dacă pentru Sfinți învierea din morți înseamnă transfigurare preafrumoasă a persoanei lor, ei fiind plini de slava lui Dumnezeu, datorită vieții lor continue cu Dumnezeu…pentru cei păcătoși învierea finală/ de obște/ a tuturor înseamnă o înveșnicire a urâțeniei interioare a persoanei lor.

Adică vor cunoaște cu vârf și îndesat consecințele veșnice ale faptelor lor din viața pământească și vor avea o conștiință vie a ceea ce sunt: niște persoane care și-au ratatscopul existenței, adică îndumnezeirea/ sfințirea lor.

Și observăm de aici cât de mult respectă Dumnezeu voința persoanelor create de El…

Faptul că El nu ne-a „obligat” să fim Sfinți, dacă noi nu am vrut să ne sfințim viața, și nu distruge voința și dorința noastră nici în veșnicie…

Pentru că Iadul este creația alegerii celor care se împotrivesc lui Dumnezeu. Fie ei demonisau oameni…

Așa că ironiile la adresa veșniciei sunt pe măsura neștiinței. La fel și indiferența față de veșnicie…

Însă Domnul, Cel care cunoaște scurtimea morții…că ea e somn al trupului (v. 52) și că sufletul e viu, a întors duhul/ sufletul ei în trup (v. 55).

Și pe noi, pe toți, sufletele noastre vii și conștiente după moarte…le va întoarce Dumnezeuîn trup, în trupurile noastre transfigurate…noi înviind din morți cu conștiința de sine pe care ne-o păstrăm după moarte și pe care ne-o îmbogățim continuu.

De aceea importanța de a pune început bun/ durabil/ transfigurator vieții noastre duhovnicești: pentru că creșterea în sfințenie, în cunoaștere, în experiență e fără final.

Noi vom cunoaște continuu, vom iubi continuu, vom afla continuu din descoperirile lui Dumnezeu în viața noastră…de aceea viața noastră de aici și din veșnicie e o noutate continuă, o stare plină de bucurie și de înțelegere, de fericire dumnezeiască.

Iar dacă aici nu ne plictisim când citim, când studiem, când ne rugăm, când descoperim noi și noi nuanțe ale existenței și ale voii lui Dumnezeu, cum ne-am putea plictisi când ritmul dumnezeiesc al noutății transfiguratoare la nivel ontologic va fi și mai intens și mai bulversant în veșnicie?

Dar Evanghelia de azi [Lc. 8, 41-56] ne vorbește la modul profund nu numai desprepotențele uluitoare ale sufletului ci și despre cele ale trupului. Pentru că atâta timp cât trupul resimte puterea lui Dumnezeu ca putere de viață și de sfințire…atunci poate să setransfigureze continuu datorită ei fără să se desființeze.

Așadar, experiența eclesială e cea care ne certifică existența veșniciei dar ne și dă accesulla veșnicie. Acces la veșnicie care înseamnă experiere a harului dumnezeiesc prin toate Tainele și slujbele Bisericii și prin tot ceea ce înseamnă viață ascetică și mistică a creștinului ortodox.

Iar fără ea, fără această certitudine adusă de harul lui Dumnezeu, nu putem aștepta în mod real veșnicia…pentru că nu avem nicio garanție a ei.

Dar dacă ne lăsăm pătrunși de puterea slavei lui Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor Lui, înțelegem că toată existența se susține pe puterea și slava Prea Sfintei Treimi și că Dumnezeul nostru treimic e Cel ce va fi totul în toți, adică viața și bucuria noastră veșnică. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș)

O pildă din pateric spune că în anumite situațiia ale vieții trebuie să mințim. Vom incerca să folosim un procedeu matematic denumit: metoda falsei ipoteze, pentru a arăta că Dumnezeu nu ne cere niciodată să mințim. Acest articol e continuare a articolului: „Niciodată nu te îndeamnă Dumnezeu să minți. Niciodată.”

Ipoteză: Să presupunem că Dumnezeu ne sugerează uneori că e bine să mințim.

Demonstrație:

a) Dacă uneori e moral să mințim, atunci care sunt acele situații? Dacă Biserica ar accepta minciuna ca soluție și intrument în momente foarte grele ale vieții noastre, pentru a rezolva anumite lucruri, atunci care sunt acele momente? Pentru că în viața noastră putem ajunge într-o infinitate de situații limită, ar fi imposibil ca Biserica să ne ofere o listă exactă de astfel de situații. Chiar dacă ne-ar oferi o carte cu câteva mii de cazuri în care minciuna ar putea fi acceptată, atunci aceea carte ar fi citită de foarte puțini creștini, din cauza dimensiunii ei. Ori adevărurile de credință trebuie să fie simple, ușor de înțeles, iar oamenii să se regăsească imediat în poruncile lui Dumnezeu, rezonând cu sufletul, fără a citi compendii de moralitate.

Prin urmare, totul ar fi lăsat la judecata și aprecierea oamenilor. Astfel, fiecare om ar putea stabili singur, pe baza judecății și a experienței sale de viață, dacă este nevoie să mintă uneori pentru a ieși dintr-o situație limită. Dar oamenii sunt diferiți și vor percepe situațiile limită diferit. Ceea ce pentru unii e monoton și simplu de făcut, pentru alții e considerat o situație limită. Astfel conceptul de situație limită s-ar relativiza mult prin aceea că multe situații aparent normale pentru majoritatea, ar fi limită pentru alții. Astfel că dacă majoritatea ar trebui pentru o situație să spună adevărul, o minoritate de oameni ar fi considerat că trebuie să mintă.

 

Pentru că noi oamenii ne influențăm unii pe alții prin fapte și vorbe, atunci situațiile limită ale celor slabi și neputincioși vor fi considerate limită și pentru cei tari, îndreptățindu-se și ei să mintă în acele momente.

În concluzie, dacă minciuna ar fi fost acceptată ca morală în anumite situații limită pentru oameni, atunci în scurt timp mai toate situațiile vor fi considerate limită și mai toți am considera normal să mințim. Astfel s-ar instaura haosul între noi... suferind toți de minciunile celorlați, pierzându-ne încrederea între noi... și ajungând să ne acuzăm și să ne lovim unii pe alții până la moarte.

Prin urmare, Dumnezeu, care caută să ne unească pe toți, n-ar putea porunci ca noi oamenii să folosim minciuna uneori.

b) Dacă Dumnezeu ne sugerează că uneori trebuie să mințim pentru a ieși din anumite situații limită ale vieții, atunci putem presupune și noi că și El uneori minte, pentru a ne impulsiona să facem anumite lucruri pe care altfel probabil n-am vrea.

Dacă Dumnezeu ne spune că minciuna uneori e bună, pot crede și eu că iadul, de care Hristos Domnul vorbește că ar fi veșnic, și că acolo s-ar duce sufletele celor răi pentru totdeauna, de fapt nu ar fi veșnic, ci temporar, și că asta e doar o modalitate de a ne speria ca să facem binele.

Dacă Dumnezeul meu acceptă minciuna, atunci aș putea presupune și eu că Judecata finală a omenirii nu va fi chiar așa de dreaptă pe cât se spune. Poate vom fi mințiți frumos, și unii care merită iadul vor fi iertați și alții care ar fi meritat milă și îngăduință pentru a intra în rai vor fi lepădați și lăsați să ajungă în iad.

Dacă Dumnezeu nostru îmi sugerează că uneori e bine să mint, atunci s-ar putea să mă gândesc că și El mai minte în relația cu noi, că jerfa lui pe Cruce poate fi o mică minciuna (simulare) pentru a ne lăsa tuturor impresia că „Vai ce mult suferă El pentru noi”, când de fapt, ca Dumnezeu ne poate lăsa orice impresie la vedere, și el în realitate să nu sufere deloc.

Așa cum observați, dacă Dumnezeu – Principiul Vieții și Creatorul a toate ne sugerează cu uneori e bine să mințim atunci îl putem și noi bănui pe el de minciună, iar bănuielile pot lua foarte multe forme... până la a nega chiar existența Lui.

Un Dumnezeu care ne sugerează să mințim e un Dumnezeu slab și neputincios care se teme de anumite lucruri, care n-are putere să rezolve lucrurile. Dar dacă noi înțelegem cu mintea că există un singur Creator Atotputernic, înseamnă că dumnezeul nostru al creștinilor e mai slab decât Acela... și este altcineva mai mare ca el, care poate să rezolve totul, fără să ocolească o situație prin denaturarea adevărului. Asta înseamnă că dumnezeul creștinilor nu e Dumnezeu ci e creatură.

Ori asta înseamnă că Iisus Hristos, de care noi mărturisim în Crez duminică de duminică faptul că este Dumnezeu adevărat, nu este de fapt Dumnezeu ci este om și creatură ca și noi.

Aici se observă că a accepta că Dumnezeu ne sugerează minciuna înseamnă să spunem că Dumnezeu nu este Dumnezeu, ajungând la erezii grave.

c) Sfinții Părinți spun că răul nu are existență în sine, ci doar Adevărul există în mod real în Persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Părintele Rafail Noica spune că dogma binelui și a răului este o dogmă eretică, străină de credința adevărată (Ortodoxia) în Dumnezeu.

Binele și răul nu se luptă așa cum vedem noi în filme sau desene animate. Dumnezeu nu se luptă cu diavolul pentru supremația acestei lumi. Diavolul este creatură... un înger căzut... o picătură de apă într-un ocean al creației.

Nu există o persoană atotputernică din care răul să iasă continuu. Toată lumea este a Lui Dumnezeu, El conduce tot. Dar binele nu ne este impus de Dumnezeu ci ne este sugerat. Adică Dumnezeu nu ne-a creat și ne-a aruncat într-un sistem în care să ne constrângă regulilor ci a permis ca noi să alegem cum ne duce mintea, și ușor ușor să învățăm care sunt alegerile bune.

Minciuna este de fapt o alegere greșită a omului, contrară voii lui Dumnezeu, contrară creației, contrară a ceea ce este pus în sufletul omului.

Dacă Dumnezeu ne-ar sugera uneori minciuna înseamnă că ne-ar sugera uneori să nu-i ascultăm poruncile. Ori Dumnezu nu-Și stă singur împotrivă.

d) Dacă nouă creștinilor ni s-ar sugera că uneori e bine să mințim atunci ce ne facem când vin oamenii de alte credințe: păgânii, hindușii, musulmanii, evreii, etc. care ne spun că în credința lor trebuie mărturisit mereu adevărul?

Atunci realizăm că a spune adevărul e parte din noi oamenii, și indiferent cât de mult s-ar depărta omul de Dumnezeu, tot simte nevoie să spună adevărul, să audă adevărul, să afle adevărul și să trăiască în adevăr!

Cine din lumea aceasta vrea să fie mințit continuu sau unoeri și să trăiască în minciună?


e) Toate legile acestei lumi se leagă unele de alte, se susțin, se interconectează, se validează unele pe altele și contribuie în mod incredibil de frumos la zugrăvirea minunată a tabloului acestui Univers mirific.

Dacă în creație totul se unește în Adevăr, adică toate legile matematice, fizice, chimice, biologice, medicale, etc. se întemeiază una pe altă, se demonstrează una pe alta, înseamnă că nu există fisuri, ci totul e gândit să se lege perfect. Nu există legi mincinoase în creație!

Pe teoria câmpului electomagenetic, care reușește să detalieze minunat circulația curentului electric, se întemeiază sute și sute de teorii din alte domenii. Teoria câmpului magnetic nu e valabilă doar pentru experimentele făcute de James Clerk Maxwell ci e valabilă pentru lumea întreagă... e validată pentru un număr infinit de situații...

Această validare a legii câmpului electromagnetic este de fapt o validare a adevărului acestei legi.

Această lege este adevărată în condițiile fizice ale planetei Pământ pentru orice situație... și pentru multe situații din Univers. Asta înseamnă că această lege este adevărată.

Dacă legile lui Dumnezeu sunt adevărate, adica validate, demonstrate, cum oare să-l bănuim pe Dumnezeu că ar sugera omului, vârful creației Sale, să mintă?

Dacă toată creația e făcută de Dumnezeu cu multă înțelepciune, întemeiată pe Adevăr, cum oare să sugereze omului, cel care poartă chipul Său, că uneori trebuie să mintă?

f) Au fost mulți oameni, care amenițați să se lepede de credința în Dumnezeu, au făcut acest lucru cu gândul că pe față vor zice că nu cred în Dumnezeu, dar în sufletul lor își vor menține credința. Amarnic s-au înșelat pentru că minciuna adoptată de ei, chiar și cu un scop bun, i-a obligat să se lepede din ce în ce mai mult de credința din sufletul lor... și înrăindu-se și-au dat seama că mai rău au făcut... că mai tare suferă decât ar fi acceptat suferința pentru adevăr de la început.

În plus de asta, au dat un exemplu greșit celor din jur care au văzut lepădarea lor și le-au urmat exemplu. Aceasta spre deosebire de Sfinții Mucenici care converteau sute de oameni în momentele când erau schingiuți și torturați, doar pentru faptul că sufereau pentru Adevăr și oamenii vedeau asta și se identificau cu această râvnă pentru Adevăr pe care și ei o aveau pentru suflet. Atunci și eu cereau să moară pentru Hristos.

Ar mai fi multe de zis, dar trăgând o linie, din argumentările aduse la punctele a), b), c), d) e) și f) concluzionăm că ipoteza inițială este falsă și Dumnezeu, Sfânta Treime, este Dumnezeu adevărului și niciodată nu ne-ar sugera să mințim, pentru că minciuna aduce tot răul printre oameni iar Dumnezeu ne iubește pe toți și nu vrea să ne aducă suferință.

Un Dumnezeu care sugerează uneori să mințim își stă singur împotrivă.

Spuneți mereu Adevărul, pentru că a mărturisi Adevărul înseamnă să-L mărturisești pe Hristos, pe însuși Dumnezeu!
doamne ajuta.

Există câteva pilde din Pateric care au adus printre noi, creștinii ortodocși, ideea că uneori ar trebuie să acceptăm minciuna, ca soluție pentru anumite situații în viață. Iata una dintre ele:

„L-a întrebat odată avva Agathon pe avva Alonie:

– Cum să-mi stăpânesc gura să nu spună minciuni?

– Dacă nu minţi o să faci multe păcate.

– Cum aşa?

– Iată că doi oameni au săvârşit ucidere înaintea ta, şi unul s-a ascuns în chilia ta. Şi vine dregătorul şi te întreabă: „în faţa ta s-a petrecut uciderea?” Dacă nu minţi îl dai pe om morţii. Mai bine lasă-l dinaintea lui Dumnezeu fără lanţuri; căci El le vede pe toate. ”

Deși în Patericul egiptean sunt părinți ai pustiei care au lăsat toate ale lumii pentru Dumnezeu, alegând calea cea grea a nevoinței trupești, totuși trebuie să precizăm că învățăturile și faptele lor nu pot fi considerate dogme ale Bisericii Ortodoxe.

În al doilea rând, mulți dintre cei care sunt menționați ca autori ai pildelor în Patericul Egiptean nu sunt canonizați ca sfinți, și prin urmare sfaturile și învățăturile lor nu pot fi asimilate Sfintei Tradiții a Bisericii Ortodoxe.

Chiar dacă ar fi fost canonizați ca sfinți, tot ar mai fi putut apărea mici greșeli în gândirea și scrierilor lor. Omul e supus păcătului pe acest pământ și nimeni nu e fără de greșeală, numai singur Dumnezeu.

În al treilea rând dogmele Bisericii Ortodoxe au fost stabilite de Sinoadele Ecumenice, adică de adunarea tuturor episcopilor ortodocși din toată lumea, prin hotărâre comună, și mai ales prin insuflarea Duhului Sfânt. În toată istoria Bisericii noastre o dogmă descoperită de Dumnezeu unui sfânt, a fost mereu supusă verificărilor unui Sinod Ecumenic.

De când e Biserica și până astăzi ortodoxia (dreapta-credință a) scrierilor unui membru botezat al ei, fie el diacon, preot, ierarh, profesor, sfânt sau simplu creștin, a fost validată prin raportarea la Dogmele Bisericii Ortodoxe, stabilite de Sinoadele Ecumenice. Dacă unele idei, sau scrieri erau în contradicție cu aceste dogme, atunci erau considerate eretice.

Ce vreau să înțelegi este faptul că în Biserică hotărârile nu se iau niciodată pe baza unei singure păreri, indiferent dacă vine din partea unui sfânt în viață... ci se iau mereu prin Sfântul Sinod al fiecărei Biserici.

Asta înseamnă că dacă Avva Alonie spune că trebuie să mințim, atunci hai să supunem afirmția lui la rigoarea Dogmelor Bisericii Ortodoxe, la rigoarea învățăturilor Sfintei Evanghelii și a Sfintei Scripturi și apoi la imensa bogăția a Sfintei Tradiții a Bisericii Ortodoxe de 2000 de ani, care e formată din scrierile și faptele sfinților. Dacă va trece testul atunci vom putea accepta cu toții că da, uneori trebuie să mințim.

1. Modelul de viață al oricărui creștin-ortodox botezat în numele Sfintei Treimi este Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce este Dumnezeu și Om. Iată ce spune El despre Sine însuși:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Evanghelia după Ioan 14, 6)

Dacă El este Adevărul în Persoană, iar noi trebuie să-l urmăm în toate faptele Lui, atunci cum oare să fim chemați uneori să mințim? Niciodată. N-a spus Hristos Domnul în nicio cuvântare de a Lui că ar trebuie să mințim vreodată. Absolut niciodată n-a zis. Ba dimpotrivă ne-a îndemnat să fim desăvârșiți precum Tatăl nostru cel din ceruri desăvârșit este.

Păi ce înseamnă să fii desăvârșit? Să nu există urmă de păcat! Să nu fie nicio mică fisură în viața și comportamentul tău. Înseamnă să fim perfecți ca Dumnezeu!

Dacă Dumnezeu este perfect, adică atotputernic, atotștiutor, peste tot prezent, nevăzut, Creator a toate, atunci cum oare să ne propună să mințim în anumite situații? Oare nu poate El rezolva orice problemă apare în viața noastră? Nu știa El oare că vom ajunge în situații în care ne va fi greu să spunem adevărul? Bineînțeles că știa, dar a pus credința între noi și El ca atunci când suntem în pericol să-i cerem ajutorul și El ne va scoate din orice rău, fără să mințim. Cine are credință puternică mută și munții!

La Dumnezeu toate sunt cu putință... o spune chiar Domnul, Sfântului Apostol Petru!

Dacă ne folosim de minciună ca să rezolvăm o situație atunci acceptăm tacit că Dumnezeu e neputincios și nu poate rezolva impasul în care am ajuns. Acceptăm o erezie, o credință strâmbă și anume că Dumnezeu e prins în capcana propriei Lui creații.

2. În plus de asta tot Domnul Hristos a spus, și toate cuvintele Lui sunt dogme, sunt Adevăr, că:

Diavolul „este mincinos şi tatăl minciunii.”

Asta înseamnă că orice minciună, orice strâmbare a Adevărului, vine de la diavol, și în niciun caz de la Dumnezeu. Domnul nu ne cere niciodată să mințim. Niciodată!

3. Toate Sfânta Scriptură mărturisește de sute de ori că Dumnezeu este „Dumnezeul adevărului”. Dacă sunteți curioși căutați pe site-ul www.bibliaortodoxă.ro cuvântul „adevărul” veți găsi 576 de rezultate, mare parte din ele mărturisind că Dumnezeu lucreză doar prin Adevăr:

„În mâinile Tale îmi voi da duhul meu; izbăvitu-m-ai, Doamne, Dumnezeul adevărului. ” (Psalmul 30, 5)

„Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui că adevărul caută Domnul şi răsplăteşte celor ce se mândresc, cu prisosinţă.” (Psalmul 30, 25)

Doar Adevărul ne conduce către împărăția lui Dumnezeu:

„Trimite lumina Ta şi adevărul Tău; acestea m-au povăţuit şi m-au condus la muntele cel sfânt al Tău şi la locaşurile Tale.” (Psalmul 42, 3)

Chiar și în pericole de moarte, tot Adevărul ne va izbăvi:

„Trimis-a Dumnezeu mila Sa şi adevărul Său şi a izbăvit sufletul meu din mijlocul puilor de lei. Adormit-am tulburat.” (Psamul 56, 5)

„Că mila şi adevărul iubeşte Domnul; Dumnezeu har şi slavă va da. Dumnezeu nu va lipsi de bunătăţi pe cei ce umblă întru nerăutate.” (Psalmul 83, 12)

4. Bisericile ortodoxe pot fi sfințite și folosite ca locașuri sfinte unde se vor săvârși Sfintele Taine, doar dacă în piciorul Sfântului Altar sunt puse moaște ale sfinților mucenici. Spre deosebire de alte categorii de sfinți, mucenicii sunt cei care și-au dat viața pentru Dumnezeu, suferind până la sânge și moarte pentru credința lor.

Atenție, în picioriul sfintei mese a altarului nu se pun orice moaște, ci numai moaștele sfinților mucenici. Așa se face că moaștele Sfintei Parascheva nu pot fi puse acolo, nici moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov, nici moaștele SfântuluI Vasile cel Mare, nici ale Sfântului Ierarh Nicolae, nici ale Sfântului Ioan Gură de Aur! Și știți de ce? Nu pentru că n-ar fi sfinți îndeajuns ci pentru că ei nu au murit dându-și sângele și viața pentru Adevăr. Au mărturisit Adevărul toată viața lor, dar n-au fost puși la testul ultim al mărturisirii adevărului: amenințarea cu moartea, prin chinuri.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Mucenic Mercurie, Sfântul Mucenic Mina, Sfinții Mucenici Eutihie, Iachint, Nicon, Talaleu, Hristofor, Autonom, Eupshiei, Agatonic, Aretom și alte câteva sute de mii și milioane de mucenici... ei sunt cei a căror moaște pot fi puse în altarul unei Biserici.

Sfinții Mucenici sunt cei care și-au dat sângele pentru Adevăr! Fără sângele lor noi astăzi n-am fi avut biserici în orașul nostru. Și mai presus de toate și de toți, Hristos Domnul este Mucenicul prin excelență, care a refuzat păcatul (ca denaturare a adevărului) și a suferit toate ocările, arătând iubire tuturor.

Pe jertfa lui Hristos–Adevărul și a altor milioane de mucenici care au preferat să moară decât să strâmbe Adevărul în inima lor, se întemeiază Biserica Ortodoxă astăzi.

La baza credinței noastre ortodoxe stă Adevărul!

Cum să ne ceară nouă Dumnezeu ca uneori să mințim?

Niciodată!

Indiferent cât de greu ar fi, cât de grave ar fi consecințele, noi trebuie să spunem adevărul, fără să-l distorsionăm cu nimic, pentru că a spune Adevărul înseamnă să-l mărturisești pe Dumnezeu, Cel care este Adevărul. Iată ce spune El:

„Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.”

Orice nuanțare a adevărului spre a ascunde anumite aspecte sau spre a obține beneficii de orice fel, este de la diavolul, tatăl minciunii.

Oricât de grave ar părea consecințele mărturisirii Adevărului, nu-i uitați pe Sfinții Mucenici, care au acceptat toate suferințele și chinurile, doar pentru a nu denatura adevărul în sufletul lor și în sufletul aproapelui lor. Minciuna poate părea o soluție pe termen scurt, dar pe termen lung ea distruge tot ce-i mai sfânt în noi și ne depărtează de Dumnezeu, făcându-ne părtaș diavolului.

Fiți cu grijă și atenție! Orice citiți în cărți supuneți la judecata Adevărului prin conștiința voastră, și dacă ideile din acea carte nu corespund cu Dogmele și Învățăturile Sfintei Biserici date de Dumnezeu prin Sfinții Apostoli, atunci nu le luați în considerare.

Pentru lămuriri vă rog să citiți și articolul: „Ce-ar fi dacă Dumnezeu ar accepta să mințim uneori” care este o continuare a acestui articol..

doamne ajuta.

Aceasta nu vrea să spună că Duhul lui Dumnezeu a părăsit total lumea, ci că prezența Sa nu era așa de evidentă ca în Adam sau cum este în noi, creștinii ortodocși, ci El rămânea exterior, și oamenii știau aceasta.

Așa, de pildă, multe taine legate de mântuirea lumii au fost descoperite după cădere lui Adam și Evei. Chiar după ce s-a făcut ucigaș de frate, Cain a auzit glasul lui Dumnezeu, care îl mustra. Noe vorbea cu Dumnezeu. Avraam a văzut pe Domnul și ziua Lui și S-a bucurat. Harul Sfântului Duh s-a manifestat ulterior în toate proorociile Vechiului Testament și în sfinții lui Israel. Iudeii aveau chiar școli speciale pentru a învăța să deosebească arătările lui Dumnezeu sau ale îngerilor, lucrările Sfântului Duh de întâmplările obișnuite, lipsite de har. Simeon, Ioachim și Ana și numeroși slujitori ai lui Dumnezeu erau adesea dăruiți cu arătări divine. Auzeau voci, primeau descoperiri confirmate apoi prin fapte minunate, dar reale.

doamne ajuta.