CÂTEVA GÂNDURI SMERITE ALĂTURI DE CREAŢIA MARELUI BRÂNCUŞI

de Virgil Maxim

Mai întâi, toată gratitudinea noastră pentru strădania domnului Adrian Petringenaru, care în laborioasa sa lucrare “Imagine şi simbol la Brâncuşi”, a intuit actul fundamental al creaţiei brâncuşiene, privirea din lăuntru a operei, din Dumnezeu a Creaţiei, din pogorământul Raţiunii divine în Cuvântul Său întrupat. Poate ar fi putut spune mai mult şi mai deschis, dar la data apariţiei lucrării, chiar şi “cititul printre rânduri” constituia o primejdie şi pentru autor şi pentru editură. Şi dacă, oarecum, în parte, planul lucrării mele (Închinare) se suprapune pe planul “Imagine şi Simbol la Brâncuşi”, vina este a mea.

*

Raţiunea lucrează nu cu noţiuni, ci cu lumină. Da, cu lumini !
Cu fulgere de lumină supranaturală, ceea ce înseamnă revelaţii…

De aceea, orice judecată rostită, consecinţă a revelaţiei interioare, este un act definitiv al raţiunii, ireversibil, o sancţiune, o sentinţă de condamnare pe viaţă, pe viaţă veşnică, împotriva, întâi, a celui ce rosteşte şi n-o împlineşte şi apoi, a oricui o aude, dacă n-o respectă.

De aceea zice Iisus: “Nu Eu, ci cuvântul pe care l-aţi auzit vă va judeca”. De aici şi starea de vinovăţie pentru actul cunoştinţei pe care-l are cineva, faţă de actul cunoaşterii, adică netransformării lui în act de traire.

Pentru că acest cuvânt nu mai este o simplă noţiune de inventar la nivelul memoriei, ci o obligaţie de conştiinţă pentru experimentare, o hotărâre care are putere de viaţă şi de moarte pentru cel care a luat cunoştinţă de el.

Acest cuvânt conţine în el fulgerul iniţial al revelaţiei cu care s-a împărtăşit raţiunea creată a îngerului şi omului şi pe care raţiunea respectivă l-a îmbrăcat în haina expresiei, a cuvântului rostit, lucrând aceeaşi pogorâre ca a Dumnezeu-Cuvântului în Fiul-Omului.

Deci oricine se împărtăşeşte cu cunoştinţa adevărului, e chemat de cel ce l-a rostit (Tatăl) la comuniunea cu El, prin împlinirea lui.

Acesta este înţelesul expresiei Mântuitorului : “Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-i este dat (nu e chemat) de Tatăl Meu”.

Şi acum, aparent, o diversiune:
Două sunt păcatele fundamentale pe care Dumnezeul-Creat, omul, le-a săvârşit şi le săvârşeşte împotriva Creatorului său şi împotriva sa, excluzându-se din comuniunea cu semenii şi cu Creatorul şi ele sunt complementare: îngâmfarea (trufia) şi desfrânarea, fiecare cuprinzându-se şi spiritual şi material unul într-altul, din ele decurgând toate celelalte.

Îngâmfarea (trufia) înseamnă situarea în postura singurului care poate spune: “Eu sunt, cel ce sunt” (Iahve-Dumnezeirea), prin aceasta, necurăţia minţii, (a sufletului), fiind desăvârşită la categoria înger (duh) şi ireversibilă deci în spirit, ca unul ce nu poate trăi condiţia devenirii (căderii şi ridicării, a morţii şi învierii) spre deosebire de om, căruia această condiţie i-a fost dată ca posibilitate de salvare, plătind cu dispariţie vremelnică (moartea trupului material, apoteozând Eternitatea), învierea în trupul imaterial. De aceea, îngâmfarea te scoate din comunitatea şi comuniunea spiritelor sfinţite, prin întunecare, prin răsturnarea lui “Exist” (Sunt) în non exist (nu sunt), rămânând o conştiinţă (spirit) sancţionată prin însăşi cuvântul “Non” (nu), opus oricărui cuvânt (de fapt singurul, care le cuprinde pe toate), care se confirmă prin cunoaşterea ţi recunoaşterea Eu-lui şi a eu-lui celorlalţi (a lor, celor creaţi).

De aici şi această formidabilă exprimare a Sf. Ioan Evanghelistul: “Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe aproapele, (fratele său)”… iar Mântuitorul spune clar: “Eu în ei şi ei în Mine, pentru ca toţi să fie una în noi”… (Ev. Ioan).

De aceea păcatul acesta este groaznic pentru condiţia spirit, respectiv pentru diavol.

Căci în timp ce Iahve (Dumnezeirea) cuprinde în sine trei ipostaze” Existenţa, Enunţarea ei şi Realizarea, (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), diavolul, reducându-se la “monos”-ul (fără conştiinţa existenţei în sine, fără posibilitatea de a enunţa această existenţă şi fără realizarea prin sine a actului creaţiei), desfiinţează astfel esenţa Existenţei, dragostea, înlocuind-o cu opusul ei, ura, luptându-se de fapt împotriva propriei sale existenţe şi neputându-se totuşi desfiinţa, realizând în felul acesta iadul, tragedia neputinţei de a trăi în, şi a cuprinde în sine iubirea de alţii în lumina lui Iahve, Cel ce le are pe toate din sine, în sine şi prin sine ( a se, per se, in se).

Desfrânarea, vizibilă mai ales în trup la categoria om, (Dumnezeul-Creat) este necurăţia trupească, ascunsă în spirit în dorinţa de posesiune a creaţiei, de integrare în sine a formelor eterne prin frumuseţe divină, având ca finalitate satisfacţii instinctuale şi nu multiplicarea chipului lui Hristos în creaţie.

Desfrânarea te scoate din comunitatea şi comuniunea trupurilor sfinţite (adică din Biserică, din trupul mistic al lui Hristos, ca mădular infectat, care trebuie extirpat dacă nu se vindecă. De aceea Sf. Ap. Pavel scoate pe cel desfrânat din comunitate până la vindecare. (I Corinteni, Cap.V)

Dumnezeu desfiinţează naşterea din poftă bărbătească şi trupească prin preluarea creaturii într-o înfiere, transferând prin apă şi Duh, natura umană în condiţia naşterii din Dumnezeu şi desfiinţând astfel stăpânirea lui satan asupra creaţiei. Această naştere nouă pe care n-o pricepea Nicodim şi pe care omul, chiar după botez, o desconsideră şi o ignoră, i se face mai grea acuză pentru că în acest caz, actul desfrâului nu mai este un act inconştient ci unul conştient. Sf. Ap. Pavel pune pe Anania şi pe Safira în situaţia de a-şi rosti în spirit sancţiunea morţii definitive, pentru actul desfrâului aparent nu în trup (dar pentru satisfacţii trupeşti) şi mândria falsei lepădări de cele pământeşti ci în duhul personal şi în duhul trupului mistic al lui Hristos, în Biserică.

Pentru a preciza gravitatea acestui păcat, Sf. Ap. Pavel explică cu claritate fără echivoc: “Orice păcat pe care-i face omul este în afară de trupul său (mistic), dar cine săvârşeşte desfrâul (curvia) păcătuieşte în însuşi trupul său (mistic) (I Corinteni).

Acestea au fost un fel de paranteză pentru a putea înţelege cele ce urmează.

Pentru că acest mare monah al culturii româneşti, Brâncuşi, nu va putea fi înţeles decât cunoscându-i nu numai forţa pe care o dau cultura, talentul şi tenacitatea, ca să nu zicem ambiţia de a fi original, ci actul străduinţei spre puritate desăvârşită, spre sfinţenia şi simplitatea vieţii, conştient că harul lucrează prin cei puri.

De aceea, cine vrea să despartă opera lui Brâncuşi de Creştinism, de creştinismul românesc (şi veţi vedea de ce spun aşa), nu va înţelege nimic din creaţia lui.

Toate elementele de simbol, ancestral am putea spune, folosite de acest mare creator, se purifică şi se topesc în viziunea creştină.

Aceste elemente revelate cu anticipaţie omului, pentru a-l recunoaşte prin ele pe Cel ce le-a purtat dintru început în Sine, pe Hristos, Brâncuşi le regăseşte în arta străveche românească…

Brâncuşi nu este un creştin de paradă, nici unul de rit.

El se ridică deasupra formulelor şi formelor mărturisite, deşi se serveşte de ele. Dar face din ele idei, transfigurându-le, trecându-le în metafizic, prin înţelesul pe care-i capătă acestea în spirit, imprimând formelor linia ascendentă, sublimând parcă materia, obligând spiritul prin contemplare, să se detaşeze de materie.
Nu existenţa materială sau biologică ci spiritul ei este acela care dă sens existenţei văzute (formei receptate).

Din orice existenţă văzută (percepută de altfel prin toate simţurile noastre trupeşti şi sufleteşti) trebuie să transpară spiritul care o susţine în această stare de existenţă individuală, unică.

Odată despiritualizată, orice existenţă devine posibilă dispariţiei, morţii (procesului de degradare şi descompunere în elementele incapabile de reprezentare existenţială).

Ori, tocmai acest act îi realizează Brâncuşi:

El pune materia în situaţia de a-şi legitima existenţa prin spiritul care a informulat-o, obligând pe receptor la un act de întâlnire în metafizic, cu spiritul artistului, ascuns în mesajul obiectului creat, aşa după cum Creatorul Etern este “văzut” (“întâlnit”, “cunoscut”) în creaţia Sa.

Şi această corespondenţă înt5re spirite are loc tocmai pe acest “soclu” material care devine astfel, el însuşi, purtător al nobilei atenţii şi intenţii a spiritului Creatorului Etern.

De aceea dictonul lui Brâncuşi “să creem ca Dumnezeu”, însemnează pentru el a (re)încărca materia cu sensul pe care Creatorul i-a avut ab iniţio în intenţia Sa (în Planul Său), adică de a o face nemuritoare, de a o înveşnici.

“O sculptură (orice creaţie artistică, zicem noi, extinzând gândul lui Brâncuşi) nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său ci se continuă în cer…” (în înţelesul spiritual n.n.).

“Materia se sfinţeşte sau se întinează în funcţie de intenţia cu care o atingem” va zice un părinte al pustiei (fără certitudine Sf. Antonie cel Mare, fiindcă am citat din memorie).

Aşa cum, frământând lutul şi suflând asupra lui Duh de viaţă, Dumnezeu a dat sens existenţei material-spirituale, conştiente, subiective, tot aşa artistul respectiv, Brâncuşi, “încarcă” materia (existenţele, subiect, create)cu un suflu spiritual pe care-i comunică spiritului ce le contemplă.

Orice om de cultură care caută esenţa lucrurilor se întâlneşte în final cu Dumnezeu, chiar dacă iniţial nu a dorit sau nu şi-a dat seama de acest lucru (fapt). Această întâlnire îi va fi fatală: va trebui să mărturisească Adevărul. Şi nu va mai avea niciodată linişte, absolut niciodată, până nu se va situa sub toată zidirea. (Recunoaşterea ignoranţei în condiţia cunoaşterii luciferice).

Dar atunci va fi salvat integral, prin Raţiunea divină care-i va satisface dorinţa de cunoaştere, prin Împărtăşirea cu Cuvântul Său Întrupat (întru care şi prin care sunt toate), crescând în acest act de cunoaştere pe măsura dorinţei de desăvârşire.

Boala de care suferă astăzi omenirea şi de care va suferi orice om şi orice comunitate omenească care se desparte de Biserica lui Hristos este inaniţia spirituală (Neputinţa de a împlini dragostea totală faţă de Dumnezeu şi de fraţii (aproapele) lui).

Aproape nimeni nu vrea să mai trăiască prin Adevărul Etern.
Fiecare vrea să trăiască prin “adevărul” său particular, egoist !

Un egocentrism ajuns la paroxism, la exacerbare. Dar în această postură, cei în cauză se vor întâlni cu Lucifer, căci: “Dacă nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi…” zice Mântuitorul. Iată sancţiunea fără rezervă rostită evreilor de Mântuitorul, ei care credeau că vor putea fi integraţi în fericirea eternă a lui Avraam, fără recunoaşterea, mărturisirea şi consumarea Adevărului, în însuşi trupul şi sângele Dumnezeului-Om pâinea coborâtă din Cer… şi că slujirea societăţii, invocată de foarte mulţi, fără slujirea lui Hristos, fără conducerea ei spre Dumnezeu, este o formă deghizată de mândrie luciferică : “Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zice iarăşi Iisus.

Deci orice gând, orice cuvânt, orice faptă, intenţie sau chiar gest, care nu duce, nu indică sau nu sugerează obiectul slujirii supreme – Dumnezeirea – este un act mort.

Finalitatea nu-i va integra.

iar omul trebuie să lucreze, să slujească în aşa fel încât să aibă personal conştiinţa şi să trezească în semeni conştiinţa că va fi confirmat (proiectat) de (în) Eternitatea divină, împreună cu cei ce primesc slujirea lui. Toată opera lui Brâncuşi, acest monah al culturii româneşti, este o metaforă a sufletului românesc îngenuncheat discret în templul creaţiei Dumnezeului – cel – viu.

La noi, creştinismul nu este o religie la care am aderat ca la o politică de interese, nici un sistem filosofic sau de norme morale, sau dogme însuşite scolastic, nici rit de manifestare magică sau vreo formă bogotă de credinţă…

La noi creştinismul este un stil de viaţă. (Nu spun eu pentru prima dată acest lucru).

De aceea am zis mai sus : “Creştinismul românesc”.

Un stil de viaţă inconfundabil, la care sufletul românesc (al comunităţii şi al persoanei) n-a trecut prin hotărâri administrative sau politice, nici din necesitatea de a suplini o lipsă, ci din dragostea de a comunica cu Adevărul, revelat în Cuvântul care strigă : “Veniţi la Mine”, “Eu sunt lumina lumii”!

În acest ataşament la Dumnezeire, sau mai bine zis, în această stare de comuniune cu Dumnezeu, poporul nostru s-a născut aşa cum se naşte un ou în coaja sa, sau am putea spune, o inimă în trupul său.

Poate că acest fapt s-ar putea explica, dar noi nu facem acest lucru, ci doar constatăm istoriceşte şi implicit spiritualiceşte.

Constatăm că în istoria acestui neam, orice cutremur spiritual, determinat de vreo formă de păcat existent în trupul său, i-a întors la Dumnezeul lui, nu la Dumnezeul “lumii”. Şi acesta este un fapt  care pare curios multora : consecvenţa acestui ataşament şi comuniunea rămânând nealterată faţă de forma şi fondul iniţial. Căci pentru român, fiecare neam are un Dumnezeu care nu e ca al lui sau şi al lui.

Dumnezeul românului ar putea fi dumnezeul oricărui neam sau popor, dar Dumnezeul fiecărui neam sau popor n-ar putea fi Dumnezeul lui (al românului).
De ce?
Pentru că în Dumnezeul lui, românul îi cuprinde pe toţi aşa cum sunt, necenzurându-le libertatea prin vreo constrângere văzută sau nevăzută: “Câte bordeie, atâtea obiceie!”, păstrându-şi deci aceeaşi libertate pentru sine, fără vreo constrângere, fără vreo cenzură exterioară, sau impusă de cineva chiar în numele lui Dumnezeu, afară doar de cea interioară, de cea a conştiinţei lui. Libertatea îi dă condiţia de Om. De aceea el nu va lupta niciodată pentru proprietatea pământului (socială şi naţională) despărţind-o de legea de viaţă a acestui pământ, legea românească fiind legea sinonimă cu legea creştină, iniţială, în care s-a născut şi pe care a moştenit-o nealterată. El nu se teme de cel străin ca individ, ci de spiritualitatea lui, de atitudinea lui sufletească faţă de libertatea celorlalţi.
De aceea, chiar sacerdotul oficial, pentru el, este un iniţiat şi un investit, dar nu şi un cenzor al conştiinţei lui, dacă nu se identifică cu Adevărul, în numele căruia vorbeşte. Nu se sminteşte, despărţindu-se de Adevăr, din cauza greşelilor lui omeneşti, ci lasă loc judecăţii Supremului Judecător: “Mare-i grădina lui Dumnezeu!” va zice făcându-şi şi cruce.

Dar când acest iniţiat se identifică cu viaţa (sau tinde) cu Adevărul, pe care-i cunoaşte foarte bine şi el, (românul), atunci sacerdotul e un sfânt al lui Dumnezeu.

Şi nu numai el (sacerdotul), ci orice semen al său care egalează sfinţenia. Şi sfinţenia pentru român, nu trebuie decretată de vreun sobor. Aceasta este o treabă de ordin inventarietiv.

El simte această sfinţenie care i se impune ca un flux, ca o putere, din care nu poate ieşi sau peste care nu poate trece, ignorând-o!
Recunoaşterea acestei puteri a spiritului sfinţit al aproapelui său, stă într-un act tăcut de venerare interioară, a acestui chip, care s-a transfigurat în lumină.

De aceea acel chip rămâne, pentru el, Icoană ! Icoană vie, cu puteri fecundative, tainic, a tuturor puterilor lui spiritual-morale, mai întâi şi apoi bio-fizice, dorind aceeaşi înălţare, devenindu-i model sau reper în viaţă.

De aceea, (poate părea curios pentru cel ignorant în cunoaşterea sufletului românesc), pe acelaşi perete, alături de Icoana Omului-Dumnezeu şi Dumnezeului-Om şi a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele lui Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu, nu ca nişte tablouri pe perete sau poze frumoase, ci ca fiinţe ale aceleiaşi familii sfinte din casa lui, care a devenit astfel casa lui Dumnezeu.

(Munţii Apuseni, Bucovina, Munţii Olteniei, etc… )

Aşa încât el şi tot neamul lui de oameni, strămoşi, moşi, părinţi, sunt în Dumnezeu şi se simt în Dumnezeu, într-un act de corespondenţă vie cu cei prezenţi, permanent în timp şi spaţiu, în timpul atemporal, în spaţiul aspaţial, în Eternitate, în Veşnicul prezent dumnezeiesc.

De aici şi sentimentul şi chiar siguranţa integrării lui în creaţie, în Planul divin, ca element creat pentru Eternitate între alte elemente eterne în Dumnezeu… şi acum, puteţi privi, aş spune mai bine, puteţi contempla opera lui Brâncuşi, căci de fapt, în toată diversitatea ei aparentă, ea este una, aceea a depăşirii timpului şi spaţiului, a zborului, a înălţării, a transfigurării taborice…

Iisus a făcut tină, a uns ochii orbului şi i-a zis: “Du-te şi te spală la scăldătoarea Siloamului” (care tălmăcindu-se înseamnă trimis).

Oarecum parafrazând, Brâncuşi plămădind tina acestui pământ românesc ne unge ochii minţii, trimiţându-ne la Siloamul Târgu-Jiului: “Duceţi-vă la Târgu-Jiu şi spălaţi-vă ochii minţii, în baia contemplării ca să vedeţi nemurirea în actul recunoştinţei faţă de Dumnezeu”.

Pe acest altar, comun tuturor vetrelor româneşti – masa tăcerii – rotundă ca o pâine şi ca ţara, vorbitoare tainic pentru cei ce o înconjoară; Brâncuşi, ca un sacerdot învestit al spiritului neamului său, oficiază în numele vieţii-naşterii şi morţii-Învierea, prin liturghia dragostei de cunoaştere a Absolutului divin, spre care actul de recunoştinţă, laudă şi mulţumire se înalţă într-un zbor succesiv de generaţii suprapuse (modulele coloanei) într-o continuitate infinită.

Căci dacă în această trilogie de la Târgu-Jiu nu vedem sufletul neamului românesc în lumina recunoştinţei celor vii pentru primirea celor mutaţi la Dumnezeu ca jertfe pentru Adevărul revelat, mărturisit şi apărat de-a lungul a două mii de ani, pe acest pământ, ce altceva aţi putea vedea ?

Ar fi o blasfemie !

Dar iată-mă într-o postură care mă jenează în cuget: eu să vorbesc despre Brâncuşi ?

Brâncuşi nu are nevoie de vorbe de laudă ci de cunoaştere a sufletului său, a stărilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice şi despre el şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini. Asta se pare că i-ar înjosi. Ca şi despre Sf. Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii !

Despre M. Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis.
I s-a dat cu o cărămidă în cap ! De ce ? Procesul acestei crime încă nu este pe rol. Dar va fi pus !
Ştim cu anticipaţie că Eminescu era “piatră de poticnire” a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei.

Tâlharul de pe cruce e primul creştin care moare în actul jertfei supreme, împreună cu Hristos. E primul care recunoaşte, mărturiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire, transferând-o lui Hristos, şi de aceea şi primeşte răspunsul prompt: “Astăzi vei fi cu Mine în rai !”

Analizându-se opera lui Eminescu (de fapt nepublicată vreodată integral, căci altfel ar fi fost condamnat la moarte post-mortem), ni se spune nimic despre acest spirit creştin. Dar ştiţi dumneavoastră “Rugăciunea către Maica Domnului : Rugămu-ne’ndurărilor/ Luceafărului mărilor ” ? etc… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu : Rugăciunea.
Toate aceste flori, acele minuni ale creaţiei, versificate, împodobite ca nişte icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.

O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriu-zisă e numai una, e un accident. Nu, domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în faţa atotputerniciei divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui zbuciumate dornică de Absolut.

Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, etc… îl pun pe acelaşi perete sfânt în casele românilor. Eminescu e un “drept” al neamului românesc ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin, socialist, democrat sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător.

Aşa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capătă nişte nuanţe de încântare şi miraj, mângâind sufletul şi mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieţi cu umbre dulci într-o încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Aşa şi Hristos face să dispară în lumina strălucirii Lui orbitoare creaţia fantasmelor lumeşti. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor rămâne şi nu vor căpăta strălucire în raza Luminii Lui, decât acelea ce-L vor fi preamărit.

De aceea, nu “Luceafărul” , nu “Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial îl va însoţi pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci Rugăciunea.

Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos:

Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară
Din valuri ce ne bântuie
Ridică-ne, ne mântuie
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie !
Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.

Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi s-a încântat în faţa frumuseţii creaţiei divine, aceste frumuseţi le-a cântat încântându-ne şi pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat sufletul lui trezit în faţa zorilor a văzut chipul aurorei hristice şi-a alergat conştient, căzând în genunchi într-un act de contemplare şi adorare a Adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei, a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre (sale) omeneşti.

“Înţelepţii lui Dumnezeu, făpturii n-au slujit, ci Făcătorului !” (Cântare de laudă bisericească pentru Sfinţi).

În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu şi implicit a Hristosului, Eminescu face din darul său (talentul său) şi prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii.
E cel mai mare act de viaţă pe care Dumnezeul creat (omul) îl poate aduce Dumnezeirii în condiţia de pământean.
În felul acesta, el restabileşte şi ierarhia valorilor culturii.
Astăzi, veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorii politico-economice:
(Pofta inimii, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii”). (“D’abord la politique”). Aşa i-a zis şi Satana, Mântuitorului, pe muntele Carantaniei:
“Iată lumea şi slava ei, Ţie ţi-o voi da, dacă te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc” (Matei – citat din memorie).
Minţea ca ţi în Eden. Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale şi spirituale.
De ce ?
“Căutaţi MAI ÎNTÂI Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi TOATE CELELALTE se vor adăuga vouă !”.
Astăzi, chiar în spatele aparentei “fapte bune”, stă afaceristul.
Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat.
“Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zise Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veşnic, este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu şi-o revendică, pentru că nu i-a fost atribuită. Un alt Dumnezeu o revendică : egoismul tău luciferic.
De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un stil de viaţă. Românul când dăruieşte ceva zice: “Primeşte darul acesta şi zi: Bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte – Mulţumire lui Dumnezeu!).
De aceea, Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină.
În casa de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare: o mamă suferind, lângă o surioară paralitică şi jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda bisericii, din umilinţă, mai mulţi decât în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului Ei, crucificat şi înviat, supremă mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă pentru  cealaltă viaţă.
Brâncuşi s-a născut creştin, a trăit intens creştineşte şi a murit creştineşte. Uitaţi-vă la toată simplitatea ţi comportarea vieţii lui aproape schivnicească, acolo unde huzurul, luxul, petrecerea, libertinajul, erau la ele acasă, în mijlocul Parisului.
Cu atât mult această capacitate de jertfă e mai de admirat, cu cât condiţiile ispitei sunt şi ele mai mari.
Un pat de lemn masiv, un buştean drept scaun, un tuci de mămăligă cu făcăleţul lui, un blid pe o vatră care-i este şi masă, e tot mobilierul acestui nabab al spiritului românesc.
Acestei icoane i se cuvine cinstire!
Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti şi sufleteşti ai neamului românesc şi voi care loviţi acest neam sfinţit prin aceşti drepţi.
Şi sunt foarte mulţi!
La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi ?!

Conceptul creştin „păcat“ din perspectiva realităţii sociale contemporane este analizat de către publicistul Matthias Matussek în renumitul săptămânal german „Der Spiegel“ (cu un tiraj de peste 1 milion de exemplare) .

Interesantul articol de pe prima pagină, poartă un titlu  provocativ: „Triumful păcatului: despre desfrânare, avariţie şi alte ispite“ (Der Spiegel nr. 7/2010, pp. 61-71).

Analiza sa este pe cât de simplă, pe atât de veridică: păcatul nu mai este luat în serios, şi asta, pentru că a devenit atotprezent. Noţiunea „păcat“ însă „a dispărut din conştiinţa publică.“ „Păcatul nu mai are greutate metafizică.“ (p. 61). Într-o lume în care viciul devine atât formă cât şi fond, conştiinţa păcatului nu mai există. Triumful păcatului îi este propria moarte. De atâta abundenţă, păcatul şi-a pierdut orice „atractivitate“, este simplă rutină cenuşie. Şi astfel păcatul ajunge să se auto-desfiinţeze: promite viaţă, conţine însă de fapt neant.

Dincolo de coloratura uşor sarcastic-ambivalentă a articolului şi de emfaza truismelor formulate, autorul reuşeşte să readucă în atenţia publicului larg noţiunea păcatului. Cele şapte păcate de moarte (conform papei Grigore cel Mare, 540-604) sunt astfel identificate cu fenomene constitutive ale spectacolului nostru cotidian.

1) “Superbia” - VANITATEA se regăseşte în „sistemul narcisismului“ cosmetic, în mitul veşnicei tinereţi şi în goana după celebritate - toate acestea fiind însoţite în mod tragic de însingurare şi de procesul galopant de îmbătrânire a societăţii europene.

2) “Avariţia” - ZGÂRCENIA are urmări catastrofale, ştim asta din actuala criză financiară: „Ea este înţeleasă ca motor al sistemului nostru economic“ (p. 64). În realitate însă, omul a intrat sub jugul hipnotic al acumulării de capital, iar efectele devastatoare ale crizei au arătat că întreaga lume stă „sub semnul avariţiei universale“ (p. 65).

3) “Luxuria” - DESFRÂNAREA, departe de mai avea de face ceva cu dragostea, „a devenit fast-food“, „o afacere rece“, de care profită din plin industria porno.

4) “Ira” - MÂNIA se regăseşte, potrivit lui Matussek, atât în terorismul islamic cât şi în instinctul de răzbunare care a însufleţit pe fostul preşedinte american la declanşarea războiului din Irak.

5) “Gula” - LĂCOMIA, deşi nu mai e privită de nimeni ca problemă duhovnicească, face ravagii: 1,8 miliarde de oameni suferă de obezitate. Între bulimie şi anorexie, păcatul lăcomiei a devenit un adevărat cult mediatic, show-urile culinare televizate căpătând astfel conotaţiile unei pseudoliturghii (cf. p. 69). Remediul - postul - revine şi el în actualitate, însă sub forma comercială a programelor de consiliere nutriţională.

6) INVIDIA însoţeşte traseul cotidian al fiecăruia, cu atât mai mult cariera profesională; oamenii par să se impartă astfel în două categorii, cei invidioşi şi cei de invidiat: „Semnul cel mai sigur al succesului este acela de a provoca invidia celorlalţi…“ (p. 69).

7) În sfârşit,“ acedia” - LENEA caracterizează cel mai bine peisajul societăţii europene: „Ne legănăm plictisiţi pe unduirile societăţii noastre de consum, şi cu cât ne merge mai bine, cu atât devenim mai trişti“ (p. 70).

Exerciţiul de regăsire a celor şapte „păcate capitale“ în mecanismul de bază al societăţii contemporane îl aduce pe autor în repetate rânduri la evaluarea pozitivă a tradiţiei spirituale creştine: Biserica se dovedeşte a fi „un psiholog inteligent“ (p. 63), iar Părinţii Biserici, în descrierea implicaţiilor complexe ale diferitelor păcate, foarte buni cunoscători ai omului.

(traducere şi adaptare pr. dr. Ioan MOGA, München - în Ziarul Lumina,23 febr.)

Cuprins

Mareste imaginea.

Secolele XVIII-XIX constituie pentru istoria poporului grec – si nu numai – o perioada de framantari, dar si de afirmare a independentei si prosperitatii in raport cu celelalte state.

Chiar si in randul monahilor din Muntele Athos, in toata aceasta perioada s-a manifestat, intr-un mod mai mult sau mai putin evident, incercarea de a estompa importanta aportului considerabil, adus de celelalte tari ortodoxe in sustinerea manastirilor de aici (intre care stim ca Tara Romaneasca si Moldova au avut un rol fundamantal in acest sens), in perioada post-bizantina.

Aceasta noua atitudine presupunea consolidarea traditiilor ce fac referire la intemeierea si sustinerea manastirilor de catre imparatii bizantini. Un exemplu al acestei atitudini este de altfel aparitia frecventa a vulturului bicefal (cu o coronana, sceptru si sabie in cioc) in decorarea arhitectonica a multor monumente athonite.

De altfel, nu constituie o simpla coincidenta faptul ca in Manastirea Cutlumus, obstea a identificat un print roman si ctitor al asezamantului cu un imparat bizantin, schimband inscriptia initiala ce insotea portretul printului roman. De asemenea, nu este o coincidenta nici faptul ca inscriptia aflata in scena ctitorului aflata langa mormant, datand din 1854, in nartexul catoliconului Manastirii Pantocrator, unul din intemeietorii manastirii si demnitar bizantin, marele stratopedarh Alexie, sa fie identificat in mod intentionat cu marele imparat Alexie Comnenul.

Un alt exemplu, care reflecta acesta orientare a monahilor athoniti de a evidentia mai ales importanta istoriei bizantine, il aflam in programul iconografic al Mananstirii Marea Lavra, unde, portretul voievodului roman Vlad Vintila a fost asociat cu cel al imparatului bizantin Ioan Tzimiskes. In cele ce urmeaza, ne vom apleca asupra acestuia, mai in detaliu.

Potretul Voievodului Vlad Vintila de la Manastirea Marea Lavra

In 1535, programul iconografic al catoliconului Manastirii Mare Lavra, zugravit in fresca de catre Teofan Cretanul, a fost imbogatit cu un portret al primului ctitor al asezamantului, Nichifor Focas (963-969). Portretul este pozitionat in nava, avand alaturi pe Sfantul Mucenic Mercurie. Imparatul bizantin este pictat, pe jumatate intors catre altar, deschizand un hrisov.

Imprejurul capului sau se afla o aureola. Pe cap poarta o corona de aur avand stema Paleologilor. Inscriptia de pe portret este “Nichifor Focas imparat si ctitor al Sfintei manastiri”.

Exact in partea opusa portretului lui Nichifor, tot in nava, langa Sfantul Hristofor, este pictata imaginea unui alt ctitor al Marii Lavre. In bibliografia de specialitate acest portret era mentionat a fi al lui Ioan Tzimiskes.

Dupa ce pictura a fost recent curatata iar compozitia originala a putut fi dezvaluita in intregime, in timpul restaurarii picturii murale din intreaga biserica, au aparut elemente care resping incontestabil identificarea celui din imagine cu Ioan Tzimiskes.

Inainte de a prezenta insa noile informatii care au fost aduse la lumina in timpul lucrarilor de restaurare, este imperios necesar sa ne intoarcem la acest portret inainte ca acesta sa fi fost curatat,fiind atenti la acele elemente iconografice pe baza carora a fost facuta asocierea initiala cu imparatul bizantin.

Intors pe jumatate catre altar, ctitorul tine in maini un model in detaliu al catoliconului. Ca si in portretul lui Focas, putem observa o banda semi-circulara ce fragmenteaza partea de sus a personajului. Suprafetele triunghiulare dintre zona circulara a reprezentarii si marginea benzii este decorata cu un frumoas model ornamental.

In contrast cu imparatul bizantin, acest ctitor nu are aureola. Poarta un caftan pe deasupra avand colier (maniakis) si toga (loros). Pe capul sau, ctitorul are o coroana inalta, deschisa, din aur, avand drept model in partea superioara flori de crin. Inscriptia de deasupra reprezentarii spune ca acest portret apartine imparatului bizantin Ioan Tzimiskes, al doilea ctitor al Marii Lavre. Intalnim aici o persoana matura. Are parul lung si castaniu. Mustatile sale putin dese si usor rasucite avand aceeasi culoare, barba continand inflexiuni rosiatice.

Trebuie sa amintim faptul ca vesmantul de baza al personajului, caftanul, in vremea in care a fost facut portretul, era tipic voeievozilor valahi si moldavi. Este o roba de origine orientala. In pictura balcanica apare deja inaintea ocupatiei otomane in prima jumatate a sec. XV-lea. In Moldova si Tara Romaneasca, printesele, nobilimea si nevestele nobililor purtau caftan din sec. XV. In jurul mijlocului sec. XVI a devenit parte a garderobei voievodale. Deoarece, caftanul era purtat numai de turci, aceasta schimbare a vesmintelor voievodale reprezinta si un gest simbolic, ce arata rolul caftanului in ceremonia investiturii, in contextul confirmarii de catre Poarta a domnitorilor romani, aratand totodata autoritatea Otomana.

Trebuie amintit de asemenea ca acest ctitor a fost reprezentat ca purtand o coroana de aur inalta si deschisa. Acesta era tipul specific de coroana al domnitorilor valahi si moldavi, dupa cum observam in portretele lor din sec. XIV.

Cunoastem faptul ca floarea de crin era o emplema populara in Europa de vest, cel mai probabil un produs al cultului lui Hristos si Maicii Domnului, ce era folosit ca ornament pe marginile coroanelor si sceptrelor domnitorilor apuseni, ca simbol al puritatii si castitatii. Pentru lumea crestina ce se afla sub stapanirea turceasca, coroana impodobita cu crini a devenit emblema domnitorului crestin, aparatorator al dreptei credinte.

Pe de alta parte, faptul ca cel de-al doilea ctitor este reprezentat fara aureola ne permite sa concludem ca este vorba de un domnitor din perioada post-bizantina, contemporan cu pictura din catolicon, iar nu portretul unui imparat bizantin.

Un alt element ce ne permite sa interpretam aceasta imagine, un important insemn imperial bizantin este toga (lorosul), ca de altfel celelate insemne imperiale (maniakis, perivrachionia si epimanikia). Nu putem oferi un raspuns satisfacator acestei intrebari inainte de a determina identitatea celui reprezentat in imagine. In acet sens, vechiul proschinitar al Marii Lavre scris de catre schevofilaxul manastirii, Macarie Trigonis, in 1757, ofera cateva informatii interesante. Macarie mentioneaza ca de-a lungul caii de la iconae in spatele tronului egumenului, pe partea stanga (exact in partea opusa de unde se afla Nichifor Focas), se gasesc inca doua “vechi si splendide icoane”, dintre care cea mai frumoasa este (o scena votiva a memorabilului Domn al Ungro-Vlahiei Vintila Voevod, langa care (icoana) el insusi este reprezentat in rugaciune, tinand biserica in mainile sale.)

Astfel, nu incape indoiala ca inaintea noastra se afla portretul uni Principe valah, Vlad Vintila (1532-1535). Lucrarile ulterioare de restaurare au confirmat aceasta identificare si, in acelasi timp, indica in ce masura pictorii ulteriori au intervenit in pictura originala a manastirii.

In timpul lucrarilor de restaurare, pe langa curatarea frescelor de impuritatile ce s-au acumulat de-a lungul sutelor de ani, o adaugare ulterioara a barbei ctitorului a fost indepratata si, ceea ce este cel mai interesant, chipul unui copil, purtand un vesmant rosu, cu mainile intinse in rugaciune catre altar, a aparut in partea dreapta a ctitorului, avand in spate fundalul albastru. In inscriptia scrisa deasupra capului sau scrie: Draghici Voievod. Este vorba despre fiul cel mic al lui Vintila. Din pacate, inscriptia originala aflata langa chipul ctitorului a fost indepartata complet ca urmare a unei serii de incercari ulterioare de a da un alt sens imaginii, prin scrierea numelui lui Ioan Tzimiskes in calitate de al doilea ctitor.

Este evident desigur, ca singura reminiscenta din cadrul inscriptiei initiale este abrevierea “Io” care apare in partea de sus a compozitiei. Aceasta este forma abreviata a numelui Ioan, insa nu trebuie considerata in cazul nostru o abreviere a numelui lui Tzimiskesm cat un titlu onorific ce preceda de obicei numele printilor romani in documetele oficiale si inscriptii.

Daca dorim sa comparam portretul lui Vintila aflat in marea Lavra cu alte reprezentari ale printului, putem aminti exemplul a doua broderii decorative, infatisand ceea ce mult timp s-a crezut a fi singurele portrete ale lui Vintila. Acestea constau in doua broderii pe care milostivul voievod impreuna cu sotia sa Rada, le-au donat Manastirii Cutlumus fiind pastrate in aceasta manastire in prezent. Vlad Vintila purtrand o caftana avand corona pe cap, Doamna Rada si fiul lor, Draghici, sunt reprezentati, in postura de rugaciune inaintea Pomului Vietii, unde apare bustul lui Hristos, pe unul din ele, iar pe celalat , Maica Domnului Oranta cu Pruncul. In pofida faptului ca pe ambele broderii fizionomia lui Vintila este complet schematizata din cauza tehnicii in sine, portretul pastreaza aceleasi caracteristici pe care le intalnim in cel din Marea Lavra.

Din nefericire, frescele in care ere reprezentat portretul lui Vintila ce se aflau in catoliconul Manastirii Cutlumus si in nartexul catoliconului Manastirii Curtea de Arges, ctitoria lui Neagoe Basarab, nu se mai patreaza in prezent.

Pe baza unei scheme a aranjamantului original al temelor iconografice din Manastirea Curtea de Arges, facute in timpul lucrarilor de restaurare din 1875, cand toate frescele care au supravietuit pana atunci au fost indepartate de pe ziduri, C. Dumitrescu a stabilit ca portretul lui Vintila se afla pe zidul vestic langa coltul sud-vestic al nartexului. Acesta facea parte dintr-o cuprinzatoare galerie de portrete ale domnitorilor valahi pictate in acest spatiu intre 1526 -1577. C. Dumitrescu considera ca Vintila il avea pe predecesorul sau, Vlad Inecatul (1530-1532), pictat langa el – amandoi provenind din dinastia Draculestilor – pentru a intari ideea continuitatii puterii.

Multumita picturilor valoaroase ale pictorului G. Tatarescu, in prezent, in Muzeul de Arta din Bucuresti, se afla un portet al lui Vlad Vintila, purtand un cftan bogat decaorat. Bratele sale sunt incrucisate la nivelul braului, in contrast cu predecesorul sau, Vlad Inecatul , care este pictat cu bratele incrucisate la nivelul pieptului.

Pe langa Tatarascu, cel care a supravegheat lucrarile de restaurare in timpul sec. XIX, A. Lecompte Nouy, a pastrat o copie a frescei distruse. Se pare ca avea aceleasi caracteristici ale lui Vintila, fata rotunda, nasul potrivit, uscativ, mustata etc., dupa cum am vazut in celelalte exemple.

Marea Lavra se inscrie in categoria ctitoriilor romanesti legate de Muntele Athos, pe care R. Greceanu, un cercetator al ctitorilor romani la Athos, o descrie ca “nationala”, insemnand ca Lavra era obiectul unei activitati de patronaj permanente. Dupa Cutlumus, era a doua manastire aflata pe Athos ce primea donatii de la domnitorii romani.

Acesta este motivul pentru care imediat ce s-a urcat pe tronul Tarii Romanesti, Vlad Vintila a vrut sa lege patronajul sau cu Manastirile din Athos, mai intai cu Cutlumus, manastirea sustinuta in mod traditional de principii romani, apoi cu simbolul politic imperial bizantin, Marea Lavra, in care Voievodul insusi, dupa cum am vazut, o descrie ca manastire imperiala in hrissovul sau. Trebuie am intit faptul ca in vremea domnitorului, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a restabilit legaturi cu biserica Ungro-Vlahiei, atribuindu-si rolul dominant in lumea ortodoxa.

Vlad Vintila din Slatina, fiu al cunoscutului voievod Radu cel Mare, a domnit din luna octombrie 1532 pana in 12 iunie 1535, cand a fost ucis ca rezultat al unei conspiratii a boierilor valahi impotriva lui.

In perioada glorioasa a domniei sale a incercat sa dezvolte o activitate patronala in Muntele Athos. De la Cutlumus si Marea Lavra, patronajul sau s-a extins asupra altor manastiri din Athos, precum Vatoped, Hilandar, Xiropotamu si Dohiariu. La trei luni dupa ce a preluat domnia, in 12 ianuarie 1533, Vintila a emis un hrisov catre Marea Lavra, in care a mentionat ca este profund miscat de dificultatile manastirilor din Muntele Athos care erau lipsite de ocrotitori si neglijate, si in special de dificultatile prin care trecea Marea Lavra. De altfel, a promis sustinerea sa, manastirii imperiale Marea Lavra, care este fruntea intregului Munte Athos.

Din acest motiv Vlad si fiul sau cel mare, Mircea (care ar fi provenit din prima casatorie cu Zamfira), spun ca “monahii Muntelui Athos au calatorit inspre Vest si Est, in cautarea sustinerii imparatilor si domnitorilor crestin ortodocsi”, si au decis sa ofere Lavrei un ajutor anual, constand in 10 000 de aspri, si inca 1000 pentru a acoperi cheltuielile de drum ale calugarilor, care trebuiau sa vina in Tara Romaneasca pentru a cere eleimosine (milostenii).

Ca rasplata pentru generozitatea sa, Vlad a cerut obstii Marii Lavre sa scrie numele sau si pe cele ale membrilor familiei in tripticul ctitorilor si, prin urmare, sa tina o liturghie saptamanala pentru ei si sa fie pomeniti atunci cand se ofera bautura in trapeza”.

Mai mult, voievodul a cerut succesorilor sai, chiar daca provin din aceaasi linie descendenta sau nu, sa mentina donatiiile pentru a primi binefacerile Nascatoarei de Dumnezeu, ale Sfantului Atanasie si ale tuturor sfintilor la Judecata. Textul din hrisov se incheie cu o rugaciune catre Maica Domnului.

Portretul lui Vlad Vintila aflat in catoliconul Marii Lavre reprezinta singura reprezentre infatisand un voievod roman avand clar definite insemnele monarhice ale imparatilor bizantini si a domnitorilor medievali din Balcani cu : loros, maniakis, perivrachionia si epimanichia.

Urmand modelelor apartinand traditiei regale medievale, Vlad poarta insemnele imperiale cu intentia clara de a demostra pozitia suprema in lumea crestn ortodoxa. Asemenea lui Nichifor Focas, el apare nu numai ca sustinator legitim al traditiei monarhice si patronale a intemeietorului Marii Levre, ci si ca simbol al ideii imperiale bizantine si ca aparator al crestinantatii in confruntarea cu paganii.

Din aspectul iconografic, comparand imaginea Sfantului Hristofor, putatorul de Hristos, cu cea a lui Vlad Vintila si a fiului sau, observam un paralelism (Sf. Hristofor: stalp al adevarului lui Hristos – Vintila: stalp al credintei ortodoxe), prin repetarea aceluiasi motiv, axa iconografica fundamentala constand in chipurile barbatului si al copilului.

Daca, in Cutlumus, Vlad apare ca un domnitor perturbat, ce doreste sa atraga atentia asupra legitimitatii autoritatii sale si dinastiei sale datorita situatiei politice instabile din tara sa, in fresca din Marea Lavra el apare cu infatisarea unui monarh puternic.

Din tot ceea ce s-a spus pana acum, fara indoiala, printul roman a si contribuit la pictarea catoliconului Marii Lavre. Pe de alta parte, pictura din catolicon arara participarea sa in reinnoirea generala care a devenit necesara dupa marele cutremur din 1526.

Nu stim de ce insa numele lui Vlad Vintila nu apare in actul din 1535 referitor la pictura catoliconului sau in alte inscriptii, care fac referire la restaurarea bisericii dupa marele cutremur.

Se stie sigur, ca atat Mitropolitul de Veria Neofit cat si Vlad Vintila au sustinut material decorarea cu fresca a catoliconului, insa dupa moarta neasteptata a domnitorului roman, Neofit a luat numai asupra sa sarcina pictarii bisericii. In consecinta, numai numele sau este mentionat in inscriptii.

O alta posibilitate ar fi ca monahii sa stearga inscriptia in mod deliberat si, ulterior, sa reinnoisca inscriptia. De asemenea, acelasi lucru s-a intamplat cu inscriptia ce insotea portretul voievoului roman. Foarte probabil si chipul lui Draghici a fost acoperit in aceeasi perioada.

Macarie Trigonis de la Marea Lavra mentioneaza portretul lui Vintila in “proschinitarul” sau din 1757 incluzand titlul domnitorului – in mod suspect reproducand o parte din continutul inscriptiei originale . Acest fapt ne permite sa presupunem ca aceste schimbari ar fi survenit la mijlocul sec. XVIII, sau, cel mai probabil, in sec. XIX.

Oricum, darea la lumina a portretului voievoidului roman in urma lucrarilor de restaurare, constituie nu numai confirmarea adevarului istoric, prin care ctitorul roman isi recapata locul ce i se cuvine de drept in programul iconografic al Marii Lavre, ci totodata ne face cunoscuta imaginea emblematica a domnitorului ortodox roman post-bizantin.

Radu Alexandru

Pacatul Barfei

Unul din pacatele foarte putin predicate si din nefericire prea mult practicate chiar de crestini este barfa. Deseori avem tendinta sa desconsideram acest pacat considerandu

Va mai amintiti de mine. Numele meu este Barfa. Eu nu am nici o lege si nici nu mi-e frica de nici o lege. Eu ucid fara sa folosesc nici o arma de razboi. Zdrobesc inimi si ruinez vieti. Sunt deosebit de vicleana si perversa. Cu cat imbatranesc puterea mea in loc sa scada, creste. Cu cat sunt pomenita mai mult cu atat credibilitatea mea creste. Am trecere la toate paturile sociale... sunt prezenta atat in casa saracului, cat si in cea a bogatului, atat in bordei cat si in palat. Cel mai bine ma simt insa in biserica.... Acolo par atat de nevinovata si de bine intentionata si totusi acolo reusesc sa provoc cele mai mari ravagii.

Victimile mele sunt condamnate pieirii si oricat ar vrea sa se protejeze impotriva mea, nu reusesc, deoarece, ascunsa sub masca anonimitatii si a confidentialitatii, eu nu am nici nume, nici fata pentru a putea fi recunoscuta.... Este practic imposibil sa mi se dea de urma. Cu cat vei incerca mai mult sa ma prinzi cu atat voi deveni mai invizibila.

Eu nu am nici un prieten adevarat... Pe toti cei cu care m-am intovarasit dupa ce m-am folosit de ei pentru a fi carata in spate, i-am distrus rand pe rand. Odata ce reusesc sa arunc o pata pe reputatia cuiva, aceasta persoana nu mai e niciodata ceea ce a fost. Am reusit chiar sa rastorn guverne, sa distrug casatorii, sa ruinez carierele multora, cauzand insomnii, certuri si dureri de cap. Daca nu pot distruge, ma multumesc si doar sa trezesc suspiciune si astfel obiectivul meu e pe jumatate atins. Iti reamintesc din nou, numele meu este Barfa si iti stau la dispozitie cu placere oricand...

Barfa a fost dintotdeauna o problema pentru orice comunitate, iar Biblia consemneaza acest lucru si avertizeaza asupra pericolului acestei practici. Barfa a fost o problema in Israel (Lev. 19:13), in biserica primara (Rom. 1:30, 32), continua sa fie o problema in biserica actuala, fie ea romana sau americana, si va continua sa ramana o problema pana la sfarsit, deoarece Biblia ne spune ca in zilele de pe urma, oamenii vor fi clevetitori (2 Tim 3:3). Este bine deci sa ne oprim asupra acestui subiect (chiar daca un studiu al acestui subiect poate fi deranjant pentru unii) si sa observam cateva lucruri despre barfa care ne vor ajuta sa nu cumva sa ne pomenim cazuti in plasa acesteia.

Prin barfa intelegem nu numai a spune minciuni despre cineva, sau a vorbi de rau pe cineva, ci a spune chiar un lucru adevarat despre acea persoana, insa cu intentii rele. O definitie a barfitorului ar suna in felul urmator: barfitorul este acea persoana care in nici un caz nu ar recurge la minciuni daca adevarul ar face ravagii si mai mari persoanei despre care vorbeste.

E nevoie aici insa de o specificare si anume faptul ca nu este barfa atunci cand din dragoste pentru Casa Domnului (Biserica) si din dorinta de redresare spui pastorului sau preotului ceva despre cineva din biserica. Un exemplu biblic concludent in acest sens il gasim in 1 Corinteni 1:10

Va indemn, fratilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, sa aveti toti acelasi fel de vorbire, sa n-aveti desbinari intre voi, ci sa fiti uniti in chip desavarsit intr

Vedem aici ca Pavel nu spune „v

Unul din termenii grecesti folositi pentru barfa (clevetire) e – diabolos (2 Tim. 3:3, Tit 2:3). Cei ce sutem familiarizati cu Scriptura stim ca numele Diavol vine de la grecescul „diabolos" care inseamna „defaimator, acuzator". Trebuie sa realizam ca ori de cate ori suntem ispititi sa barfim pe cineva riscam sa fim un diabolos. De fapt John Wesley, fondatorul Miscarii Metodiste spunea: „dintre toate formele de barfa existente cea din biserica este cea mai urata... deoarece face slujba Diavolului‚ in numele Domnului." Se spune ca si Satana are o Evanghelie, iar in aceasta evanghelie si-a scris si el fericirile, incercand sa imite Fericirile din Matei 5.

* Ferice de cei ce sunt prea ocupati, prea obositi si prea comozi sa vina la slujbele din biserica – ei sunt angajatii mei.

* Ferice de cei ce tot timpul asteapta sa fie rugati sa faca ceva pentru biserica si sa fie laudati daca au facut ceva- ii voi folosi in business-ul meu.

* Ferice de cei prea sensibili si mereu nemultumiti de biserica, deoarece foarte curand nu vor mai frecventa biserica deloc – ei vor fi misionarii mei.

* Ferice de cei ce nu-si mai fac timp sa se roage –ei vor fi victimele mele sigure.

* Ferice de cei ce barfesc – ei sunt agentii mei secreti.

* Ferice de tine cel ce citesti aceste cuvinte ale mele si crezi ca ele se aplica altora si nu tie- am loc si pentru tine in hotelul meu.

Barfa este opusul linguselii. Cand lingusim pe cineva ii spunem in fata ceea ce nu i-am spune pe la spate. Cand barfim pe cineva, spunem in spatele lui ceea ce nu-i spunem in fata.

Se pune insa intrebarea: Cum putem totusi sa recunoastem ce e barfa si ce este doar o simpla informatie. De unde putem sa ne dam seama ca ceea ce am auzit de la cineva nu trebuie transmis mai departe. Ce constituie o barfa? Cea mai buna definitie a barfei este dupa parerea mea urmatoarea: Cand auzi ceva ce-ti place, despre cineva de care nu-ti place.

Ce-i drept, n-ar trebui sa ne displaca de nimeni... dar pentru aceasta e nevoie de alta predica.

“Este minunat ca Hristos nu ne-a spus: <<Faceti performante>>, dar ne-a dat pilda vamesului si a fariseului…”

“(…) Asadar, lucrul care trebuie facut este sa ni-L apropiem pe Dumnezeu. Si inceputul este tocmai infruntarea lui Dumnezeu. Aceasta trebuie sa recunoastem: [Dumnezeu] ne socheaza, ne surprinde si chiar ne incomodeaza de prea multe ori, iar noi, acceptand cu o falsa si aparenta docilitate aceste nelamuriri pe care le isca Dumnezeu in mintea si in inima noastra, nicicum nu reusim sa ajungem la El. Lucrul acesta pare socant, dar asa ne-a invatat Dumnezeu sa fim. El ne spune sa nu fim „caldicei“. Sa fim fierbinti! El ne spune ca, daca suntem caldicei, ne scuipa. Cititi Psaltirea lui David, sa vedeti cum Il <<santajeaza>> David pe Dumnezeu: „Doamne vino ca sa nu rada popoarele, sa nu intorci din cauza mea, din cauza pacatelor mele, Fata Ta, sa nu se rusineze cei ce nadajduiesc in Tine, din pricina mea, Doamne! Ce-Ti va folosi de ma voi pogori in pamant, oare sangele mai lauda” Uitati cum Il <<santajeaza>> David pe Dumnezeu! „Doamne, Tu m-ai zidit, n-ai incotro, vrei nu vrei mantuieste-ma. Ce-o sa zica lumea?”. (…)

Noua nu ne place sa ne rugam, ne irita, ne enerveaza, si in mintea noastra suna cuvinte cam de felul: „Mantuitorul a spus sa nu ne rugam mult ca paganii, dar astia au facut acatistiere de 2 kg! Sa citesc eu acatistul acesta… am ajuns la icosul 7, inseamna ca am trecut de jumatate, acus termin!” Suntem fatarnici in fata lui Dumnezeu! Intelegeti? Este o mare treaba sa ai curajul de a recunoaste tu, nu in fata oamenilor, ci chiar in fata lui Dumnezeu, sa recunosti ca tu n-ai chef sa citesti acatistul [nu sa fugi de Dumnezeu de rusine]. Este un mare lucru, este o biruinta, este o infrangere a omului vechi, este inceputul smereniei, caci iti dai seama ca, chiar asa cum esti tu, Dumnezeu te asista si nu doar te asista, ci chiar atunci, cand vei cadea si vei recunoaste, si vei spune: „Doamne, nu imi place mie acatistul acesta, ajuta-ma, nu prea pot sa ma rog, „cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” va veni la tine.

Avem o gramada de cazuri [in Scriptura] care toate ne invata sa credem anume astfel in Dumnezeu. Dar noi suntem politicosi cu Dumnezeu: „Oare ce va zice Dumnezeu despre mine daca eu, de exemplu, in locul acatistului voi citi o catisma din Psaltire sau voi spune „Tatal nostru”, asa, cu credinta, cum a zis Hristos: „Doamne, Tu ai zis sa spun „Tatal nostru”, iaca, eu il spun, am nadejde, ca Tu ai zis“. Sa vedeti ca atunci avem mai multa liniste! Si tot ce facem, sa-L avem inaintea noastra pe Dumnezeu pururea. Ce inseamna asta? Vedeti cum sunt construite rugaciunile Parintilor: „Caci Tu ai zis, Cel ce ai zidit lumea, Tu ai zis: nu voiesc moartea pacatosului, deci primeste-ma“. Santaj! „Tu ai zis sa ne rugam asa, deci, primeste rugaciunea noastra“. Si [asa] incepem a-L trai pe Dumnezeu cel viu! Asa se laudau evreii in fata noroadelor, ca ei cred in Dumnezeu cel viu, dar pentru noi Dumnezeu nu mai este viu, desi noi stim foarte bine din cursurile de teologie ca noi credem asa, „ne rugam in Duh si-n adevar“, totusi, ne izbim de o gramada de formalitati si ramanem in ele, nu avem curaj sa fim sinceri, nu avem curaj sa incepem odata, noi nu incepem a trai! Noi inca n-am inteles de ce Dumnezeu este viu!…

Vine odata o femeie la vladica Antonie al Surojului si i se plange: „Vladica, citesc acatiste in fiecare seara, canoane, nici o bucurie n-am, ma irita, nu stiu ce sa mai fac, pentru ca nu-L simt pe Dumnezeu, nici un semn n-am“. Si atunci vladica ii spune: „Stii ceva, incearca, du-te acasa, pune-te in fata icoanei si taci. Si incearca sa auzi, sa asculti ce-ti va spune tie Dumnezeu, pentru ca tu, palavragind atata, nu-L lasi sa-ti vorbeasca si El“. Si s-a dus si a facut asa femeia, si a venit cu mare bucurie. L-a auzit! Hm!? Parca atat de putin, atat de simplu! Si invataturile astea despre rugaciune si despre intalnirea cu Dumnezeu le gasim la toti Parintii care au scris despre rugaciune. Spune Sfantul Ioan Gura de Aur: nu citi rugaciuni lungi dimineata si seara, mai bine citeste rugaciuni scurte de mai multe ori pe zi.

La Sfantul… n-are importanta… la Duhul Sfant [ca Sfintii sunt locase ale Duhului Sfant] vine un frate si ii prezinta o mare descoperire, pe care a avut-o in materie de rugaciune, pentru ca a fost in oras si a auzit tropare cantandu-se. La care Sfantul ii spune: „Oare Antonie o fi stiut tropare? Oare avva Amon o fi stiut tropare, ca ei opreau soarele de pe cer cu cateva cuvinte”.

Deci, mai buna este intalnirea sincera, dupa care poti sa adaugi rugaciuni cate vrei, dupa care este fireasca setea de rugaciune incat ramai asa, ca Sfantul Arsenie, cu soarele la spate cand rasare si [cand termini] iti apune in fata. Acum, intr-o masura mai mare sau mai mica, tu ai dragostea si chemare spre rugaciunea asta, pentru ca Dumnezeu a devenit viu, acel Dumnezeu pe care l-a descoperit samarineaneanca. De aici incep restul virtutilor, de aici incepe viata in Hristos. Stiti de ce? Pentru ca daca noi n-am avut incredintarea ca Dumnezeu este viu, ca este cu noi si pentru noi, noi n-avem nici un motiv sa facem celelalte fapte bune. Apostolul Pavel spune: „Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra, zadarnica este propovaduirea noastra“. Dar noi, daca nu am avut aceasta incredintare ca Hristos a inviat, zadarnic ne ostenim, este foarte, foarte greu. Din cauza asta, facem o gramada de pacate, dupa care venim si reprosam, asa cu un ton foarte umil lui Dumnezeu, ca nu se pot face in ziua de astazi poruncile astea, sunt alte timpuri, sau poate nu eu, sunt unii nascuti asa, predestinati pentru mantuire.

Da, pentru ca noi, spune Apostolul Pavel, trebuie „sa ne bucuram pururea“! Si atunci cum ne bucuram, daca noi ne iritam? Noi vedem lucrurile palpabile, placerile acestei lumi sunt vii, sunt concrete, pe cand cele duhovnicesti… Am auzit noi undeva ca cutare Sfant, cand se ruga simtea asa o dulcea-a-a-ta in inima, incat a lasat si pe femeia lui frumoasa si s-a retras in pustie. Noi le citim, ne place sa le povestim: „stiti, sunt asa Sfinti“, dar noi, cand vedem femeia asta frumoasa, nu stiu cum, dar parca in pustie nu prea mai vrem sa ne ducem… sau daca ne-am duce, doar cu ea! Deci, bucuria ne lipseste. (…)

Stiti ca omul nu este chiar asa de prost, incat sa schimbe bucuria pe neplacere. Si Dumnezeu stie asta foarte bine. Din cauza asta, El ne imbie, pe cei pacatosi, zicand ca “acolo unde s-a inmultit pacatul, acolo va prisosi harul“. Din cauza asta, sa stiti ca oamenilor cu pacate foarte mari le trimite uneori niste stari harice pe care nu le au o gramada de oameni care se roaga in biserica si, sa va spun drept, o gramada de calugari. Nu-i o ciudatenie. Altfel, niciodata pacatosii nu s-ar fi intors la Hristos. Ce-i drept, ei nu recunosc starea asta, nu stiu sa o defineasca, mai tarziu inteleg ca au fost cercetari ale harului. Si stiti de ce se intampla asta? Pentru ca Dumnezeu da harul nu pentru meritele noastre, nu pentru ca am stat nu stiu cat si nu stiu cum, nu pentru ca n-am mancat nu stiu cat si nu stiu cum, ci pentru „duhul umilit si inima infranta“. Uneori acesti oameni, care de regula sunt tineri, ajung la infrangerea inimii pentru ca isi dau seama ca ceea ce au crezut ei ca este totul, de fapt, nu era nimic. Si in infrangerea aceea pe care ei o suporta si pe care ei o recunosc sincer in fata lor insisi – pentru ca cealalta parte [Dumnezeu] pentru ei nu exista, dar se presupune -, pentru aceasta infrangere Dumnezeu le daruieste, uneori, niste stari pe care ei le cauta dupa aceea si ajung la Hristos.

Ma gandesc cum le putem noi impaca, pentru ca altminteri putem ajunge foarte usor la o apologie a pacatului, cumva, sa ajungem sa prezentam pacatul ca pe o cale mai sigura de a dobandi harul, ca pe o cale mai sigura de a ne intalni cu Dumnezeu. Nu este deloc asa, dar noi, care cel putin am recunoscut in mintea noastra ca exista un Dumnezeu, acest Dumnezeu este Hristos, care, iata, cand mai usor, cand mai greu, ne mentinem in aceasta legatura cu El, trebuie sa avem nu doar o mare intelegere pentru pacatosi, ci o dreapta intelegere, [pentru ca, din felul in care ne raportam la oameni, avem sau nu bucurie de la Dumnezeu].

(…)

… Un inceput este sa ne uitam tot mai des in noi insine si, cum spune Sfantul Nil Sorski, daca nu putem sa propasim in virtuti, macar sa propasim in vederea propriilor noastre neputinte, adica sa te surprinzi cand te-ai iritat, sa te surprinzi cand ai primit un gand de acesta ca turcii trebuie rezolvati si trebuie sa mergem noi acolo cu niste trupe de la ASCOR sa propovaduim Evanghelia. Sa ne surprindem la ganduri de astea, sa ne dam seama cel putin ca ele sunt normale, sunt omenesti, sunt firesti, dar de fiecare data cand am avut un gand sau altul… ca ai vazut un popa gras, sa zicem, cearta gandul, marturiseste-l tie insuti. Ei, hai, ti-a venit, nu-i grav, e omeneste sa-ti vina, dar la urmatorul sa spui: „Mai, vezi cate parale faci tu cu gandurile astea? Doamne, iarta-ma, miluieste-ma, si pe parintele, si, pentru rugaciunile lui, iarta-ma“. Sau de ti-a venit cutare gand: „Mai, mai, tu vezi ca esti un necredincios?” Sau ti-a cerut cineva milostenie si n-ai avut chef sa-i dai, nu spune: „Astia toata ziua umbla pe aici, le dai si pe urma ei fac pacate cu banii astia“. Sa-ti spui: „Nu-i asa ca esti un purcel, nu-i asa ca n-ai avut chef sa le dai? Doamne, iarta-ma!” Intelegeti? E foarte simplu, intotdeauna avem prilej sa propasim in Hristos, vazandu-ne neputintele astea ale noastre. Si aceasta vorbire cu noi insine despre pacatele pe care le facem la tot pasul este cel mai bun inceput al rugaciunii, care degraba ne va aduce dulceata si bucurie.

Este minunat ca Hristos nu ne-a spus: „Faceti performante“, dar ne-a dat pilda vamesului si a fariseului, ne-a dat exercitiul acesta si ne-a laudat pentru el. Hristos a zis ca n-a venit pentru cei milostivi in lume, pentru cei drepti, ci pentru cei pacatosi. Dar noi dam navala sa ne convingem pe noi insine ca am devenit milostivi, ca am devenit buni, ca am devenit blanzi; noi trebuie sa vrem sa devenim, dar nu trebuie sa primim gandul acesta ca am devenit, nu trebuie s-o credem, noi trebuie sa ne convingem pe noi ca suntem pacatosi. Cel mai greu lucru: sa te convingi ca tu esti din ce in ce mai departe de Hristos si totusi sa nu de desparti de El. Asta inseamna „tine mintea ta in iad si nu deznadajdui“. Asta inseamna! nu inseamna alte lucruri, nu inseamna sa fii atacat de draci rosii cu copite care bat in geam, si tu te incrancenezi in fata icoanei si-i birui. Nu. Inseamna sa vezi ca tu esti tot mai departe si mai departe si totusi nu deznadajduiesti, pentru ca Hristos spune ca pentru oaia cea pierduta a venit. (…). Dar, stiti, nu doar in fata oamenilor [sa marturisim], hai sa spunem, in fata oamenilor e greu, oare cum sa pari asa prostanac si nemilostiv? Nu-i chiar frumos, nu? Asta nici nu trebuie facut, ca e greu, prea greu, dar macar in fata noastra; noi nici asta n-o putem recunoaste, ca nu suntem chiar atat de buni. Deci, acesta e inceputul vietii crestine, de aici. David spune ca „duhul umilit Dumnezeu nu-l va osandi“. Si daca o veni Dumnezeu cu noi, de acolo incepe nevointa cea buna, ne rugam cu drag, facem milostenie cu drag, dar nu vedem ca am facut milostenie, chiar daca am dat, dupa aceea ne spunem: „Mai, am vrut sa-i dau mai mult, dar i-am dat mai putin“. Niciodata nu-ti mai vezi o fapta buna, le uiti.

(…)

Oricum ne vrajmasim cu El, nu ne rugam, nu respectam nici o porunca, dar macar hai sa ne vrajmasim cu folos! Sa ne batem cu Dumnezeu ca Iacov si sa-i zicem: “nu Te las sa pleci, pana nu ma binecuvantezi!” Sa incepem infruntarea cea buna, pe care El spune ca o va incununa. Si ce poate fi mai atragator pentru un tanar?

(…)

Care este limita dintre curaj si nesabuinta?

Eu cred ca lucrurile astea doua nu se intersecteaza, pentru ca pornesc din puncte diferite, cresc din tulpini diferite. Curajul este bun. Hristos spune: „Indrazniti“. Curajul este ravna cea buna. Eu stiu cum e cu nesabuinta asta? [Nesabuinta este] atunci cand noi nu mai avem frica de Dumnezeu, atunci cand, dupa ce L-am infruntat cu o intrebare, nu ne-am speriat si n-am cazut la pamant cu lacrimi si, in general, nu mai avem lacrimi pentru pacatele noastre si nu ne mai pare ca suntem pacatosi, atunci n-avem dreptul sa mai indraznim la Dumnezeu, trebuie sa ne plangem; indrazneala cea buna vine numai de la smerenie. Luati seama ca nu cumva sa primim in mintea noastra si in gandul nostru [gandul] ca noi suntem mai privilegiati decat altii de a da buzna la Dumnezeu! Noi dam buzna la Dumnezeu tocmai pentru ca ne consideram mai pacatosi decat altii, suntem atat de deznadajduiti, incat nu mai vedem nici o iesire si atunci strigam: „Doamne, daca nici acum nu ma mai primesti, mor“.

Asa-i si spunem. Gasim la Sfinti, foarte simplu. A venit la Pavel cel simplu cineva sa-i scoata dracul; [iar Pavel] s-a catarat pe o piatra si a zis: „Doamne, nu ma dau jos de pe piatra pana nu scoti dracul din omul acesta“. Clar, nu toti avem inca simplitatea asta, dar trebuie sa tindem spre ea. Fiti sinceri, pentru ca Dumnezeu stie starea noastra adevarata – asta e cel mai important lucru – chiar daca noi nu I-o spunem. Noi Il mintim: „Doamne, eu sunt smerit, n-am indrazneala sa spun asa ceva“, dar apoi spune: „Ce-o dat porunca asta asa de grea? pe de o parte, ne-a facut asa frumosi, zice cresteti si va inmultiti si apoi… feciorie?” Spune-i lui Dumnezeu ca nu intelegi si El iti va explica! Cum spune la Isaia si la Psalmi?: „Nu am nevoie de nimic, nici de jertfe, nici de altceva, pune neputintele tale inaintea Mea si cheama-Ma in ziua necazului tau si Eu te voi izbavi si tu Ma vei proslavi“. Te voi izbavi! Dar care sunt necazurile noastre? Nu ca a cazut bomba pe turnurile din America, acesta nu-i necaz, sau ca nu stiu ce lege sau ca nu merge bursa. Necazurile noastre sunt atacul patimilor, dar mai mare decat atacul patimilor este necazul necredintei, cand noi nu-L intelegem pe Dumnezeu. Tineti mintea rugaciunea: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Sa putem marturisi ca „nu credem, Doamne, in Tine, nu Te inteleg, am inteles numai un pic, dar asta n-am mai inteles-o, imi pare ca nu-si are locul aici“. Eu va spun asa, mai simplu, dar chiar si asa puteti sa-I spuneti lui Dumnezeu, pentru ca El oricum va vede si stie ce e in inima voastra, El spune ca vede inima si rarunchii, ochii nostri, El ne-a zidit si atunci de ce sa fim cu prefacatorie in fata Lui? Asa sa indraznim la El. Si spune El numai atat pe urma sa facem: sa-L proslavim! Sa spunem: „Doamne, slava Tie, m-ai izbavit de patima asta, de gandurile astea care le aveam fata de Tine, ganduri de hula“. Sa recunoastem gandurile de hula pentru Maica Domnului, pentru Dumnezeu, pentru Sfinti. Cand ne vin ganduri de hula despre Maica Domnului, du-te la icoana, nu te rusina si spune: „Maica Domnului, ce sunt gandurile astea la mine? Eu te iubesc pe tine, dar uite ce mi-a venit“. Si Maica Domnului va spune: „Lasa, ca noi amandoi stim ca nu-i chiar asa“. Plangi si marturiseste-te. Despre Sfinti, cand iti vin ganduri din astea si spui: „Sfantul asta, Constantin, imi pare mie, nu e el chiar asa de sfant… L-au facut astia cu politica”. Du-te la el si-i spune: „Sfinte Constantine, uite ce-mi pare mie, e adevarat?” Si veti simti cum e de fapt. Sau despre Stefan cel Mare: „Ei, a avut el atatea femei, foarte bine sa fie asa sfant si eu vreau sa fiu asa sfant!” Mergeti la el si intrebati-l. Nu, nu-i blasfemie. Incercati sa faceti cum fac copiii si o sa simtiti dupa asta in inima voastra pe Stefan cel Mare. Si sa va spun drept, e sfant. Si eu am avut ganduri fata de el, dar mi s-a descoperit ca el e ca David. Intrebati-l. Si asta nu o spune Savatie, n-am facut revolutie, asta o gasiti la toti Parintii. (…)

***

Cum poate fi infranta iritarea?

Va spun cum mi-a spus mie batranul Selafiil sfatul acesta cand l-am intrebat. „Parinte, cum sa ne rugam ca sa scapam de manie, de iritare? – stiti ca iritarea este prima faza a maniei, cea mai gretoasa stare, mania e cel mai rau lucru pentru ca ea alunga tot, alunga Duhul Sfant, imediat, nu mai e nimic pe urma – parinte, cum sa ma rog pentru manie?” Ma asteptam sa-mi dea niste psalmi, sa-mi spuna cum trebuie sa stai, cate nopti… Dar Batranul spune: „Zi asa: Doamne, departeaza de la mine mania aceasta, ca nu-mi trebuieste ea mie“. Asta este rugaciunea! Si pentru iritare tot asa, sa ne dam seama ca n-avem nevoie de ea.

Si, cu blandete. In cazul in care ti-a venit, te-ai iritat, nu te irita si mai tare pentru faptul ca te-ai iritat. Sa avem simplitatea sa ne acceptam aceste atacuri ale patimilor, si de aici incepe smerenia. Mandria spune: „Mai, eu niciodata n-o sa pot face asta, si am zis sa nu ma mai irit si, uite, cum m-am iritat!“ Nu, n-o luati in seama. Ne-am iritat, imediat sa spunem: „Doamne, vezi cum sunt, iarta-ma, departeaza de la mine“. Cine m-a iritat? Angela? Vasile? „Doamne, iarta-i ca eu am fost de vina. Nu ma duc la ei sa-mi cer iertare ca ma enerveaza, – n-am ajuns la starea asta – dar Tu, Doamne, ne iubesti pe amandoi si ai putea sa ne tamaduiesti si da ca vreodata poate sa ne si iertam, ca acum tare nu-mi place de el si Tu vezi ca nu ma pot apropia“. Spune-i asta sincer lui Dumnezeu si, va spun drept, pentru un asa lucru, care pare banal, sa vedeti cat de degraba vi se inmoaie inima, daca nu si plangeti si va si impacati, plecati noaptea si va duceti sa-l cautati sa-l imbratisati, fara canoane, fara nimic, simplu. Tot gandul care v-a venit spuneti-l imediat lui Dumnezeu, nu v-ascundeti.

Rusii au un obicei ciudat – cand incep ei cate o seara, cum se spune, „amicala”, „colegiala” care se sfarseste cu cate o betie din aia grozava -, cand simt ca s-au incins, intorc icoanele cu fata la perete. Nu-i gluma, asta e reactia tuturor oamenilor, dar ei sunt mai copii si o fac de-a dreptul. Dar oare noi nu ne intoarcem direct de la Dumnezeu? E tare greu sa stai cu fata la Dumnezeu. Ce-a facut Adam cand a pacatuit? N-a putut sa stea asa – „Doamne, iarta-ma, am pacatuit” -, s-a dus si s-a ascuns sub tufis. Ce, nu stia Dumnezeu ce-a facut? Stia foarte bine. Si noi, ce crezi ca daca ai facut asa [isi acopera fata cu palma ca si copiii si priveste printre degete]: asa-i ca nu ma vezi? – ca si copiii -, credem ca Dumnezeu chiar nu ne vede? Asta facem si noi. S-a aprins in noi mania si noi deodata [indreptatire]: „Dar nu mai este chiar asa, ca zice ca este o manie sfanta, la Moise acolo, cu tablele, cum a facut el, si eu, daca ma manii pe el, e pe dreptate“. El niciodata nu spune drept, sa zica: „Mai, mai, mai, te-ai maniat, gata, Duhul Sfant l-ai pierdut, du-te si te marturiseste si te pocaieste si te impartaseste ca esti prapadit. S-a terminat! nu mai ai viata in tine“. Ce faci atunci? Roaga-te: „Doamne, Duhul Tau cel sfant nu-l lua de la mine. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeu“. Ce inseamna acest „inima curata zideste“? Nu „innoieste“, zideste! Dumnezeu face din nou inima. Si asa Ii zi: „Doamne, zideste inima curata intru mine, departeaza de la mine starea asta. Eu am murit, eu Te-am parasit, eu Te-am vandut, pe fratele meu l-am ucis, prapad am facut, gata cu mine, unde sa fug, daca nu la Tine?” Asa sa gandim. Ca nu-i gluma, cand noi ne-am maniat pe fratele nostru… Sa-l luam ca pacat, nu ca pacat de moarte, ci ca pe o sabie care ne-a despartit de Dumnezeu. Dar, sa nu ducem prea mult starea asta, sa nu deznadajduim, ca unii se pornesc de la lucruri care nu le pot face si intra in deznadejde ca nu le pot face. Nu! Spune pur si simplu: „Iarta-ma!“, macar lui Dumnezeu, daca nu poti spune fratelui. Si crede, nici deloc sa nu te indoiesti ca Dumnezeu poate ierta si te iarta chiar atunci.

***

Va rugam sa dezvoltati ideea „Dumnezeu – dusmanul nostru“:

Dusmanul nostru… Stiti de ce? Tocmai la asta ma refer [la ce am zis mai sus]. Pentru ca – hai sa recunoastem – intre astea doua, prima care o spune Apostolul Pavel: „As vrea ca toti sa fiti ca mine [adica feciorelnici]” si proorocul David sau Solomon, pe care le-ati alege? Sa ai 600 de concubine de care vrei tu sau ca Apostolul Pavel, pe nici una…. sa umbli prin soare, sa fii batut cu pietre, sa ti se sfarame corabia in largul marii si la urma sa ti se mai taie si capul? Cum va pare? Asa-i ca cealalta parca-i mai buna? Deci, din cauza asta, la noi in cap, ne pare ca e dusman Dumnezeu, e dusman al firii noastre [cazute]. Firea noastra vrajmaseste cu Dumnezeu, noi vrem cutare, noi nu vrem post, noi vrem asa, multe nu le vrem noi, de asta ne vrajmasim. Din cauza asta, Dumnezeu este „dusmanul” nostru, al firii cazute. Ca sa-L facem prieten, ca sa-L „infrangem” – dupa cum v-am spus – pe acest „dusman”, ni-l facem prieten, n-avem incotro. Spune Apostolul Pavel: „Fratilor, impacati-va cu Dumnezeu“, impacati-va cu Hristos. Deci, in sensul acesta Dumnezeu este dusmanul nostru si noi fugim, fugim de El tot timpul.

Mareste imaginea.

In Memoriam: Prea Cuviosul Parinte Arhimandrit Teofil Paraian - duhovnicul Manastirii Sfantul Constantin Brancoveanu - Sambata de Sus

Iata ca de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor mult folositoare!

Drept urmare, mi-am adus aminte pentru cateva momente, cuprins fiind de emotie, respect si veneratie, de Parintele Arhimandrit Teofil Paraian - duhovnic in Manastirea Sfantul Constantin Brancoveanu - Sambata de Sus, judetul Brasov, acum, la momentul nasterii sale in viata cea cereasca, eveniment ce s-a savarsit in ziua de joi -29 octombrie, la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. Dupa o suferinta de cateva luni, timp in care a fost internat la mai multe spitale din Bucuresti, Deva, Brasov si Cluj-Napoca, Parintele Teofil Paraian s-a mutat din aceasta viata la venerabila varsta de 80 de ani, pe care i-a implinit anul acesta la data de 3 martie. Totodata si in timpul slujbei prohodirii si inmormantarii sale, care s-a desfasurat in ziua de sambata - 31 octombrie 2009, la manastirea sa de metanie, mai sus mentionata, unde se nevoia si ostenea in cele duhovnicesti din anul 1953, sfanta slujba la care am reusit sa particip si eu alaturi de foarte multi slujitori ai altarului bisericesc strabun si ai cinulului calugaresc, precum si de multi fii duhovnicesti si ucenici, cunoscuti ori apropiati!

Pentru a fi sincer, doresc sa recunosc ca, in iuresul acestor zile dintre moartea si inmormantarea sa, am constatat cu oarecare srangere de inima, ca nu este usor sa vorbesti ori sa scrii despre Parintele Teofil, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ putina vreme, adica de numai 17 ani!... De ce? Pentru ca Parintele Arhimandrit Teofil s-a conturat si s-a identificat in mintea si in inima mea, prin cateva trasaturi si calitati distincte: - in primul rand caracterul, onoarea si demnitatea parintelui; dupa aceea cultura teologic – duhovniceasca si nu numai, cu care a fost inzestrat datorita muncii si tenacitatii prea cuviosiei sale; luciditatea si spiritul sau critic insotit de foarte multa intelegere si condescendenta; pe urma spiritul de disciplina, in primul rand cu el insusi, de rigoare academica, doctrinara, liturgica si canonica revelata cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predica sau cuvantare, sustinute intr-un mod foarte coerent si elevat in diferite imprejurari si cu diferite ocazii; comportamentul, felul sau de a fi si de a se raporta la semenii sai, la fiecare in parte intr-un mod deosebit si unic, fiind foarte respectuos, accesibil si deschis, chiar natura, spiritual si, de ce nu, si cu acut simt al umorului, sanatos si autentic, toate acestea ducand la descoperirea in persoana sa a eticii bunului simt, pe care a cultivat-o de-a lungul intregii sale vieti si care astazi o intalnesti tot mai rar!... Parintele Teofil Paraian a mai avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multa incredere, confort sufletesc si dragoste fata de valorile perene ale spiritualitatii si culturii noastre autentice!... Totodata, sfintia sa a fost unul dintre cei mai luminosi si mai invatati calugari ai nostri, duhovnic aspru cu pacatul dar mereu blind cu pacatosul, plin de harul pacii si al bucuriei. Chiar daca avea si unele pareri pe care nu i le puteam impartasi, l-am apreciat mereu pentru felul in care stia sa-si argumenteze opiniile si sa si le spuna simplu si invaluindu-le in bunatate, spre a nu rani.

Citindu-i datele sale biografice ma uit, cu multa admiratie, la faptul ca Parintele Teofil s-a nascut la 3 martie anul 1929, intr-o familie de plugari din satul Toparcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan si fiind primul dintre cei patru frati. S-a nascut fara vedere, motiv pentru care urmeaza cursurile unei scoli primare pentru nevazatori la Cluj-Napoca, intre anii 1935 – 1940. Isi continua cursurile la o scoala de nevazatori la Timisoara, intre anii 1942 – 1943, iar pana in anul 1948 urmeaza tot la Timisoara cursurile liceale intr-un liceu teoretic pentru vazatori. In aceasta perioada il cunoaste pe parintele Arsenie Boca de la care deprinde rugaciunea mintii: „Doamne Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, rugaciune pe care continua sa o exerseze inca inainte de intra in monahism. Preocuparea pentru viata religioasa si pentru aprofundarea cunostintelor teologice il determina sa urmeze cursurile Facultatii de Teologie din Sibiu, intre anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie anul 1953 ia hotararea de a intra in obstea Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus, judetul Brasov. Dupa patru luni este calugarit in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului si primeste numele de Teofil, cuvant provenit din limba greaca ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La sapte ani de la calugarie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, parintele Teofil este hirotonit diacon de catre Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai anul 1983, dupa 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de catre Mitropolitul Antonie Plamadeala. Tot atunci primeste si hirotesirea intru duhovnic. In anul 1986 Parintele Teofil este hirotesit protesinghel, iar in anul 1988 arhimandrit. Din anul 1992 parintele a inceput sa raspunda invitatilor din tara si participe in aproape toate orasele importante din Romania la conferinte duhovnicesti, de obicei in perioada Postului Mare sau in perioada Postului Craciunului.

Preacuviosul Parintele Aehimandrit Teofil Paraian a fost un om al bucuriei, un om care si-a propus sa inmulteasca bucuria si credem ca a reusit cu prisosinta. Darul deosebit al parintelui Teofil de a vorbi si mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii si in special ale Noului Testament, preocuparea pentru cartile fundamentale ale spiritualitatii ortodoxe, cum ar fi Patericul si Filocalia, dar si pentru textele liturgice cuprinse in cartile de slujba, l-au facut sa fie iubit si in acelasi timp sa fie un parinte duhovnicesc cu autoritate si discernamant.

Stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintele Teofil a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruiere, ma (mai) gandesc ca avem tendinta, capcana ori ispita de a-i uita foarte repede pe acesti oameni, sporiti duhovniceste si imbunatatiti din punct de vedere moral, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit ei noua, cu toate ca ar trebui sa ne aducem aminte „de mai marii nostri”!...

Alaturi de mentorii sai duhovnicesti: Arsenie Boca, Serafim Popescu, Veniamin Tohaneanu ori mitropolitii: Nicolae Balan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin si Antonie Plamadeala, Avva Teofil a fost darul lui Dumnezeu, om al bucuriei, batran frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zambetul mereu pe chip, Parintele Teofil Paraian a fost un om implinit, un om fericit. Nevazator, dar luminat, om al rugaciunii, Parintele Teofil si-a intemeiat viata pe credinta si cultura. Parintele Teofil a fost si ramane un reper luminos si sigur, o persoana care a intrupat concret bucuria si certitudinea credintei, un propovaduitor al credintei lucratoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete si a renascut pe multi la viata duhovniceasca in Hristos si in Biserica prin predicile, conferintele sau indrumarile sfintiei sale. A plecat din aceasta viata cu nadejdea ca Domnul Hristos il va primii in Imparatia Sa alaturi de Maica Domnului si de toti sfintii, pentru ca toata viata si-a inchinat-o slujirii lui Dumnezeu si a oamenilor. Prin mutarea la cele vesnice, Parintele Teofil ne lasa aici o mostenire impresionanta intrupata in viata sa, in cuvintele sfintiei sale, in cartile, in inregistrarile cu predicile, conferintele sau interviurile realizate in ultimii 20 de ani in toata tara.

Am vorbit, acum si aici, de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe Parintele Teofil Paraian - cel care a ajuns acum alaturi de marii sai indrumatori, slujitori si inaintasi, iar pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca si pe noi toti. Amin

Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat pentru faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si (de) a-l cunoaste pe Parintele Teofil Paraian – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre monahale romanesti, autentice si marturisitoare din aceste razvratite vremuri, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!... Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune!...

Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Aceasta personalitate duhovniceasca si benucuvantata, cu alte cuvinte, este una de referinta in cadrul Bisericii si spiritualitatii noastre autentice, care ar trebui sa fie cunoscuta, recunoscuta si apreciata pentru totdeauna, de catre toti cei ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!
Vesnica sa-i fie pomenirea! Amin!

Cu aleasa pretuire si multa recunostinta,
Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Ministerului Culturii,
Cultelor si Patrimoiniului National.

Cititi si:

• VREMEA ESTE A CERNERII- scrisoare catre un arhiereu a parintelui Rafail
• Parintele Rafail Noica despre “partea cea buna” a celor care pazesc Cuvantul

“Sa stiti ca vadit sunt ultimele vremi. Si Apostolul Ioan spunea acum 2000 de ani ca erau. Erau, in samanta, numai ca astazi, ceea ce era de necrezut candva cand se citea Apocalipsa si alte prorocii, este tehnologic realizabil. (…) Infricosatoare sunt, dar daca Dumnezeul nostru se zice atotputernic, in zilele astea vom vedea ce inseamna atotputernic si cerem Tie, Doamne, sa ne arati lucrul asta, daca noi vom traversa acele perioade! Sunt infricosatoare, dar nu vom deznadajdui, căci milostiv este Dumnezeu si mare este Dumnezeu. (…) Atacurile si navalele care vin asupra omului sunt inca de acum deja de necomparat cu cele ce erau inainte. Spunea cineva aseara, un Prea Sfintit parca, ca in viata noastra, in ultimii 30 de ani lumea a devenit de nerecunoscut. Asa e … si se schimba pe ceas ce trece!

O maica imbunatatita, Sebastiana, pe care Domnul a luat-o acum cativa ani, de prin regiunea Timisoarei, de pe undeva (…) spunea unui parinte pe care il cunosc eu: „Parinte, vremi ca astea n-am apucat. Am cunoscut razboiul, am cunoscut foamete, am cunoscut prigoane, dar vremi ca astea n-am mai vazut. Ieri – zice - mi-au trebuit patru ceasuri ca sa citesc un acatist.” Intelegeti putin de ce vi se duce mintea si nu ramane la rugaciune, in biserica sau in chilie? Da, suntem pacatosi, dar sa stiti ca nu e numai pacatul nostru. Sunt si alte lucruri pe care nu le putem dovedi, dar va spun asta ca marturie a unora mai batrani si care au cunoscut alte lumi. Deja si eu ma vad ca un martor al unei alte lumi pentru cei care astazi au 30 sau 20 de ani si mai putin. Iar parintele nostru a fost si martor al lumii inainte de primul razboi mondial (…) si mi-a spus ca dupa aceea n-a mai fost niciodata acea pace de care isi amintea in tineretile lui, acea asezare a lumii care se simtea. Dupa primul fratricid mondial s-a ridicat harul de pe pamant si n-a mai venit. Dupa al doilea fratricid mondial a fost si mai rau si prin anii ‘70 ne zicea: „Daca va mai veni un razboi mondial credinta pe pamant va deveni cu neputinta“ (…)

Observ ca ceea ce numeam credinta a falimentat de multe ori in viata mea pana cand am inceput sa o vad ca nu o am si asta este o caracteristica a epocii noastre, nu numai a lui Stan Patitu‘ care va vorbeste, adica “crezi ca…” si te trezesti ca… “nu“; este ca si cum stai ferm cu picioarele pe ceva solid, pe scanduri solide si cineva-ti pune o cravata pe dupa gat, cade scandura de sub tine si te trezesti ca asta-i un streang… Iertati-ma, dar asta este ce vrea sa faca vicleanul cu noi. Insa asta e partea intai a cuvantului parintelui Siluan: TINE-TI MINTEA IN IAD! Nu-ti inchipui ca lumea asta e altceva. Sa fim seriosi si sa fim treji! Dar… NU DEZNADAJDUI e partea a doua. Dumnezeu, care m-aude acuma, puternic este sa ne crute de acel streang si de acel “chepeng” care cade de sub picioare.

Dar, Doamne, pazeste-ne, ca… asa cum mai multi au spus si aseara si azi: ispitele sunt mai cumplite azi. Nu numai mai cumplite, ci si mult mai subtiri, mai nebagate in seama. Crezi ca esti un credincios si te trezesti ca reactiile tale sunt reactiile necredinciosului. Credinta ta te falimenteaza, te tradeaza. (…) Nu e cazul de a deznadajdui… Cand observam lucrurile astea e cazul sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu; dar as zice mai mult: e cazul sa ne bucuram. (…) E vremea sa ne bucuram cu intristatoare bucurie, dar undeva o bucurie tainica poate exista daca avem mai multa credinta si mai multa intelegere incotro mergem: e Dumnezeu! E lumina nefacuta care e langa mine, in mine undeva si ma lumineaza si ma arata cat de pacatos sunt (…)

Cer Domnului sa va intareasca in zilele astea, zile de cernere, zile foarte dureroase, cumplite, infricosate – „tine-ti mintea in iad” - dar si… “nu deznadajdui” – zile de un deosebit har. (…) Intr-o lume care astazi, in bloc, masiv, aluneca permanent si tot mai mult catre tot ce este aparent indulcitor – oh, ce amar este pacatul, cu ‘dulceata’ lui cu tot, dar ne pacaleste cel viclean, ca suntem prosti…! – catre pacatul care se afiseaza ca etica a societatii permisive, cum se spune in Apus (…) – nu are mai mare valoare faptul ca, de bine de rau, noi, prostii, ne lipsim de atatea lucruri „dulci” pe care ni le-au dat ‘tovarasul’ Freud si altii, cand toate sunt libere acum, poti sa faci ce vrei… Merci, ‘tovarase’ Freud, eu fac ce vreau! Dar nu-i mai valoroasa alegerea noastra azi, decat odinioara? Dumnezeu stie cu cat mai valoroasa, dar sunt si prorocii care ne incurajeaza. Deci, sunt zile de un deosebit har si as vrea ca Domnul sa ne dea acea deosebita lumina, deosebita nadejde pe care ne-o da prin cuvantul Sf. Siluan, prin acel „si nu deznadajdui“ (…).

Sa profitam de de aceste zile despre care proroceau parinti in trecut ca sunt cumplite si, in acelasi timp, ca multi ar fi dorit sa fie impreuna cu noi, sa se nevoiasca cu noi in zilele noastre. O, Doamne, da-ne lumina sa invatam cum sa ne nevoim, cum, in ce fel sa profitam de vremea asta cumplita si minunata in care suntem. Durere mare – durerile sunt legate de nastere. Toata durerea cred ca este o nastere. Deci, Doamne, ce nastere ne rezervi noua pentru zilele noastre? Invredniceasca-ne Domnul sa o vedem si pe aia“.

[Din cuvantul despre "Monahism si mirenism" rostit la sinaxa staretilor de la Ramet, in noiembrie 2006, de p. Rafail Noica.]

Cu prilejul comemorarii Parintelui Dumitru Staniloae, trecut la cele vesnice pe 5 octombrie 1993, va prezentam un fragment dintr-o convorbire a Parintelui cu cativa tineri din Liga Tineretului Ortodox din Brasov, pe care a avut-o cu numai cateva luni inaintea mortii sale. Este exact ocazia cu care si-a afirmat cu amaraciune si faimoasa pozitie anti-ecumenism, foarte des citata astazi si totusi… prea putin luata in consideratie, din pacate, cu toate ca argumentatia parintelui (el insusi participant intr-o vreme la dialogurile ecumenice) este temeinica si convingatoare. In discutia de atunci, parintele Staniloae a abordat si alte teme, multe dintre ele fiind cele mai dragi inimii sale – despre sentimentul si ideea de Taina in Ortodoxie, Taina Persoanei si Taina Sfintei Treimi, despre specificul romanesc si despre vesnica noutate a Mantuitorului Iisus Hristos- dar si despre stiinta rationalista, despre erorile catolicismului, despre Occident, despre intelectualii necredinciosi, despre amagirile de astazi si despre atacurile la adresa temeliilor crestine ale lumii, despre homosexualitate, despre personalitatile romanesti pe care le-a cunoscut etc. Intregul text il gasiti la sursa de unde l-am preluat si noi, pentru a-l face mai cunoscut, si anume site-ul Spirit Romanesc. Iar aici puteti si asculta o mica parte a acestei convorbiri, cuprinzand afirmatiile despre ecumenism.

“Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.

Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat – văd – foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om superior; superior omului de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale…

Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sunt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sunt nişte mormane aşa în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi când te duci în natură, ce gândire se dezvoltă în tine… Ce gândire are Occidentul faţă de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gândire are?… catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce ne mai trebuie taine” şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taină, cu atât mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul când făcea o fântână… căci el ştia că dincolo de astea toate sunt o taină mare… Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta; tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strâmtorat te simţi în mijlocul lor… Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decât lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.

Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mântuieşte lumea aceasta.

Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.

(…)

Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.

Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile…ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.

Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.

Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.

Intrând în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate?… fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe când în Occident a ajuns la nişte barbari: spunea un protestant: „Noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să nu ucizi.” Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez dacă îmi ajută Dumnezeu la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel?…

(…)

Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).

Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană – vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.

El spune că aici era colonie romană. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi suntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele… Şi avem cuvintele latine cele mai substanţiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atotţiitorul, traducerea exactă după „Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul e mai rece; Atotţiitorul parcă te îmbrăţişează. Noi zicem Tată, ei zic Pater; Tată parcă-i altfel… Noi zicem Fecioară, ei zic Virgo, mai fizic aşa. Ei zic „regnum” – stăpânire, parcă mai lumeşte; noi zicem împărăţie, parcă mai plină de taină, de basm aşa… împărăţie… Noi zicem biserică de la „basiliki”, adică clădirea împărătească; Hristos e Împăratul… ei zic „ecclesia”; iar toţi termenii aceştia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Şi ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. (…)

Pe de o parte avem luciditatea aceasta latină, cum nu o au slavii, dar avem pe de altă parte un sentiment al tainei, cum nu-l au nici francezii nici spaniolii sau italienii. Şi la germani şi la englezi limba latină se folosea, dar nu a înfiinţat limba vorbită. La noi limba liturgică a înfiinţat limba vorbită. Şi de aceea şi cuvintele noastre au alt înţeles: noi nu spunem „convenţia”, noi spunem cuviinţă, şi ce deosebire mare este… Multe s-ar putea spune despre cum e de influenţată limba poporului: când au tradus în secolele XVI-XVII textele, cred că prea puţin au schimbat; cred că poporul şi-a menţinut limba lui vorbită; cred că Tatăl Nostru, Crezul, le-avea poporul dintotdeauna… şi sunt cuvinte latine, foarte puţine cuvinte slave sunt; n-am fost influenţaţi de slavi: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul -Făcătorul, nu Creatorul, e altceva… – Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor” -unde-i cuvânt slav?… aproape că nu e cuvânt slav, decât Duhul.

Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii.

Grecii sunt mai raţionalişti, mai reci, slavii sunt mai haotici aşa. Cineva spunea că atunci când citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri.

Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.

Creştinismul nu a putut să prefacă aşa de mult pe slavi în felul lor slav de a fi, mai haotic; şi nici pe nemţi: nemţii, ca şi ruşii, au tot astfel de adâncimi întunecate, neclare, haotice; au rămas mai mult în ale lor, în miturile folclorului lor de dinainte de creştinism. La ei e ceva haotic aşa; Tristan şi Isolda şi mai au ei lucruri de felul ăsta. Ruşii, la fel: n-au un folclor ca al nostru.

Eu am scris în „Reflexii despre spiritualitatea poporului român”. Ce frumos, ce graţie şi seriozitate: ce minunat era portul fetelor de la sate, şi în acelaşi timp cât de serios. Sunt încheiate la gât; şi ce cuvioase sunt jocurile de perechi… câtă graţie; veneau săsoaice la mine în sat, din Codlea, greoaie, hă… – râdeam de ele… ce sprinteni sunt românii…

Trebuie să recultivăm portul românesc, doina românească; Blaga n-a văzut prea adânc: spaţiul mioritic deal şi vale; deal şi vale mai sunt şi la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului nostru în doină, e o reflexie cum nu e în nici o cântare din Occident; când văd la televizor bâţâielile lor; nu-i o gândire, nu-i o reflexie, nu-i o contemplaţie… Şi ne-a dus aşa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta… Fiecare face naveta la oraş, devine muncitor, pe urmă îşi dă copiii la facultăţi unde aceştia intră în legătură cu cultura asta atee a intelectualităţii, şi ne pierdem aşa…

Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate au distrus satele, în multe sate nu mai sunt decât nişte bătrâni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească, creştinismul românesc. Cred că ar trebui să încreştinăm şi oraşele astea. Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, şi în vorbire, în altare. Mai sunt sate în anumite părţi unde se mai poate vedea acea delicateţe, blândeţe, bunătate, comunicabilitate, căldură, curăţenie.

Păcat că nici intelectualitatea noastră din trecut nu a reuşit să analizeze şi să trăiască cu adevărat în spiritualitatea poporului român. Nici Nae Ionescu şi nici Nichifor Crainic nu au făcut decât să rămână la cărţi, o teologie a cărţilor, atât. Nae Ionescu făcea o speculaţie mai largă, mai personală…

Deşi eu n-am avut parohie, am slujit Sfânta Liturghie în fiecare duminică, am predicat, eu zic că parcă simţi altă responsabilitate când eşti preot, dar nu este exclus să fii teolog bun şi în altă parte, fără a fi preot. Trebuie să fie şi o notă de sfinţenie în ceea ce spui. Când vorbeşti de Dumnezeu nu poţi să nu reflectezi în ceea ce spui şi sfinţenia lui Dumnezeu, să se vadă că vorbeşti de o realitate care e alta decât cea a lumii acesteia, dar n-am prea văzut această notă a sfinţeniei nici în scrisul lui Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul lor… Dintre ucenicii lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcănescu a fost creştin. Nici unul dintre ceilalţi n-a fost creştin. N-a creat o şcoală creştină. Mircea Eliade, Noica, puţin aşa, dar n-au devenit creştini cu adevărat, nu ştiu… Cioran, tot aşa; a fost la şcoala lui, dar nu văd o şcoală creştină, de altfel ei îşi ziceau trăirişti… Da’ nu ştiu de ce n-a intrat creştinismul lui Nae Ionescu în ei, în afară de Mircea Vulcănescu care a avut o personalitate a lui şi care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot. Dar nu s-au ridicat nici dintre preoţi teologi la noi, nu s-au prea ridicat, nu ştiu, poate au fost prea ocupaţi cu viaţa liturgică. Nu le poţi face pe-amândouă, ca să fii preot asta te reclamă în fiecare moment: trebuie să fii printre credincioşi, să îi înveţi, să îi sfătuieşti, să îi mângâi. Părinţii Bisericii erau episcopi, dar n-aveau atâta administraţie ca cei de astăzi: Sfântul Ioan Gură de Aur citea în fiecare săptămână Noul Testament, nu cred că făceau administraţie; Sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, toţi marii teologi erau nunumai preoţi; erau episcopi.

Din cauza faptului că ateismul făţiş s-a compromis prin comunism, acum iau diferite măşti creştine; şi mulţi se lasă amăgiţi. Spune Sfântul Apostol Pavel: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.” (II Tesaloniceni 2:1-10). Deci se înmulţesc ăştia care nu par să fie atei, şi iau măşti de creştini, fel de fel de măşti, sub diferite forme, ba de yoga, ba de altele. Noi însă trebuie să păstrăm credinţa cea adevărată, credinţa dreaptă ortodoxă; Sfânta Treime, Fiul lui Dumnezeu Cel care S-a făcut prunc şi care S-a răstignit pentru noi şi a înviat…

Trebuie mai multă carte creştină. Da’ uite, eu nu prea pot edita şi stau la Patriarhie câteva cărţi de-ale mele de vreo 4-5 ani, şi-n alte părţi. Nu sunt bani… Însă Sfinţii Părinţi; Sfântul Atanasie, Chiril, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie Palama, aceştia sunt marii noştri îndrumători, şi trebuie să-i actualizăm pe ei, ei au credinţa curată şi viaţa curată, şi adâncime, şi să arăţi toată mizeria filosofiilor ăstora şi al altor doctrine: toate sunt nişte mizerii.

Nu „fundamentalism”; legea strămoşească, legea românească, creştinismul primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la început… De ce… că Iisus Hristos e depăşit…cum depăşit? Păi orice noutate în Occident însemnează o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus Hristos e Alfa şi Omega, există vreun chip de om care să fie atât de nou model şi să nu-l poţi niciodată depăşi… Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi fără sfârşit; oricât înaintăm în imitarea Lui totuşi suntem aşa de departe… ce departe e omenirea de a fi ca Hristos… El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi adâncimea şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident dar nu aşa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.

Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sunt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stil… dar ce; stilul te mântuieşte?… Spunea un scriitor şi poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie.” Când strig către Dumnezeu: Doamne ajută-mi, sau Doamne ai milă de mine... e altceva decât toată vorba ta poetică. Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta lui desăvârşire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvârşit precum Tatăl vostru Cel din ceruri este“, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască“, se referă desigur la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din păcate au apărut acum şi secte din ortodoxie, la noi până acum nu a existat aşa ceva.

Monahismul e o tradiţie dintotdeauna a noastră, şi tendinţa spre sfinţenie. În Occident e luptă, şi catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să se lupte să cucerească; şi cred că şi în Iugoslavia ei sunt de vină. Ortodoxia nu s-a impus niciodată prin forţă; s-a impus cu jertfă. Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc mucenicia. În caz de agresiune mă apăr, dar nu atac şi nu cuceresc cu sabia. Mă apăr: Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân şi atâţia alţii şi-au apărat Ţările, e absolut firesc şi e o datorie chiar. Sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta e ortodoxia noastră românească. Văd că occidentalii îi acuză pe sârbi; nu, sunt mai vinovaţi ceilalţi. Eu citesc un ziar bisericesc grecesc care mereu scrie de răul pe care îl face Vaticanul.

Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea.

Familia e sfântă. Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul. Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie; omul întreg este bărbat şi femeie. Şi de fapt , în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească; vin atâtea griji, o mână de copii, ceea ce e trupesc este depăşit, dar totuşi este şi preţuirea asta; legătura completă. Eu cel puţin aşa am trăit-o… Nu mai e viaţa mea întreagă daca nu mai e soţia mea; câtă sensibilitate, câtă iubire a unuia pentru altul… Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorie…

În Occident se destramă, nu mai există căsătorie; ăsta-i Occidentul… li se pare importantă homosexualitatea. Nu mai înaintează omenirea. În Suedia numai 3% se căsătoresc, trăiesc aşa… În Olanda îi vezi în doi, bărbat şi femeie împerechindu-se în vitrină. În America au legiferat homosexualitatea, drogurile. De fapt unde-au ajuns ei?… N-au nici o înţelegere a tainei… Eu am scris în „Dogmatica” mi se pare; Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Omul întreg e bărbat şi femeie.” Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg; numai împreună sunt omul întreg. Cât de împuţinat eşti după ce nu mai ai femeie… cât de neîntreg eşti… Cine te iubeşte; te iubeşte soţia cel mai mult; te iubeşte bărbatul cel mai mult; nu există altul care să te iubească aşa de mult… Nu mai socoteşti că ăsta e al meu, ăsta e al tău… atunci toate sunt comune. Acelaşi nume, toate lucrurile sunt comune, el are grijă numai de ea, ea are grijă numai de el… e imitaţia Sfintei Treimi într-un fel… e o fiinţă în două persoane. Toţi ceilalţi sunt destul de străini, chiar copiii; merg cu copiii lor acolo; dar soţia rămâne lângă bărbat, bărbatul lângă soţie, este o unitate deplină între unul şi altul.

Oficializarea homosexualităţii poate fi acea urâciune apărută în faţa lumii din Apocalipsă; Sfântul Apostol Pavel în capitolul 1 din Epistola către Romani vorbeşte despre asta: „Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând răsplata cuvenită rătăcirii lor. Asemenea şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii.” Noi trebuie să fim creştini şi să menţinem această rânduială, această unitate; nu mai eşti întreg… Treaba lor ce fac ceilalţi; noi trebuie să susţinem ceea ce este creştin şi să punem în aplicare: creştinismul ortodox (…)“.

• Cititi si: Pr. Nichita Pascan: cădere sau scăpare? – de GIGEL CHIAZNA
  

Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. (FA 20, 29-31)

Scandalul plecarii in Grecia, la stilisti, a duhovnicului Manastirii Brancoveni (jud. Olt), parintele Nichita Pascan, este o profunda rana facuta in Trupul Bisericii de falanga stilista, precum si un caz de dezinformare legata de plecarea sa. In cele ce urmeaza vom analiza acest caz dureros.

1. Unde si de ce a plecat parintele Nichita?

Parintele Nichita a plecat cu o parte din obste, dupa cum precizeaza intr-un document semnat de el insusi si de partea din obste (fix 30 de maici si surori, iar nu intreaga obste de la Brancoveni!) care l-a urmat, la o factiunea stilista a vechilor calendaristi greci:

“Prin urmare, din mila Domnului și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Stăpâna şi ocrotitoarea noastră, după o îndelungă cercetare a situației contemporane a Sinoadelor ce au păstrat succesiunea apostolică și mărturisirea de credință ortodoxă nealterate, noi ne aflăm în pragul intrării sub omoforul Sinodului Adevăratei Biserici Ortodoxe (vechicalendariste) a Greciei, păstorită de Î.P.S. Macarie de Petra - Arhiepiscop al Athenei şi al Eladei. Din acest Sinod face parte astăzi şi bine-cunoscuta Misiune ortodoxă franceză Frăția Sfântului Grigorie Palama, adică ucenicii pururea-pomeniților Părinți Ambrozie Fontrier şi Patric Ranson”.

Ca in cazul oricarei factiuni stiliste,identificarea acesteia se face greu datorita ramificatiilor multiple, a scandalurilor si para-schismelor care au fragmentat miscarea stilista in n (and counting…) diviziuni, care se mai si lupta intre ele, se anatematizeaza reciproc. Aflam astfel ca “sinodul” la care a plecat parintele Nichita este unul desprins din factiunea Adevarata Biserica Ortodoxa a Greciei in urma unor scandaluri interne. Ca sa folosim cateva sintagme mai cunoscute, “sinodul” condus de Macarie (fostii “lamieni”) s-a rupt de floriniti, neavand legaturi, asadar, nici cu mai cunoscutii mateiti (de care este mai apropiat) sau ciprianitii (pe care de altfel ii contesta, ca si pe slatioristii “nostri”, in asa-zisa “marturisirea de credinta” a p. Nichita).

Detalii despre “sinodul” macarian gasim in doua materiale informative de pe orthodoxwiki:

http://en.wikipedia.org/wiki/Greek_Old_Calendarists

In prezent, exista trei diviziuni majore [ ale vechilor calendaristi din Grecia, toate avand parohii in multe alte tari. Prima este "biserica adevaratilor ortodocsi" (Church of the Genuine Orthodox Christians of Greece (GOC) [sau florinitii, ramura originara, desprinsa din Biserica Ortodoxa a Greciei in 1935, in urma adoptarii calendarului indreptat, n.n..], a doua este cunoscuta generic sub numele de “mateiti”, numele provenind de la arhiepiscopul Matei, si a treia si cea mai mica diviziune este numita  macarienii (initial denumiti lamienii) ce au rupt-o cu GOC-ul in 1995. Relatiile dintre mateiti si GOC s-au incalzit insa Macarienii nu sunt acceptati de niciuna din aceste doua “biserici”. (trad. proprie – n.n.)

http://www.orthodoxwiki.org/Old_Calendarists

Synodul Macarian (lamian): In 1995, s-a format o factiune “de rezistenta” a sase episcopi condusi de “mitropolitul” Kallinikos de Lamia in cadrul Sinodului lui Hrisostom (Kiousis – sau GOC sau floriniti, n.n.) separandu-se pentru ceea ce ei pretindeau a fi o serie de abateri canonice. (…) Pana in 1997 miscarea s-a fragmentat in trei grupari, una dintre ele reconciliindu-se cu “Arhiep.” Hrisostom (Kiousis). O a doua grupare, Paisie Loulourgas (Mitr. al Americii) si Vikentios Malamatenios (ep. de Avlona), s-au transferat la Patriarhia Ecumenica. Mai tarziu in acelasi an, Kallinikos de Lamia si  Euthymios de Thessalonik au “hirotonit” cinci episcopi titulari intr-o incercare de a crea un sinod. In 2003, cei doi au decis intr-un final sa aleaga un primat, acesta fiind Macarie (Kavakides) de Atena. O mare parte a membrilor acestui din urma sinod a fost pierduta, de vreme ce au fost fortati sa aleaga intre sinodul lui Kiousis si cel al lui Macarie.  (trad. proprie – n.n.).

Asadar, o factiune fantomatica, care de la inceput s-a rupt in trei parti, una din ele ajungand… sub autoritatea Patriarhei Ecumenice. Sigur ca o astfel de factiune, nascuta din scandal si rupta in bucati, este mult mai “ortodoxa” decat Biserica Romana stramoseasca apostolica. Si desigur ca, nu-i asa, detine o ecleziologie fara cusur… Rau a mai fost inselat sarmanul duhovnic de la Brancoveni…

Dupa ce ne-am lamurit unde a plecat parintele Nichita, sa vedem acum si motivele plecarii sale. Unii zic ca ar fi plecat din cauza ecumenismului, dupa ce anterior speriasera lumea, cu titluri mari, cu speculatii abracadabrante, ingaduind comentarii belicoase si razvratite, de instigare la plecare din tara, din BOR si de contestare a intregului Sinod, ca ar fi plecat din cauza ca ar fi fost prigonit de ierarhie pentru presupusa sa atitudine anti-cip.

Amandoua motivele sunt false, in egala masura. Parintele Nichita nu era de ieri, de alaltaieri calugar, preot si duhovnic al Man. Brancoveni. Stia de mult de acordurile de la Balamand si Chambessy, apoi BOR a mai trecut prin momente grele cum au fost vizita Papei Ioan Paul al II-lea in Romania, alegerea patriarhului Daniel, episodul apostaziei Mitropolitului Corneanu, etc., asadar au fost o sumedenie de momente-varf ale taberei ecumeniste care puteau servi drept pretext mai bun (dar nu si mai drept) pentru o reactie zelotista. In schimb, decizia sa aparent precipitata a venit tocmai in contextul unui semi-esec catolic de la Viena, unde pana si catolicii au mutat la timpul viitor discursul despre “bisericile surori”, ceea ce face ca acordul de la Balamand sa fie, practic, macar in parte, invalidat.

De altfel, in chiar primul motiv expus in scrisoarea parintelui Nichita, unde se mentioneaza ecumenismul, se face o precizare care anuleaza de drept intreaga argumentatie:

a) semnarea de documente apostaziatoare (Balamand, Chambessy, Ravenna, Viena etc.) de la credința dreptslăvitoare întru Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească Biserică;

Dar la Viena nu s-a semnat NIMIC, nu exista niciun document nou, si nu doar ca nu s-a ajuns la un acord comun intre ortodocsi si catolici, dar s-a pus in discutie si ceea ce se semnase la Ravenna! Asadar, “martusirirea” contine o prima minciuna gogonata din chiar primele randuri.

In continuare se face caz de acelasi Sinod al ROCOR si de Cuviosii care au stralucit in aceasta biserica, desi am aratat indestul pe acest site ca factiunile stiliste nu fac decat sa abuzeze pe nedrept de numele lor, calcand in picioare, in realitate, marturisirea si conduita lor fata de bisericile ortodoxe reale.

Apoi, foarte interesnt, “argumentul” ca

“ B.O.R. a fost pentru mulți ani și continuă să fie mădular al organizației eretice și antihristice C.M.B.”,

l-am mai intalnit, unde credeti?

• DANION VASILE (articol publicat in revista “AXA”): Biserica Ortodoxa Romana, madular al unui trup anti-ortodox…

Pentru demontarea acestei rataciri – vezi analizele de aici si aici.

In plus, daca ar fi fost vorba doar despre ecumenism, mai logica ar fi fost plecarea in Biserica Bulgariei, aflata in comuniune cu noi, dar care nu face parte, spre lauda ei, nici din Consiliul Mondial al Bisericilor, nici din Comisia Mixta de dialog cu romano-catolicii.

Trebuie spus, de asemenea, ca duhovnicul schismatic s-a aratat in permanenta ostil intai-statatorului sau, PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, in ciuda cunoscutelor sale pozitii traditionaliste si a atitudinii personale deschise, refuzand orice discutie si orice impreuna-slujire cu acesta si nerecunoscand niciun moment validitatea hirotoniei parintelui Antonie Veselin, co-slujitor la Man. Brancoveni.

Al doilea motiv inaintat de parintele Nichita este asa-zisul serghianism al Bisericii :

deplina comuniune euharistică cu apostații serghianiști (adică cu
actuala Patriarhie a Moscovei, creată de schismaticul mitropolit Serghie Stragorodski și de statul ateu comunist).

Vai, vai…

Oare asa a invatat Cuviosul Serafim Rose?

Oare asa a invatat Sf. Ioan Maximovici?

Despre problema serghianismului am publicat recent si materialul important al parintelui Metodie de la Optina. De asemenea, vom pregati in viitorul apropiat si alte documente esentiale despre aceasta problema din inteirorul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Al treilea motiv invocat este, evident, si cel adevarat: calendarul:

în 1924 a fost introdus în B.O.R. noul calendar aşa zis „îndreptat”, după mințile celor de un cuget cu papa Grigorie al XIII-lea (şi urmaşii lui) şi ai săi astronomi atei papistaşi.

Este mentionat acolo episodul in care Sf. Calinic s-a opus introducerii calendarului gregorian in sec. XIX, episod invocat deseori si de un teolog controversat de pe la noi. Se neaga minunile care contesta faptul ca noul calendar ar afecta Tainele Bisericii si se evoca, in schimb, ca “argument”, minunea de la raul Iordan… Oare unde au mai fost auzite, recent, tot in acest an, aceste teme stiliste si cu cine polemizeaza, oare, autorii acestei marturisiri, cand se impotrivesc Duhului Sfant care lucreaza minunea de netagaduit a serpilor Maicii Domnului?

Al patrulea motiv este gasit in ridicarea anatemelor asupra catolicilor de catre Patriarhul Athenagoras. Netemeinicia acestui motiv, ca si a asa-zisei ridicari a anatemelor (neconfirmate de niciun Sinod ortodox local sau universal) a fost demonstrata demult cu materiale care se gasesc si pe acest site (a se verifica in special scrierile Cuviosilor Epifanie Teodropoulos si Paisie Aghioritul).

Motivele 5 si 6 sunt adaugate in logica lui Pristanda care numara steagurile de la capat ca sa para a fi cat mai multe. Adica reiau parti din motivul nr. 1, dezvoltandu-le in acelasi “spirit” surd si mut cu desavarsire dinspre partea adevarului.

In concluzie:

Avand in vedere contextul acum, ecumenismul nu poate fi decat un pretext, nicidecum un motiv real de a parasi Biserica Ortodoxa Romana, in conditiile in care parintii duhovnicesti ca Iustin Parvu si Arsenie Papacioc recomanda pentru aceste vremuri, dimpotriva, “adancirea in Biserica” si “punerea personala la punct” a vietii duhovnicesti a fiecaruia dintre noi si nu avantarea in fundaturi  extremiste sau schismatice, oricat de “corecte” canonic ni s-ar putea parea inchipuirile mintii noastre.

Plecarea poate fi vazuta, asa cum ei insisi declama acum, ca o prima “roada” substantiala in cadrul BOR a propagandei pro-stiliste facute de un cunoscut teolog aflat inca (in misiune?) in BOR, si de cateva pagini web stiliste sau filo-stiliste, care sunt intretinute, de altfel, de oameni apropiati acestuia.

Care este semnificatia duhovniceasca a actiunii parintelui Nichita Pascan sau cat de grav este ceea ce a facut duhovnicul plecat de la Brancoveni? Nu al nostru este a judeca, deci nu e important ceea ce spunem noi, dar iata ce spune Biserica prin glasul marelui Dascal al lumii si Ierarh Ioan Gura-de-Aur:

• “A DEZBINA CINEVA BISERICA este un rau la fel de cumplit ca A CADEA IN EREZIE. Nici sangele muceniciei nu poate spala acest pacat!”

Asadar, sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte, chiar si ingerii daca ar mai cadea din cer sau unii frati, preoti si duhovnici ne pleaca din Biserica… Scris este ca nimeni nu este mai presus de ispita, nici macar “cei alesi”. Probabil ca este doar inceputul “haosului” si “invalmaselii” din Biserica, despre care s-a profetit. Noi sa nu uitam insa ceea ce ne indeamna cu putere parintii luminati si sfintiti ai Bisericii:

• … atentie si la glasurile de sirena ale celor care vor profita de aceste abateri pentru a rupe Biserica! (in a doua parte a articolului)
  

2. O dezinformare. Roadele propagandei pro-stiliste

Cum aratam mai sus, s-a afirmat ca Parintele Nichita ar fi plecat din cauza unei presupuse prigoane cauzata de atitudinea sa anti-cip. Nimic mai fals. Dincolo de faptul ca nu a fost auzit de catre nimeni predicand pe aceasta tema in ultima perioada, adevaratul motiv il aflam intr-un articol de pe o pagina stilista, datat, pe stil vechi, pe 21 septembrie 2010 (4 octombrie stil nou):

EVENIMENT DE PROPORŢII FĂRĂ PRECEDENT ZGUDUIE ESTABLISHMENTUL B.O.R.

Reamintim ca plecarea p. Nichita cu partea din obste care l-a urmat a avut loc pe 24 septembrie si ca semnaturile sunt datate pe 25 septembrie.

In ceea ce priveste problema dezinformarii legate de motivul plecarii (prigoana cauzata de cipuri): este posibil ca infatisarea plecarii parintelui Nichita ca o paruta prigoana pe subiectul cipurilor sa serveasca de minune scopului de a intretine in oameni o stare de agitatie si paroxism cu privire la acest subiect. In aceasta logica, orice s-ar intampla cuiva trebuie sa aiba numaidecat legaturile cu cipurile si, in orice caz, orice prilej este bun pentru a da motive ca oamenii sa se indoiasca de Biserica lor si sa arunce cu pietre chiar si in ierarhii cei mai buni, deveniti peste noapte suspecti de “tradare”…

O data lansata, aceasta minciuna nu va mai fi scoasa in veci din mintile celor care au muscat momeala deja. Pot veni toate dezmintirile din lume, credulii si superficialii o sa ramana convinsi ca parintele a plecat… tot din cauza de cip (desi nici macar nu se mentioneaza aceasta problema in cadrul “marturisirii de credinta”), mergand pe logica pacatoasa si necrestineasca “nu iese foc fara fum”, dupa cum spunea chiar o comentatoare fidela a unui astfel de blog… Este, de fapt, exact logica propagandei si a calomniei, aplicata si in campania de atacuri murdare, inscenari si inventii impotriva parintelui arhimandrit Mihail Stanciu si a noastra: “Calomniati, calomniati! Pana la urma tot ramane ceva…”

Mai trebuie subliniat ceva: in articolul scris de schismaticii stilisti romani ne-slatioristi se afirma:

“Iată că materialele propovăduite de saitul nostru traditiaortodoxa.wordpress.com ca şi de hristofor.wordpress.com şi-au vădit roadele atunci când lumea se aştepta mai puţin, în ciuda unui boicot sistematic din partea saiturilor pseudo-conservatoare cripto-ecumeniste din spaţiul românesc”.

Iar in alta postare in care sunt infierate siteurile numite “pseudo-conservatoare” se afirma:

“Dar spre deosebire de conservatorii nou-calendarişti ”clasici” din Grecia (despre care Părintele Maxim Maretta a susţinut o conferinţă) ce se manifestă trimiţând scrisori de protest ”antiecumeniste” episcopilor lor, asigurându-i în acelaşi timp de supunere, pseudo-conservatorii BOR sunt şi cripto-ecumenişti pentru că îi atacă până şi pe cei din interiorul BOR care ridică problema ieşirii din organizaţia ecumenismului mondial CMB sau vorbesc despre impunerea samavolnică a noului calendar şi lipsa oricărui temei ortodox pentru adoptarea acestuia (vezi ”cazul” Danion)”.

Deci cei care indeamna oamenii sa ramana in BOR in ciuda caderilor si implicarilor unei parti a clericilor in miscarea ecumenista sunt pseudo-conservatori, iar cei care incita la schisma si la iesirea din Biserica sunt adevaratii… In orice caz, se confirma aici din plin impreuna-lucarea taberei pro-stiliste, fiind mentionate pe siteul respectiv inclusiv blogul hristofor.wordpress.com sau teologul Danion Vasile.

PS: Mai nou, teologul Danion Vasile face si el o “marturisire de credinta” in care afirma ca se afla in BOR, deoarece se impartaseste la biserici ce tin de jurisdictia acesteia. Insa niciodata nu a fost contestat acest lucru, cel putin nu de catre noi. Din pacate, teologul nu se dezice public si nu se pocaieste de afirmatiile smintitoare pe care le-a facut cu privire la apostazia BOR, cu privire la conceptia stranie ce o are asupra validitatii Tainelor (in jurisdictiile cu episcopi ecumenisti el considera ca nu ar fi valide), cu privire la anatema sub care ne-am afla, cu privire la dorinta exprimata explicit de a nu-l mai prinde urmatorul Craciun tot “pe nou”, la “minciunile” parintelui Cleopa, la “sfintenia” lui Glicherie al slatioristilor si cu privire la multe alte atitudini ale domniei sale care au bucurat mult tabara schismatica de la noi. Nici nu scoate de pe blogul sau referirile la “singura biserica adevarata” ca fiind cea de la Slatioara sau amenintarile de tipul:

“Şi ar trebui [ca BOR] să iasă din CMB, înainte ca iubitorii de adevăr să  părăsească staulul BOR…”

Fara aceste deziceri si clarificari punctuale si fara o atitudine clara referitoare la actul parintelui Nicihita Pascan, nu putem avea incredere in “marturisirea” sa si avem toate temeiurile sa ne temem de o strategie de refacere a imaginii si de “relaxare”, de “tranchilizare” a publicului, pe care o mai incercase si anul trecut, exact in aceeasi perioada, pentru a putea relua apoi, in primavara, ofensiva pro-stilista mult mai fatis si eficace.

“De ce ambele minuni s-au petrecut tocmai in Bihor si cu icoane care au legaturi cu lupta de rezistenta a ortodoxiei? De ce la sarbatorile Sfantului Ioan Botezatorul, al carui cap a fost taiat, deoarece s-a impotrivit dezmatului si luxului exagerat?”

Minunea de la Delani

Intr-un sat din Bihor icoanele izvorasc mir

Cand anul acesta la Schitul Huta se implinea un an de la lacrimarea icoanei Maicii Domnului, intr-un sat in apropiere de schit, la Delani, o alta icoana a Maicii Domnului a izvorat mir. Atat Schitul Huta cat si parohia Delani au multe lucruri asemanatoare in ce priveste activitatea misionara in zona Beiusului si ambele au hramul Sfantului Ioan Botezatorul.

In data de 29 august 2010 la Delani a inceput sa izvorasca mir din icoana Maicii Domnului pictata de ierodiaconul Siluan de la Manastirea Nicula. Icoana de la Delani este o copie fidela dupa icoana originala de la Nicula care, in urma cu trei veacuri, cand generalul Bukov a intrat in Ardeal, a lacrimat trei saptamani fara oprire. Icoana originala de la Nicula a plans cand peste 200 de biserici si manastiri din Ardeal au fost arse sau demolate de armatele imperiului Habsburgic conduse de generalul Adolf Bukov. Atunci Imparateasa Maria Tereza a impus cu sila, in zonele de sub ocupatie habsburgica, o noua credinta: greco-catolicismul.

In parohia Delani prozelitismul uniat a fost stopat cu curaj si fermitate de catre preotul Ionel Tota si credinciosii din sat cu toate ca presiunile au fost foarte mari atat din punct de vedere a administratiei locale, politic, cat si din partea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.

Primele semne ale minunii au aparut din ajun, cand, dupa savarsirea vecerniei cu litie si inaltarea de rugaciuni Sfantului Ioan Botezatorul, din piciorul stang al Mantuitorului din icoana a izvorat mir. Primul care a vazut minunea a fost un tanar participant la slujba. Credinciosii prezenti au inmarmurit

“Nu pot explica in cuvinte ce am simtit atunci, ce stare de bucurie duhovniceasca am simtit” spune o credincioasa din satul Delani care a vazut cele petrecute.

In ziua cand Biserica Ortodoxa praznuieste Nasterea Maicii Domnului (8 septembrie) icoana a izvorat iarasi mir in prezenta a peste 100 crediciosi. Asemenea si in ziua praznuirii Sfintei Cruci icoana a izvorat mir din nou. La putin timp au inceput sa izvorasca picaturi de mir si din alte icoane din biserica.

Credinciosii din zona au facut fotografii si au filmat cateva din momentele in care s-a petrecut minunea, copii dupa aceste inregistrari aflandu-se la casa parohiala din Delani.

Preotul paroh Ionel Tota spune ca e un semn al Maicii Domnului pentru mangaierea credinciosilor si intarirea in dreapta credinta.

Tot in 29 august, cu un an inainte, la Schitul Huta, a lacrimat o copie a icoanei Maicii Domnului din Kazan (Ukraina) ocrotitoare impotriva ereziilor si ajutatoare in vremuri de prigoana. Despre minunile ce au avut loc in eparhia Bihorului, ieromonahul Eftimie Mitra de la Huta spune ca

“Orice minune trebuie marturisita cu tarie, dar si cu atentie, fara a cadea in alte ispite sau capcane ce ni le poate intinde diavolul incercand sa discrediteze lucrarea lui Dumnezeu. Noi ca oameni nu am contribuit cu nimic la aceste minuni. Ne punem totusi intrebarea: De ce ambele minuni s-au petrecut tocmai in Bihor si cu icoane care au legaturi cu lupta de rezistenta a ortodoxiei? De ce la sarbatorile Sfantului Ioan Botezatorul, al carui cap a fost taiat, deoarece s-a impotrivit dezmatului si luxului exagerat? Cred ca Maica Domnului si sfintii vorbesc intr-un mod aparte dar nu toti putem sa ii intelegem intocmai. Cine are urechi de auzit sa auda“.

Credinciosii din zona Beiusului au vizitat biserica din Delani pentru a vedea minunea cu ochii lor si au participat la slujbele oficiate de preotul paroh Ionel Tota. S-au savarsit si slujbe de pomenire a martirilor neamului si taina slujbei de Maslu la care au participat preoti din imprejurimi.

Atat biserica de la Delani cat si cea de la Huta au hramul Sfantului Ioan Botezatorul iar minunile s-au petrecut in ziua cand in Biserica Ortodoxa se sarbatorea Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la un an diferenta una de alta.

Episcopia Ortodoxa a Oradiei si protopopiatul ortodox Beius refuza sa faca vreun comentariu legat de acest subiect. Daca mai marii Bisericii tac, vorbesc icoanele. Si nu oriunde!

prof. Viorel Marculescu

Oradea, 27 septembrie 2010

“Am putea spune ca e un condens dar ce s-a intamplat la fata locului nu pare a fi asta. Daca ar fi un condens s-ar fi umezit intreaga suprafata dar aici s-au umezit doar anumite parti. Mai mult decat atat, condensul nu emana miros de mir, cum a fost in cazul icoanelor de la Huta si Delani. Deocamdata stiinta nu a gasit o explicatie chimica sau stiintifica acestor fenomene”. (Viorel Mudura, fizician, ASTRADROM -Cluj)

***

“Minunile ce se fac prin anumite icoane nu sunt intamplatoare. Ateii incearca sa combata mitul icoanelor, iar credinciosii le cinstesc cu evlavie. Firesc, Dumnezeu nu obliga pe nimeni sa creada in existenta Sa, in timp ce minunile sunt o dovada a existentei Sale.

Daca te rogi cu credinta orice icoana e facatoare de minuni. Practic minunea nu o face materialul din care e confectionata icoana, ci Maica Domnului sau sfantul al carui chip e in acea icoana. Nu cinstim materia ci pe cel reprezentat in icoana asa cum intr-o fotografie a unei persoane dragi nu indragim hartia din care e confectionata ci pe persoana din imagine. Asa se explica minunile ce se fac cu anumite icoane.

Plansul unor icoane sau izvorarea de mir din acestea sunt o convorbire tacuta a Maicii Domnului (sau a sfantului din icoana) cu noi. Unii se mira, altii se impotrivesc, altii cred cu tarie, altii cauta explicatii, fiecare dupa cum ii este deschisa inima. Exaltarile lumesti trebuie evitate pentru ca, de multe ori, ele pot fi ispite prin care diavolul incearca sa discrediteze lucrarea lui Dumnezeu. Important este ca atunci cand credem sa si traim launtric orice minune pe care Dumnezeu o face in viata noastra, atat in viata de obste cat si in viata personala, aceasta in duhul smerit si cu dreapta cugetare al Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe”.

(ieromonah Eftimie Mitra, Schitul Ortodox Huta, Bihor)

• Sursa: ASTRADROM
  

Minunea de la Huta (Reportaj TVR 1 – Universul credintei)

• Talcuirea minunii (cuvinte preluate de la: Minune Dumnezeiască la Schitul Huta: Icoana Maicii Domnului a vărsat lacrimi! si de la: Pr Iustin Parvu: despre lacrimarea icoanei Maicii Domnului de la Huta)

Parintele Justin Parvu:

“Până acum a fost vremea mărturisirii, de acum nu mai e mult până ce va veni vremea muceniciei”.

(cuvantul audio - mp4)

“Icoanele acestea făcătoare de minuni ne dau vădit dar nu deschid graiul să ne dovedească si să ne mâne pe noi spre o viată cât mai desăvârsită crestină, spre o viată oarecum căt mai aspră pentru pregătirea zilelor de mâine care se apropie din ce în ce mai vertiginos si care ne îndeamnă să putem rezista în marile ispite si încercări mucenicesti de viitor. Acestea si datorită procesului pe care îl trăim în momentul de fată si care poate că depăseste orice limită a ultimelor 20 de veacuri de istorie si datorită evenimentelor păcătoase pe care le-am trăit si le trăim cu atât si procesul de vindecare e mai târziu si mai chinuitor.

Aceste icoane sunt în acele zone în care s-a încercat o viată mai deosebită a vieții călugăresti si a vietii crestine, cu toată influenta si puterea lor si credem că aceste icoane să poata influenta înspre bine, înspre o, oarecum, întârziere a abaterii mâniei Lui Dumnezeu asupra noastră. Este emotionant până la înspăimântare cum ne îndeamnă icoanele acestea spre o îndreptare, spre o revenire a noastră în sfera crestina de altădată. O astfel de icoană e o mărturie grăitoare de pregătire a noastră cât mai grabnică pentru că toate evenimentele politice si istorice si religioase se îndreaptă spre un dezastru al omenirii. Acest dezastru îl mai putem oarecum întârzia numai si numai prin post, prin rugăciune, prin unitatea noastră în a ne îndrepta în fata judecătii Lui Dumnezeu”.

Parintele Eftimie Mitra:

„Ne aşteaptă vremuri grele. De cele mai multe ori când vine o prigoană sau o perioadă grea se întâmplă astfel de minuni, cum a fost şi în cazul icoanei de la Nicula şi altele. Acum e bine să ne bucurăm de tot ce poate fi duhovnicesc că nu se stie cât vom mai putea face acest lucru. Aceasta poate fi o întărire si o încurajare din partea Maicii Domnului pentru vremurile ce vor urma”.

Egumenul Schitului Huta, Parintele Visarion Tuderici:

“Icoana originală era pictată, icoana de la Huta este o copie litografică după icoana Maicii Domnului Kazanskaia. Lacrimile Maicii Domnului sunt o traspunere în lumea noastră, prin intermediul icoanei, a suferinţei Sale. Cu atât mai mult cu cât în timp ce lacrimile curgeau Maica Domnului şi-a schimbat fizionomia, în icoană, întristându-se“.

***

• Se mai relateaza ca o alta copie a icoanei Maicii Domnului Kazanskaia a plans cu lacrimi de mir, incepand din 22 septembrie a.c., in camera de rugaciune a unui penitenciar de femei din Rusia (orasul Alatyr), potrivit paginii web a Manastirii Hancu:

12 Septembrie 2010  |  Articol semnat de Gabriel Penes

| | | | |

Au fost artişti de renume, aveau o carieră şi o viaţă plină de plăceri ori păcate omeneşti. Erau vedete ale timpului lor. Cu toate acestea, intr- un moment al vieţii ceva s-a schimbat in fiinţa lor, iar destinul i-a făcut să o ia pe altă cale. Au ales să se apropie de credinţă şi să se dedice lui Dumnezeu.

Actorul Dragoş Pâslaru s-a retras la Mănăstirea Frăsinei

Cândva, era un actor bine-cunoscut. Imaginea lui în rolul lui Horia Sima, conducătorul legionar din filmul “Drumeţ în calea lupilor”, a rămas în memoria tuturor cinefililor. De aproape două decenii însă, Dragoş Pâslaru (59 de ani) trăieşte ca simplu călugăr la Mănăstirea Frăsinei, din judeţul Vâlcea.

← Dragoş Pâslaru, interpretându-l pe Horia Sima, în filmul “Drumeţ în calea lupilor”

↑ Călugărul Valerian, în fapt fostul actor Dragoş Pâslaru, acordând un interviu postului public de televiziune după retragerea sa la Mănăstirea Frăsinei

Jucase în magnifice piese de teatru, precum “Karamazovii”, dar şi în filme ca “Pruncul, petrolul şi ardelenii”, “Concurs” sau “Să mori rănit din dragoste de viaţă”.Totuşi, emblema realizărilor lui cinematografice rămăsese excepţionala portretizare a fostului conducător legionar Horia Sima, în filmul din 1988, “Drumeţ în calea lupilor”.

Adus în moarte clinică de mineri

Regizat de Constantin Vaeni, pelicula avea să fie proiectată în cinematografe şi la televiziune abia în primăvara lui 1990. Poate de aceea chipul lui Dragoş Pâslaru, implicat activ în evenimentele ce au constituit fenomenul “Piaţa Universităţii”, avea să fie recunoscut uşor de minerii veniţi, pe 14 iunie 1990, “să facă ordine” în Bucureşti. Avea să fie asociat cu răul, cu legionarii. Pâslaru a fost bătut până la comă, fiind dus la spital în moarte clinică . Şocul produs l-a făcut să plonjeze într-o altă dimensiune. Cea a credinţei şi a iertării. Astfel, la scurtă vreme, actorul de 39 de ani a pus punct unei cariere de succes, dar şi vieţii obişnuite. A lăsat totul în urmă şi s-a retras la mănăstirea din Vâlcea.

Mariana Buruiană şi «Taina Mărturisirii»

Actriţă de prim rang a scenei şi cinematografiei româneşti, Mariana Buruiană (55 de ani) s-a retras, la câţiva ani după 1990, din lumina reflectoarelor. Chiar dacă nu s-a călugărit, ea şi-a dedicat viaţa credinţei întru Hristos, fiind şi autoarea unei cărţi, “Taina mărturisirii”.

O apariţie angelică, un chip diafan şi-o sensibilitate aparte. Acestea o definiseră pe Mariana Buruiană, pe vremea în care era una dintre renumitele actriţe ale Teatrului Bulandra, dar şi ale cinematografiei noastre. Zecile de roluri în teatru, dar şi din filme - dintre care rămâne de neuitat cel din “Domnişoara Christina” (1994) - o transformaseră într-una dintre cele mai apreciate artiste ale generaţiei sale. La câţiva ani după Revoluţie însă, Mariana Buruiană a abandonat cariera ce-i oferise un nume în ochii publicului. Ca într-o adevărată revelaţie, s-a apropiat de credinţă şi de Hristos.

“Noi ucidem nu numai cu armele”

“Totul a plecat de la «să nu ucizi!». Am stat fixată pe aceste cuvinte, nu mă puteam dezlipi de ele. Era în vremea Revoluţiei. M-am gândit că nimeni nu respectă poruncile. Noi ucidem tot timpul, nu numai cu armele, ci şi cu vorba şi cu gândul. Meseria mea era legată de vorbă şi de gând. Şi m-am gândit că încalc porunca şi nu voiam să mai încalc porunca”, dezvăluia fosta actriţă în Evenimentul Zilei, acum câţiva ani.

Nu s-a călugărit, dar a scris cartea “Taina mărturisirii”, propria poveste a apropierii de Hristos, mergând, în continuare, pe calea rugăciunii, a smereniei şi a iertării.

Dan Bădulescu, de la chitarist rock la preot

Dan Bădulescu (58 de ani) a fost unul dintre marile nume ale rockului românesc din anii ’70, chitarist în trupe faimoase ale genului. A emigrat în Suedia în 1986, apoi a renunţat la chitară pentru apropierea de Dumnezeu. Întors în ţară, a absolvit Teologia, fiind, de câţiva ani, preot la o biserică din Bucureşti.

Născut în 1952, Dan Bădulescu devenise în anii ’70 una dintre figurile importante ale muzicii rock din România. Absolvent de Conserva-tor, Bădulescu a fost membru al unor formaţii binecunoscute în epocă, de neuitat vreodată pentru cei care au trăit acele vremuri. A cântat alături de Dan Andrei Aldea în celebrul grup Sfinx, a fost chitaristul trupei Roşu şi Negru, condusă de Liviu Tudan, în perioada 1979-1982, dar şi al altor formaţii, precum Iris, Post Scriptum, Pro Musica.

A stat 11 ani în Suedia

Chitarist şi compozitor de mare talent, Bădulescu s-a apropiat şi de yoga, chiar melodiile sale, mult elaborate, reflectând tendinţa de înţelegere a misterului vieţii. În anul 1986 a emigrat în Suedia, unde, în scurtă vreme, a ajuns să cânte în strana unei biserici ortodoxe.

În 1997 s-a întors în România, unde a urmat cursurile Facultăţii de Teologie, câţiva ani mai târziu fiind hirotonit şi slujind ca preot la o biserică bucureşteană din strada Avrig.

“Mi-am dat seama că l-am căutat pe Cel Viu între cei morţi. Dumnezeu este în biserică. Eu am pierdut cam mulţi ani din viaţă până să realizez acest lucru”, declara Dan Bădulescu într-una dintre puţinele apariţii în presă.

Monica Fermo, călugăriţă în Ierusalim

Una dintre blondele fatale din anii ’70 ale scenei Teatrului Naţional din Bucureşti, Monica Fermo (56 de ani), trăieşte de peste două decenii la o mănăstire din Ierusalim.

Era blondă, era tânără, era sexy, era actriţă. Monica Fermo devenise, spre sfârşitul anilor ’70, una dintre cele mai provocatoare prezenţe actoriceşti de pe scena Naţionalului bucureştean. După cum mărturisea ea însăşi mai târziu, “primii mei paşi în viaţă au fost în monstruozitatea patimilor. La 15 ani m-am apucat de fumat, la 17 ani am avut primul amor spiritual şi fizic şi, de acolo, totul s-a derulat cu o viteză extraordinară către hăul de nepătruns cu mintea”.

Evreică prin naştere, Fermo a decis, în 1986, la sfatul părintelui Argatu, să îmbrăţişeze ortodoxia, botezându-se la vârsta de 32 de ani. “Întâlnirea cu Hristos a fost pentru mine uluitoare, devastatoare”, spunea ea.

A luat calea Ierusalimului, în Israel, unde trăieşte şi astăzi, cu numele de maica Ecaterina, în chilia unei mănăstiri din apropierea Sfântului Mormânt al Mântuitorului.

Fiul lui Octavian Cotescu şi al Valeriei Seciu este monah pe Muntele Athos

Mult mai puţin cunoscut publicului larg, Alexandru Cotescu (42 de ani) are o ascendenţă nobilă, din punct de vedere artistic, fiind fiul marilor actori Octavian Cotescu şi Valeria Seciu. A avut o apariţie meteorică în filmul “Păcală” (1974), dar a urmat, mai târziu, calea monahală. Trăieşte de ani buni la Mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos, în Grecia, luând numele bisericesc de Daniil. A lucrat la traducerea unei importante antologii de texte liturgice şi vieţi ale sfinţilor.

Icoana Maicii Domnului – „Rugul aprins” – L. Vorontova