|
Category:
Cuvinte de invatatura
Adevăratul creştin este iubitor de vrăjmaşi 
În viaţa noastră constatăm tot felul de probleme, tot felul de obstacole, de ţinte neatinse, şi ne întristăm pentru aceasta. Vrem, în general, să fim mari, să nu ne depăşească alţii, să fim cât mai sus, să ne meargă cât mai bine, copiii noştri să fie mai buni decât ai vecinilor, să avem cât mai multe lucruri în casă... Vrem să facem toate aceste lucruri - lucruri bune în sine - şi dacă nu le realizăm ne supărăm nespus, ne pierdem liniştea şi, de cele mai multe ori, punem vina ori pe Dumnezeu, că nu ne ajută, ori pe cei din jurul nostru, că ne împiedică, ne pun obstacole, că fac în aşa fel încât noi să nu realizăm ceea ce dorim. Ni se pare că aceştia din urmă ne sunt duşmani, că ei ne vorbesc de rău, că din cauza lor nu ne merge bine şi avem atitudinea care se cuvine, zicem noi, adică a-i pune la punct, a le arăta unde le este locul, a le întoarce spatele, a ne răzbuna chiar atunci când găsim prilejul, iar dacă cumva lor le merge rău, ne bucurăm nespus. Cu toate acestea, simţim că inima nu ne este liniştită, cugetul nu este împăcat. Nu ştim de ce, dar descoperim un gol adânc în sufletul nostru, şi viaţa noastră parcă nu ne este împlinită. De ce? Ne răspunde Mântuitorul Hristos în Evanghelie: "Voi, zice Domnul Hristos, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 44, 46-48). Şi cum este Tatăl din ceruri desăvârşit? Ne-o spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, vorbind despre dreptatea dumnezeiască (12, 16-21). Aceasta înseamnă că există dreptate dumnezeiască şi dreptate omenească. Dreptatea omenească înseamnă: "ce-mi faci tu, îţi fac şi eu: îmi faci bine, îţi fac bine, mă loveşti, te lovesc". Vine Sfântul Pavel şi spune: dreptatea dumnezeiască. Şi care este aceasta? Omul păcătuieşte, Dumnezeu suferă; omul blesteamă, Dumnezeu binecuvântează; omul urăşte, Dumnezeu iubeşte. Dacă ne numim creştini şi credem în Domnul Hristos, suntem chemaţi să aplicăm şi noi în viaţa noastră dreptatea dumnezeiască atât cât este cu putinţă. Sfântul Siluan Athonitul spunea: "Dă-le, Doamne, oamenilor bucuria de a fi mic, de a fi neînsemnat, de a trece neobservat". O bucurie imensă are omul când se bucură că este mic, iar când celălalt este mare. Lucrul acesta este foarte greu. Dar ştiţi care este taina? Că este singura cale de a avea pace sufletească în noi. Dacă tot timpul te gândeşti cum să-l pui la punct pe celălalt, cum să-l zdrobeşti cu inteligenţa, cu banii tăi, n-ai pace; într-un mod de cele mai multe ori inconştient, inima îţi este încărcată. Te simţi neîmplinit. În iubirea Sa, Dumnezeu are însă grijă uneori şi ne mai trimite câte o boală, ne mai trimite câte o ispită, ne mai trimite câte un vrăjmaş, pentru a ne da seama că nu putem domina lumea, că pot fi şi alţii care să ne domine pe noi, şi, prin aceasta, un simţ al realităţii poate îl dobândim. Puţină smerenie, puţină decenţă în viaţa noastră ne sunt date tocmai pentru că trecem prin clipe mai dificile. Suferinţa este ca o trecere printr-un foc purificator, greu de purtat. Sfântul Nicolae Velimirovici, la sfârşitul vieţii, se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: "Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu. Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri". Sfântul Nicolae Velimirovici a plecat la Domnul cu pace, pentru că a cunoscut calea evanghelică, adică dreptatea dumnezeiască de care a amintit Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani. Dreptatea dumnezeiască este calea pentru ca omul să fie mulţumit, împăcat în sufletul şi în inima sa. Sursa: DOXOLOGIA.RO
|
|
Category:
Cuvinte de invatatura
Omul care are credinţă în Dumnezeu, este acela care dovedeşte acest lucru prin faptele bune pe care le face. Faptele bune ale credinţei sunt multe, dar mai principale sunt acestea: mergerea la biserică în duminici şi sărbători, spovedania şi împărtăşania, păzirea posturilor, rugăciuni şi milostenii, participarea la masluri, să crezi şi să te foloseşti de cele 7 taine ale Bisericii, să spui şi altuia de Domnul Hristos, să te lupţi cu răbdare să ajuţi pe cei ce nu cunosc credinţa, aducându-i la calea adevărului, să cinsteşti sfinţii şi pe Maica Domnului cu prinoase, să cinsteşti sfintele icoane şi să le ai în casă, să ajuţi biserica cu tot ce are ea nevoie, să cinsteşti persoanele bisericeşti şi să-ţi faci semnul Sf. Cruci drept, pe faţă. Creştinul adevărat se poartă cuviincios în tot locul, are o vorbire sănătoasă şi folositoare, are dragoste şi milă de aproapele, sare în ajutorul celui lipsit şi necăjit, nu suferă păcatul, se roagă pentru vrăjmaşii lui şi nu ţine duşmănie pe nimeni. Aşa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu şi să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, căci numai aceştia vor avea viaţă veşnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele şi fără credinţă, pentru că fapte bune fac şi păgânii şi necredincioşii, dar fără credinţa în Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot face cât de multe fapte, dacă nu sunt facute în numele Sfintei Treimi, al lui Dumnezeu şi al credinţei noastre ortodoxe, nu sunt primite. Luaţi seama, să ştiţi toate acestea, ca să nu se ostenească cineva în zadar. Să nu mai pierdem timpul fraţi creştini, că poate puţin ne-a mai rămas. Să facem fapte bune şi să ne ferim de cele rele, urâte şi murdare. Să ne apropiem cu credinţă şi să arătăm şi noi dragostea noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum până nu se închid uşile milei cereşti, până nu vine noaptea cu întunericul ei cel groaznic şi purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în trup. Ierod. Visarion Iugulescu
|
|
Category:
Cuvinte de invatatura
Postez mai jos o povestioara care m a impresionat mult.Sper sa aiba acelasi efect si asupra d voastra. 
◦.¸¸.◦ † ◦.¸¸.◦Cu mulți ani în urmă, într-un sat din țara noastră [Grecia] trăia un tânăr care de mic dorea să devină ascet. Existau, însă, unele piedici. Era neștiutor de carte, greoi la vorbă, domol și cu îndatoriri familiale. Abia la vârsta de patruzeci de ani a reușit să-și împlinească dorința sfântă, ascunsă în sufletul lui. A plecat din satul său și, peregrinând din loc în loc, a poposit pe o insuliță pustie, unde a găsit un bătrân ascet care i-a umplut inima și a devenit ucenicul lui. Cu uimire urmărea cum, atunci când se ruga, bătrânul strălucea în întregime, cu deosebire când implora și spunea cu lacrimi: “Doamne, miluiește-mă!”. Bătrânul ascet era și acesta neștiutor de carte, dar sfaturile sale erau prețioase și pline de înțelepciune și întreaga lui strădanie duhovnicească se concentra asupra unui singur lucru: cum să-l învețe și pe ucenicul său să se roage cu “Doamne, miluiește-mă!”. Bătrânul ascet era și acesta neștiutor de carte, dar sfaturile sale erau prețioase și pline de înțelepciune și întreaga lui strădanie duhovnicească se concentra asupra unui singur lucru: cum să-l învețe și pe ucenicul său se se roage cu “Doamne, miluiește-mă!”. În ultima zi a vieții sale, bătrânul ascet a dăruit ucenicului rasa sa făcută din fire de păr și pe jumătate ruptă, s-a întins pe jos, și-a făcut semnul crucii și rostind de trei ori “Doamne, miluiește-mă!”, “Doamne, miluiește-mă!”, “Doamne, miluiește-mă!” cuviosul lui suflet s-a urcat la cer. După adormirea și înmormântarea bătrânului său, ucenicul a trăit cu desăvârșire singur pe insulă ca ascet isihast, într-o peșteră, urmând același tipic de rugăciune și canoane, pe care-l preluase de la bătrânul său. Astfel, a trăit treizeci de ani, fără să întâlnească vreodată un om. Dar, odată cu trecerea anilor, cu vorba greoaie și cu atitudinea domoală care-l caracterizau, a început să încurce cuvintele Rugăciunii și, rugându-se, zicea: “Doamne, nu mă miluiește!”. Inima lui, însă, era în întregime dăruită lui Dumnezeu, de aceea lacrimile-i curgeau din abundență din ochii îmbătrâniți, când, zi și noapte, se ruga cu smerenie și cu zdrobire de inimă, repetând de mii de ori: “Doamne, nu mă miluiește!”. Într-o zi de primăvară o corabie a acostat lângă insulița lui. Unul dintre pasagerii corăbiei era tocmai episcopul acelei eparhii. Ca să-l bucure și ca să-l mulțumească, căpitanul corăbiei l-a luat și l-a adus pe insuliță ca să se plimbe pe jos. Au zărit o cărăruie pe care au urmat-o și au ajuns în fața unei peșteri, din interiorul căreia se auzea rugăciunea îndurerată a ascetului care spunea necontenit “Doamne, nu mă miluiește!”. Înaintând, episcopul a văzut un bătrân ascet numai piele și os, cu ochii înfundați în orbite, îngenuncheat și strălucind în întregime, care se ruga și plângea. Cu multă reținere, episcopul a încercat să-i spună că rugăciunea lui nu este corectă, și că trebuie să spună: “Doamne, miluiește-mă!”. Ascetul s-a necăjit crezând că, timp de treizeci de ani, și-a făcut rău sufletului și a izbucnit în lacrimi, rugându-l pe episcop să-l învețe să spună corect rugăciunea. Acela, cu cucernicie, s-a străduit, destul de mult timp să-i obișnuiască limba să spună “Doamne, miluiește-mă!”. Plecând episcopul, bătrânul ascet l-a însoțit până la malul mării, repetând împreună cu el “Doamne, miluiește-mă”, ca să nu uite. Corabia a plecat și ascetul o urmărea cu privirea spunând, fără încetare “Doamne, miluiește-mă!”. N-au trecut cinci minute și ascetul a uitat pe “Doamne, miluiește-mă”, s-a zăpăcit și s-a încruntat! - Și acum, ce mă fac?, a zis și a izbucnit în lacrimi. În deznădejdea lui, aruncă deasupra apei mării rasa zdrențuită și păși pe ea spre corabie. - “Fantoma, fantoma…”, strigară speriați pasagerii corăbiei. În strigătele lor, episcopul s-a urcat pe punte și l-a văzut pe ascet strigându-i: - Ce să spun? Cum să spun, Preasfințite episcop? Foarte tulburat, episcopul i-a răspuns: - Cum ai spus până acum, așa să spui și de acum înainte! Aceea este cea mai bună rugăciune pentru sufletul tău. Iartă-mă și fă și pentru mine o cruce! [Mitropolitul Pantelimon de Chios, Cartea vieții, Pireu, 1987, p. 25]. Limba inimii ascetului vorbea și când glasul inimii vorbește, celelalte limbi nu au nici o importanță pentru Dumnezeu. “Doamne, nu mă milui!”, zicea, dar inima lui întoarsă în întregime spre Hristos, vorbea limba cea cerească către Acela care era Mântuitorul său, viața și lumina lui. (Protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos, Rugăciunea în lume, EDITURA BIZANTINĂ, 2009)
|
|
|
