"Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit." ( Matei 12,36 - 37 )
În fiecare zi avem grijă ca igiena noastră corporală să fie cât mai îngrijit făcută, ne alegem hainele care ne reprezintă cel mai bine, ne lustruim încălţămintea ca să strălucească ca o stea în noapte, adoptăm vocabularul cel mai adecvat ţinutei şi rangului nostru. Dar rămâne o problemă: cât de bine ne pregătim sufletul ca acesta să treacă nevătămat, necazul zilei? Obişnuiţi fiind, să ne aranjăm partea din-afară, chipul cu care ne înfăţişăm în faţa lumii, uităm adeseori de partea din-năuntru, de chipul cu care ne înfăţişăm în faţa lui Dumnezeu.
"Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară" ( Matei 23,26 )
Gândindu-ne la aceste învăţături ale Mântuitorului, descoperim câteva adevăruri fundamentale, adevăruri care nu vor trece niciodată. Păcatul nu înseamnă doar faptă, ci adeseori el reprezintă un cuvânt deşert, un cuvânt care răneşte, un cuvânt care pierde, un cuvânt care îl coboară pe om în abisul nefiinţei.
De multe ori, constrânşi de conştiinţă şi de mulţimea păcatelor, dorim să punem ordine în viaţa noastră, să facem curat în sufletul răvăşit de atâtea gânduri vătămătoare, să stăvilim faptele noastre care ne coboară, ne înjosesc fiinţa umană. Şi atunci începem să facem ceea ce au făcut fariseii de odinioară, să spălăm paharul pe dinafară, căci mult mai uşor este a schimba o haină ruptă, decât a vindeca un suflet rănit de atâtea cuvinte deşarte.
Dar totul trebuie să înceapă în adâncul fiinţei noastre. Cu adevărat învingător este cel ce se învinge pe sine, se spunea undeva. Cu adevărat, lupta noastră este cu noi înşine. E o luptă pentru sufletul nostru, o cetate râvnită de abisul întunecat al nefiinţei. O luptă împotriva propriilor noastre deşertăciuni. Zadarnic încercăm să ne stăvilim comportamentul exterior, vocabularul gurii noastre, faptele mâinilor noastre, dacă nu încercăm mai întâi şi nu reuşim să controlăm şi să stăpânim zbuciumul din noi.
Omul de azi încearcă adeseori să facă lucrurile din afară. Rugăciunea, pocăinţa, postul, omul le face fără participarea sufletului. Cuvântul deşert care ne condamnă este cuvântul de pe buzele noastre, cuvântul care vine din noi fără a lua seamă la el. Pentru a evita astfel de cuvinte, pentru a ne pune ordine în viaţa noastră, pentru a ne stăpânii propriile fapte, trebuie ca mai întâi să ne controlăm gândurile, cuvintele din interiorul sufletului nostru. Căci dacă acestea ne osândesc, zadarnică ne este rugăciunea din exterior. Dar dacă acestea ne mărturisesc dreptatea, atunci rugăciunea noastră va bineplăcea Domnului. Căci Domnul ne cunoaşte gândurile, ne ştie cărările inimii şi nu-i fir de păr pe care să nu-L fi numărat în capetele noastre.
La ce ne-ar folosi cenuşa de pe chipurile pocăinţei noastre, dacă gura noastră ne osândeşte? "... din prisosul inimii grăieşte gura" ( Matei 12,34 ). Cuvintele pe care le rostim sunt cele care mărturisesc despre noi. Cuvintele pe care le împrăştiem, nu le mai putem aduna înapoi. Nu se cuvine oare, să avem grijă la graiul nostru? Cuvântul pe care azi îl rosteşti, mâine va vărsa sânge sau va aduce iubire. Cuvântul pe care l-ai pierdut, nu-l mai poţi recupera.
"Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este." ( Matei 5,37 )
"Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă." ( Marcu 7,15 )
Pentru fiecare cuvânt vom da socoteală, nu pentru că Domnul are nevoie de o satisfacţie a orgoliului rănit în urma cuvintelor noastre nechibzuite, ci fiindcă însăşi cuvintele noastre ne vor cere plata. Cuvântul care nu mântuieşte, este cuvântul care osândeşte, care se transformă în piatra de care ne vom împiedica, iar căderea noastră va fi mare.
Să încercăm, aşadar, să controlăm şi să stăvilim prorpiile cuvinte şi gânduri. Aici se află începutul transformării noastre, a urcuşului nostru spre ceruri. Şi când vom reuşi să oprim năvala gândurilor pătimaşe, ale cuvintelor deşarte, abea atunci vom învăţa să ne biruim pe noi înşine, să ne controlăm pasul, să fim mai buni.
